SUMARUL BLOGULUI
Luna aceasta este marcată de Centenarul
Vintilă Horia (1915-2015). Nu știu de ce și cîte evocări omagiale se va bucura
în România (deocamdată am cunoștință doar de lăudabila inițiativă a Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia), dar în Spania, prin strădaniile urmașilor (Cristina Horia) și ale
cîtorva admiratori constanți (printre care prof. Ileana Bucurenciu și pr. Ilie
Tabarcia, dar și oameni de cultură spanioli), s-a organizat un colocviu omagial la Alcalá de Henares (se scontează publicarea
comunicărilor într-un volum festiv, în cursul anului 2016, la Editura Eikon), în care inițial a
fost implicat și ICR-ul (cum era și normal, căci pentru astfel de activități
este întreținut din banii contribuabililor), care însă s-a retras în pragul
lunii trecute (probabil în urma unor dispoziții pe care filiala locală le-a
primit de la centru), sub cuvînt că n-ar fi momentul să se implice în omagierea
unui autor controversat ideologic (iată cum funcționează de fapt, nu prin
demersuri juridice, ci prin diferite forme de cenzură și autocenzură, Legea
217/2015!). Ca în toți cei 26 de ani scurși de la așa-zisa „Revoluție din decembrie”,
în România rămîne în vigoare un fel de antiromânism de stat, îngrețoșător
aservit ideologiilor dominante și idiosincraziilor evreiești. Nu cred că există
vreun alt stat în lume care să fi lucrat mai mult, pe plan intern și extern,
împotriva propriilor valori spirituale, culturale și identitare decît statul
român postcomunist (nu fără complicitatea unei intelectualități clientelare, cu
mentalitate și reflexe de șabăș-goim).
Dar personalități de talia lui Mircea Eliade sau Vintilă Horia nu pot fi
anulate prin nici un decret ideologic, ci rămîn etern exponențiale în lamura
conștiinței culturale românești și universale.
Vintilă Horia (pe adevăratul nume
de familie: Caftangioglu) [1], deşi
intelectual complex, cu preocupări extrem de diverse şi cu o operă destul de
bogată (proză, poezie [2], eseu
etc.), rămîne în conştiinţa largă a posterităţii mai ales ca autor al romanului
Dieu est né en exil, scris întîi în
spaniolă, apoi rescris în franceză, cum s-a şi publicat în 1960 (Fayard,
Paris). Atribuirea Premiului Goncourt pe acel an a dus, cum se ştie, la un mare
scandal de presă (instrumentat de cercurile evreieşti şi de intelectualitatea
gauchistă), sub cuvînt că autorul ar fi avut, în tinereţe, opţiuni fasciste.
Academia Goncourt n-a retras totuşi premiul, ci doar a sistat ceremonia
decernării. Chiar dacă imaginea autorului a ieşit „şifonată”, cartea a avut un cert succes, traducîndu-se în peste
15 limbi (prima traducere românească a apărut la Madrid, în 1978, făcută de Al.
Castaing [3], fratele autorului).
O bună parte a operei beletristice
a lui Vintilă Horia se revendică de la „paradigma Exilului”, cap de serie rămînînd
Dumnezeu s-a născut în exil.
Jurnalul lui Ovidiu la Tomis. Prin reinterpretarea destinului ovidian pe
fondul agoniei lumii vechi (Hristos a venit deja), Vintilă Horia se ridică
la generica dramă existenţială a Exilului şi la problematica Libertăţii umane
(în confruntare cu orice formă posibilă de „totalitarism” sau de „teroare a
istoriei”), romancierul fiind dublat de un filosof, dar şi de un mărturisitor.
Tezismul creştin (avant la lettre, înlăuntrul convenţiei), idilismul
mioritic (cu prea accentuate ecouri blagiene, dar şi sămănătoriste) sau nota de
„tracomanie” (pe linia B. P. Hasdeu – N. Densusianu – V. Pârvan – V. Lovinescu)
se topesc în ficţiune, căpătînd o dublă coerenţă: estetică şi psihologică.
