SUMARUL BLOGULUI
Am primit și dau mai departe...
Răspuns
la scrisoarea deschisă
a
deputatului Vasile Popovici
către
Mitropolitul Ioan al Banatului
La mai puțin de două ore de la anunțarea
rezultatului referendumului pentru familie, tratat cu defetism de către
decoctul social românesc, împărțit în tabere ce își serbau victoria ori își
înghițeau cu întîrziată demnitate lacrimile, s-au auzit voci căutînd vinovații
ce trebuie să răspundă în fața mulțimii instigate. Am remarcat un nume în capul
listei vinovaților, un nume ce are o rezonanță de rug aprins, un nume cu
rezonanță de stejar, în jurul mîinilor căruia s-a așternut un lanț al acuzării,
la fel de greu ca al condamnaților la galeră. Marile talazuri ale amenințărilor
cu excluderea din UE au încetat subit, teama că Alianța pentru Familie va
deveni partid s-a topit, vuvuzelele și petardele aruncate în timpanul nostru,
legate de indecenta sumă cheltuită pentru organizare, din care s-ar fi putut
face restul autostrăzii abandonate de Bechtel, spitalele și școlile închise, au
încetat, agitatorii de profesie au folosit mașina de fum, reclamele și-au făcut
efectul. Circul s-a terminat, iar rezultatul i-a surprins pe toți, mai puțin pe
cei care au pregătit minuțios scenariile pentru deturnarea unui moment în care
decența putea să își ia revanșa în cartea românească de istorie.
Cineva trebuia să plătească pentru asta,
cineva important, al cărui nume e nepătat, pentru ca, o dată cu lovitura în
coaste dată corabiei, să fie lovită și pe punte, și catargul ei uman,
sprijinul, scripetele de care se lega speranța, să fie smuls și aruncat în adînc.
Scena acestei scrisori deschise parcă e
desprinsă dintr-un film antologic, „Țarul”, în regia lui Pavel Lunghin, în care
Mitropolitul Filip, interpretat magistral de Oleg Iankovski, e lăsat pe mîna
opricinicilor care îi vor reproșa, îl vor condamna și vor executa sentința, în
numele țarului. Între Mitropolitul Ioan al Munților și Mitropolitul Filip,
personajul din film, există numeroase asemănări de conduită. Le vom analiza pe
rînd, la vremea potrivită. Pe fondul comunicării sociale debreiate de
informațiile contradictorii și presiunile media, referendumul generat de
Coaliția pentru Familie a eșuat într-un banc de nisip, ironii și indiferență,
revelînd mai multe aspecte ce au fost ignorate în timp.
Ce anume i-a reproșat Vasile Popovici,
semnatarul scrisorii deschise, Mitropolitului Ioan al Banatului? Faptul de a fi fost printre inițiatorii
referendumului, citez, ,,deși rolul dvs. ca ierarh nu e cîtuși de puțin să
inițiați legi.Căderea referendumului ar trebui să fie un moment de reflecție
profundă – pentru dvs ca și pentru acei preoți care s-au implicat în politică
și-n treburi lumești, de aici și din toată țara. Mesajul pe care l-au transmis
cetățenii români ieri și azi e clar ca lumina zilei pentru ierarhii bisericii
noastre ortodoxe: e momentul renunțării la lux, la iubirea de arginți, la legătura
veche cu un partid anume și cu toate partidele. E de multă vreme momentul să
uitați de milioanele de la buget. E momentul, Părinte, să redescoperiți
creștinismul, care înseamnă iubire necondiționată pentru aproapele, și mai ales
pentru aproapele în nevoie. E momentul, Părinte, să vă reîntoarceți la operele
sociale, cu modestie și dedicație curată. E momentul, Părinte, o tot repet, să
vă lepădați ca de Necuratul de tentația politică. La ora bilanțului nu numai
liderii politici trebuie să-și prezinte demisiile, ci și preoții implicați în
această făcătură. Dvs. cel dintîi. Să vă luați haina călugăriei și să vă
retrageți în meditație și penitență lungă. Mai ales pentru dvs. sună acest
îndemn, Părinte, ca Mitropolit al Banatului, naționalist într-o regiune
multiculturală, închistat într-o societate locală deschisă la minte,
anti-ecumenic într-o Timișoară ecumenică. Să faceți bine, ca inițiator al
demersului, să vă puneți întrebarea grea, grea de tot, de unde returnați la
vistieria statului cele 35 de milioane de euro, cît ne-a costat fantezia dvs de
aventurier în lumea legilor lumești. Și nu uitați: e momentul, Părinte, să vă
retrageți la mănăstire, spre iertarea păcatelor și îndreptarea minții!”.
