ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CLVIII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Fotografie care a însoțit interviul în Puncte cardinale

2009 
DE VORBĂ CU CLAUDIU TÂRZIU

Interviul de mai jos, realizat de d-l Gabriel Stănescu, a apărut în ultimul număr al revistei româno-americane Origini, din păcate cu grave scăpări de corectură. Avem îngăduinţa celui intervievat de a-l retipări aici, într-o formă ameliorată. D-l Claudiu Târziu, prin constanţa şi consistenţa strădaniilor sale din ultimul deceniu, mai ales în cadrul Asociaţiei “Rost” şi al revistei omonime, a devenit – în pofida tinereţii, sau poate tocmai în virtutea ei – una dintre vocile cele mai îndrituite ale noii drepte creştine româneşti. O voce care merită să fie cît mai larg mediatizată. (Redacţia) 

Gabriel Stănescu: Stimate domnule Claudiu Târziu, sînteţi fondatorul şi editorul unei reviste de cultură şi spiritualitate ortodoxă, binecunoscute în România. Cum s-a născut ideea înfiinţării acestei reviste şi în ce măsură sînteţi convins că are un impact important într-o societate postcomunistă  în care se păstrează  în conştiinţa  mireanului nostru o serie întreagă de prejudecăţi şi sechele atee? 
Claudiu Târziu: Dragă domnule Gabriel Stănescu, dacă nu eram convins că revista Rost va putea avea o influenţă în lumea românească, nu aş fi creat-o. Această publicaţie nu este o jucărie personală, nu este rodul vreunui orgoliu şi nici vreo afacere. Revista Rost este parte dintr-un mai vast proiect pentru resurecţia morală şi spirituală a românilor de pretutindeni al Asociaţiei “Rost” – pe care, de asemenea, o conduc. De altfel, revista este una în duh ortodox, dar nu se ocupă doar de viaţa Bisericii, ci are încă doi piloni: cultural şi politic. De altfel, se şi subintitulează explicit: revistă de cultură creştină şi politică. Sîntem convinşi că politicul, pentru a fi în slujba binelui public – aşa cum se cuvine – trebuie să fie nutrit de credinţă, iar cultura fără Dumnezeu e doar aflare în treabă, pe cînd cultura creştină poate zidi.
Organizaţia şi revista s-au născut din iniţiativa unui grup de tineri intelectuali din Biserică, între care eu mi-am asumat rolul de ferment, de animator şi de liant. Au venit în gruparea aceasta oameni cu pregătiri, vîrste, realizări profesionale, temperamente şi aspiraţii dintre cele mai diferite. Sînt preoţi, teologi, profesori, filosofi, istorici, lingvişti, jurnalişti, sociologi, avocaţi, politologi, economişti etc. Toţi sîntem legaţi între noi şi motivaţi în demersul nostru de credinţa în Dumnezeu şi de dragostea faţă de neamul românesc.
Am avut privilegiul ca încă de la începutul acestei întreprinderi, în 2002, să fim giraţi, la modul onorant şi îndatoritor deopotrivă, de un grup de vechi luptători anticomunişti –  care şi-au probat credinţa prin jertfă în temniţele comuniste timp de zeci de ani –, în frunte cu regretatul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cel care ne-a fost şi preşedinte de onoare. Din Senatul Asociaţiei “Rost”, condus de scriitorul şi fostul deţinut politic Marcel Petrişor, a făcut parte şi o legendă a luptătorilor anticomunişti din munţi, regretatul Ion Gavrilă Ogoranu, şi mai fac parte încă o serie de modele vii pentru noua generaţie, cum sînt poetul, istoricul şi fostul deţinut politic Demostene Andronescu sau fostul deţinut politic Petru C. Baciu.
În privinţa sechelelor şi prejudecăţilor care ne trag pe noi românii în jos, menirea noastră este tocmai aceea de a ajuta lumea românească să-şi re-găsească rostul pierdut în comunism, redescoperindu-se pe sine, în primul rînd prin recursul critic la o tradiţie legitimantă, deopotrivă naţională şi europeană. Iar cei şase ani scurşi deja de cînd am fondat organizaţia şi revista omonimă sînt de natură să ne dea speranţe că efortul nostru nu este zadarnic. Am reuşit în aceşti ani să facem unul dintre lucrurile cele mai importante pe care ni le-am propus: să coagulăm un grup de elită, care să analizeze pertinent problemele lumii româneşti şi să propună soluţii viabile pentru rezolvarea lor, din perspectivă conservatoare. 
G. S.: Cum vedeţi o schimbare la faţă a României pornind de la morala creştină? 
Cl. T.: Mai întîi observ cu bucurie că România nu a fost descreştinată, aşa cum s-a întîmplat cu alte state, cu alte popoare. La noi nu a prins ideologia în detrimentul credinţei. Nici înainte de comunism, nici în timpul acestei năpaste de 45 de ani, nici după. Şi nu neapărat pentru că românul nu ia nimic în serios, aşa cum s-a spus, ci, după mine, pentru că românul e conservator din fire: el s-a născut creştin şi nu-l convingi să renunţe la icoană, la biserică şi la preotul lui.
Desigur, nu ne amăgim cu ideea ca România este Grădina Maicii Domnului. Nu este, că dacă ar fi, n-am fi înregistrat milioane de avorturi în ultimii 20 de ani, n-am vedea bătîndu-se creştinii la coadă la Agheazma Mare, n-am vedea nici derapajele – unele de-a dreptul smintitoare – ale unui Sinod alcătuit în mare parte din “prinţi” ai Bisericii şi care îşi permite să treacă nonşalant peste trădări ale credinţei precum aceea comisă de ÎPS Nicolae al Banatului, care s-a împărtăşit cu greco-catolicii.
M-aţi întrebat de morala creştină. Aceasta se poate confunda cu morala laică. Şi una, şi cealaltă îţi spun să nu furi, să nu ucizi, să nu înşeli etc. Dincolo de morală, pentru o adevărată schimbare la faţă, România are nevoie de trăire creştin-ortodoxă.
Sigur, spre deosebire de alte popoare, românii încă umplu bisericile în fiecare duminică, construiesc biserică după biserică, mănăstire după mănăstire, de 20 de ani încoace – într-un efort demn de toată lauda, dar care ar trebui canalizat, în opinia mea, de către preoţi şi spre alte zidiri, sociale, culturale, nu numai spre clădiri –, încă acordă un respect deosebit preoţilor, ţin posturile mari, cinstesc sărbătorile creştine ş.a.m. d. Mai avem însă mult pînă să ne trăim credinţa deplin.
Una peste alta, cred că demersul “Rost” nu este asemănător predicatorului din pustiu, nu vine într-un deşert spiritual, ci porneşte de la premise foarte promiţătoare. Iar ca “Rost” sînt multe alte organizaţii şi publicaţii ale laicatului. Mai ales în ultimii ani am observat o emulaţie de excepţie pe direcţia asta. S-au făcut remarcaţi apologeţi cu un mare impact la public, ca maestrul Dan Puric, sau ca mai tinerii Mircea Platon şi Danion Vasile. Au apărut noi reviste ortodoxe, în care se manifestă o credinţă bărbătească, sănătoasă, în care spiritul critic îşi îndeplineşte funcţia lui naturală de îndreptare.
Pe de altă parte, încă lipseşte, din nefericire, dialogul şi împreuna-lucrare între intelectualii din Biserică şi ierarhie. Or, acesta este un mare neajuns. Ierarhia bisericească (în cea mai mare parte a sa, nu integral, căci sînt şi excepţii) nu înţelege să se folosească de expertiza pe care o pot asigura intelectualii laici. Ierarhii au în general tendinţa de a controla totul, iar intelectualii le par incontrolabili. Rari sînt arhiereii care, precum vlădica Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, pot şi vor să întreţină dialogul şi colaborarea – pe proiecte punctuale – cu intelectualii ortodocşi.