Să nu uităm, pe de altă parte, că romanul e scris în franceză şi adresat cu
precădere recepţiei occidentale, nesaturate de „locurile comune” ale „mitologiei”
noastre culturale şi identitare. „Stridenţele” – atîtea cîte sînt şi dacă pot
fi calificate ca atare – scapă, probabil, unei „urechi” străine şi
nepătimaşe... De altfel, acordarea Premiului Goncourt şi destinul mondial al
cărţii o confirmă cu prisosinţă.
S-a întîmplat ca în 1999 să fiu
implicat în reeditarea romanului la Editura Anastasia. Prima traducere în
româneşte apăruse, cum am văzut, la Madrid (1978); în 1990, la Editura Europa
din Craiova, se comisese o reeditare a ei, în condiţiile cele mai jalnice. Sub
egida Anastasia, Dumnezeu s-a născut în exil a căpătat pentru prima oară
haina editorială românească ce i se cuvenea. Traducerea lui Al. Castaing (revăzută, pare-se destul
de sumar, de către autor) a fost fericit revizuită cu acest prilej de d-na Ileana Cantuniari şi de d-l Mihai Cantuniari; prefaţa – „Un roman
al exilului: între nostalgia spaţiului pierdut şi dorul metafizic” – a fost
semnată de regretata hispanistă Monica
Nedelcu. Ediţia cuprinde, în chip de postfaţă, şi mai vechiul text al academicianului
francez Daniel Rops („Descoperirea
unui romancier”), precum şi cîteva pagini de „Repere bio-bibliografice”.
Structura ediţiei a respectat doleanţele Olgăi Horia (n. Teohari [4]), văduva autorului
(trecută şi ea, între timp, la cele veşnice) [5].
Am editat cartea, dar n-am apucat
să scriu mai pe larg nici despre ea, nici despre autor. M-am confruntat însă cu
reacţia ofuscată a fratelui traducător Al. Castaing şi cred că răspunsul pe
care i l-am dat atunci, în presa vremii [6],
prezintă oarecare interes din unghiul de vedere al istoriei literare, drept
care îl reproduc şi aici [7], pentru
mai dreapta înţelegere şi a lui Vintilă Horia şi a destinului românesc al
cărţii sale de căpătîi. (R. C.)
*
Bucureşti, 20 iunie
1999
Stimate Domnule Al. Castaing,
Primind scrisoarea Dumneavoastră
din 10 iunie 1999, privitoare la noua ediţie românească a capodoperei lui
Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în
exil (scoasă la „Anastasia” în baza contractului încheiat cu D-na Olga
Horia la data de 15 februarie 1999, pe care Vi-l anexăm în fotocopie), D-l
Sorin Dumitrescu, Directorul general al editurii, a dispus să Vă aduc cîteva
lămuriri, în sensul obiecţiilor pe care le-aţi formulat.
Mai întîi vreau să Vă asigur că
atît eu, cît şi D-l Sorin Dumitrescu preţuim merituoasa Dumneavoastră versiune românească,
pe care nu numai Mihai Cismărescu, ci şi mulţi alţii au apreciat-o, la vremea
ei, ca pe o adevărată „re-creaţie” în limba română. Tocmai recunoscîndu-Vă
acest merit iniţial, am considerat, aşa cum reiese limpede şi de pe pagina de
titlu a noii ediţii, că Dumneavoastră rămîneţi adevăratul traducător al romanului, „revizuirile” ulterioare nevizînd
esenţa şi structura traducerii pe care aţi efectuat-o în anii '70 (şi care
s-a bucurat şi de girul autorului), ci aspecte mai degrabă lăturalnice şi schimbătoare,
ţinînd de o anumită dinamică a limbii şi de o anumită „rutină” editorială.
Desigur, Dumneavoastră ştiţi la fel de bine ca noi că orice traducere este
perfectibilă, ca orice lucru omenesc, mai ales o dată cu scurgerea timpului.
