80 DE ANI DE LA ASASINAREA LUI CODREANU

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

ARHANGHELUL VERDE*

În ochii tăi mijeau Valahii pure,

în glasul tău se răzvrăteau stihii,

îţi miresma sumanul a pădure

şi-ţi fluturau pulpanele-a vecii.

Din codrii Bucovinei întrupat,

te plîng şi astăzi fagii pe coline,

că într-o toamnă veştedă-ai plecat

şi-au flămînzit nădejdile de tine...

Dar cum murind grăuntele rodeşte,

la fel răzbeşti prin beznele avane

şi taina ta pe vrejul vremii creşte,

sfidînd mereu mai cruntele prigoane,

căci Dumnezeu vorbit-a româneşte

cu rostul tău de moarte, Căpitane!

Răzvan CODRESCU

* Am scris această poezie în 1988, cînd s-au împlinit 50 de ani de la asasinatul din noaptea Sfîntului Andrei.

RIDENDO CASTIGAT MORES (XCIII)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

SFINȚITU-S-A!

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Piramida unui dictator paranoic - să numim așa odioasa «Casă a Poporului» - a costat enorm, costă mult și urîțește capitala pe vecie. O urieșenie hidoasă, fără gust, pentru care a fost rasă de pe pămînt o treime din București și pe șantierul dement al căreia au murit anonimi. Peste 30 de ani, îi răspunde, răscumpărător, prima noastră catedrală națională. Că n-am putut-o construi mai devreme, da, sînt de vină dominațiile turcești și sovietice, plus războaiele și crizele de tot soiul. Acum suntem aproape gata cu ea: în două decenii, va fi cel mai de seamă monument al țării unde trăim. Va prinde patina timpului, se va subția prin sfințenia slujbelor divine, va pătrunde în peisajul urban și în sufletul altor generații de oameni care-L caută pe Dumnezeu. Catedrala nu aparține ctitorilor săi, nici truditorilor, nici închinătorilor ocazionali, ci românilor, cît vor mai fi. Un popor chinuit, care și-a aflat milă în casa Domnului, acolo unde totul e doxologic și gratuit.

Teodor BACONSCHI

Actul de sfințire a Catedralei Naționale

DE CE NU NE PUTEM BUCURA LAOLALTĂ?

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Catedrala e gata de sfințire. Din păcate, trepădușii mediatici și viermii de internet au și început să caute „noduri în papură”. Cît de BOLNAVI putem fi ca neam de nu ne putem bucura laolaltă de o împlinire unică a unei aspirații de peste o sută de ani?! Toate țările ortodoxe aveau cel puțin cîte o mare Catedrală. Inclusiv Gruzia (cea mai săracă dintre ele) – și încă de la începutul anilor '90. Acum, în sfîrșit, avem și noi, handicapații Răsăritului (de Apus nici nu mai vorbesc!), dar iată, nu putem să ne împăcăm cu gîndul!!! Psihologie patologică de avortoni ai Istoriei și de viermi de closet ai propriei noastre Tradiții! Ni se răsucesc morții în morminte, dar probabil că pentru ei ne mai rabdă Dumnezeu să facem umbră pămîntului!

Ce-și pot dori BOLNAVII decît spitale, în care să-și trateze „ciuma”, „sifilisul” și „lepra”? De Dumnezeu și de suflet nu știu sau n-au temeiuri să se sinchisească. Acesta este „omul nou”, animalul creat de marxism și desăvîrșit de neomarxism. Tot ce visează e să mănînce, să bea, să se reguleze și, în general, să se descreierisească la liber, iar în plus să aibă spitale „ca afară”, în care să-și dreagă, periodic sau la nevoie, animalitatea legitimantă. Acesta-i orizontul „istoric” și „spiritual” al tot mai multora dintre noi, iar Catedrala (ca tot ce ține de Biserică și de Tradiție) nu poate fi decît o sfidare și o ofensă a bestialității cotidiene, ceva mai rău decît clisma pentru limbrici sau tămîia pentru draci.

Vor trăi și vor muri ca niște larve puturoase, fără memorie și fără transcendență, dar nu vor resimți decît un singur regret: că au fost contemporani cu Catedrala Națională și că pămîntul va trebui să-i înghită în bătaia clopotelor ei!

Răzvan CODRESCU

CLAUDIU TÂRZIU: „CEI 13 CARE M-AU SALVAT”

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Întrucît văd că prietenul Claudiu Târziu a „divulgat” postfața cărții înainte de apariție, o postez și eu aici, ca pe o provocare în plus la o lectură esențială. (R. C.)

Postfață

Noi, „generația de paie” (Petre Țuțea) născută în anii comunismului, am purtat crucea unor vremuri deloc glorioase, dar am avut șansa de a-i cunoaște în carne și oase pe mulți dintre supraviețuitorii temnițelor comuniste, reprezentanți ai unei generații eroice și tragice, formate în lamura de duh a României Mari, și care au ars pînă la capăt în rugul nemistuit al dragostei de Cruce și Neam. Pe măsură ce vremea trece și începem să ne simțim tot mai stingheri în pustiul acestui tîrziu de lume, realizăm tot mai limpede ce dar dumnezeiesc a fost această șansă și ni se strînge inima la gîndul că generațiile mai noi sînt tot mai lipsite de posibilitatea „întîlnirilor admirabile” cu modéle vii ale unei umanități românești croite după alte măsuri decît cele ale unui prezent precar, tot mai acefal și mai nevertebrat.

Cartea de față, adresată mai ales tinerilor de azi și de mîine, încearcă să suplinească livresc această carență fatală a lumii noastre: autorul vine să sprijine mărturisitor, cu șansa generației lui, neșansa generației actuale.