Lamura neamului, din care fac parte şi unii, şi ceilalţi, are responsabilitatea îndreptării poporului pe calea cea bună. Şi este important ca aceasta lamură să fie unită în acţiuni. 
G. S.: Care credeţi că sînt valorile pe care trebuie să le apărăm de influenţele negative ale societăţii de consum? 
Cl. T.: După căderea comunismului în Est, ne-am aruncat, fără plasă de siguranţă, în braţele capitalismului sălbatec. Lipsurile îndurate în vremea dictaturii sînt răzbunate şi de români printr-o furie a consumului. Dar aceasta nu este decît un efect al unui fenomen cu implicaţii dintre cele mai grave: globalizarea. Globalizarea aduce, prin politici dintre cele mai dăunătoare – ca multiculturalismul, feminismul, discriminarea pozitivă a tuturor minorităţilor –, nivelarea socială, etnică şi culturală pe care n-a izbutit-o comunismul… Despre efectele nocive ale globalizării, un Ovidiu Hurduzeu, de pildă, a scris extraordinar de limpede şi de bine argumentat, inclusiv în paginile revistei Rost.
Pentru a te salva din calea tăvălugului, calea e una singură: întoarcerea la – sau, după caz, ancorarea în – valorile perene: credinţa în Dumnezeu, tradiţia, familia…
Prin globalizare, cu tot şirul său de politici şi inginerii sociale, tocmai în aceste valori se loveşte cel mai puternic. Credinţa este scoasă din sfera publică, precum o boală ruşinoasă, tradiţia este contestată, familia este dizolvată – prin încurajarea unei vieţi “libere” de orice contract, de orice convenţie, în fapt o viaţă de desfrînare, prin promovarea agresivă a homosexualităţii, prin “planificarea familială” etc., etc. 
G. S.: Care ar fi diferenţele dintre ortodoxie şi neoprotestantism? 
Cl. T.: Sînt diferenţe esenţiale de raportare la Dumnezeu, la Sfînta Scriptură, la icoană, la rolul Bisericii, la viaţă. Ar fi oţios să intrăm acum în detalii. Esenţial mi se pare că nu poţi amesteca lucrurile şi nu poţi spune că există mai multe adevăruri. Există un singur Adevăr treimic, o singură Biserică – pe care noi, ortodocşii, o mărturisim în simbolul de credinţă ca pe Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească –, există un singur sens al vieţii, mîntuirea, şi un singur mod de a te mîntui, credinţa cea adevărată, ortodoxia. Asta o cred eu ca ortodox şi o mărturisesc, fără a încerca să impun nimănui credinţa mea. De aceea, mi se pare cu totul ofensator şi periculos să declari că toate “tradiţiile” sînt adevărate şi bune şi să încerci o unificare a denominaţiunilor creştine sub aceeaşi pălărie, aşa cum intenţionează mişcarea ecumenistă. Cine încearcă aşa ceva îmi primejduieşte mîntuirea şi, deci, nu poate fi prietenul meu. 
G. S.: Se poate interpreta tendinţa actuală de ecumenizare la nivel planetar ca o expresie camuflată a  tendinţei generale de globalizare? 
Cl. T.: Ecumenismul e forma de globalizare spirituală. Însă, în opinia mea, ecumenismul a murit înainte de a se naşte. Ce se face acum este doar menţinerea unui mort sub aparate. Instrumentele de resuscitare nu mai folosesc demult, iar aparatele, care totuşi împiedică declararea morţii, sînt exclusiv politice. Cu alte cuvinte, aşa cum ne-au avertizat mulţi mari duhovnici ai ortodoxiei, ecumenismul nu numai că este o erezie, dar este şi exclusiv politică, fără urmă de credinţă. Folosesc aici termenul de ecumenism nu în sensul de dialog şi de colaborare, altminteri fireşti, ci în acela de sincretism religios, de abandon al propriei credinţe, de amestec al “tradiţiilor”. 
G. S.: Credeţi că ordodoxia ar putea fi o piedică în efortul actual de integrare reală în Uniunea Europeană sau, dimpotrivă, că ortodoxia este expresia specifică a spiritualităţii româneşti, un dat fără de care nu putem vorbi de un specific naţional, de o identitate culturală? 
Cl. T.: Cred cu tărie în asta: că poporul român s-a născut creştin. Pînă la 1054 creştinismul a fost una, adică dreaptă credinţă, orto-doxie. Catolicii s-au desprins de Biserică din ambiţie umană, iar toate inovaţiile pe care le-au adus dreptei credinţe, pentru a-şi justifica acţiunea schismatică, nu mai sînt în duh cu moştenirea hristică transmisă prin Sfinții Apostoli. În aceste condiţii, se pune din nou întrebarea la care un Nae Ionescu a dat un răspuns radical: sînt români românii de alte confesiuni?
Eu cred că ei îşi păstrează calitatea etnică de români, chiar dacă parte din spiritualitatea şi din zestrea lor culturală este diferită. Este ca şi cum un om şi-a pierdut un braţ sau un picior: supravieţuieşte, dar nu mai este întreg. Asta pe de o parte. Pe de alta, noi, ca stat, nu ne integrăm în Uniunea Europeană pe temeiuri confesionale, iar credinţa noastră n-ar trebui să încurce pe nimeni într-un proces strict politic şi administrativ. De altfel, cum bine vedem, Biserica Ortodoxă Română nu s-a pronunţat în chestiuni de integrare. Biserica va lua poziţie numai atunci cînd, prin acţiunile sale, Uniunea Europeană va aduce atingere credinţei noastre. De pildă, dacă Parlamentul European hotărăşte că, de mîine, România şi celelalte state membre trebuie să dezincrimineze prostituţia, să permită căsătorii între homosexuali şi adoptarea de copii de către cupluri de homosexuali, sau să nu mai accepte construirea bisericilor mai înalte de cinci metri, sau să scoată toate crucile din spaţiul public, inclusiv de la răspîntiile drumurilor şi de pe biserici, atunci Biserica – şi mă refer aici nu numai la partea de administraţie bisericească sau la ierarhie, ci la întregul popor binecredincios – este chemată să se opună, să-şi probeze credinţa prin mărturisire şi, la nevoie, prin faptă, printr-o opoziţie limpede.
Dar, în aceste condiţii, ne vom pune întrebarea: în ce vrem să ne integrăm? Bun, am fost siliţi să renunţăm la o parte din suveranitatea şi independenţa noastră de stat şi să intrăm în UE, că altfel ne păştea falimentul şi poate – Doamne fereşte! – dezintegrarea. Însă, cînd ai de ales între Hristos şi orice de pe lumea asta, tu, creştin ortodox, nu mai stai pe gânduri.