În ce-l priveşte pe autor, am
convingerea că el tronează pe deasupra tuturor aproximărilor noastre, de la
înălţimea necontestată a textului francez original – singurul care-l reprezintă
în mod absolut. Versiunea
Dumneavoastră, deşi meritorie, nu poate echivala totuşi, principial, cu o
versiune definitivă de autor (chiar
dacă Vintilă Horia a „revăzut-o”); pornind de la această „stare de fapt”, ne-am
permis – în condiţiile şi limitele pe care Vi le voi preciza mai departe –
unele intervenţii de ordin editorial, izvorîte, Vă rog să mă credeţi, în primul
rînd din sentimentul unei răspunderi morale şi culturale faţă de un autor
destul de rău slujit în România (unde „posteritatea” sa, cel puţin pînă în
momentul de faţă, nu a dobîndit prestanţa şi strălucirea pe care le merită cu
prisosinţă, iar aceasta şi din cauza slabei ţinute editoriale a cărţilor
apărute în traducere). Desigur, dacă Vintilă Horia şi-ar fi rescris el însuşi,
în mod efectiv, capodopera în româneşte, atunci problema s-ar fi pus cu totul
altfel (iar răspunderile noastre ar fi fost de altă natură).
După cum ştiţi, cartea (tot în
versiunea Dumneavoastră – lucru specificat, nepoliticos, doar pe un dos de
pagină, sub numele autorului copertei!) mai apăruse în ţară în 1990 (apoi și-n 1991, fără îmbunătățiri notabile), la o
obscură editură din Craiova („Europa”). Toată lumea (şi presupun că şi Dumneavoastră,
care Vă arătaţi foarte exigent) a fost dezamăgită şi chiar indignată de
aspectul sărăcăcios al ediţiei, de tehnoredactarea primitivă, de numeroasele şi
uriaşele erori de culegere care desfigurau textul (ce nu pare a fi suferit nici
măcar o minimă corectură editorială, ca să nu mai vorbim de „îngrijire” sau „redactare”).
Se simţea deci, de mulţi ani, nevoia unei reeditări îmbunătăţite, care să se
apropie de exigenţele unei editorialistici moderne, pe măsura importanţei
autorului şi operei. Cînd am hotărît să scoatem la „Anastasia” romanul, am avut
în gînd tocmai această „reparaţie” şi (cum cred că Veţi recunoaşte şi
Dumneavoastră, avînd acum la îndemînă exemplarele pe care Vi le expediem) am
acordat o grijă deosebită calităţii grafice şi tehnice (copertă, viziune
grafică, tehnoredactare, calitatea hîrtiei, calitatea tiparului; apoi acurateţea
punctuaţiei şi ortografiei conform normelor în vigoare, completarea
substanţială a informaţiei bio-bibliografice la zi, „funcţionalitatea” generală a
ediţiei). Toate acestea nu le-am făcut din raţiuni comerciale (literatura
beletristică, chiar de cea mai bună calitate, a ajuns, din nefericire, cel mai
greu vandabilă astăzi în România, mai ales cînd e vorba de reeditări), ci din
dragoste şi consideraţie faţă de Vintilă Horia şi de exigenţa generală a
actului cultural (chiar în condiţiile de „austeritate” ale României de azi).