Demersul jurnalistului de dreapta Claudiu Târziu (n. 1973, Bacău), care și-a onorat constant reperele „salvatoare”, continuă și dezvoltă, într-o notă mai personală, larga galerie de portrete exemplare pe care a moșit-o în revista Rost (2002-2012) și a dus-o mai departe, pe cît a fost cu putință, și în paginile Formulei AS. Cei 13 „salvatori” asumați referențial (unii încă în viață, dar cei mai mulți trecuți la cele veșnice) se înșiră în paginile cărții în ordinea în care „salvatului” i-a fost dat să-i cunoască, în Bacăul tinereții sau în Bucureștiul maturității (unii mai puțin cunoscuți publicului larg, alții ajunși deja de notorietate națională): Petru C. Baciu („«Lupul» cu inimă bună”), Petru Velescu („Îngerul contabil”). Gheorghe Grigoraș  („Un erou fără astîmpăr”), Ioan Belciu („Amfitrionul proscrișilor”), Virgil Velescu  („Un profil de stoic”), Marcel Petrișor („Prietenie pe viață și pe moarte”), Avva Iustin Pârvu („Un sfînt al închisorilor”), Neculai Popa – cel de la Los Angeles („Un elev la școala «bandiților»”), Părintele Gheorghe Calciu („Dușmanul personal al lui Ceaușescu”), Demostene Andronescu („Poezia ca rugăciune”), Ion Gavrilă Ogoranu („Un voievod al rezistenței anticomuniste”), Vlădica Bartolomeu Valeriu Anania („Leul Ardealului”), Vasile-Jacques Iamandi („Un boier al românismului”).

Țesută abil din evocări și dialoguri, cartea se întregește fericit, în Addenda, cu cîteva texte care – ca și utilele note de subsol – luminează contextul istorico-politic în care și-au dat măsura, în libertate sau în detenție, cei 13 mărturisitori.

Mărturie provocatoare la încă posibila noastră „deșteptare” întru mai mult și mai bine, pe mîna celor pentru care Dumnezeu ne mai rabdă să facem umbră pămîntului, Cei 13 care m-au salvat reprezintă o „reverență” (cum o numește autorul în „Cuvîntul înainte”), dar mai ales cartea unei datorii împlinite: mărturisindu-i pe mărturisitori, ne facem și noi verigi umile în lanțul istoric și paideic al dăinuirii românești. Pînă la urmă e o carte a sufletului românesc despre el însuși și un pariu cu neuitarea, pe care nu noi îl putem cîștiga sau pierde, ci generațiile care vor veni. Să ne rugăm ca bunul Dumnezeu să ne facă una întru biruință!

Răzvan CODRESCU

„ANTISEMITISMUL” CA DEMAGOGIE DE PARTID

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Noi eram obișnuiți cu evreii deștepți...

„ANTISEMITISM”? EVREUL LUXAT DE NEAMȚ?

DAR OLGUȚA? „ANTIOLTENISMUL” SE PUNE?

AFR: HIPSTERII POST-REFERENDUM

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Pe parcursul a mai bine de o lună, între votul amendamentului la Articolul 48 dat de Senat pe 11 septembrie şi sfîrşitul lunii trecute, am primit din partea publicului un număr vast de mesaje electronice conţinînd o mulţime de întrebări şi subiecte de interes ale cititorilor noştri cît şi preocupări şi îngrijorări. Cu aproximativ o săptămînă înainte de referendumul din 6 şi 7 octombrie am primit un număr relativ mare de mesaje electronice, iar apoi şi telefonice, în care cetăţenii erau îngrijoraţi că pe ultima sută de metri ai campaniei pentru referendum au apărut pe scenă cîteva personalităţi care pînă atunci nu erau adepţi ai mişcării pro-familie din România, şi care rar exprimau poziţii publice privind familia, dreptul la viaţă al copiilor nenăscuţi ori căsătoria naturală între un bărbat şi o femeie. Unii cetăţeni chiar ne întrebau dacă nu cumva pe ultima sută de metri ai campaniei apăreau persoane în spatele cărora se aflau partide politice ori personalităţi politice influente, care încercau să deturneze mişcarea pentru familie din România. Adică mişcarea pe care am fondat-o noi cu mai bine de 10 ani în urmă, la care am muncit cu abnegaţie şi pe care am cultivat-o şi crescut-o pentru a ajunge la anvergura care e cunoscută tuturor.

Tentative de deturnare

Mărturisim că am avut şi noi aceleaşi îngrijorări şi presimţiri, dar am ales să ne concentrăm asupra referendumului, pentru a-i asigura reuşita. Pe baza informaţiilor pe care le posedăm, putem confirma suspiciunea încercărilor de deturnare a mişcării pro-familie din România. Avem suspiciunea că persoanele care s-au lansat în sprijinul referendumului pe ultima sută de metri vor apărea pe listele electorale ale unor partide politice la alegerile europarlamentare din anul viitor. Dedicăm deci comentariul de astăzi acestor preocupări ale publicului, pe care le împărtăşim şi noi. Sîntem îngrijoraţi de zgomotul hipsterilor post-referendum care vor să canalizeze pe cei 3,5 milioane de cetăţeni care au votat pentru amendamentul Articolului 48 într-o direcţie politică.

Înainte de a discuta mai aprofundat acest aspect, menţionăm şi faptul că atît în mesaje electronice, cît şi telefonice, mulţi ne-au întrebat dacă intenţionăm să ne transformăm într-un partid politic. Răpunsul nostru este azi acelaşi care l-am dat şi acum zece ani: Alianţa Familiilor din România nu intenţionează să se transforme în partid politic. 

Găsim însă de bun augur şi relevantă o notă din partea unui cititor, care aduce în prim-plan o noţiune care a preocupat mintea multora dintre noi în vremea din urmă, de cînd mişcarea pro-referendum a mobilizat milioane de aderenţi. Întrebarea de bază a fost dacă mişcarea pro-familie ori pro-referendum din România se va transforma în partid politic. Redăm mai jos mesajul unuia dintre cititori, o reacţie la articolul pe care l-am publicat acum o lună şi pe care l-am intitulat „Perdanţii Referendumului”.

