ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CLI)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

În curs de... „emanare” 

2008 

CELE DOUĂ ROMÂNII (XV) 

Democraţia României postdecembriste e clădită pe minciună. În timp ce în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, la sfîrşitul anului 1989, au avut loc revoluţii autentice, care au abolit regimurile comuniste, înlocuindu-le cu regimuri democratice, în România a avut loc o lovitură de stat pentru răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu şi a Partidului Comunist Român. Ea a fost plănuită, organizată şi executată de o facţiune din partid condusă de veterani comunişti, care îl acuzau pe Ceauşescu de grave greşeli politice, de erori ideologice, dar mai ales de răcirea relaţiilor cu Moscova.

Adept al respectării cu sfinţenie a dogmelor marxist-leniniste, aşa cum fuseseră ele statuate de părinţii fondatori ai comunismului, Ceauşescu privea cu suspiciune şi adversitate tentaţia reformistă – perestroika şi glasnost – care se prefigura în Uniunea Sovietică sub îndrumarea ultimului „ţar roşu” de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, secretarul general al PCUS. Un motiv temeinic pentru eliminarea rebelului Ceauşescu, spre menţinerea unităţii lagărului socialist. Şi cum de-a lungul întregii istorii a comunismului abaterea de la linia doctrinară impusă de la centru fusese considerată păcat de moarte, iar sancţiunea fusese mai întotdeauna eliminarea fizică a celui care se încumeta să gîndească „altfel”, soarta lui Ceauşescu era pecetluită.