Am aflat ulterior că versiunea românească
se mai publicase în exil, la Madrid, în 1978. Noi nu am avut cunoştinţă de
ediţia respectivă, ci am folosit ca text românesc de bază ediţia de la Craiova
(în care nu se specifică nicăieri că s-ar fi urmat o ediţie anterioară, lăsîndu-se
să se înţeleagă că traducerea apărea în premieră). D-na Marilena Rotaru
(autoarea excelentului film documentar despre Vintilă Horia, pe care sînt sigur
că l-aţi vizionat), ce a mijlocit relaţia editurii cu D-na Olga Horia (cum
rezultă şi din contract), ne-a indicat, ca bază de lucru, tot ediţia de la
Craiova, probabil prin înţelegere cu moştenitoarea. Totul trebuia să decurgă
rapid şi la un standard corespunzător. D-na Olga Horia – nici direct, nici prin
intermediar – nu ne-a pus sau sugerat alte condiţii, nici n-a făcut vreo
menţiune privitoare la persoana Dumneavoastră, drept care noi am căutat să ne
facem treaba în mod onorabil, pornind de la ceea ce aveam. (Aflînd abia după
apariţia ediţiei noastre despre vechea ediţie de la Madrid, am căutat-o fără
succes în bibliotecile din ţară, din pură curiozitate profesională; am reuşit
să o găsim prin bunăvoinţa unei persoane particulare şi am constat că editura
craioveană o reprodusese în mod neglijent, fără nici o menţiune).
Nevoind să apelăm la colaboratori
de mîna a doua, de comun acord cu D-na Marilena Rotaru şi avînd în vedere
serviciile pe care le făcuseră deja destinului postum al lui Vintilă Horia în România
(atît ca traducători, cît şi ca profesionişti recunoscuţi ai literaturii), am
apelat la D-na şi D-l Ileana şi Mihai Cantuniari pentru „îngrijirea” textului
(pe care au făcut-o prin confruntare directă şi permanentă cu textul francez –
pe care l-am acceptat cu toţii ca „instanţă” absolută, cu menţiunea că nici
soţii Cantuniari nu aveau cunoştinţă despre existenţa altei ediţii româneşti
decît cea de la Craiova). „Îmbunătăţirea substanţială” a textului, pe care
presa literară a observat-o, nu privea calitatea generală a traducerii Dumneavoastră,
cît pe de o parte neglijenţele grave ale ediţiei craiovene, iar pe de altă
parte cîteva probleme care ţin, cum spuneam mai sus, de evoluţia obiectivă a limbii şi
de uzanţele/normele ei actuale (fie ele ortografice, morfologice sau de punctuaţie).
Acesta şi nu altul este sensul dorit al
celei de-a doua „revizuiri” pomenite pe pagina de titlu a cărții şi impuse de
exigenţele/scrupulele unei editorialistici profesionale.
Soţii Cantuniari (nu din rea, ci
din bună intenţie, Vă asigur) şi-au îngăduit, pe alocuri, şi cîteva intervenţii
la nivel lexical, de obicei motivate. Acestea – chiar dacă, recunosc,
discutabile în cîteva cazuri – nu îndreptăţesc nicidecum asprul Dumneavoastră
calificativ de „text apocrif” (cu atît mai mult cu cît V-aţi hazardat să-l
formulaţi înainte de a fi văzut
ediţia noastră!). Nici un singur pasaj nu a fost retradus efectiv, nu există
omisiuni sau adaosuri nelegitime, n-a fost trădat spiritul traducerii
Dumneavoastră, nici intenţiile autorului (perfect reflectate mai ales în textul
francez). Folosind un termen arhaizant, nu-i vorba decît de o „diortosire” a
textului românesc de care am dispus prin defectuoasa ediţie menţionată [8]. Scopul suprem, care ne-a călăuzit
pe toţi, a fost să oferim o ediţie cît mai adecvată receptivităţii lingvistice
şi exigenţelor culturale actuale, „pentru
mai dreapta preţuire a lui Vintilă Horia”, dar şi a tuturor celor ce au pus
umărul (şi între care Dumneavoastră sînteţi cel dintîi) la transpunerea lui cît
mai fidelă şi mai atrăgătoare în limba „de acasă”.