Comentariul unui cetăţean

Reflecţiile dvs. privind rezultatele Referendumului, deşi dureroase, sînt adevărate. Ţinînd cont de toate cele menţionate în mesajul dvs., se ridică totuşi întrebarea firească: ce este de făcut în continuare? Cum va reuşi această minoritate creştină din România să-şi facă auzită vocea? Problemele cu care se vor confrunta de acum înainte toţi cei ce se mai consideră creştini vor fi din ce în ce mai numeroase şi nu vor întîrzia să apară... Din păcate, aşa după cum bine aţi remarcat, clasa politică actuală, în ansamblul ei, de la Preşedinte în jos, a dezamăgit profund. Spuneaţi că pentru comportamentul lor vor fi penalizaţi la viitoarele scrutine electorale. ... Bine, dar cum se va întîmpla acest lucru atîta timp cît nu există în prezent o alternativă viabilă? Pentru că, sincer vorbind, nu văd în acest moment pe scena politică un partid sau o mişcare de inspiraţie creştină în vorbe şi fapte... Şi poate că cei 3,5 milioane care au votat „DA” la acest referendum ar merita să-şi aibă reprezentanţii lor, aleşi dintre ei, în Parlament, şi nu doar acolo, ci în general, în viaţa politică a societăţii în care trăim.

Înainte şi după Referendum CpF a anunţat că NU se va transforma într-un partid politic. Este opţiunea dumnealor, şi, desigur, nu sîntem noi în măsură de a-i judeca. Cred însă cu tărie că efortul uriaş depus de toţi în aceşti aproape 3 ani scurşi de la demararea strîngerii semnăturilor merită o continuitate pe măsură. Dar a merge înainte numai redactînd şi trimiţînd scrisori de protest diverselor autorităţi (Parlament, Guvern, Preşedinție etc.) ori semnînd diverse petiţii on-line mi se par mult prea puţin şi cam fără rost. Aceasta pentru că nimic nu pare a se schimba în bine dacă se va urma numai această cale. Decidenţii politici ai timpurilor noastre par a avea cu totul alte priorităţi decît să-şi plece auzul la cuvintele unora care, în opinia lor, iată, nici nu sînt atît de numeroşi (de vreme ce n-au fost în stare să „treacă” un Referendum).

Şi totuşi... dacă ne imaginăm că măcar o parte din cei care au votat „DA” în această toamnă ar susţine înfiinţarea unei mişcări creştine care să-i reprezinte, atunci s-ar strînge cu uşurinţă cca. 700.000 de voturi. La alegerile parlamentare trecute (2016) participarea a fost de aproximativ 40% (cca. 7.300.000). În aceste condiţii s-ar obţine o susţinere din partea a cca 10% dintre votanţi, ceea ce ar însemna un procent semnificativ pentru început. Important este ca noua formaţiune – am putea să o numim Alianţa Creştină din România – să-şi definească urgent un program închegat, promotor al valorilor creştine, să fie acceptată şi „populată” de reprezentanţi integri aparţinînd diferitelor tradiţii religioase din România și care, lăsînd la o parte micile diferenţe ce-i despart, să reușească să descopere un limbaj comun, inspiraţi din cuvintele Mîntuitorului: „Ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21).

Şi poate că astfel, la un moment dat, glasul creştinilor se va face în sfîrşit auzit, părerea lor va conta şi va fi luată în seamă, iar implicarea lor va putea schimba în bine societatea de azi. „Voi sînteţi sarea pămîntului... Voi sînteţi lumina lumii” (Matei 5, 13-14) sînt cuvintele cu care Domnul i-a îmbărbătat pe ucenici, căci, spune tot El, „în lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33) Cu speranţa într-un viitor mai bun pentru toate familiile noastre, vă încurajez să mergeţi mai departe.

Hipsterii post-referendum

Este neîndoielnic că mulţi dintre noi sîntem în consens cu opinia celui care ne-a scris şi ne dorim un partid ori mişcare politică care să reprezinte segmentul autentic creştin al României, preocupat şi îngrijorat de involuţia valorilor creștine în România şi în Uniunea Europeană. Afirmăm însă că hipsterii post-referendum nu posedă calificativele necesare pentru lansarea unei astfel de mişcări.

Începem cu terminologia: ce e un hipster? Hipster e un cuvînt din vocabularul englez, folosit în special în Statele Unite, care e dificil de tradus exact şi printr-un singur cuvînt în româneşte. Vine de la expresia to be hip, care înseamnă gălăgie şi alergare după atenţie, iar hipsterul e o persoană care duce un stil de viaţă care caută atenţie şi relevanță. Hipsterii sînt prezenţi în toate culturile şi sub-culturile sociale, inclusiv cele creştine. Cu ani în urmă, scriitorul creştin american Brett McCracken a scris o carte foarte relevantă şi interesantă despre fenomenul hipsterilor în rîndul creştinilor americani. Titlul cărţii lui e Hypster Christianity şi oferim aici un mic rezumat al ei. Hipsterii creştini sînt în general fie creştini tineri, care doresc să atragă atenţia şi să fie relevanţi, fie creştini mai în vîrstă, care doresc să fie în rînd cu tînăra generaţie creştină şi să fie îndrăgiţi ori asimilaţi de aceştia. În cartea lui, McCracken dă exemple numeroase de hipsteri creştini, discută originea hipsterismului creştin şi întreabă dacă el ajută ori dezavantajează creştinismul în general. Concluzia lui finală esta ca hipsterismul, chiar creştin, dăunează mişcării creştine în general.