Ar fi însă greşit să ne închipuim că „tovarăşii” din facţiunea anticeauşistă a PCR erau reformişti convinşi, adepţi ai înlocuirii comunismului brutal de tip stalinist cu un „comunism cu chip uman”, aşa cum năzuiseră în naivitatea lor adepţii „Primăverii de la Praga”, în 1968. Pentru comuniştii sovietici reformismul a reprezentat unica soluţie de a menţine în viaţă sistemul. Pentru Moscova reforma nu a fost un obiectiv major, un scop născut dintr-o nouă orientare ideologică, ci mijlocul de a salva un sistem politic, economic şi social muribund. Scopul a fost păstrarea puterii politice, reforma fiind doar mijlocul, remediul, doctoria amară pe care „nomenklatura” trebuia să o înghită ca să-şi poată păstra privilegiile. Acelaşi resort intim i-a determinat şi pe comuniştii români să se distanţeze de viziunea ceauşistă despre comunism. În plus, comuniştii de la Bucureşti, poate cu excepţia lui Nicolae Ceauşescu, erau conştienţi de un fapt esenţial: comunismul dîmboviţean nu era un produs autohton. El a fost adus de Armata Roşie după 1944, a fost impus poporului român prin silnicie şi teroare şi a dăinuit o jumătate de veac numai în baza legăturilor cu Moscova. O rupere a acestor legături, aşa cum s-a întîmplat în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, echivala cu o sinucidere politică. Şi cum comuniştii români nu erau dispuşi să accepte, aşa cum au acceptat omologii lor de la Budapesta, Praga şi Varşovia, că „Orologiul comunismului a încetat să mai bată”, s-au agăţat cu disperare de legăturile cu Moscova şi de sprijinul oferit de Uniunea Sovietică.
La început, în Partidul Comunist Român, îndeosebi în rîndurile cadrelor care avuseseră un rol determinant în instaurarea puterii comuniste, s-a instalat o stare de spirit dezaprobatoare faţă de escaladarea dincolo de orice limite a cultului personalităţii impus de Nicolae Ceauşescu. Nemulţumirile „bătrînilor comunişti”, iniţial difuze şi discrete, au început să prindă contur şi să devină curect de opinie în sînul partidului, datorită unui personaj care, deşi ocupa o poziţie relativ minoră în ierarhia nomenclaturii, se bucura de prestigiu şi influenţă prin legăturile şi funcţiile-cheie pe care le avusese de-a lungul timpului. Este vorba de Silviu Brucan (numele „românizat” al evreului Saul Brucker), care a înţeles ca nimeni  altul cum vor evolua evenimentele, dar mai ales ce trebuia întreprins pentru ca instituţiile de bază ale sistemului să nu fie afectate, iar nomenclatura comunistă să nu-şi piardă poziţiile dominante în societate. Pentru evitarea unui astfel de deznodămînt, s-a luat legătura cu Moscova, de unde trebuia să vină soluţia salvatoare.
Cum la Kremlin Ceauşescu era considerat persona non grata, un lider politic care punea în primejdie eforturile Uniunii Sovietice de a aşeza relaţiile cu Occidentul pe baze noi, „rebelul” de la Bucureşti trebuia eliminat. O operaţie murdară, pe care a preluat-o KGB-ul, în tainiţele căruia au fost puse la punct detaliile executării ei. Astfel, starea de nemulţumire a facţiunii anticeauşiste din PCR s-a transformat în conspiraţie, iar Silviu Brucan a devenit eminenţa cenuşie a complotului care l-a trimis pe Ceauşescu în faţa plutonului de execuţie.
Aşadar, pe cîtă vreme în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia începuseră cu ani în urmă pregătirile în vederea înfăptuirii unor revoluţii autentice, menite să conducă la abolirea regimurilor comuniste şi înlocuirea lor cu democraţii de tip occidental, în România se punea la cale, în pripă, o lovitură de stat care urmărea înlocuirea garniturii comuniste aflate la guvernare cu altă garnitură comunistă, alcătuită din membri de partid din tabăra complotiştilor anticeauşişti. Dar cu toate că faptele care nu pot fi contestate arată limpede că în România nu a avut loc o „revoluţie”, ci doar o „lovitură de stat”, favorizată de o insurecţie populară, izbucnită spontan ca urmare a abuzurilor şi privaţiunilor la care era supusă populaţia, beneficiarii frauduloşi ai insurecţiei populare ţin cu tot dinadinsul să acrediteze ideea că în România ar fi avut loc o „Revoluţie”, care i-ar fi „emanat” la guvernarea ţării.
Grav nu e însă faptul că autorii „loviturii de stat” susţin elucubraţia că în România, în decembrie ’89, ar fi avut loc o „Revoluţie”. Gravă e acceptarea tacită a ideii care s-a insinuat treptat în conştiinţa românilor, anume că răzmeriţa din decembrie ’89 ar fi fost într-adevăr o „Revoluţie”. Dar mult mai gravă este apatia şi lipsa de reacţie a istoricilor, a analiştilor politici şi nu în ultimul rînd a „societăţii civile” faţă de această Minciună mare cît veacul – cum caracterizează, în lucrarea cu acest titlu, jurnalistul francez Michel Castex aşa-zisa „Revoluţie” din România.
Martor ocular al evenimentelor din decembrie ’89 din România, Michel Castex, secondat de o echipă de ziarişti trimişi la „faţa locului” de Agenţia France-Press, a demontat toate mistificările pe care comuniştii postceauşişti încercau să le acrediteze ca fapte reale. În România postdecembristă cartea jurnalistului francez, care poartă sugestivul subtitlu: România, istoria unei manipulări, nu numai că nu s-a bucurat de o traducere aşa cum s-ar fi cuvenit, dar a trecut neobservată chiar şi de cei care, în virtutea profesiei lor de istorici sau analişti politici, ar fi avut datoria să o menţioneze.
Şi Minciuna mare cît veacul nu e singurul studiu de referinţă ignorat atît de istorici, cît şi de cei care pretind a fi analişti politici. De un tratament similar a avut parte şi lucrarea cercetătoarei Anneli Ute Gabanyi de la Südost-Institut din München, intitulată Die unvollendete Revolution. Rumänien zwischen Diktatur und Democratie (Revoluţia neîmplinită. România între dictatură şi democraţie), care, conform precizărilor făcute de Editura Picser, abordează următoarele teme încă actuale: Căderea lui Ceauşescu; Retrospectiva unei telerevoluţii; Cauzele căderii lui Ceauşescu; Noul factor de putere, Frontul Salvării Naţionale; Revoltă populară sau lovitură de stat?; Politica externă; Priorităţi noi, probleme noi; O şansă pentru economia de piaţă?; Spre democraţie sau spre trecut? Şi, în final, concluzia: O revoluţie neîmplinită.
Dacă cercetătoarea de la Südost-Institut, originară din România (născută la Bucureşti şi stabilită la Sibiu, de unde în anii ’70 a emigrat în RFG), evită să se pronunţe categoric în dilema revoluţie sau lovitură de stat, adoptînd o atitudine prudentă, Radu Portocală, fost deţinut politic, stabilit în Grecia, una dintre vocile active ale diasporei româneşti, în documentata sa lucrare intitulată România. Autopsia unei lovituri de stat. În ţara în care a triumfat minciuna, publicată iniţial în limba franceză de Editura Calmann-Lévy (traducerea şi prefaţa: Ioana Cantacuzino), nu lasă loc de nici un semn de întrebare cu privire la faptul că în România, în decembrie ’89, a avut loc o lovitură de stat comunistă. De altfel, închinarea de pe frontispiciul studiuului său este lipsită de echivoc: „În memoria tuturor acelora a căror viaţă a fost sacrificată pentru a ne face să credem că lovitura de stat a fost o revoluţie populară şi spontană”.
De profesie redutabil om de ştiinţă (doctor docent, conferenţiar la Catedra de Inframicrobiologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti), Radu Portocală întreprinde o adevărată autopsie socio-politică a tragicelor evenimente total impropriu denumite „Revoluţie”. Studiul său nu se impune şi nu convinge prin dimensiuni, ci prin rigurozitatea cu care sînt prezentate faptele, pornind de la cauzele care le-au generat. Nici un detaliu nu e neglijat, iar portretizarea personajelor care şi-au jucat rolul atribuit, dar mai ales demontarea mistificărilor care vor să transforme crimele odioase în acte de eroism, constituie argumente irefutabile, care conduc, într-o înşiruire logică, lipsită de fisuri, spre concluzia că în decembrie ’89, în România nu a avut loc o „Revoluţie”, ci o „lovitură de stat”, care, după eliminarea comunistului Nicolae Ceauşescu, l-a adus la conducerea ţării pe comunistul Ion Iliescu, despre care Silviu Brucan afirma admirativ că „întruchipează tot ce are mai bun poporul român”. Mai modest, Ion Iliescu afirma despre sine doar că, spre deosebire de predecesorul său, el este un „despot luminat”.