Eu m-aş bucura ca occidentalii să-şi dea seama că în Est, în ciuda lungii dominaţii comuniste, care a vrut să ni-L scoată pe Hristos din inimi, există o mare sensibilitate religioasă şi că e bine să nu ne fie lezată această sensibilitate. 
G. S.: Cunoaşteţi articolul lui Eliade intitulat “De ce sînt intelectualii laşi?”. Cum aţi  răspunde azi la această întrebare? 
Cl. T.: Am avut privilegiul de a cunoaşte, de la o vîrstă foarte tînără, cîţiva foşti deţinuţi politici care mi-au îndreptat paşii pe calea cea dreaptă. De la ei ştiu că şi în interbelic, şi mai tîrziu, în timpul comunismului, majoritatea celor care trădau, care deveneau colaboraţionişti, care făceau compromisuri majore şi în puşcărie, şi în libertatea falsă din afara temniţei, erau intelectuali. Aceşti prieteni ai mei mai în vîrstă, ei înşişi intelectuali, cred că intelectualii erau laşi şi cedau mai repede pentru că îşi închipuiau că este mai importantă mintea lor, contribuţia lor ştiinţifică şi creaţia lor, decît sîngele lor, decît jertfa la care erau chemaţi pentru Hristos şi pentru neam.
Astăzi, mijloacele de constrîngere şi de împingere către trădare – trădarea credinţei, a patriei, a neamului, a prietenilor, a familiei, a tot ce iubeşti – s-au schimbat. Nu mai eşti întemniţat, nu mai eşti schingiuit, nu mai eşti înfometat… Păstrînd proporţiile şi schimbând ceea ce-i de schimbat, este diferenţa dintre “reeducarea” de la Piteşti şi “reeducarea” de la Aiud. În prima, trădarea se obţinea prin schingiuiri trupeşti şi prin inocularea unei frici animalice, care de multe ori ducea la nebunie, iar în a doua, trădarea era rodul unor presiuni psihologice şi a unor pedepse oarecum suportabile (izolare, de exemplu). Dar în ambele procesul de “reeducare” era unul umilitor şi urmărea acelaşi lucru: dezumanizarea celor supuşi acestui proces.
Astăzi, intelectualul are de ales între a fi politically correct – ceea ce presupune uşi deschise, posibilităţi de avansare în carieră, bani, vizibilitate – sau politically incorrect – ceea ce echivalează cu marginalizarea socială: devii nefrecventabil, eşti privit cu suspiciune, dar şi cu invidie pentru cerbicia ta; uneori eşti concediat sub pretexte străvezii sau chiar pe motivul că eşti “extremist” etc. În funcţie de tăria ta de caracter, de obligaţiile familiale şi de alţi factori de presiune, alegi. Nu înseamnă neapărat că eşti laş, ci doar slab. Cunosc mulţi intelectuali care au aceleaşi convingeri ca mine, dar n-ar îndrăzni să şi le exprime public, pentru a nu-şi periclita poziţia socială. Ca să dau totuşi o notă de optimism, cred că Dumnezeu ţine cu cei curajoşi. 
G. S.: Sînteţi un intelectual tînăr, activ, aş spune chiar un personaj harismatic, model pentru generaţia dvs. Ce vă nemulţumeşte şi ce vă bucură în această lume care îşi caută “rostul” vieţuirii pe Pămînt? 
Cl. T.: Mă măguliţi. Şi sînt destul de tînăr încă pentru a mi se stimula mîndria – ceea ce e un păcat… Dincolo de glumă, mă nemulţumeşte blazarea pe care o văd la cei mai mulţi din generaţia mea şi, încă şi mai mult, mă indignează lipsa de entuziasm, de energie şi de dăruire pentru binele public pe care o întrezăresc la generaţiile mai tinere. Cred că mereu lumea a fost schimbată de către tineri, că e de datoria lor să dea de pămînt cu falşii idoli – cum sînt azi cei legaţi de globalizare –, că ei au forţa şi nebunia să jertfească, pentru ca pe jertfa lor – şi nu neapărat de sînge – să se întemeieze o lume mai bună. Pînă la sfîrşitul veacurilor, despre care nu ştim cînd va fi, ar trebui ca fiecare nouă generaţie să-şi propună să facă lumea mai bună. Or, acum văd nişte tineri, vorba cuiva, gata îmbătrîniţi, acriţi, sceptici, cînd nu cinici, puşi pe căpătuială, conformişti, degrabă trădători… E foarte trist!
Faptul care mă bucură, mă face optimist şi întrucîtva îmi dă motivaţia pentru ceea ce fac ţine, aparent paradoxal, tot de tineret. Nu toţi tinerii sînt morţi vii, există încă destui care nu numai că fac performanţă profesională, dar simt şi nevoia să construiască şi pentru alţii. Sînt destui tineri care îşi asumă, întăriţi de credinţa în Dumnezeu, rolul pe care odată l-au avut lupătorii anticomunişti din munţi, şi anume de a întreţine speranţa. Luptătorii aceia din munţi – tineri şi ei pe vremea aceea – nu erau suficient de mulţi şi bine înarmaţi încît să cîştige războiul cu un regim criminal, dar reuşeau să ţină flacăra speranţei aprinsă. Atît cît au fost ei de veghe în munţi, românii ceilalţi, mulţi şi laşi, sau doar neputincioşi, au nădăjduit că regimul va pica. Iar demnitatea noastră de neam ne-a fost salvată de aceiaşi luptători, care au arătat că poporul român nu bagă capul în jug fără nici un fel de împotrivire. 
G. S.: Ce personalităţi ale lumii creştine aţi cunoscut după decembrie ‘89 şi ce transformări sufleteşti s-au produs în sufletul dvs. după astfel de întîlniri? 
Cl. T.: Din păcate pentru mine, m-am mutat în capitală destul de tîrziu, abia acum opt ani. Aşa că, prin forţa împrejurărilor, am fost văduvit de întîlniri cu o serie de oameni de la care mi-ar fi plăcut să mă pot împărtăşi spiritual, cultural. Regret enorm, de pildă, că nu i-am cunoscut pe Petre Ţuţea sau Horia Bernea. Însă, cu toate acestea, ocupaţia mea de jurnalist şi faptul că am intrat de foarte tînăr în legătură cu foştii deţinuţi politici mi-au oferit ocazii să cunosc un număr de personalităţi proeminente ale lumii naţional-creştine. Am avut bucuria de a primi girul, sprijinul, sfatul şi dojana părintelui Gheorghe Calciu, m-am apropiat întrucîtva de părintele Iustin Pârvu, stareţul de la Petru-Vodă, de părintele Arsenie Papacioc, de ÎPS Bartolomeu Anania, de intelectuali ca Răzvan Codrescu, Dan Puric, Dan C. Mihăilescu, Dan Ciachir, Cassian Maria Spiridon, Pavel Chirilă, Costion Nicolescu, Marcel Petrişor, Demostene Andronescu, Gabriel Constantinescu... şi mă opresc aici, fiindcă oricum sînt mult mai mulţi şi tot voi omite pe cineva. I-am cunoscut, fără însă a fi în relaţii apropiate, pe PS Justinian Chira, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, pe PS Ioan al Covasnei şi Harghitei, pe părintele Constantin Galeriu, pe părintele Constantin Voicescu, pe părintele Teofil Părăian, pe părintele Grigorie Băbuş, pe Sorin Dumitrescu, Mihai Şora, H.-R. Patapievici, Teodor Baconsky – şi aici lista ar fi prea lungă.