Revenim în România şi la realităţile ultimelor săptămîni. România îşi are şi ea hipsterii ei. Hipsterilor le plac discuţiile şi dezbaterile live, cu sute de mii de vizualizări simultane, şi sînt avizi să cunoască opinia publicului despre ei. Discuţiile şi dezbaterile sînt prefaţate de zile ori chiar săptămîni de hipe ori zgomot on-line, menit să atragă atenţia publicului lerg. Hipsterii folosesc metode ne-ortodoxe pentru promovarea personală, care se aseamănă copilăriilor lui Ricky Bobby din pelicula hollywoodiană Talladega Nights: The Ballad of Ricky Bobby. Unii transmit live prin Facebook (ori alte rețele mediatice și de socializare) impresii constante, fie că sînt solicitate, fie că nu, din maşină, de la birou, de la aeroport, din magazine ori din cafenele. Sînt dependenţi de atenţie din partea publicului, divorţaţi de realitate şi lipsiţi de pragmatism. Iubesc şi generează senzaţionalismul. De obicei, hipsterii nu au profesii stabile, nu au un venit stabil şi mulţi dintre ei fie nu au familii, fie nu sînt capabili să hrănească o familie ori să crească copii. Trăiesc din donaţii, stilul lor de viaţă fiind finanţat de „sponsori”.

Dezbeterile ori dialogurile lor sînt selectate cu grijă, pentru a genera interes şi a asigura numărul maxim de participanţi, atît live, cît şi prin media. Sîntem martori și în România la astfel de încercări, care amintesc de presupusul şi mult discutatul dialog dintre Seneca şi Apostolul Pavel din primul veac al creştinismului, o dezbatere care e menţionată în scrierile apocrife ale veacului IV. Cei interesaţi de subiect pot afla detalii privind presupusa dispută a lui Seneca cu  Apostolul Pavel în cartea lui Emmanuel Carrère Le Royaume, publicată în 2014 (pp. 283-287).

Hipsteri fără realizări

Natural, nu sîntem de acord cu hipsterizarea mişcării pro-familie din România. Hipsterii post-referendum sînt fără experienţă, aventurieri într-un domeniu răms pentru ei terra incognita, un domeniu care, dimpotrivă, impune o experienţă vastă, acumulată de-a lungul multor ani, tenacitate, expertiză dobîndită prin acţiuni concrete de advocacy în Parlamentul României, instituţiile europene şi alte forumuri internaţionale. Nu am auzit niciodată ca vreunul dintre hipsterii post-referendum să fi făcut măcar un singur demers în Parlament, Curtea Constituţională ori forumuri internaţionale în favoarea familei sau căsătoriei naturale. Nu am auzit ca vreunul dintre ei să fi făcut campanie pro-referendum, să fi împărţit fluturaşi, să fi mers din casă în casă să ia semnături din partea publicului în sprijinul iniţiativei constituţionale, să fi pus fluturaşi ori materiale de campanie în cutiile poştale ale cetăţenilor, ori să fi criticat factorii politici din România care au lansat boicotul referendumului. Nu am auzit de nici unul dintre ei care să fi luat public atitudine împotriva Norvegiei şi în sprijinul eliberării copiilor familiei Bodnariu din temniţele Barnevernetului, ori să fi ieşit în stradă ca să ceară eliberarea copiilor. Nu am auzit de nici unul dintre ei care să fi participat ori să fi ţinut discursuri la marşurile pentru viaţă. Și atunci... prin ce se legitimează?!

Ne opunem deturnării mişcării pro-familie

AFR consideră că are autoritatea morală să atenţioneze publicul din România asupra acestui fenomen, avînd în vedere implicarea noastră vastă, atît în timp, cît şi privind resursele, şi intervenţiile făcute de-a lungul anilor în favoarea cauzelor pro-familie şi pro-valori în general. Din 2005 încoace, am făcut zeci de intervenţii de tot felul, atît în România, cît şi la nivel internaţional. Vă reamintim că în septembrie AFR a înregistrat un amicus curie în Curtea Constituţională a României în sprijinul Referendumului. Împotriva poziţiilor noastre şi a Referendumului au fost înregistrate o sumedenie de alte demersuri, în capul listei aflîndu-se Amnesty Internaţional. Ne îndoim că vreunul dintre hipsterii post-referendum ar fi avut intuiţia, interesul ori expertiza să lansese o intervenţie de genul acesta, şi mai ales la timp, în favoarea Referendumului,  pentru a asigura că el se va ţine. În final, Curtea Constituţională  a adoptat, cu un vot de 7 la 2, majoritatea argumentelor conţinute în memoriul înregistrat de AFR şi le-a respins pe cele făcute de Amnesty Internaţional şi aliaţii lor.

În concluzie, nu putem fi de acord cu deturnarea mişcării pro-familie din România de către hipsterii post-referendum. Ne opunem senzaționalizării tragediei din 6-7 octombrie, tabloidizării ei şi oportunismului desemnat să genereze atenţie pentru hipsterii post-referendu pe seama mişcării pro-familie din România.

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București

Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082

www.alianta-familiilor.ro

office@alianta-familiilor.ro

INTERMEZZO LIRIC: „METOC” DE VALENTIN DAN

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Te pierd pe străzi cînd lumea mă trage înăuntru,
Te uit în cîte-o gară cînd urc în cîte-un tren,
Te rătăcesc cînd caut alți ochi, cu ochi vicleni,
Te las cînd, la răspîntii, arunc cu zarul mîndru.

Și-apoi îmi cade noaptea în pasul Tău fugar
Și-n pașii mei ce umblă setoși pe alte ape
În noapte, dintr-odată, îmi ești așa aproape
Încît se face ziuă. Lumină în zadar.

Îmi crești pe dinăuntru cînd visul nu mai vine,
Te-arunc și vînd. Mă vîntur cînd visul este tot.
Alunecînd în lume, mă-nham la vieți străine
Și hohotesc și mîrîi lingîndu-mă pe bot.