Din păcate, în euforia provocată de căderea lui Ceauşescu, românii şi-au închipuit că acest eveniment însemna ieşirea României din era comunistă şi intrarea în era democraţiei. O speranţă neîmplinită. Cînd România adevărată se va dezmetici, va constata că România comunistă îşi asigurase deja continuitatea în guvernarea ţării. Singura concesie pe care România comunistă o va face celor care detestau comunismul va fi schimbarea firmei. Partidul Comunist Român va deveni Frontul Salvării Naţionale, dar frontul ideologic va rămîne acelaşi. „Pe 22 decembrie – ne reaminteşte Tom Gallagher în remarcabila sa lucrare Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace – primul discurs televizat al lui Ion Iliescu, figura cea mai importantă dintre conspiratori, a oferit indicii clare că el a rămas credincios rădăcinilor sale comuniste. Iliescu a spus că foştii conducători «s-au declarat a fi comunişti. Ei n-au avut nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific... Ei doar au pîngărit numele Partidului Comunist Român. Ei au pîngărit de asemenea memoria celor care şi-au sacrificat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară»”. În faţa limpezimii acestei declaraţii orice comentariu e de prisos.
Mai interesante însă decît actele de sinceritate ale lui Ion Iliescu, care astăzi e mai discret cu dezvăluirea crezului său politic, sînt confesiunile tardive ale lui Silviu Brucan. În anul 1998, eminenţa cenuşie a conspiraţiei anticeauşiste îşi publica memoriile: un volum de 330 de pagini intitulat: O biografie între două revoluţii. De la capitalism la socialism şi retur. Bineînţeles, versatul politician marxist nu dezvăluie tot ce am dori să aflăm despre intrigile şi combinaţiile în care a fost implicat, dar nici nu poate ascunde totul. Astfel, interesante pentru elucidarea etapelor preliminare evenimentelor din decembrie sînt capitolele intitulate „Călătorie la Washington, Londra şi Moscova” şi „Întîlnirea cu Gorbaciov”. Înainte însă de a relata despre contactele lui Brucan cu importante personalităţi politice din cele trei capitale europene, cîteva precizări cu privire la climatul politic şi la starea de spirit din ţările comuniste în anul 1988 sînt necesare.
Îndelungatul proces de erodare a principalelor instituţii economice şi sociale ale sistemului comunist, cu reflexe îngrijorătoare în stabilitatea politică a ţărilor din Pactul de la Varşovia, devenise evident şi nu mai putea fi ascuns. Soluţiile adoptate pentru ieşirea din criză au fost însă diferite, în funcţie de capacitatea de reacţie a populaţiei din statele respective. În timp ce Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia au optat pentru soluţia radicală, simplă şi eficientă exprimată concis prin preceptul Sublata causa, tollitur effectus – „Suprimată cauza, dispare efectul” (cauza fiind sistemul comunist), în România „soluţiile” recomandate de cei conştienţi că se merge pe un drum greşit s-au limitat la firave intenţii reformiste. Petece pe idei formulate cu grija ca esenţa sistemului comunist să nu fie afectată.
În raport de aceste deosebiri, democraţiile occidentale şi-au selectat interlocutorii. În Ungaria, ţara în care în urma revoltei din 1956 populaţia dobîndise un statut politic oarecum tolerat, precum şi un nivel de trai de invidiat („comunismul gulaşului”), Occidentul a stabilit legături cu Forumul Democrat Maghiar, formaţiune care milita pentru democraţie autentică. În Cehoslovacia, unde în 1968 funcţionase pînă la înăbuşirea ei brutală tentativa de umanizare a comunismului, „Primăvara de la Praga”, Occidentul a găsit interlocutori în rîndurile grupării Charta 77, ai cărei membri sprijineau fără rezerve valorile democraţiei şi contestau ferm comunismul. Iar în Polonia, impresionanta alianţă dintre muncitori şi intelectuali, Sindicatul Solidaritatea, se bucura din plin atît de sprijinul Occidentului, cît şi de binecuvîntarea unui Papă polonez, anticomunismul fiind o stare de spirit cvasigenerală.
În contextul legăturilor dintre democraţiile occidentale şi mişcările din ţările est-europene, care pregăteau „Revoluţiile contra Revoluţiei” – abolirea comunismului –, situaţia din România era total diferită. O situaţie asupra căreia reflectînd astăzi, la o distanţă de două decenii de la evenimentele din decembrie ’89, nu ştim ce trebuie să precumpănească: sentimentul de nemulţumire şi durere, sau sentimentul de ruşine. Nemulţumire şi durere, pentru că România adevărată nu a fost capabilă să închege, în interior, un front anticomunist puternic, aşa cum s-a întîmplat în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia. Ruşine, pentru că în lipsa unei reprezentanţe a României adevărate, Occidentul a fost nevoit să accepte contacte cu disidenţa anticeauşistă, alcătuită din personaje sinistre, care contribuiseră decisiv la edificarea României comuniste şi pentru care supravieţuirea regimului comunist şi legătura ombilicală cu Moscova erau dogme. Iar dacă la această situaţie adăugăm faptul că, în ajunul „Revoluţiilor contra Revoluţiei”, ambasadorul României pe lîngă cancelariile occidentale a fost un evreu, politrucul marxist Silviu Brucan, sentimentul de ruşine, ca români, e cu atît mai întemeiat.
„La Washington – relatează emfatic purtătorul de cuvînt al „părinţilor fondatori” ai României comuniste – i-am găsit pe cei de la Departamentul de Stat entuziasmaţi de textul «Scrisorii» [1], de-a dreptul uimiţi de numele semnatarilor. Thomas Simmons, Asistent under Secretary for Eastern Europe, care cunoştea bine scena politică românească, era cel mai surprins de greutatea politică a semnatarilor...
Vizita la Londra, în noiembrie, a fost mult mai elaborată, începînd cu o conferinţă la Wilton Park, urmată de conferinţe la Oxford University, London University şi Sussex University, şi chiar de una neaşteptată la Academia Militară Regală Sandhurst. Punctul culminant al vizitei a fost la Foreign Office, unde am avut o lungă convorbire cu dl William Waldergrave, ministru de stat, urmată de o întîlnire, tot atît de interesantă, cu dl Martin Nicholson, consilierul doamnei Thatcher pentru Europa de Est”.
Scopul urmărit de experimentatul propagandist marxist prin relatarea vizitelor la Washington şi Londra este transparent. Nominalizînd prestigioasele personalităţi politice cu care s-a întîlnit, Brucan încearcă să acrediteze ideea că proiectata acţiune anticeauşistă de la Bucureşti s-a bucurat de sprijin atît la Departamentul de Stat, cît şi la Foreign Office, iar semnatarii „Scrisorii celor şase” de stimă şi respect în forurile guvernamentale din Occident. La Moscova, însă, ultima etapă a turneului său politic, activitatea lui Silviu Brucan nu s-a limitat, ca la Washington şi Londra, la discuţii cu caracter general despre situaţia din România. În capitala Uniunii Sovietice, emisarul complotiştilor anticeauşişti a primit instrucţiuni precise despre proiectul înlăturării lui Nicolae Ceauşescu de la conducerea României şi înlocuirea lui cu un agent al Kremlinului.
„Am trecut, în sfîrşit, la chestiunea care mă durea pe mine mai mult: România. El, Gorbaciov, a deschis discuţia, dovedindu-se perfect în temă. A declarat de la început că este de acord cu acţiunea de răsturnare a lui Ceauşescu, cu condiţia ca aceasta să fie concepută şi înfăptuită astfel încît să ducă la menţinerea Partidului Comunist ca forţă politică conducătoare în România”. Restul acestui capitol dedicat „convorbirii” sale cu Gorbaciov este o înşiruire de figuri de stil, fabricate la 10 ani după ce a avut loc „convorbirea”, menită să-i convingă pe naivi că „returul” său de la „socialism la capitalism” este sincer. Şi ca o culme a cinismului cu care acest stîlp al României comuniste sfidează tragedia trăită timp de o jumătate de veac de România adevărată, trebuie reţinută o neruşinată cugetare, pe care o enunţă cu o revoltătoare seninătate: „S-ar putea comenta că, pentru a deveni anticomunist convins, omul trebuie să treacă mai întîi prin experienţa de partid. Ce stranie viziune modernă a Purgatoriului!”.