Fiecare m-a îmbogăţit cu ceva. Pe unii i-am cunoscut întîi din cărţile lor şi apoi am vrut să-i întîlnesc faţă către faţă. Cu alţii s-a întîmplat invers. Cred că de la toţi am înţeles un lucru esenţial: cît de important este să păstrezi calea împărătească.
Nu pot spune că vreunul mi-a provocat o schimbare sufletească majoră, nici măcar dintre cei care îmi sînt prieteni, cum e bunăoară d-l Răzvan Codrescu. Dar cu toţii m-au ajutat la o mai corectă înţelegere a lumii, să-mi ascut simţul pentru nuanţe, să mărturisesc într-un fel ferm, limpede, dar fără stridenţe şi neostentativ. 
G. S.: Ce  primejdii ne vor aştepta în viitor? Sau altfel spus: ne putem aştepta la ceva bun în viitor sau doar la manifestarea Răului în lume? 
Cl. T.: Viitorul îl ştie doar Dumnezeu. Noi putem face supoziţii pe baza a ceea ce se întîmplă deja. Dar nădejdea nu trebuie să ne părăsească niciodată. Cred că va fi atîta bine şi atîta rău în lume cît au fost şi pînă acum, poate cu o altă intensitate. Trebuie să ne pregătim însă continuu, că indiferent ce se întîmplă pe lumea asta, ţinta noastră, a creştinilor, este cîştigarea împărăţiei cerurilor. 
G. S.: Cum vom putea lupta împotriva Răului generalizat, a tentativelor Ocultei de a denatura şi distruge acea zestre de religiozitate care pentru Mircea Eliade era un indiciu al  supravieţuirii speciei om? 
Cl. T.: Ştiu că vă voi spune un truism, dar poate pentru că e aşa, nu e foarte mult luat în seamă: lupta cu răul din noi înşine este cea mai importantă. Dacă am duce o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu păcatele noastre, cu gîndurile noastre rele, cu ispitele, poate că şi lumea ar fi mai bună. De vreme ce toţi ne lăsăm pradă micilor noştri demoni interiori, nu ne putem plînge că Răul e generalizat în lume. Pînă să ne facă Oculta sclavii păcatului, şi deci victime ale diavolului, ne aruncăm noi singuri în braţele vrăjmaşului, prin lipsa noastră de trăire creştină, prin refuzul de a-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. Mulţi sîntem creştini doar cu numele, mergem la Sf. Liturghie, ne spovedim, poate că ne şi împărtăşim, dacă avem cîte un duhovnic mai blînd, însă nu trăim cu adevărat numai pentru Hristos.
Evident că din toate căderile interioare multe îşi au cauza şi în exterior. Faptul că, o dată ieşit pe stradă, vezi imagini smintitoare, că te enervezi în trafic şi aproape că eşti împins să înjuri, să gîndeşti rău, să-ţi faci dreptate de unul singur etc., nu este doar vina ta. Dar dacă ai fi mai puternic duhovniceşte, toate astea ar trece fără să te atingă.
Apoi, vin şi marile manevre, împingerea către păcate mai mari, cum este pofta de averi nemăsurate, stăpînirea altor semeni şi altele. Că diavolul nu stă degeaba. Dar ştim bine că Îl avem pe Hristos oricînd şi oriunde cu noi, dacă ne rugăm – aşa cum ne învaţă duhovnicii. Să plecăm genunchii la rugăciune, să începem orice lucrare cît de mică închinîndu-ne şi cerînd ajutor Domnului, să ţinem posturile şi să respectăm toate celelalte spuse de Biserică şi ni se va da nouă răspuns bun la toate provocările veacului. 
G. S.: Care sînt maeştrii dvs. spirituali, cei văzuţi şi cei nevăzuţi? Ce v-a determinat să îi cunoaşteţi şi să-i iubiţi? 
Cl. T.: Iau referirea dvs. la “maeştrii spirituali” în sensul cel mai larg şi spun: modéle am avut şi am, dar mentor n-am avut. A fost o lipsă pe care am resimţit-o acut. Cînd eram adolescent, şi chiar mai tîrziu, m-ar fi ajutat enorm să am un mentor. Astăzi, deja am ajuns la o vîrstă şi la o experienţă de viaţă cînd nu mai am aceeaşi nevoie. Dar, cum spuneam, modéle am avut, iar pe unele le-am numit. Părintele Calciu cred că a fost cel mai puternic pentru mine, pentru că ne asemănam şi temperamental şi a dovedit că te poţi ridica şi din fundul iadului – unde s-a prăbuşit în timpul “reeducării” de la Piteşti – la un nivel de credinţă la care mă rog lui Dumnezeu să ajung şi eu cîndva.
Pe urmă, am mai învăţat de la prieteni mai în vîrstă destule lucruri. Mi-a plăcut să am prieteni mai mari, pentru că întotdeauna m-am simţit mai matur decît cei de vîrsta mea şi pentru că am vrut să am de la cine învăţa.
Însă, ca orice creştin, am şi eu un duhovnic. El este îndrumătorul meu spiritual. 
G. S.: Cum va arăta lumea de mîine în condiţiile în care, cum spunea Malraux, “omul va fi religios sau nu va fi deloc”? 
Cl. T.: Dacă i-ai luat omului verticala, se sufocă pe orizontală. De asta au picat regimurile comuniste. Omul este construit cu un dor al transcendenţei, al misterului, al paradisului pierdut. Poate să nu-şi dea seama că el este neîmplinit, în ciuda tuturor realizărilor pămînteşti, din pricina faptului că nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Dar asta e realitatea. Omul religios e prea puţin, pentru că mulţi sînt şi azi religioşi fără să trăiască propriu-zis credinţa, fiind pietişti, superstiţioşi, conformişti, orice, dar nu trăitori creştini. Omul restaurat, adică omul reîndumnezeit, este ceea ce aşteptăm de la viitor. Şi ştim că se va întîmpla asta: unii vor fi, alţii nu. Dar cu toţii se vor înfricoşa la Parusie. 