Înainte de a răspunde acestor acuzații,
să vedem cine sînt cei doi, acuzator și acuzat, intrați sub lupa analizei.
Vasile Popovici, deputat de Timiș PL 93 PAC, ambasador în Portugalia în
perioada 2006-2011 și în Regatul Maroc 2011-2016, profesor la Universitatea de
Vest Timișoara de literatură franceză. Activitatea sa parlamentară, în cifre,
conform siteului cdep.rp al Parlamentului României, în date publice, prezintă
13 luări de cuvînt în 11 ședințe, declarații politice 2, interpelări 17. Cu
cinci ani mai mic decît Ioan Selejan, cel către care arată cu degetul.
Cine este acest Ioan, ajuns din vrerea
omului și mila Domnului, păstor al Arhiepiscopiei Banatului? Ce anume l-a
îndemnat să susțină Coaliția pentru Familie? A fost oare încercarea de
fundamentare a familiei, în formula conformă cu Sfînta Scriptură, o îndepărtare
de la misiunea sa ca reprezentant al Bisericii?
Vom apela, pentru o ilustrare cît mai
elocventă chiar la cuvintele mitropolitului, desprinse din puținele interviuri
acordate presei, dar și din bogăția pergamentelor, predicilor, epistolelor, cuvîntărilor
ocazionale, referitoare strict la subiectul în cauză: familia creștină românească.
Născut la 16 noiembrie 1951 la Pietrani,
Crișana, adică, în ținutul Bihariei, așa cum ne prezenta Alexandru Mitru în
Țara Legendelor județul Bihor, în apropierea deloc întîmplătoare a Crișului
Negru (ca semn al hainei monahale, de care nu se va despărți nicicînd), e de
formație inginer. Biografia sa, însumînd Liceul „Constantin Brîncuși” Oradea
1971, Facultatea de Instalații și Automatizări, 1976, Seminarul Teologic
Craiova 1986, Facultatea de Teologie Ortodoxă Sibiu 1990, Institutul Biblic din
Ierusalim 1994, cu două doctorate, unul în Studii Biblice și altul în
Egiptologie și Orientalistică. La 29 de ani, călugărit la mănăstirea Lainici,
din Gorj unde a fost și stareț și a restaurat mănăstirile Tismana, Polovragi, Bucovăț.
Ca arhimandrit, a fost Superior al Așezămintelor Românești de la Ierusalim, de
unde a fost chemat în țară pentru treapta de episcop. Cuvîntul lui la
intronizarea ca Mitropolit denotă nu aroganță, ci contrarul: ,,Eu n-am venit să
stau pe tron, ci să slujesc”. Despre sine a spus că este ,,Ioan, cel cu cartea
de muncă la Dumnezeu”, ,,Clopotarul unui oraș de aur”, ,,mecanic la trenul
veșniciei”, iar reședința episcopală considerînd-o doar o ,,haltă a
pelerinajului vieții”, spunînd despre sine că este un simplu lucrător al viei
lui Dumnezeu. ,,Şi azi, cînd iau anumite decizii, mă raportez mai mult la codul
etic al ţăranului român, cu bunul său simţ, nu la cel al unei aspre şi tăioase
legi. Tot vorbim de valori europene, dar, oare, valorile noastre creştine româneşti
nu sînt europene, de consistenţă universală?! Cum să le abandonăm pe cele ce
vin din ancestral şi să ne îmbrăcăm într-o haină care nu poartă amprenta unei
profunde vieţi morale?” (Lăcrămioara Ursa, „Eu n-am venit să stau pe tron.