Dacă pentru cercetătorii obiectivi controversa „lovitură de stat sau revoluţie” e o falsă problemă (succesiunea evenimentelor, profilul participanţilor, dar mai ales deznodămîntul pledează, fără drept de apel, pentru verdictul lovitură de stat), beneficiarii ei, comuniştii anticeauşişti dirijaţi de la Moscova, susţin teza revoluţiei. Şi nu se poate spune că această „Minciună mare cît secolul” nu a prins. Dacă întrebi 10 români ce s-a întîmplat în decembrie ’89 în România, 9 îţi vor răspunde fără să clipească: Revoluţie! Cît priveşte pe cel de-al zecelea, acesta ar putea răspunde, după un răstimp de gîndire: Lovitură de stat! 
Pentru a sprijini opinia celui de-al zecelea român, cel care susţine teza loviturii de stat, respingînd-o pe cea a revoluţiei, vom face apel din nou la lucrarea profesorului Tom Gallagher, căruia nu i se pot pune la îndoială temeinica documentare, imparţialitatea şi buna credinţă: „Revolta populară spuntană de la Timişoara – şi mai tîrziu de la Bucureşti – a fost urmată de un puci intern pe care Ceauşescu n-a fost în stare să-l înăbuşe. O serie de oameni politici bine informaţi, care iniţial s-au autocaracterizat ca fiind comunişti moderaţi, credincioşi legalităţii socialiste, au format un Front al Salvării Naţionale (FSN) pe 22 decembrie, în ziua cînd Ceauşescu a consfinţit prăbuşirea regimului, fugind împreună cu soţia sa – cu elicopterul – de pe clădirea Comitetului Central al PCR din Bucureşti”.
În aceeaşi zi, prin intermediul televiziunii, românii aflau că la conducerea ţării locul comunistului Nicolae Ceauşescu a fost luat de comunistul Ion Iliescu. Pentru persoanele avizate, înlocuirea nu a fost o surpriză. Se ştia că Ion Iliescu e „omul Moscovei” şi că fusese pregătit, timp de patru ani, în capitala Uniunii Sovietice, ca agent de influenţă pentru România. Cum însă resortul intim care i-a scos pe români în stradă a fost dorinţa de a pune capăt regimului comunist (lozinca strigată din răsputeri de români a fost: „Jos comunismul!”), rocada operată la vîrful Partidului Comunist contrasta flagrant cu aspiraţiile României adevărate. Ca urmare, pentru a estompa izul comunist emanat de FSN, a fost inventată „Revoluţia”. Un odios spectacol de zgomot şi lumini, regizat de profesionişti în arta manipulării, în care rolurile principale le-au jucat „teroriştii” şi „victimele” lor. „Teroriştii”, făpturi fantomatice, venite de nu se ştie unde, pe care nu i-a văzut nimeni, dar care din ascunzişuri tainice acţionau zi şi noapte folosind mijloace şi metode din cele mai sofisticate, pentru a împiedica eforturile guvernării FSN de a normaliza situaţia din ţară. „Victimele”, fiinţe concrete, oameni obişnuiţi, sacrificaţi fără scrupule de regizorii acestei monstruoase înscenări, pentru ca spectacolul să pară veridic.
„Pe 23 decembrie – relatează în continuare autorul Furtului unei naţiuni – Iliescu a vorbit la televizor despre teroriştii care nu se dădeau în lături de la nimic pentru a-l menţine pe Ceauşescu la putere şi a chemat populaţia să vină să apere sediile Televiziunii şi Radioului, precum şi Ministerul Apărării. În zilele ce au urmat, mai multe sute de persoane au fost ucise în Bucureşti, cînd centrul oraşului devenise scena unor încleştări înverşunate, dar clădirea Comitetului Central şi sediul Televiziunii au rămas aproape neatinse, în timp ce multe clădiri din jur erau deteriorate sau distruse. Dacă teroriştii provenind din unităţi de Securitate loiale vechiului regim ar fi intenţionat să pună stăpînire pe situaţie, ar fi putut să taie liniile telefonice sau să distrugă staţia de emisie a Televiziunii. Ei ar fi putut de asemenea să atace alte ţinte strategice, dar nu s-a întîmplat nimic din toate acestea. Nici un terorist nu a fost judecat vreodată, iar criticii neputînd să creadă că un comunist învederat ca Iliescu avea să fie vestitorul schimbării, au tras rapid concluzia că purtase un război fictiv pentru legitimarea noii puteri, conferindu-i-se prestigiul de salvatoare a revoluţiei”.
Într-adevăr, noua putere – Frontul Salvării Naţionale –, avîndu-l portdrapel pe Ion Iliescu, a fost salvatoare. Dar nu a unei revoluţii fictive, ci a României comuniste. Folosind cu cinism morţii şi răniţii, pe care România adevărată i-a jertfit cu generozitate pentru dobîndirea libertăţii, profesioniştii aparatului agitprop al Partidului Comunist au inventat o telerevoluţie pentru a ascunde în spatele ei adevărul: sîngeroasa lovitură de stat.
Cînd România adevărată se va dezmetici şi va înţelege că „democraţia originală” propovăduită de comunistul Ion Iliescu nu e decît o perdea de fum propagandistică, va fi prea tîrziu: „Minciuna mare cît veacul” triumfase... [2] 