Interviu consemnat de 

Gabriel STĂNESCU

* Gabriel Stănescu, „De vorbă cu Claudiu Târziu”, în Puncte cardinale, anul XIX, nr. 8/224, august 2009, pp. 10-12 (rubrica „Dialoguri de dreapta”).

Claudiu Târziu cu Demostene Andronescu

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – "Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – "Fiziologia trepăduşului" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – "Pe marginea unei decepţii" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – "Viaţa – proprietate de stat" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – "Sensul unităţii creştine" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – "San Juan de la Cruz: Romances" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – "Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – "Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – "Iarba verde de acasă…" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – "Doar o vorbă să-ţi mai spun…" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – "«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – "Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – "Între zoón politikón şi homo religiosus" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – "Apocalipsa şi ştiinţa" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – "Stafia comunismului la Paris"   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – "«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – "Falimentul speranţei" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – "Masoneria şi organizaţiile internaţionale" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – "Ispita «iubirii»" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – "Apostrof-area ca asasinat moral" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – "Fabulă cu trandafir" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – "Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – "Aspecte ale dialogului religie-cultură…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – "Puncte cardinale 100": "La aniversară", "Măcel de Buna Vestire", "Marginalii" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – "Cronica unei gafe editoriale" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – "Epica Holocaustului…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – "Lecţia americană" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – "Demonizarea Americii" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – "«Dictatura bunului simţ»…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – "În sfîrşit, Acasă…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – "Anul Eminescu", "Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – "Cine eşti dumneata, domnule Neştian?" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – "Demitizarea" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – "Maxime Egger: Cum am devenit ortodox" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – "Marea iertare" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – "Maica Mihaela" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – "Un luceafăr pe columna cezarilor" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – "Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – "Supără realitatea sau formularea ei?" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – "Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – "Odihna de Eminescu" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – "Mesianismul Dreptei" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – "Misiunea românilor în istorie" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – "Obligaţiile unei conştiinţe morale" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – "Naţionalismul şi România de azi", "Menirea generaţiei noastre" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – "Lichidarea unei legende" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – "Pentru o Europă unită a naţiunilor" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – "Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – "Despre a fi altfel" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – "Pentru un naţionalism european" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – "Caracterul naţional al Ortodoxiei" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – "Un evreu renegat avertizează America" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – "In memoriam: Horia Bernea", "Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – "Europa lui Hristos" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – "Ziua judecăţii" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – "Interviu cu istoricul Neagu Djuvara" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – "Elitele şi partidele politice" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – "Revolta «omului recent»" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – "Naţionalism şi democraţie" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – "Perversiunea naţional-comunistă" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – "Isteria antifascistă" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – "Moştenirile lui Horia Bernea" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – "Veşti triste din Spania" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – "Mai bine prea tîrziu decît niciodată!" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – "Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – "Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – "Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – "Cultul monştrilor" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – "Nu-i pace sub măslini..." (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – "Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – "De la vulgaritate la perversiune" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – "Dimensiunea cosmică a dorului" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – "Călătorie în «buricul pămîntului»" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – "Taina fratelui" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XC) – "Conceptul de medicină creştină" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – "Cazul Paulescu văzut cu ochii altora" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – "Political correctness?" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – "Tîlcuirea patristică a Psalmului 50" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – "Un clown pentru Nobel?" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – "Chilia isihastului în lume" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – "Paul Goma «antisemit»?" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – "Catedrala Mîntuirii Neamului..." (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – "Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – "August roşu: circ fără pîine" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (C) – "«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CI) – "Erosul care mişcă lumile" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CII) – "Sfinţita rugăciune" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CIII) – "Păcatul lui Onan" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIV) – "Dante, Infernul, Cîntul XXXIV" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CV) – "Acatistul Sfinţilor Români din închisori" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVI) – "Giulgiul din Torino: o provocare perpetuă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVII) – "Tentative de purificare" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVIII) – "La despărţirea de Papa Ioan Paul II..." (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIX) – "Cine a fost Teodor M. Popescu?" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CX) – "Cuvînt prevenitor despre idolatrie şi magie" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXI) – "Cultul eroilor la români" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXII) – "Miza unui linşaj mediatic" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIII) – "Biblia lui Robespierre" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIV) – "Imoralitatea apartenenţei la francmasonerie" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXV) – "Împotriva falsului ecumenism" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVI) – "De la Facere la Apocalipsă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVII) – "O uşă interzisă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVIII) – "Pe marginea unei blasfemii" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIX) – "Un portret al Căpitanului la copilărie" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXX) – "«Am vrut să-l împuşc pe Ceauşescu»" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXI) – "Ciobanul şi «futelniţa»" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXII) – "Luciferismul de larg consum" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIII) – "Adevărata dramă de la Petru-Vodă" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIV) – "În jurul unei neînţelegeri" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXV) – "Ofensiva homosexualilor" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVI) – "Ultima biruinţă a lui Ştefan cel Mare" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVII) – "«Sfîntul» Mişa din Clejani" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVIII) – "Memento Gulag în Vendeea" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIX) – "La plecarea dintre noi a Părintelui Calciu" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXX) – "Tinereţe fără bătrîneţe" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXI) – "O nouă carte la Editura Puncte Cardinale..." (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXII) – "Despre poziţia Bisericii faţă de stăpînire" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIII) – Două traduceri din Annick de Souzenelle (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIV) – "Suferinţa ca binecuvîntare" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXV) – "Cele trei atacuri ale diavolului asupra lui Hristos" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVI) – "Luciferismul în ţara lui Caragiale" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVII) – "Sperietoarea şi modelul" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVIII) – "José Antonio Primo de Rivera..." (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIX) – "(De) ce uită Occidentul?" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXL) – " Principale diferenţe între Catolicism şi Ortodoxie"; "O istorisire de demult..." (2008)

* Antologia Punctelor cardinale (CXLI) – "Poezia carcerală (1): Valeriu Gafencu" (2008)

* Antologia Punctelor cardinale (CXLII) – "Adevăr, Biserică, ecumenism" (2008)

* Antologia Punctelor cardinale (CXLIII) – "De la un tînăr cititor al Punctelor cardinale" (2008)

* Antologia Punctelor cardinale (CXLIV) – "Poezia carcerală (2): Radu Gyr" (2008)

* Antologia Punctelor cardinale (CXLV) – "Paul Goma – lupul singuratic" (2008)

* Antologia Punctelor cardinale (CXLVI) – "Biserica şi Securitatea" (2008)

* Antologia Punctelor cardinale (CXLVII) – "Poezia carcerală (3): Nichifor Crainic" (2008)

* Antologia Punctelor cardinale (CXLVIII) – "De la ecumenism la apostazie" (2008)