Mitropolitul Ioan, cel cu cartea de muncă la Dumnezeu, în lecția de iubire”,
publicat în Renașterea Bănățeană,
29.02.2016).
Mai mult, cu un umor și un comportament
amintind de Adeț Anatoli, călugărul portretizat în capodopera cinematografică
despre lumea ortodoxă, Ostrov, părintele Ioan, aduce înaintea obștii, firul
unei vieți urzite și țesute în jurul lui Dumnezeu. Biografia sa e presărată cu
întîlniri abisal radicale cu spațiul transcendent. Lumea satului pe care o
evocă are irizații din alt timp și îl obligă să o apere, căci mama și tata îi sînt
coloanele de templu la întîlnirea cu destinul. Citez: ,,Încă din secolul al
XVIII-lea, în familia noastră erau dieci, mai exact cîntăreţi de biserică. În
acea vreme, să ştii să citeşti şi să cînţi poate era mai mult decît o licenţă
astăzi. Pe un deal, deasupra casei noastre, era o biserică de lemn, unde cîntau
aceşti strămoşi ai mei. În timpul ravagiilor generalului Bucov, cînd peste 150
de biserici şi mănăstiri din Transilvania au fost distruse, nici acest sfînt
lăcaş nu a scăpat. Străbunii mei au recuperat o parte din grinzile bisericii
şi, ca ele să nu fie profanate, le-au pus în tavanul casei noastre. Pe-alocuri
se mai păstrau şi urme de pictură. Aşa că am spus că m-am născut într-o
biserică şi, mai înainte de a-mi vedea mama, L-am văzut pe Dumnezeu… în grindă”
(Lăcrămioara Ursa, art. cit.).
Cuvîntînd de parcă ar fi continuat
istoria românilor în chipuri și icoane a lui Nicolae Iorga, evocă chipul mamei
cea care,, m-a învăţat despre Dumnezeu. Încă e o chestiune neelucidată că, de
mic, eu stăteam în biserică în strana episcopului. Era singurul scaun liber, în
care mă ajuta un om să urc. Pe vremea aceea, femeile aduceau mereu ceva în sîn
(un măr, o pară), în speranţa că îşi vor întîlni pe cei din familie, pe nepoţi…Veneau
şi la mine rude cu cîte un fruct sau o bomboană, lucru pe care l-am asemănat
mai tîrziu cu primirea unui pomelnic. În munţi [la Episcopia Harghitei şi
Covasnei – n. r.], am stat foarte puţin în această strană, deoarece cîntam.
Poate de cîteva ori în 20 de ani. Chiar m-a întrebat cineva de ce nu ocup acel
loc, iar eu am răspuns că mi-am făcut stagiul pe cînd eram mic. Cînd am mers la
şcoală, am făcut un pas înapoi, trecînd în strana diecilor”.
A îndrăznit să apere sfînta alianță a
părinților cu următorul argument „M-au întrebat unii oameni ce mi-au fost
părinţii [fiind convinşi că parcursul lung de studii a avut o bază şi un model
acasă – n. r.], iar eu le-am spus că
profesori universitari: mama, de limba şi literatura română, iar tata, de
fizică-matematică. Au răspuns că se vede şi, după ce erau convinşi de aceasta,
le explicam că părinţii mei au avut şapte clase: mama – patru, iar tata – trei,
deoarece pe el l-au dat bunicii, aici, în Banat, să muncească. […] Cînd am
absolvit opt clase, i-am spus mamei că mi-ajunge, iar ea, profesor universitar
cu patru clase, aflînd despre posibilităţile mele intelectuale, m-a luat într-o
dimineaţă, după ce au cîntat cocoşii, pe la 3-4, să mă pregătesc pentru
admiterea la liceu. Eram modeşti, nu aveam nici măcar ceas. Totul era după cîntatul
cocoşilor, după răsăritul lunii ori al luceafărului de dimineaţă”.