Mă dau pomană lumii, uitat într-un irod,
Dar mă răscumperi, Doamne, strîngîndu-mă în Tine.

Valentin DAN

A ÎNCEPUT POSTUL NAȘTERII DOMNULUI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

DESPRE POST ÎN GENERAL

Postul, ca înfrînare de sine în numele lui Dumnezeu, este o armă puternică pe calea mîntuirii şi împotriva diavolului. Hristos Însuşi a postit 40 de zile în pustia Carantaniei, biruind cele trei mari ispitiri (cf. Matei 4, 1-11, şi Luca 4, 1-13).
Cele mai de seamă sărbători ale anului bisericesc sînt precedate de perioade de post mai lungi sau mai scurte. Acestea sînt în număr de patru (înşirate aici după cronologia anului bisericesc, care începe la 1 septembrie): POSTUL NAȘTERII DOMNULUI (din 15 noiembrie pînă în 24 decembrie, adică pînă în ajunul Crăciunului), POSTUL SFINTELOR PAȘTI (întins pe durata a şapte săptămîni ce precedă marele praznic al Învierii Domnului, începînd şi sfîrşindu-se la date variabile, în funcţie de data anuală a Paştelui), POSTUL SFINȚILOR APOSTOLI PETRU ȘI PAVEL (care se încheie pe 28 iunie, adică în ajunul praznicului respectiv, dar care începe la date variabile, în funcţie de acelaşi calendar pascal) şi POSTUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI (din 1 pînă în 14 august, adică pînă în ajunul praznicului respectiv)*.

Creştinul dreptcredincios se spovedeşte şi se împărtăşeşte la capătul fiecăreia din cele patru perioade mari de post (ba chiar şi mai des, la sfatul duhovnicului), sau măcar o dată pe an. Cu rare excepţii (bolnavi grav, muribunzi etc.), Împărtăşania nu se face fără osteneala prealabilă a postirii şi fără mărturisirea păcatelor (iar dacă se face, e spre osîndă). Duhovnicul care te spovedeşte este cel care te dezleagă să te împărtăşeşti.

Postul – care „potoleşte trupul, înfrînează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul” (Sfîntul Ioan Gură de Aur) – nu se reduce, desigur, la mîncare şi la băutură, căci atunci ar fi simplu regim sau dietă (ajutînd sănătăţii trupului, dar nicidecum mîntuirii). Înfrînarea de la mîncare şi băutură este doar faţa cea mai concretă şi mai exterioară a postului. În răstimpul postului, se cuvine să ne păzim de excese şi smintiri toate cele cinci simţuri, iar nu în ultimul rînd gîndurile. Înfrînarea trupească e de mare preţ, dar de şi mai mare preţ este înfrînarea sufletească, curăţirea şi întărirea spirituală, asceza interioară. Înfrînarea din afară nu-şi atinge scopul duhovnicesc decît dacă o înlesneşte pe cea dinlăuntru şi se conjugă cu ea. Să fim mai buni, mai smeriţi, mai generoşi, mai înţelegători, mai iertători – iată adevăratele roade pe care trebuie să le aducă postul în noi. A-ţi păzi gura de clevetiri sau ochiul de atracţii deocheate e adeseori mai anevoie decît să nu mănînci carne sau să nu bei vin. Postul e o luptă complexă cu tine însuţi şi-şi împlineşte rostul în inima fiecăruia. Adevăratul post nu trebuie să te facă mai palid la faţă sau mai puţin gras, ci să te aducă în acea stare îmbunătăţită a fiinţei tale în care să fii gata să te bucuri cu îngerii şi cu sfinții.

Postul este răstimp predilect al sobrietăţii şi al interiorizării. Cu toate acestea, făptura omenească şi lumea nu trebuie să ajungă de tot posomorîte, căci ne deplîngem şi ne războim puţinătatea, dar nu ne pierdem încredinţarea în mila şi dreptatea de Sus. S-a spus despre creştinul ostenitor că trăieşte mai degrabă, în acest răstimp al pocăinţei transfiguratoare, un fel de „tristeţe radioasă”. De altfel, Domnul Însuşi ne învaţă că postirea nu trebuie să devină ostentativă, „de ochii lumii”, ci să ne apropie tainic de Dumnezeu, Care singur cunoaşte măsura fiecăruia – nu pe dinafară, ci pe dinăuntru (cf. Matei 6, 16-18).

Şi tot Hristos ne învaţă, răspicat, despre puternica legătură dintre post şi rugăciune. Din însumarea lor iese adevărata putere spirituală, de care şi demonii se tem. Fără disciplina postului, rugăciunea riscă să se risipească, iar fără dialogul permanent cu Dumnezeu, înfrînările noastre riscă să rămînă deşarte. De aceea, în răstimpul postului, Biserica cheamă la mai multă şi mai rîvnitoare rugăciune. Şi cu cît ne rugăm mai mult, cu atît şi puterea noastră de înfrînare creşte, căci dacă sporim în nevoinţă şi ducem cu bine pînă la capăt crucea postului, aceasta nu se face fără harul cel de sus.

Dar eforturile noastre de îmbunătăţire nu trebuie să se rezume la perioada postului, ci roadele postirii trebuie să se vadă mai ales în viaţa noastră de după aceea, ca învrednicire permanentă a trăirii întru Hristos. În acest sens ne atrage atenţia Sfîntul Ioan Gură de Aur:

„Am lepădat povara postului, dar n-am lepădat rodul lui, pe care e vremea să-l culegem. A trecut oboseala nevoinţelor, dar să nu treacă rîvna faptelor bune. S-a dus postul, dar să rămînă evlavia. Mai bine spus, [...] a trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decît acela, iar acela pentru acesta s-a făcut. După cum, cînd posteaţi, vă spuneam că se poate să nu posteşti, deşi posteşti, tot astfel şi acum vă spun că se poate să posteşti, deşi nu posteşti. [...] Cum poate să nu postească cel care posteşte? Iată: cînd cineva se opreşte de la mîncări, dar nu se opreşte de la păcate. Cum poate să postească cel care nu posteşte? Iată: cînd se bucură de mîncare, dar nu gustă din păcat. [...]