* Antologia Punctelor cardinale (CXLIX) – "Taina decadenței" (2008)

* Antologia Punctelor cardinale (CL) – "Dezbatere A.Z.E.C.: Cazul Nicolae Corneanu" (2008)

* Antologia Punctelor cardinale (CLI) – "Cele două Românii (XV)" (2008)

* Antologia Punctelor cardinale (CLII) – "De ce Bram Stoker aici?!" (2008)

* Antologia Punctelor cardinale (CLIII) – "Despre dreptul de proprietate într-o perspectivă ortodoxă" (2008)

* Antologia Punctelor cardinale (CLIV) – "Interviu cu regizorul Nicolae Mărgineanu..." (2008)

* Antologia Punctelor cardinale (CLV) – "Dezbatere A.Z.E.C.: Pașapoartele biometrice..." (2009)

* Antologia Punctelor cardinale (CLVI) – "Sufletul românesc între Răsărit și Apus: V. O viziune românească a existenței" (2009)
* Antologia Punctelor cardinale (CLVII) – "Gabriel Constantinescu: 3 răspunsuri pe lună [august]" (2009)

ALEXANDRU CIOLAN: ISPITIRI DUHOVNICEŞTI

SUMARUL BLOGULUI  
INDICE DE NUME 

Am primit și dau mai departe...

De ce fluctuează data Paştilor?

Pentru vorbitorul de astăzi al limbii române, „ispita“ este aproape exclusiv „ademenire, tentaţie, chemare spre păcat“. Dacă, însă, citim Sfînta Scriptură, aflăm, încă din Ieşire, cap. 17, versetul 7: „... cîrtiseră fiii lui Israel şi ispitiseră pe Domnul, zicînd: Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?“. Iar în Evanghelii găsim nenumărate exemple de „ispitire“ a Mîntuitorului. De pildă, în Matei, 19, 3: „Şi s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L şi zicînd: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?“.

„A ispiti”, în limba în care au fost traduse cărţile noastre sfinte, înseamnă „a întreba, a cere răspuns“. Ortodoxia a avut, are şi va avea mereu întrebări şi răspunsuri. Ispitiri duhovniceşti… 

Învierea Domnului constituie „kilometrul zero“ al calendarului liturgic creştin. În funcţie de data Paştilor, care fluctuează în sus şi în jos într-un interval de 35 de zile, se construieşte întreg edificiul anului bisericesc. De această dată depinde începutul Triodului (cele zece săptămîni de dinaintea Învierii, care includ Postul Mare), tot de ea depinde Penticostarul (cele cincizeci de zile dintre Învierea Domnului şi Rusalii), ca şi începutul şi durata Octoihului (perioada de după Rusalii, pînă la următorul Triod; în cazul în care într-un an data Paştilor cade cel mai devreme posibil, iar în anul următor cel mai tîrziu posibil în cadrul intervalului de 35 de zile în care se încadrează data Învierii Domnului, Octoihul va avea numărul maxim de săptămîni; în cazul contrar, numărul minim). Tot de data Paştilor depinde şi lungimea postului Sfinţilor Petru şi Pavel (care poate avea de la cîteva zile pînă la trei săptămîni). Şi tot de data Învierii Domnului depinde succesiunea duminicilor din Octoih. 

Dacă Învierea este atît de importantă pentru întreg calendarul liturgic, de ce nu i-a fost hotărîtă o dată fixă, precum zilei Naşterii Domnului sau atîtor altor mari sărbători creştine? Tocmai pentru că este importantă, atît de importantă încît durează 3 zile, ea trebuie să refacă, an de an, condiţiile din duminica anului 30 al erei creştine, cînd a avut loc cea mai mare minune din istoria lumii şi cu cele mai importante urmări. Felul în care se calculează data Învierii a fost stabilit, spre a tranşa disputele de pînă atunci cu privire la computul pascal, de primul Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325. 

Refacerea, an de an, a condiţiilor paştelui evreiesc (pesah) din anul 30 este complicată de faptul că trebuie folosite două calendare: cel solar şi cel lunar, ale căror cicluri diferă. Conform hotărîrii Sinodului de la Niceea, Paştele trebuie să fie sărbătorit duminica, pentru că duminică a fost ziua Învierii Domnului. Şi trebuie să fie o duminică cu lună plină, prima duminică cu lună plină de după echinocţiul de primăvară, pentru că aşa a fost în duminica Învierii din anul 30. 

Dacă aceste prime trei condiţii spun ce coincidenţe trebuie calculate şi urmărite, a patra vine să hotărască ce coincidenţă trebuie evitată: duminica Învierii Domnului nu trebuie să fie simultană cu Paştele evreilor. Cînd 14 nisan (Pesah) cade duminica şi intervine această suprapunere, Paştele creştin este împins în duminica următoare. Epistola circulară a împăratului Constantin către episcopi, de după Sinodul ecumenic, era foarte categorică: „Noi nu trebuie să avem nimic comun cu poporul iudeilor“, pentru că „şi-au pîngărit mîinile cu cea mai mare dintre nelegiuiri“. Şi imediat venea şi o explicaţie circumstanţială: „Este în adevăr ruşinos pentru noi să-i auzim lăudîndu-se că, fără ei, noi n-am putea serba această sărbătoare“. Circulara se termina cu îndemnul: „Faceţi cunoscut fraţilor ceea ce s-a hotărît, serbaţi această preasfîntă zi potrivit cu chipul ce s-a arătat“. 

Hotărîrea Sinodului Ecumenic din anul 325 este respectată atît de Bisericile catolice, cît şi de Bisericile ortodoxe. Şi totuşi data Paştilor diferă în Apusul şi în Răsăritul creştin. Cauza o constituie diferenţa de 13 zile dintre calendarul iulian (calendarul vechi, neîndreptat), în vigoare pe vremea primului Sinodul Ecumenic de la Niceea, şi calendarul gregorian (calendarul nou, îndreptat), pe care Apusul l-a adoptat încă din 1582, iar o parte a Răsăritului ortodox (Biserica Rusă, Biserica Sîrbă, unele mînăstiri de la Muntele Athos şi Patriarhia Ierusalimului) îl socotesc şi în prezent o erezie. În lumea ortodoxă care ţine stilul nou, intervine de aceea al patrulea element de care trebuie să se ţină seama în stabilirea datei anuale a Învierii: nevoia ca Bisericile ortodoxe să serbeze împreună, în pofida calendarelor care le despart, Învierea Domnului şi sărbătorile mobile care depind de ea (Floriile, Înălţarea, Cincizecimea). În acest sens, o conferinţă interortodoxă a hotărît, după Primul Război Mondial, ca Bisericile care ţin calendarul nou (cum este și cazul Bisericii Ortodoxe Române) să calculeze data Învierii după calendarul iulian. Altfel spus, să aplice Pascalia veche în calendarul nou. În felul acesta, s-a ajuns ca sărbătorile mobile ale anului bisericesc să fie celebrate deodată de către toţi ortodocşii, iar cele fixe la 13 zile distanţă. Altfel spus, ortodocşii prăznuiesc separat Naşterea Domnului, dar împreună Învierea Sa.