Mai tîrziu a ajuns şi la Ierusalim ,,la
un pas de Mormîntul Mîntuitorului, de Drumul Crucii şi la o… pîine de cel
despre care se spune că i-ar fi la inimă, Sfîntul Ioan Iacob din pustia
Hozevei. Acolo, unde pietrele depun mărturie, Înaltul Ioan Selejan a făcut acea
parte de studii pentru sine: „Am zis să fac
politehnica pentru tata, teologia pentru mama, iar şcoala doctorală pentru
mine. Studiul meu era pe epoca primară a creştinismului, coborînd chiar mai
jos, spre zona păgînă”. Poate şi datorită acestei aplecări ştiinţifice a
ierarhului, majoritatea monahilor călugăriţi în Harghita şi Covasna de ÎPS Ioan
poartă nume de sfinţi din acea perioadă, fiind oarecum unice: Teona, Esia,
Sositea, Loida, Damaris… „Nimeni nu mai pomeneşte aceşti sfinţi›, spune
mitropolitul pus acum în faţa unei alte încercări, aceea de a unge roţile
oarecum ruginite ale unei locomotive responsabile de trenul pentru veşnicie al
Banatului”.
Însă noi, pentru aflarea profundă a
adevărului, nu ne vom opri doar la declarațiile, considerate poate de unii
duioase, ale episcopului. Vom cere, în numele celor 35 milioane din contul
referendumului, explicații privitor la ce anume a stat la baza nevoii de a
defini familia formată dintr-un bărbat și o femeie, așa că am intrat pe
siteurile de statistică referitoare la comportamentul demografic al României.
Vorbim de cifre acum: total avorturi 1958-2014, căci în 2015 mitropolitul a
simțit nevoia să ființeze referendumul. Număr total de avorturi 21.904.658,
cifră ce reprezintă cca 120% comparativ cu populația recensată. Numărul nu
cuprinde statisticile din mediul privat. În județul Timiș, conform siteului
ProVita București, în anul 1970 au fost 8636 de avorturi, în 1990, 11.837 de
copii avortați. Părintele Selejan vine dinspre Covasna și Harghita, în Covasna
în 1970, erau 1751 de avorturi, Harghita 2907, la Iași în 1970 erau 11370 de
avorturi, iar în 1990, 39.145 de cazuri, ceea ce semnifică faptul că perioada de
avort liber a coincis și coincide cu perioada de amor liber. Nupțialitatea,
termen ce definește numărul de căsătorii ne arată un indice de comportament
aberant între 1949-1958 era de 10 căsătorii la 1000 de locuitori, spre 1982 a
scăzut la 8,7 iar după 1994 este de sub 7 căsătorii la 1000 de locuitori, iar
concubinajul, cităm din studiu,,considerat marginal, devine frecvent, adică
central, căci exigențele individuale devin mai importante decît conveniențele
tradiționale.” Numărul de copiii născuți în afara căsătoriei crește alarmant,
atît la mame aflate în coabitare cît și de mame singure, de la 15% în 1992 la
27% în 2010.
Timișul are una din cele mai scăzute
natalități din țară, iar între 1990-1991 erau 315 avorturi la 100 de copii
născuți vii. Familia numeroasă devine familie restrînsă. Politicile demografice
au dus în primă fază la dispariția modelului fertilității de tip maltusian,
înlocuirea cu controlul nașterilor de rang superior, ce a dus la întărirea
familiei privită ca o instituție ce are grijă de generațiile viitoare”. Tot din
respectivul studiu cităm ,,modelul familial altruist se metamorfozează în model
familial individualist” centrat pe ,,cariera profesională și ale forme de
împlinire profesională, iar copilul joacă un rol mai modest în viața părinților”.
Deciziile individuale de fertilitate reduc șansa copilului secund astăzi la 0.
(Deci, nu aveam nici o șansă să mă nasc azi.)
Studiul Generații și Gen din fondul ONU
pentru populații arată că 70% din cupluri nu își doresc copii și că politicile
guvernamentale răspund nevoilor actuale de a avea numărul de copii dorit (adică
0). De asemeni, degradarea factorului economic a dus la îngrădirea dorinței de
a avea copii.