Mărturisesc că m-a surprins modul
în care Dumneavoastră încercaţi să minimalizaţi a priori competenţa şi măiestria de traducător a D-lui Cantuniari,
citînd un anume fragment din corespondenţa acestuia cu Vintilă Horia. Am avut
curiozitatea de a parcurge integral această vastă corespondenţă (care
reprezintă un document istorico-literar de cea mai mare importanţă) şi am putut
constata deosebita preţuire de care
se bucura hispanistul de la Bucureşti în ochii fratelui Dumneavoastră. De
altfel, chiar în fotocopia pe care ne-aţi expediat-o (şi care ţine de prima
fază a acestui dialog epistolar), Vintilă Horia, dincolo de unele rezerve de
amănunt, scrie negru pe alb (sublinierile îmi aparţin): „Traducerea mi se pare excelentă; eu n-aş fi putut-o face mai
bine, în primul rînd pentru că nu am
talent la tradus şi cu atît mai puţin la a traduce din mine însumi. Aş putea face o rescriere, ceea ce ar fi soluţia cea mai bună, însă trebuie să
recunosc că nu am timp pentru o astfel de
treabă...” (mărturisire care luminează, indirect, şi cazul romanului tradus
de Dumneavoastră şi revăzut sumar de autor).
Fapt este că D-l Cantuniari
(singur sau în colaborare) a tradus patru
cărţi ale lui Vintilă Horia (între
care trei romane), iar cel puţin două
au fost cunoscute, aprobate şi lăudate de către fratele Dumneavoastră
(celelalte apărînd postum). Nu există în România – cel puţin pînă la proba
contrară – persoane mai avizate decît soţii Cantuniari în privinţa transpunerii
şi editării lui Vintilă Horia (iar D-na Olga Horia şi D-na Marilena Rotaru o
ştiu la fel de bine ca noi).
Buna primire a ediţiei de către
publicul intelectual şi de către presa literară (cartea a fost lansată pe 5
iunie, în cadrul Tîrgului Internaţional de Carte de la Bucureşti – cea mai
importantă manifestare anuală a vieţii editoriale româneşti de după 1989)
confirmă, îndrăznesc să cred, utilitatea generală a demersului nostru, care rămîne
el însuşi perfectibil. Faptul de a nu Vă fi consultat nu trebuie să-l
înţelegeţi nici ca frondă, nici ca rea intenţie. Necunoscîndu-Vă personal şi
neavînd nici un fel de relaţii directe despre Dumneavoastră, am presupus că
D-na Olga Horia, de la care am solicitat drepturile, are cu Dumneavoastră o
înţelegere de principiu, care nu Vă mai implică în negocieri colaterale. De
altfel, ediţia de la Madrid specifică ea însăşi, cum am constatat ulterior, că
toate drepturile aparţin Autorului
(şi deci, în noua situaţie, moştenitoarei sale legale, cu care noi am încheiat
un contract din care nu rezultă vreo răspundere sau obligaţie faţă de o terţă
persoană). Vă rog să mă credeţi însă că, dincolo de aceste aspecte procedurale,
consideraţia pe care V-o purtăm rămîne neştirbită şi înţelegem omeneşte mîhnirea
conjuncturală pe care V-am pricinuit-o fără voie (şi pe care am dori s-o putem
risipi în mod amiabil).
Sper din toată inima, Domnule
Castaing, că această scrisoare Vă va lămuri că n-a fost vorba, între noi şi
Dumneavoastră, decît de un malentendu.
Sîntem, chiar fără să ne cunoaştem faţă către faţă, servitori ai memoriei lui
Vintilă Horia, dincolo de orice interese sau orgolii personale. Dumneavoastră
aţi pus o bază, iar noi ne-am făcut meseria pornind de la ea. Din eforturile
însumate, ale noastre şi ale altora, posteritatea lui Vintilă Horia nu are decît
de cîştigat. Şi cea mai bună dovadă este faptul că, în timp ce ediţia din 1990
a trecut aproape neobservată de către publicul mai larg, noua ediţie,
optimizată şi bine mediatizată, s-a bucurat de un succes real şi a redeşteptat
interesul pentru personalitatea şi opera fratelui Dumneavoastră în România sfîrşitului
de mileniu.
Cu cele mai bune gînduri şi sentimente,
Răzvan
Codrescu,
Director literar al Editurii Anastasia [9]
Ediția Anastasia (1999)