Alexandru CIOLAN 

(text apărut și în Ziarul Lumina)

STOP-CADRU: DANA PETRIȘOR

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

De Florii, am isprăvit de citit cartea prietenei mele Dana Petrişor, De pe mal de Prut, pe malurile Senei, Editura Junimea, Iaşi, 2014. 

E o carte pe care nu o înţelegi deplin decît dacă o cunoşti pe Dana. De altfel, paginile acestea au fost scrise de Dana mai cu seamă pentru prietenii ei. Şi, dacă nu o cunoşti defel pe Dana, cartea e lipsită de mult din rostul ei.

Tirajul este deja epuizat – s-a epuizat înainte să ajungă în vreo librărie! – pentru că toţi cunoscuţii, pe care în generozitatea ei ne numeşte, indiscriminat, prieteni, ne-am dorit să avem cîte un exemplar. 

Ce scrie în carte? Totul şi nimic, după cum spune chiar Dana! Ar fi jurnal, dacă nu ar fi prea multă viaţă; ar fi viaţă, dacă nu ar fi prea puţin timp; ar fi literatură, dacă nu ar fi prea mult adevăr. Şi pentru că este aşa, nu văd nici un rost în a o analiza sau sintetiza.

Atîta doar mi se pare de zis, că această carte confirmă ceea ce ştiam dintotdeauna, anume că Dana Konya-Petrişor, descendentă din stirpea Negruzzeștilor, este unul dintre aristocraţii care, cu stil, a refuzat să abandoneze, refuzînd în acelaşi timp să practice compromisul, dar rămînind în acelaşi timp o persoană căreia îi lipsesc rigidităţile absurde şi formalismul. Dana are o substanţă de care lumea se pare că nu mai are nevoie: sarea pămîntului. 

După ce am isprăvit cartea Danei, m-am gîndit imediat cît de bine se potriveşte aristocratismul cu textul Apostolului din ziua de Florii: "Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă. [...] ... cîte sînt adevărate, cîte sînt de cinste, cîte sînt drepte, cîte sînt curate, cîte sînt vrednice de iubit, cîte sînt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gîndul!".

Şi potrivirea asta se întîmplă pentru că Hristos – "boier" El Însuși, zicea N. Steinhardt – ne învaţă, indirect, să fim aristocraţi.

Mulţumesc, Dana! 

Lucian D. POPESCU

La Locurile Sfinte (2014) 

DE PRAZNICUL SFÎNTULUI GHEORGHE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

LA MULȚI ANI, CU SĂNĂTATE  ȘI BUCURIE, 
TUTUROR CELOR CE POARTĂ 
NUMELE DE GHEORGHE/GEORGE 
SAU NUME ÎMPĂRTĂȘITE DIN NUMELE ACESTA!

SFÎNTUL GHEORGHE,
PURTĂTORUL DE BIRUINŢĂ

Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe a trăit doar 28 (sau, după unii, chiar numai 23!) de ani şi totuşi a ajuns mai vestit decît apostolii şi decît oricare alt sfînt al creştinătăţii! L-a mărturisit pe Hristos în anul 303, primind moarte martirică la Diospolis, lîngă Lydda Palestinei, unde şi este îngropat. (După Eusebiu din Cezareea, acest lucru s-a întîmplat în ziua de 23 aprilie, însă în Nicomidia – fosta capitală a Imperiului roman de Răsărit, mutată aici de împăratul Diocleţian, în 286.)

Numele

Numele Gheorghe/George este cel mai răspîndit printre popoarele creştine şi marele mucenic este protectorul a numeroase ţări şi oraşe. Cel mai adesea, este reprezentat în armură, călărind un cal alb (doar în trei icoane ruseşti din secolul 14 călăreşte un bidiviu negru: una din Novgorod, una din Stanylia Lvov şi alta din Pskov) şi ucigînd cu o suliţă (totdeauna subţire, ca să ne arate că binele înfrînge lesne răul) un balaur mîncător de oameni. Apusului – şi în special cardinalului de Genoa, Jacobus de Voragine (1230-1298), şi celebrei sale Legenda Aurea, care a fost mai citită decît Biblia într-o perioadă a epocii medievale – i se datorează reprezentarea clasică iconografică a Sfîntului Gheorghe omorînd balaurul de la Selente (sau Silena). O cruce roşie pe fond alb era semnul acestui sfînt megalomartir pe scuturile medievale cruciate, sau pe drapelul Britaniei. Crucea lui, transformată, stă la originea însemnului heraldic al Ierusalimului şi Georgiei (ţara care-i poartă numele) – fiind însoţită de alte 4 cruci mai mici, simbolizînd pe Iisus Hristos şi cei 4 evanghelişti, sau cele 5 răni ale Mîntuitorului – şi a fost purtată pentru prima oară de întemeietorul regatului Ierusalimului, cruciatul Godefroi de Bouillon, în 1099.

“Numele Sfîntului Gheorghe este onorat de credincioşii de pretutindeni, dar adevăratele sale fapte sînt ştiute numai de Dumnezeu“, mărturisea papa Gelasius în 495, după ce cu un an înainte îl canonizase în Apus. În mod inexplicabil, un alt papă – Paul al VI-lea – avea să-l scoată însă din rîndul sfinţilor calendarului catolic pentru 6 ani, între 1969 şi 1975, cultul său neavînd însă de suferit în rîndul credincioşilor în urma acestei nedreptăţi.

În afară de etimologia, îndeobşte acceptată, de la gr. geos, „pămînt”, şi orge, „a semăna” – deci agricultorul –, se mai spune că numele Gheorghe şi-ar avea rădăcina în gerar, „sfînt” şi gyon, „luptă”, adică sfîntul luptător (cf. Legenda Aurea).

Mucenicia

„A suferit o mie de morţi succesive”, spunea oarecînd cardinalul Melchers, şi tare departe de adevăr nu era, pentru că sfîntul acesta purtător de biruinţă a înfrînt moartea de multe ori în mucenicia sa: nici varul nestins în care a fost aruncat, nici suliţa cu care a fost împuns, nici piatra cu care a fost zdrobit şi vinele de bou uscate cu care a fost bătut, nici otrava ce i s-a dat s-o bea, dar nici – mai ales – roata care l-a făcut bucăţi, nimic n-a avut nici o putere asupra lui! „Şi cînd i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sînge mult; iar vîrful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfîntul nevătămat. Apoi legîndu-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupîndu-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos”. Şi pentru multa lui dreaptă credinţă i s-a dat putinţa de a învia din moarte chiar şi un necredincios ce pătimea în iad de mai bine de 300 de ani, spre a mărturisi acesta în faţa lui Magnenţiu, care ceruse semn. Şi cerînd idolilor să mărturisească înşelarea lor înaintea oamenilor, au trebuit aceştia, înainte de a se sfărîma, să spună cu glas tare că nu li se cuvine închinăciune lor, ci unui singur Dumnezeu adevărat, slăvit de mucenicul Gheorghe. Cît de înrăit trebuie să fie omul încît să rămînă idolatru după aşa mărturisire! Ba mai mult, să-i tai şi capul unui astfel de mărturisitor!