Poate să se îmbete şi cel care nu bea vin («Vai de cei care se îmbată fără vin!» – Isaia 28, 1) şi poate să fie cumpătat şi cel care bea vin («Foloseşte-te de puţin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni» – I Timotei 5, 23). [...] Şi oare nu ne învaţă Apostolul: «Nu vă îmbătaţi cu vin, în care este desfrînarea, ci umpleţi-vă de Duhul!» (Efeseni 5, 18)? Acesta este beţia cea bună. [...] Umple mintea pînă sus cu Duhul, ca pe un pahar, ca diavolul să nu mai poată turna nimic în el! [...] Paharul nostru de bună beţie să fie potirul cel duhovnicesc, potirul neîntinat al sîngelui Celui Înviat, care nu îmbată, nici nu moleşeşte, ci ne întăreşte întru cumpătare. [...] De această beţie să ne îmbătăm, iar de la cealaltă să ne abţinem...” (cf. Sfîntul Ioan Hrisostom, Cuvîntări la praznice împărăteşti, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1942).

Răzvan CODRESCU

* Creştinii dreptcredincioşi mai postesc, prin rînduială bisericească, în miercurile şi vinerile de peste an, cu excepţia celor notate în calendar cu HARȚI (dezlegare oficială de la postire, din raţiuni bisericeşti), precum şi de Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie), de Ajunul Bobotezei (5 ianuarie) şi de Tăierea Capului Sfîntului Ioan Botezătorul (29 august).

RIDENDO CASTIGAT MORES (XCII)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

INTERMEZZO LIRIC CU VALENTIN DAN

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

CÎTIMI...

Cît gunoi, atîta ladă. Cît năut, atîta zaț.

Cîți sfătoși, atîta sfadă. Cîtă foame,-atît nesaț.

Cît sugiuc, atîta gură. Cîte mori, atîta vînt.

Zarea stă pe geamandură cît să țină de urît.

Cîți copaci, atîtea drujbe. Cîte morți, atîția vii.

Miezul nopții are unșpe pași bătuți pe năsălii.

Cît îngheț, atîta lavă. Cît abac, atît abis.

Cît mai vreți din mine? Na-vă! Cîte răni, atîta vis.

Cîtă dragoste-n risipă, tot atîta-n adăpost.

Cît plictis, atîta pripă. Cît o fi, atît a fost.

Cît întreg, atîta parte. Cît curînd, atît tîrziu.

Cît să fie de departe lemnul nostru de sicriu?

Cît obraz mai vrea să-mpuște palma care-și rîde-n pumni?

Cît rahat, atîtea muște. Cîte muște?

– Legiuni.    

Valentin DAN

CENTENAR ROMÂNIA, CENTENAR PĂR. GALERIU

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

  

La Editura Lumea Credinței:

AFR: CARL WOESE ŞI MOARTEA DARWINISMULUI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Astăzi publicăm a şasea şi ultima parte a recenziei cărţii lui A. N. Wilson, publicată anul trecut, Charles Darwin, Victorian Mythmaker („Charles Darwin, victorianul făuritor de mit”). Părţile anterioare pot fi accesate pe site-ul AFR: http://www.alianta-familiilor.ro/charles-darwin-adio-teorie/. Comentariul de astăzi se axează în mod special pe ultimele capitole ale cărţii, care explică influența darwinismului şi a evoluţionismului în general asupra marxismului, ateismului şi mişcărilor nihiliste şi totalitare ale secolelor XIX şi XX. Începem însă comentariul de astăzi cu un mic rezumat a unui vast articol publicat în august 2018 de New York Times, care sprijină una din tezele majore ale cărţii lui Wilson şi pe care am redat-o deja de mai multe ori în comentariile noastre precedente: evoluţionismul e în derivă, îşi modifică tezele inițiale de la zi la zi, pentru a le face compatibile cu noile descoperiri ştiinţifice, care, în loc să confirme evoluţionismul, îl dovedesc a fi fals. Cu alte cuvinte, e vorba de o încercare susţinută a adepţilor darwinismului de a menţine relevanța teoriei evoluţioniste a lui Darwin pentru zilele în care trăim, iar evoluţionismul compatibil cu noile descoperiri din domeniul geneticii şi biologiei. O teză fundamentală a cărţii lui Wilson este că evoluţionismul, în forma lui clasică, e pe moarte. Unul dintre cei care i-au dat o lovitură de moarte este puţin cunoscutul om de ştiinţă american Carl Woese.

Carl Woese încurcă 

iţele darwinismului

Pe 13 august New York Times a publicat un articol de peste 20 de pagini care confirmă lipsa de viabilitate a darwinismului la începutul Mileniului III şi încercările disperate ale adepţilor darwinismului să-i menţină relevanța. Articolul discută viaţa şi descoperirile în domeniul biologiei moleculare ale lui Carl Woese, microbiolog la Universitatea din Illinois, pe care autorul îl numeşte The Scientist who Scrambled Darwin's Tree of Life („Omul de ştiinţă care a modificat pomul vieţii al lui Darwin”). Subtitlul articolului e How the microbiologist Carl Woese fundamentally changed the way we think about evolution and the origins of life  („Cum microbiologul Carl Woese a schimbat în mod fundamental felul în care gîndim despre evoluţionism şi originea vieţii”).  Articolul poate fi citit aici. 