Acestea sînt doar cifre. Statisticile nu
sînt oameni, ci numere. M-a surprins un lucru. Anexa cu evoluția demografică
din România între 1968-2012 descrie forma unui brad de Crăciun. Se află la
pagina 4 din Anexa cu evoluția populației demografice a României. A avut
aceeași soartă cu cea a brazilor din munții Bihariei pentru ca eroii și uriașii
să nu mai aibă unde să se întoarcă acasă. Tot din statistici, aflăm că după
numărul de copii rămași prin desfacerea căsătoriilor, în 2012 erau 18929
cupluri fără copii, cu un copil 12825, cu doi copii 3851, iar cu 3 copii, 524
cupluri. În 2012, 17322 cupluri fără copii, cu un copil 9895, cu doi copii 3484
cupluri ce s-au separat, cu trei copii 445 de cupluri.
Revin la tezaurul negru, de nerecuperat:
21.904.648 de copii. Vieți frînte. Vieți pentru a căror șansă preoții au
menirea să lupte căci a face avort e un păcat strigător la cer. Adică din
categoria păcatelor demne de fundul iadului. 21.904.648 de crime. In Holocaust,
au murit 9milioane de oameni. Noi, românii, am efectuat, prin propria voință,
asupra propriului popor, aproximativ de trei ori un Holocaust. Au murit în
Holocaust 1,1 milioane copii exterminați. Noi am exterminat de 21 de ori acest
număr. De 21 de ori. Imaginați-vă căpușoarele acestor îngeri, nu mai mari decît
cel al unui porumbel, o movilă cu 21.904.648 de capete de îngeri! Din numărul
acesta de pietre scumpe se poate zidi o piramidă aztecă, și ei aveau obiceiul
acesta barbar. Un munte de cranii. Un cimitir mare cît România, dar nu e o
problemă acest tip de crimă. E pace, avortul e liber, e îngăduit de stat, nu și
de Biserică. Ea își plînge fiii care, la Judecata de Apoi, ne vor osîndi pe cei
care am preferat autostrăzi curate și pașaport liber în UE și să dispunem de
corpul nostru cum vrem. Prețul acestor autostrăzi a fost că trotuarele le-am
pardosit cu copiii și soțiile și mamele și fiicele și surorile noastre. Dar nu
ne reproșăm nimic, dimpotrivă, îl acuzăm pe ierarh că a inițiat legi. Uită cel
ce nu a citit poate niciodată Biblia că, în epistolele către credincioși,
Apostolii dădeau indicații cu titlul de lege pentru viețuire curată, de la
Tablele Legii aduse din munte de Moise la Legile Noului Testament. Ierarhul are
cămara împărăției cerești pe mînă, e vistiernicul ce va da primul seama de
orice fir de viață smuls din ogorul lui, de fiecare boabă de sînge vărsată din
potirul anilor netrăiți de fiecare credincios. Veșmintele lui sînt murdărite de
păcatele noastre, i le punem în spate să ni le albească prin rugăciune. Să nu
uităm, Hristos a dat desfrînatei iertarea dincolo de care e un alt început. Să
nu mai greșești! Noi ce facem? Ne complacem să fim la final de partea
luciferică a Titanicului spre iad?
Adeț Anatoli din Ostrov o alungă pe tînăra
care voia să facă avort, îi spune ce copil de aur va avea și că nu o va vrea
nimeni dacă va renunța la el. Jocul nu e mimat, e pe bune. Avortul poate fi
stopat dacă tinerii aleg să întemeieze o familie și să dea șansa la viață unui
copil. Așa că voi, dragi mame din România, care știți adevărul, dar nu ați fost
la vot, lăsați în fotografiile voastre de familie un loc gol pentru ca lacrima
unui înger să completeze vidul. Nu v-ați întrebat niciodată cum ar fi arătat?
Ce ar fi ajuns? Cum v-ar fi strîns în brațe? De ce ați scăpat de ei ca de o
tumoră cînd ei sînt singura binecuvîntare ce vă ferește de cancer? știați că un
prunc în uter fabrică celule stem protectoare pentru amîndoi? Că s-a gîndit
Dumnezeu și la asta? 21 milioane de brazi, 42 milioane de brațe de muncă, 42 de
milioane de ochi privind spre cer…cît o boltă înstelată. Pentru că a încercat
să îndrepte situația îngerilor netrecuți în catastifele omenești e vinovat Ioan
Selejanul?