Gabriel CONSTANTINESCU

[1] Este vorba de „Scrisoarea celor şase”, rechizitoriul semnat de Gheorghe Apostol, Alexandru Bîrlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pîrvulescu, Grigore Răceanu şi Silviu Brucan, în care Ceauşeștii şi acoliții lor erau acuzaţi de trădarea comunismului. 
[2] Acesta este un episod din lungul serial intitulat „Cele două Românii”, semnat de regretatul Gabriel Constantinescu și apărut în paginile Punctelor cardinale de la nr. 1-2/2007 pînă la nr. 10/2008. [Nota Blog]

* Gabriel Constantinescu, „Cele două Românii (XV)”, în Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 9/213, septembrie 2008, pp. 4-5 (rubrica „Pulsul vremii”).

Maria și Gabriel Constantinescu (2007)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – "Cine se teme de naţionalism?" (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (III) – "Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (IV) – "Fiziologia trepăduşului" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (V) – "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (VI) – "Necesara despărţire a apelor" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VII) – "Distincţii necesare" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – "Spiritul viu al dreptei" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (IX) – "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (X) – "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (XI) – "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) – "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – "Martin Luther şi evreii..." (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) – "Pe marginea unei decepţii" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – "Viaţa – proprietate de stat" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – "Sensul unităţii creştine" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XX) – "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – "San Juan de la Cruz: Romances" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – "Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – "Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – "Iarba verde de acasă…" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – "Doar o vorbă să-ţi mai spun…" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – "«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – "Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – "Între zoón politikón şi homo religiosus" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – "Apocalipsa şi ştiinţa" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – "Stafia comunismului la Paris"   (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – "«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – "Falimentul speranţei" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – "Masoneria şi organizaţiile internaţionale" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – "Ispita «iubirii»" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – "Apostrof-area ca asasinat moral" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – "Fabulă cu trandafir" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – "Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – "Aspecte ale dialogului religie-cultură…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – "Puncte cardinale 100": "La aniversară", "Măcel de Buna Vestire", "Marginalii" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – "Cronica unei gafe editoriale" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XL) – "Epica Holocaustului…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – "Lecţia americană" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – "Demonizarea Americii" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – "«Dictatura bunului simţ»…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – "În sfîrşit, Acasă…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – "Anul Eminescu", "Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – "Cine eşti dumneata, domnule Neştian?" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – "Demitizarea" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – "Maxime Egger: Cum am devenit ortodox" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – "Marea iertare" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (L) – "Maica Mihaela" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LI) – "Un luceafăr pe columna cezarilor" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – "Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – "Supără realitatea sau formularea ei?" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LV) – "Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – "Odihna de Eminescu" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – "Mesianismul Dreptei" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – "Misiunea românilor în istorie" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – "Obligaţiile unei conştiinţe morale" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LX) – "Naţionalismul şi România de azi", "Menirea generaţiei noastre" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – "Lichidarea unei legende" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – "Pentru o Europă unită a naţiunilor" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – "Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – "Despre a fi altfel" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – "Pentru un naţionalism european" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – "Caracterul naţional al Ortodoxiei" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – "Un evreu renegat avertizează America" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – "In memoriam: Horia Bernea", "Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – "Europa lui Hristos" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – "Ziua judecăţii" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – "Interviu cu istoricul Neagu Djuvara" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – "Elitele şi partidele politice" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – "Revolta «omului recent»" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – "Naţionalism şi democraţie" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – "Perversiunea naţional-comunistă" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – "Isteria antifascistă" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – "Moştenirile lui Horia Bernea" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – "Veşti triste din Spania" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – "Mai bine prea tîrziu decît niciodată!" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – "Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – "Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – "Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – "Cultul monştrilor" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – "Nu-i pace sub măslini..." (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – "Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – "De la vulgaritate la perversiune" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – "Dimensiunea cosmică a dorului" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – "Călătorie în «buricul pămîntului»" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – "Taina fratelui" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XC) – "Conceptul de medicină creştină" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – "Cazul Paulescu văzut cu ochii altora" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – "Political correctness?" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – "Tîlcuirea patristică a Psalmului 50" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – "Un clown pentru Nobel?" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – "Chilia isihastului în lume" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – "Paul Goma «antisemit»?" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – "Catedrala Mîntuirii Neamului..." (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – "Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – "August roşu: circ fără pîine" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (C) – "«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (CI) – "Erosul care mişcă lumile" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (CII) – "Sfinţita rugăciune" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (CIII) – "Păcatul lui Onan" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CIV) – "Dante, Infernul, Cîntul XXXIV" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CV) – "Acatistul Sfinţilor Români din închisori" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CVI) – "Giulgiul din Torino: o provocare perpetuă" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CVII) – "Tentative de purificare" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CVIII) – "La despărţirea de Papa Ioan Paul II..." (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CIX) – "Cine a fost Teodor M. Popescu?" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CX) – "Cuvînt prevenitor despre idolatrie şi magie" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXI) – "Cultul eroilor la români" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXII) – "Miza unui linşaj mediatic" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXIII) – "Biblia lui Robespierre" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXIV) – "Imoralitatea apartenenţei la francmasonerie" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXV) – "Împotriva falsului ecumenism" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXVI) – "De la Facere la Apocalipsă" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXVII) – "O uşă interzisă" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXVIII) – "Pe marginea unei blasfemii" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXIX) – "Un portret al Căpitanului la copilărie" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXX) – "«Am vrut să-l împuşc pe Ceauşescu»" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXI) – "Ciobanul şi «futelniţa»" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXII) – "Luciferismul de larg consum" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXIII) – "Adevărata dramă de la Petru-Vodă" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXIV) – "În jurul unei neînţelegeri" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXV) – "Ofensiva homosexualilor" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXVI) – "Ultima biruinţă a lui Ştefan cel Mare" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXVII) – "«Sfîntul» Mişa din Clejani" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXVIII) – "Memento Gulag în Vendeea" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXIX) – "La plecarea dintre noi a Părintelui Calciu" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXX) – "Tinereţe fără bătrîneţe" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXI) – "O nouă carte la Editura Puncte Cardinale..." (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXII) – "Despre poziţia Bisericii faţă de stăpînire" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIII) – Două traduceri din Annick de Souzenelle (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIV) – "Suferinţa ca binecuvîntare" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXV) – "Cele trei atacuri ale diavolului asupra lui Hristos" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVI) – "Luciferismul în ţara lui Caragiale" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVII) – "Sperietoarea şi modelul" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVIII) – "José Antonio Primo de Rivera..." (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIX) – "(De) ce uită Occidentul?" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXL) – " Principale diferenţe între Catolicism şi Ortodoxie"; "O istorisire de demult..." (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLI) – "Poezia carcerală (1): Valeriu Gafencu" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLII) – "Adevăr, Biserică, ecumenism" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLIII) – "De la un tînăr cititor al Punctelor cardinale" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLIV) – "Poezia carcerală (2): Radu Gyr" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLV) – "Paul Goma – lupul singuratic" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLVI) – "Biserica şi Securitatea" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLVII) – "Poezia carcerală (3): Nichifor Crainic" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLVIII) – "De la ecumenism la apostazie" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLIX) – "Taina decadenței" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CL) – "Dezbatere A.Z.E.C.: Cazul Nicolae Corneanu" (2008)

REINSTAURAREA CENZURII ÎN ROMÂNIA?