Woese a început să pună darwinismul şi evoluţionismul la îndoială încă din 1977. New York Times îl numeşte the most important biologist of the 20th century that you've never heard of („cel mai important biolog al secolului XX, de care nimeni nu a auzit”). Motivul este că Woese a descoperit aspecte ale compoziţiei noastre moleculare care fundamentally reshaped what we think we know about life's history, the process of evolution and the functional parts of living beings, including ourselves („au redefinit în mod fundamental ce credeam că ştim despre istoria vieţii, procesul evoluţiei şi părţile funcţionale ale fiinţelor vii, inclusiv noi”). În anii ‘90 Woese a făcut nişte descoperiri importante, care au dovedit că gîndirea darwinistă clasică was inadequate („a fost inadecvată”). De fapt, New York Times îl consideră pe Woese atît de important în modificarea gîndirii evoluţioniste pe cît a fost Martin Luther în domeniul creştinismului şi teologiei, adăugînd la creştinism o a treia ramură principală, protestantismul. Woese, afirmă New York Times în articolul citat, was the foremost challenger and modifier of Darwinian orthodoxy („a fost cel mai important provocator şi modificator al ortodoxiei darwiniste”).

Woese a demonstrat, zice autorul, că we are not precisely who we thought we were. We are composite creatures, and our ancestry seems to arise from a dark zone of the living world a group of creatures about which science, until recent decades, was ignorant. Evolution is trickier, far more complicated than we realized („Nu sîntem exact ceea ce am crezut că sîntem. Sîntem creaturi complexe, şi originea noastră pare să se tragă dintr-o zonă obscură a lumii vietăţilor, un grup de creaturi despre care ştiinţa, pînă acum cîteva decenii, nu ştia nimic. Evoluţia e mult mai complicată şi înșelătoare decît am crezut”). De fapt, în opinia lui Woese, contrar darwinismului, fiinţa umană îşi trage origininea nu din maimuţe, ci din alte surse.

Spre anii tîrzii ai vieţii, Woese a început să-l dispreţuiască pe Darwin, găsindu-i teoriile şi raţionamentele stranii şi invalidate de descoperirile din domeniul microbiologiei şi biologiei moleculare. În cuvintele autorului, as Woese got older... he harbored an increasing disdain for Charles Darwin, distinct from but alongside his disdain for microbiology („Pe măsură ce a îmbătrînit, Woese a dezvoltat sentimente de dispreţ faţă de Charles Darwin, distincte de, dar simultan cu dispreţul pentru microbiologie”). De ce? Pentru că, în opinia lui Woese, Darwin himself, and the neo-Darwinian synthesis of ideas that became orthodoxy during the 20th century, saw evolutionary change as inherintly incremental and gave litttle attention to the processes of inheritance, variation and reproduction aş they occur among microbes, as opposed to animals and plants („Darwin însuşi, şi sincretismul ideilor neo-darwiniste, care au devenit dogma în secolul XX, au văzut schimbările evolutive ca fiind relativ mici şi nu au acordat atenţia necesară proceselor ereditare, variate şi reproductive care se produc în microbi, spre deosebire de animale şi plante”).

Asta nu înseamnă însă că Woese este teist ori că a promulgat o teorie creaţionistă a originii speciei umane. Discutăm poziţiile lui doar pentru a demonstra una din temele principale ale articolelor noastre şi ale cărţii lui Wilson: evoluţionismul darwinist e în derivă, se menţine tot mai greu pe linia de plutire şi descoperirile ştiinţifice din ultimele decenii contrazic evoluţionismul darwinist în formele lui originare şi clasice. Cu alte cuvinte, Darwin devine tot mai irelevant teoriei darwiniste şi tezele lui tot mai marginalizate.

Nihilismul lui Darwin

În multe privinţe, Darwin nu a practicat ce a propovăduit. O formulă centrală în teoria evoluţionismului a fost procrearea, proces care în opinia lui Darwin elimină speciile slabe şi le perpetuează pe cele mai putermice şi bine adaptate mediului. Darwin a fost, însă, surprins de faptul că, spre deosebire de lumea animalelor, societatea civilă îşi protejează membrii vulnerabili şi caută să le păstreze viaţa. În Originea omului Darwin lamentează faptul că fiinţele umane au abrogat procesul natural de eliminare a elementelor slabe din societate, ceea ce duce la slăbirea vitalităţii rasei umane. Eliminarea speciilor slabe e o regulă la animale, dar la fiinţele umane ea nu e aplicată, ceea ce, în opinia lui Darwin, este highly injurious to the race of man („dăunează grav rasei umane” – p. 311) Din această perspectivă, Darwin a sugerat ca fiinţele umane inteligente să nu se căsătorească cu cele mai puţin inteligente, iar societatea civilă să interzică săracilor şi celor needucaţi să aducă pe lume copii!

Această doctrină a lui Darwin, zice Wilson, a generat eugenismul modern. Ideile eugeniste ale lui Darwin au devenit foarte populare în Germania, fiind promovate în special de Ernst Haeckel (1834-1919). Haeckel a construit piramida raselor umane, aşezînd rasa negroidă la baza piramidei şi rasa ariană în vîrful ei. Darwin a corespondat cu Haeckel. În septembrie 1874 Haeckle i-a scris lui Darwin că „darwinismul a făcut progres mare în Germania în ultimii ani, în mod special printre filosofi”. Haeckel promova ideea că selecţia naturală, aplicată în lumea animalelor, trebuia aplicată şi în domeniul raselor umane. Haeckel e creditat de darwinişti pentru că „a transformat evoluţionismul într-o religie a germanilor, o religie fără creaţie, Dumnezeu, rai sau iad” – p. 319).