Minunile

Însă nu cu toţi s-a întîmplat aceasta, pentru că mulţi au crezut atunci în Domnul şi s-au botezat în sînge martiric – creştină murind pe cale şi împărăteasa Alexandra, pentru minunile sfîntului. Care minuni n-au contenit nici după moartea lui, pentru că Sfîntul Gheorghe s-a aflat în fruntea oştilor creştinătăţii şi în bătălia pentru Antiohia, din 1098, dar şi în faţa oastei lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, care multă evlavie a avut la acest mare purtător de biruinţă, ce l-a ajutat în lupte. Pentru aceasta a scris pe steagul său de luptă: „O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei. Păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe tine, ca să te preamărim în veci. Amin”. Pentru biruinţa de la Vaslui, unde se pare că sfîntul l-a ajutat în mod deosebit, a înnoit el toată mănăstirea athonită închinată Marelui Mucenic Gheorghe, ce se cheamă a Zografului, căreia i-a dăruit şi icoana sfîntului, cu care mergea la luptă împotriva „balaurului” otoman. Se mai află aici, la ctitoria bulgarilor Moise, Aaron şi Vasile din 919, două icoane făcătoare de minuni: una ce singură s-a zugrăvit pentru hramul mînăstirii, care are un deget lipit pe nara stîngă (a unui episcop de Vodin, ce n-a crezut minunea aceasta, pînă nu a fost constrîns!) şi care se cheamă Fanuil (pentru că a dispărut de la această mănăstire de lîngă Lydda), şi o alta care a venit pe mare în golful Vatopedului şi a fost purtată de un mular pînă la Zografu (toate mănăstirile şi-au dorit-o, şi atunci, neputîndu-se hotărî a cui să fie, au legat-o pe catîr şi l-au lăsat să meargă unde va voi).

Mie, care am avut bucuria să mă închin la mormîntul sfîntului meu protector, mi se pare a fi o minune chiar şi faptul că biserica lui din Lod (Lydda) este lipită de o moschee. Asta pentru că musulmanii au început să dărîme bazilica zidită de cruciaţi, iar cu piatra eclesială îşi construiau lăcaşul lor de închinăciune. Pînă au ajuns în dreptul mormîntului, pentru că oricine mai lua vreo piatră de acolo rămînea fără acea mînă şi, după cîteva mutilări, arabii au lăsat biserica în pace, ba mai mult, au căpătat un mare respect şi teamă pentru Marele Mucenic Gheorghe! Astfel mi-a explicat ieromonahul grec, care slujeşte acolo, ciudăţenia construcţiei: biserica pare că a fost mai mare şi arată ca retezată într-o parte!

Se ştie că sfîntul a făcut mult mai multe minuni ajutînd şi pe Leontie şi Teofana din Amastrida Paflagoniei să-şi recapete fiul din robia bulgărească; acelaşi lucru săvîrşind şi pentru preotul cipriot din Mitilene, căruia agarenii îi luaseră pruncul rob; vindecînd pe saracinul ce s-a pocăit şi s-a încreştinat după ce mai înainte trăsese săgeată ce n-a vrut să meargă spre icoana mucenicului, ci s-a întors spre arcaş şi l-a rănit; sau ajutînd-o pe văduva din Ramelul Siriei să-şi care stîlpul ei pentru biserica ce se construia acolo.

Cinstirea

Pentru acestea şi pentru multe altele, Sfîntul Gheorghe a fost ales protectorul Angliei (încă din secolul XII, de către Richard Inimă-de-Leu), Georgiei (de către regele Georgi al V-lea Strălucitul, în veacul al XIV-lea), Cappadociei, Armeniei, Maltei, Lituaniei, Serbiei, Etiopiei, Palestinei, Rusiei, Portugaliei, Greciei, Muntenegrului, Aragonului, Cataloniei, Germaniei, Siciliei şi Tirolului; sau al oraşelor Constantinopol, Lod, Moscova, Londra, Montréal, Suceava, Barcelona, Milano, Geneva, Veneţia, Ferrara, Amersfort, Ptuj, Freiburg şi Koblenz. Există din 1326 un Ordin Internaţional al Cavalerilor Sfîntului Gheorghe, întemeiat de Carol I Robert al Ungariei (1308-1342), iar celebrul „Ordin al Jartierei”, înfiinţat de Edward III în 1348, ca şi Ordinul St. George, stau sub patronatul său. Armata română este pusă sub ocrotirea purtătorului de biruinţă încă din vremea voievodului Ştefan, iar poporul român l-a cinstit dînd numele său unui oraş şi chiar unui braţ al Dunării.

Aducătorul primăverii, Sfîntul Gheorghe, este protectorul călătorilor, ţăranilor, oştenilor, străjerilor, potcovarilor, şelarilor, curelarilor, măcelarilor, fierarilor, dogarilor, lemnarilor, minerilor, şi tot el este cel care te apără de ciumă, febră şi boli de piele.

Cei doi mari sfinţi militari ai Ortodoxiei, Gheorghe (23 aprilie) şi Dimitrie (26 octombrie), au împărţit dintotdeauna calendarul în două: unul aducea vara pastorală, celălalt, iarna pastorală. Pe vremuri se obşnuia să se închirieze şi casele, de la Sînmedru pînă la Sîngeorz. „Cînd Sfîntul Gheorghe aleargă cu calul său împrejurul pămîntului, iarba înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pămîntul se deschide şi primăvara vine”, spune tradiţia noastră populară (cf. Elena Niculiţă-Voronca, Datinile poporului român). Înnoirea aceasta temporală, adusă de sărbătoarea marelui mucenic, este marcată în tradiţia noastră populară de anumite obiceiuri: tatăl meu (Dumnezeu să-l odihnească) mă aştepta în fiecare an de Sîngeorz, cu ramuri de salcie înfipte-n brazde de pămînt la poartă, doar-doar oi trece pe-acasă! Mai punea şi pe la uşi şi ferestre, iar dacă îi promiteam că vin, îmi pregătea şi un foc mare („focul viu”, aprins fără chibrit!) prin care trebuia să sar în noaptea dinaintea sărbătorii... În frumoasa tradiţie bucovineană se crede că, în timp ce Sfîntul Gheorghe poposeşte pe la casele oamenilor de ziua lui, îşi leagă calul de creanga de salcie, iar acesta paşte iarba verde de pe brazdă!

A învins balaurul, moartea şi istoria, măritul şi slăvitul Purtător de Biruinţă, Marele Mucenic Gheorghe! Poate s-ar cuveni să biruim şi noi – cu ajutorul sfîntului chiar – şarpele răului ce s-a-ntins din Selente tot mai mult peste lume...

George CRASNEAN