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Săptămîna trecută, în România s-a reinstaurat oficial cenzura: Ministerul Tineretului, patronul Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, a anulat protocolul prin care la CCS urma să se desfăşoare conferinţa “Tulburarea identităţii de gen şi viitorul omenirii” şi lansarea cărţii Faţa nevăzută a homosexualităţii [Ed. Christiana, București, 2014], pe motiv ca aceasta – cartea, în speţă – contravine “politicilor” în domeniul tineretului ale Guvernului*. Cum ar fi putut citi cei în cauză cartea, din moment ce aceasta abia se lansa? Şi cum anume pot avea aceste politici putere mai mare decît Constituţia României, care creează obligaţii clare pentru Stat de a suprima cenzura? Evident, întrebări fără de răspuns.
Pe lîngă faptul că MTS se va alege cu un proces pentru daune, subliniem că anularea conferinţei a avut loc la presiunile organizaţiilor de homosexuali, cam aceleaşi care ostenesc de cîte ori pronunţă cuvinte precum “toleranță”, “drepturile omului” şi “libertate de expresie”. Se vede că acestea li se aplică doar lor.
Una peste alta, avem o premieră care, dacă nu va avea parte de o reacţie potrivită, va însemna începutul evacuării din spaţiile publice a discursului disident – în acest caz, a discursului conservator. 

Vă propun un articol-semnal care arată ceea ce noi (şi eu, în speţă) afirmăm de mai mulţi ani, alertaţi: în “lumea civilizată” se instaurează, cu ajutorul minorităţilor, o nouă formă de totalitarism. Pe aceia dintre voi care aveţi tentaţia de a privi cu îngăduinţă aceste manifestări sau, mai rău, de a participa la “paradele” groteşti ale “minorităţilor sexuale”, îi rugăm în mod special să ia aminte la acest pasaj:

“S-au înmulțit adevărurile pe care nu le putem rosti. În spațiile publice, conservatorii au trebuit să trăiască tot mai mult în sinea lor; or, pentru oricine, să fie singur în sinea lui poate fi periculos. În imaginația noastră colorată, majoritatea dintre noi căzusem în autoidolatrie la gîndul unei ultime bătălii glorioase pe care am putea-o purta, dacă ar fi vreodată nevoie. În filmul minții noastre, Golgota noastră personală ar fi fost una a eroismului și stoicismului. Tristul adevăr este, însă, că pe majoritatea dintre noi ne omoară mărunțișurile și nu sabia, lucru pe care îl știam în adîncul nostru, astfel că mulți dintre noi am ajuns să ne autodisprețuim și să renunțăm”.

Bogdan I. STANCIU

P. S. Conferinţa s-a ţinut în altă locaţie. O puteţi vizualiza aici: http://www.culturavietii.ro/2015/02/19/video-conferinta-tulburarea-identitatii-de-gen-si-viitorul-omenirii/. Au fost prezenţi şi cîţiva “protestatari”, care au recunoscut că nu citiseră cartea pe care o criticau, dând naştere unui moment penibil.

* De menționat că inițial conferința/lansarea trebuia să aibă loc în aula Facultății de Drept, dar și acolo conducerea Universității București a interzis-o în ultima clipă. [Nota R. C.]

O AUTOBIOGRAFIE A PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Avînd în vedere distribuirea accentelor și data la care a fost scrisă (vara lui 1945), e limpede că această scurtă Autobiografie s-a vrut, pe cît cu putință, una pe placul noului regim politic. Nel mezzo del cammin, părintele nici nu minte propriu-zis, nici nu face compromisuri esențiale, ci doar încearcă să risipească suspiciunea de legionarism (și chiar de naționalism în general), păstrînd integritatea mărturisirii creștine. Documentul are valoare psihologică și documentară, dar trebuie înțeles contextual și în nici un caz absolutizat din punct de vedere ideatic sau atitudinal. Raportul tînărului monah cu fenomenul legionar (definitoriu pentru generația sa) a fost unul de simpatie reținută, iar mai tîrziu de solidaritate creștinească în condițiile de suferință și prigoană (cazul luptătorilor anticomuniști din munți). Legionar efectiv nu a fost niciodată, iar pe partizani se știe că i-a sfătuit invariabil că trebuie să aleagă între „lupta cu arma” și „lupta cu crucea” (unii l-au ascultat, alții nu). Pînă la urmă, oricîte măsuri de precauție și-ar fi luat, i-a fost dat să treacă prin temnițele și lagărele comuniste (1948, 1951-52), a fost persecutat de Securitate și monitorizat pînă la ultima suflare, dar a știut să rămînă el însuși și să nu lipsească de la datorie, conform chemării sale, trăind și murind ca un sfînt (28 noiembrie 1989). (R. C.)

Arsenie Boca văzut de Romulus Harda (desen în cărbune, 2012)

Autobiografie

Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa, spre pildă, am o carte a lui Immanuel Kant: Religia în limitele raţiunii, iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”.

La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fiul său. Ştiu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă.

În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă, sau speculativă, şi în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.

În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut nici un ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata, iar eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la şcoală.

În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoştinţă cu fete. Ceea ce n-am reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze teologia, şi m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am. Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărţile asupra actelor reflexe şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţă şi controlul conştiinţei. Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.

Toate acestea mă interesau să le aflu şi să le probez în vederea călugăriei. Mă abţineam de la „voia în oraş”, ci stam în curtea şcolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul şcolii, a vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am învăţat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – şi mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva.

De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit interior.

Teza de licenţă în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 1933.

În vacanţă mă ocupam cu pictura.

Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, pe care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dnii Francisc Şirato, Costin Petrescu şi Fr. Rainer, ultimul de la Facultatea de Medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m-am lovit de mişcările politice studenţeşti, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte Frumoase nu era considerată în cadrul Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind în afară de studenţii ce să se poată înscrie în centrul studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică.

Vremea în Bucureşti am petrecut-o nelipsind de la şcoală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul Radu Vodă, unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)

Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a Sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie.

În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu, ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii Calea Griviţei, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot.

Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă. Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.

Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu.

Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei.

M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data de aceea că, intrând în ţară prin Moraviţa, am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată.

De la data aceasta, până la Paştile anului viitor, când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.

În Vinerea Izvorului, după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie, primind numele Arsenie.

Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire, după puteri.

Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi).

Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii.

Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.

De alte gânduri şi rosturi sunt străin.  

Ieromonahul Arsenie 

R. Vâlcii. 17 iulie 1945

A.F.R. DESPRE NEOPĂGÎNISMUL SECOLULUI XXI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit și dau mai departe...

ASCENSIUNEA ÎNGRIJORĂTOARE
A NEOPĂGÎNISMULUI

Cîteva ştiri apărute la începutul acestui an reconfirmă un fenomen îngrijorător, asupra căruia am atenţionat de mai mulţi ani: ascensiunea vertiginoasă a neopăgînismului în Europa Occidentală şi în America.

Ce e neopăgînismul? 

Neopăgînismul este un termen sociologic relativ recent, aplicat interesului crescînd al occidentalilor pentru păgînismul antic şi preistoric. Neopăgînismul e diferit de păgînism în sensul că e o reinvenţie post-modernă a vechiului păgînism, adaptat unui context social şi istoric diferit şi împachetat în aşa fel încît să atragă atenţia şi interesul occidentalilor decepţionaţi de religiile contemporane, şi mai ales de creştinism. În acest sens, neopăgînismul nu este original, ori doar un fenomen postmodern, ci şi unul reacţionar: o reacţie la adresa religiilor contemporane, în special a creştinismului. El însă trebuie diferenţiat de ateism şi atei. Practicanţii neopăgînismului nu sînt atei, ci persoane care cred în ceva, anume în zeităţile primitive cărora oamenii li se închinau înainte de apariţia creştinismului.
În ultima decadă, neopăgînismul a cunoscut o ascensiune fără precedent în Marea Britanie, Scandinavia şi America. Dar el este prezent şi în restul lumii. În 2013, un Raport publicat de Pew Forum on Religion & Public Life, despre care am scris şi noi atunci, arăta că 16% din populaţia planetei se declară fără religie ori fără credinţă în Dumnezeu.  Pe baza acelor date, sociologii au ajuns la concluzia că zeci de milioane de persoane din întreaga lume practică păgînismul, religiile primitive, animismul ori spiritismul. 

Neopăgînismul în Marea Britanie 

Centrul neopăgînismului britanic e Norwich, oficial clasificat drept cel mai păgîn oraş al insulelor britanice. Este şi singurul oraş cunoscut în istorie pe care Biserica Romano-Catolică l-a excomunicat, din pricina păgînismului lui, în 1274. Recensămîntul britanic din 2011 confirmă statutul nefast al orașului Norwich: 42,5% din populaţia sa se declară "fără religie", în comparaţie cu 25,1% la nivel naţional. Doar 51% din populaţia oraşului se declară creştină. Cînd cetăţenilor locali li se spune că oraşul lor e cel mai păgîn din Marea Britanie, ei nu sînt surprinşi. Evidenţa păgînismului şi a depravării spirituale a oraşului se face simțită peste tot. O mulţime de buticuri oferă produse spiritiste, obiecte, manuale și servicii de vrăjitorie, cărţi oculte, scrieri animiste, zodiacuri etc. Iar dacă în Evul Mediu Norwich avea 52 de biserici, adică o biserică pentru fiecareduminică din an, astăzi are peste 365 de taverne, adică o crîşmă pentru fiecare zi din an! Multe din cele 52 de biserici medievale au fost transformate, în timp, în galerii de artă, săli de întruniri ori librării. Foarte puţini oameni în Norwich mai merg la biserică. Cei care încă merg sînt percepuţi de semenii lor ca fiind stranii ori înapoiaţi.
Pe lîngă Norwich, un alt centru al păgînismului britanic e faimosul complex Stonehenge, unde se ţin ritualuri păgîne cu regularitate. La fel Glastonbury, un alt complex păgîn situat nu departe de Stonehenge, se ţin numeroase festivaluri păgîne, la care vin numeroși oameni din diferite ţări ale lumii. Festivalurile includ omagii, ofrande, sacrificii şi rugăciuni aduse zeităţilor păgîne şi naturii. De asemenea, în grădinile britanicilor nu e neobişnuit să vezi figurinele lui Green Man, adică "Bărbatul Verde", o zeitate păgînă romană, cunoscută în epoca precreștină ca "Silvanus", ce-l pune în legătură pe om cu zeităţile fertilităţii romane dătătoare de hrană. În Norwich, "Bărbatul Verde" e peste tot: în vitrine, la ferestrele caselor şi chiar pe frontispiciul catedralei din centrul oraşului. Reclamele pentru festivaluri păgîne sînt şi ele multe şi peste tot. După 2000 de ani, Norwich descinde din nou în păgînism. [Un articol recent privind păgînismul în Marea Britanie poate fi citit aici: http://www.freerepublic.com/focus/f-religion/3050363/posts] 