Darwin a devenit, de fapt, ateu. Asta e convingerea şi concluzia finală a lui Wilson. Wilson respinge ideea că Darwin ar fi re-descoperit credinţa în divinitate spre sfîrşitul vieţii. Wilson redă cîteva fraze dintr-o scrisoare trimisă de Darwin unui nobil rus, Nikolai Aleksandrovici Mengden,  care l-a întrebat dacă crede în Dumnezeu. Darwin îi răspunde: „Sînt ocupat şi înaintat în vîrstă şi cu sănătatea şubredă. Ştiinţa nu are nimic de a face cu Hristos... Cît despre mine, nu cred că vreodată a existat revelaţie divină” – p. 320). Cu adevărat, Darwin era bătrîn – dacă nu ca ani, în orice caz sufletește. La 62 de ani afirma despre sine însuşi: „Mă simt atît de bătrîn ca Matusalem”. Iar la 72 de ani, Darwin reconfirma că nu crede în divinitate, într-o scrisoare adresată avocatului britanic Francis McDermott. Întrebat de acesta dacă crede în Noul Testament, Darwin răspunde: „Noiembrie 24, 1880: Stimate Domn, regret să vă informez că nu cred în Biblie ca fiind o carte de revelaţie divină şi deci nu cred în Iisus Hristos ca Fiu a lui Dumnezeu” – p. 352). Ironic, în 2015 această scurtă scrisoare trimisă de Darwin lui McDermott a fost vîndută la licitaţie cu 197.000 de lire sterline! 

Au fost anii în care Darwin a lucrat la a şasea şi ultima ediţie a Originii speciilor, modificînd treptat ideile evoluţioniste originale ale primei ediţii atît de mult încît, în opinia lui Wilson, ultima ediţie almost... contradicted... the original sunny confidence of evolutionism („aproape că a contrazis credința naivă originară a evoluţionismului”). Tot în acei ani, Darwin redactează şi ultimul manuscris al vieţii lui, în care încearcă să explice de ce fiinţele umane sînt atît de diferite de animale. De ce oamenii vorbesc, dar maimuţele nu? De ce fiinţele umane cred într-o Divinitate şi se închină unei Fiinţe Supreme, dar animalele nu? De ce fiinţele umane se gîndesc la viaţa de după moarte şi la veşnicie, dar animalele nu? Acestor întrebări relevante, scrie Wilson, nici Darwin, nici adepţii lui nu le-au putut da răspunsuri cît de cît convingătoare.

Darwin şi Marx

Darwin a fost şi un simpatizant a lui Karl Marx, un lucru care se reliefează în corespondenta lui cu Marx şi în gîndurile pe care cei doi şi le-au împărtăşit. Karl Marx i-a trimis lui Darwin ediţia a doua a lui Das Kapital (1873), iar Darwin i-a trimis o notă de apreciere, confimind că cei doi, cu toate că au avut pasiuni intelectuale diferite, „au extins cunoşterea... şi vor aduce fericire şi bunăstare omenirii” – p. 328). Cercetătorii au descoperit însă că Darwin nici măcar nu a deschis exemplarul din Das Kapital trimis de Marx. Engels, însă, i-a contopit pe cei doi, afirmînd, în evocarea făcută de el cu prilejul morţii lui Marx, că „aşa după cum Darwin a descoperit legile evoluţiei în natura umană, Marx a descoperit legile evoluţiei în istoria omenirii” – p. 328). Fără îndoială, în afirmaţia lui Engles există un sîmbure de adevăr. Darwin şi Marx au propovăduit eliminarea unui grup de fiinţe de către altele, Darwin a speciilor slabe de către cele tari prin selecţia naturală, iar Marx a asupritorilor de către cei asupriţi prin lupta de clasă.

Ideile au consecinţe, iar ideile greşite cauzează victime. Acest adevăr se aplică cu multă acurateţe şi lui Darwin. Ideile lui au fost îmbrăţişate de Hitler şi de alţi tirani ai secolului XX. Asta e una dintre concluziile finale ale lui Wilson: „Este corect să afirmăm că Darwin a avut o influenţă directă şi dezastruoasă nu doar asupra lui Hitler, ci asupra întregii gîndiri politice de la mijlocul secolului XX” (It remains fair, however, to say that Darwin was a direct and disastruous influence, not only on Hitler, but on the whole mid-twentieth-century political mindset – p. 346).

Ironic, Marx şi Darwin au murit în acelaşi deceniu al secolului XIX şi în aceeași țară, Marea Britanie – Darwin în 1882, iar Marx în 1883. Impactul lor, ca și mai tîrziu al lui Freud, a fost însă imens. În doar cîteva deceniii – înainte de moartea celor doi şi după moartea lor – s-a produs în Marea Britanie o decreștinare în masă a clasei intelectuale britanice, fără precedent. Cei doi, împreună cu Freud, au construit o platformă ştiinţifică materialistă, care însă devine tot mai şubredă de la zi la zi. Intelectualii britanici au devenit înfometaţi după o „religie nouă”. Una pe care au găsit-o în religia secularismului, o religie de care Occidentul încă suferă şi al cărei sfîrşit încă nu se întrevede la orizont. În final, însă, e posibil ca adevărul să fie acela exprimat de Lord Salisbury în 1894, vorbind despre evoluţionism: We live în a small bright oasis of knowledge surrounded on all sides by a vast unexplored region of impenetrable mystery („Trăim într-o oază strălucitoare şi mică de cunoştinţe, dar care e împresurată din toate părţile de o regiune vastă şi neexplorată a misterului”). Cuvintele Lordului Salisbury ne amintesc de cele scrise acum 2000 de ani pentru noi de Apostolul Pavel: cunoaştem în parte şi ştim în parte, dar într-o zi, cînd vom fi cu Dumnezeu, vom şti totul. Acesta este adevărul. Pînă atunci rămîne să avem credinţă că lucrurile sînt aşa cum ne-au fost date în Sfintele Scripturi.

ALIANŢA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucureşti

Tel. 0741.103.025 Fax 0318.153.082

www.alianta-familiilor.ro

office@alianta-familiilor.ro

Carl Woese (1928-2012)