Neopăgînismul islandez şi scandinavic 

Două ştiri publicate la începutul lunii, una de Reuters şi alta de Washington Post, dau detalii îngrijorătoare privind ascensiunea fără precedent a neopăgînismului în Islanda. Ţinut al vechilor vikingi, Islanda e renumită pentru ireligiozitatea ei. Procentul ateilor în Islanda e mare, cel al creştinilor în scădere, iar cel al păgînilor în creştere. Încreştinată acum 1000 de ani de misionari trimişi de regii norvegieni, Islanda şi-a păstrat tradiţia păgînă prin cultura ei. Numele de familie ale islandezilor evocă numele zeităţilor lor păgîne, Thor, Odin şi Frigg, iar multe străzi şi aşezări ale ţării sînt numite după aceste zeităţi.
Relansarea neopăgînismului islandez s-a produs în anii ‘70. În 1972, un grup de islandezi au format Asociaţia Asatru, cu obiectivul de a păstra obiceiurile şi tradiţiile vechi islandeze, inclusiv religia lor precreștină. În primul deceniu de după formarea Asociaţiei, s-au alăturat grupului  mai puţin de 100 de persoane. După 40 de ani, însă, numărul islandezilor care se declară închinători la vechile zeităţi vikinge a ajuns la... 2400. E un număr infim, mai puţin de 1% din întreaga populaţie a Islandei (care are 320.000 de locuitori), dar Asatru rămîne cea mai mare asociaţie religioasă necreştină din Islanda. Sociologii atribuie mai multe motive ascensiunii rapide a neopăgînismului islandez: scandalurile sexuale din Biserica Luterană din Islanda, ateismul islandez şi dezamăgirea tinerilor față de religia oficială luterană a Islandei. Tinerii caută o altă religie, una mai tolerantă, mai puţin strictă şi mai relevantă pentru zilele noastre şi pentru subiectele astăzi la modă: protejarea mediului, încălzirea globală, reîntoarcerea la natură, suprapopularea planetei.
Reuters a anunţat, de asemenea, că în curînd se va începe construcţia primului templu păgîn din Islanda după mai bine de 1000 de ani. Va fi un templu gigantic, săpat în stîncă, în formă circulară şi aşezat pe un deal deasupra capitalei, Rejkiavik. Templul are deja un Mare Preot şi un ordin preoţesc instruit în ritualurile neopăgînismului islandez. Cu toate că templul nu va fi terminat în viitorul imediat, întruniri şi festivaluri păgîne se ţin regulat în spațiul lui. Copiii deja sînt iniţiaţi în păgînism, iar serviciile funerare şi căsătoriile se ţin tot după ritualurile păgîne precreștine. Anual se ţine şi aşa-numitul festival Blot, cu muzică, mîncare şi băutură, dar, spre deosebire de acum 1000 de ani, fără sacrificii de animalele. [Articolul din Washington Post despre ascensiunea păgînismului în Islanda poate fi citit aici: http://www.washingtonpost.com/news/morning-mix/wp/2015/02/03/how-thousands-of-icelanders-started-worshiping-the-norse-gods-again/] 
În ce privește Scandinavia, a se vedea o carte recent apărută pe această temă și recenzată în The New Yorker: http://www.newyorker.com/magazine/2015/02/16/northern-lights-4 

Păgînismul în America 

Situaţia păgînismului în America de Nord e mai complicată şi mai diversă ca în Scandinavia ori Marea Britanie, iar numărul celor care se declară păgîni cunoaşte o creştere la fel de mare. Neopăgînismul a fost reintrodus de mişcarea hippie a anilor ‘60 şi apoi îmbrăţişat de mişcarea secularistă a anilor ‘80. Grupul Ontario Consultants on Religious Tolerance, cu sediul în Toronto, afirma cu cîţiva ani în urmă că numărul persoanelor care se declară păgîne în America de Nord se dublează tot la 18 luni. Grupul îi identifica pe majoritatea noilor convertiţi ca fiind tineri care resping interdicţiile religiilor tradiţionale, "autocraţia, sexismul, homofobia şi insensibilitatea faţă de mediu".
O formă a păgînismului practicat în America e aşa-numita religie Wiccan (Wiccan religion), o formă de vrăjitorie şi de închinare la zeităţi feminine, prezentă din plin și în închisorile federale americane. În ultimii ani, destul de frecvent, femeile care se închină acestor zeiţe au chemat în instanţă statul american pentru că nu le pune la dispoziţie capelani care să oficieze servicii religioase păgîne în închisori. În contrast, autorităţile permit capelani creştini, mozaici ori musulmani. Păgînismul Wiccan e întîlnit mai mult în statele vestice ale Americii, de la Munţii Stîncoşi la Oceanul Pacific. Pare a fi o relicvă a păgînismului nativ al populaţiilor precolumbiene care au trăit în Mexic cu sute ori chiar cu mii de ani în urmă. În Wyoming, păgînii plantează livezi dedicate unor entități păgîne pe care le desemnează ca fiind "sacre".
Conform recensămîntului populaţiei din 2001, 134.000 de americani practicau religia Wiccan. Aderenţii săi pretind însă că ar avea între 750.000 şi un milion de practicanţi. Numărul exact e dificil de desemnat, pentru că păgînismul american nu e organizat şi nu se concentrează în jurul unei cărţi sacre ori unui ritual unic. Un sondaj de opinie făcut în 2007 de Pew Forum on Religion & Public Life stabilea procentul păgînilor americani la 4% din populaţia ţării, nu cu mult în urma musulmanilor (6%) şi a buddhiştilor (7%). Concentraţia cea mai mare de păgîni e în Colorado. Aderenţii religiei Wiccan se închină "naturii," în care văd "divinitatea," şi resping doctrinele religioase de orice fel. Mulţi dintre păgîni sînt politeişti.
În partea de est şi de nord a Statelor Unite se practică o altă variantă de păgînism, numit Maetreum of Cybele ori Cybeline Revival, cu centrul în statul New York. Liderii acestui păgînism sînt în general femei. În 2012, fără succes, au dat în instanţă autorităţile statului New York, cerînd că "religia" lor să fie scutită de taxe pe proprietăţile ei. La nivel naţional, însă, în creştere în America e mişcarea satanistă, despre care vom scrie cu o altă ocazie.
O discuţie pe tema revitalizării contemporane a păgînismului trebuie să includă şi păgînismul practicat şi promovat de anumite segmente extremiste ale mişcării feministe. Păgînismul feminist a apărut în America anilor ‘70, pe vremea aşa-numitului Al Doilea Val Feminist. După cum e de aşteptat, zeităţile păgînismului feminist sînt exclusiv feminine. Zeităţile sînt preluate din mitologia greacă și romană ori din spiritismul precolumbian al Americii de Nord. Vrăjitoria e un aspect major al păgînismului feminist. Se pune accent, de asemenea, pe matriarhat. [Pentru o discuţie despre păgînismul feminist, a se vedea: http://www.genderacrossborders.com/2011/02/25/pagan-feminism-an-introduction/, iar la adresa http://www.salon.com/2014/11/29/an_ordinary_girl_born_into_a_family_of_witches/ puteţi citi un capitol întreg dintr-o carte publicată recent în Statele Unite de fiica unei vrăjitoare privind viaţa mamei ei şi practicile oculte practicate în casa lor.]

ALIANŢA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA 
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucureşti
Ţel. 0741.103.025 Fax 0318.153.082 
www.alianta-familiilor.ro 
office@alianta-familiilor.ro