Ce spune el care semna pe vremea cînd
păstorea în munții Covasnei și ai Harghitei, Ioan al Munților, haiduc al lui
Dumnezeu, și ultim mohican din ceata uriașilor care trăiau cîndva prin aceste
locuri în predicile sale? Vom cita doar cîteva, referitoare la raportul
mamă-copil: ,,Învierea este prilej cu care Domnul ne-a împărtășit două mari
bucurii: sosirea primăverii, înnoirea firii înconjurătoare și trăirea unei
clipe din primăvara învierii lui Hristos”. În sala de așteptare a Învierii,
ierarhul spune că ,,Un Iordan de lacrimi a curs din ochii celor care s-au întîlnit
cu Hristos în minunata taină a Spovedaniei”. Lacrimi roditoare, spre folos
duhovnicesc. Ce este pentru Ioan al Munților Golgota, locul răstignirii lui
Hristos? ,,Everestul durerii”. La fel cum e pîntecul mamei. ,,Fiul lui
Dumnezeu, Hristos Domnul, Este trimis în lume să ne caute pe noi cei ce l-am
părăsit pe Tatăl, pe Dumnezeu. Hristos n-a fost trimis în lume de Tatăl să ne
răscumpere cu aur și argint, ci să ne răscumpere cu sîngele Său. Aceasta este
partea de avere a lui Hristos, Care n-a venit să-I răscumpere doar pe cei vii,
ci și pe morți”, căci tot el continuă ,,Omul, ființă dihotomică, nu sfîrșește
în țărînă, ci trece prin țărînă, dincolo, unde legile biofizice nu mai au nici o
putere”. Care om? Ființa dihotomică devenită dihonică în relația lui cu Sine,
căci pe Dumnezeu îl răstignise demult. Tot Ioan al munților continuă ,,Însă,
spre cărarea către Cer, noi, oamenii, L-am așteptat ca pe un tîlhar. Dacă în
drepturile omului intră și dreptul de a-l răstigni pe Dumnezeu. ,Noi, oamenii,
L-am făcut să plîngă și pe Dumnezeu”.
,,Tu, mamă creștină, cîți prunci ai
răstignit pe Golgota pîntecelui tău?”, căci ,,trăim într-o țară plină de cruci
pe care au fost răstigniți atîția copii care voiau să se întoarcă la Tatăl și la
mama lor și la al lor Creator”.
Munți de cruci străvezii, cînd infierea
a devenit înfierare, vorbim despre sufletul de fier forjat al avortului. Copii,
întrebați-vă mama: Cîți frați ar fi trebuit să am? Cîți frați, dați din pîntecul
vostru afară? Bărbaților, aduceți-vă aminte, de cîte ori ați îndemnat sau
constrîns o femeie să renunțe la rodul dragostei pentru voi? Cîte irodiade și
salomei care nu au votat căsătoria și familia au un talger pe care se află
căpușoarele copiilor lor nenăscuți, jucînd cu această tipsie dansul macabru al
morții?
,,Dumnezeu a semănat pe pămînt viață,
iar omul seamănă cruci” (Mitropolitul Ioan al Banatului).
,,Floarea de trandafir trăiește între
spini. Oare de aici să se fi inspirat omul cînd, pe Cruce, L-a încununat pe
Hristos cu spini?! Iată Trandafirul iubirii pus de om ntre spini! Spinii apără
floarea trandafirului, însă Hristos, pe Cruce, nu Se putea apăra, căci avea
piroane în mîini. O, Trandafir, Ce ai înflorit pe Crucea de pe Golgota,
mireasma Ta a fost scump Sîngele Tău! Tu, nici azi nu Te-ai veștejit, ci ai
rămas în Potirul Crucii, de unde, cei însetați de iubire vin să-și astîmpere
dorul întîlnirii cu Cel de Sus. Omule, ai pironit un Trandafir, ai pironit pe Cruce
pe Soarele Dreptății, dar nu ca să-I înveșnicești lumina acolo, pe Golgota, ci
să-L stingi. Cîtă
îndrăzneală a avut omul! Voia să stingă Soarele, să nu mai fie lumină ca să nu
i se mai vadă ale lui fărădelegi. O, cîtă îndrăzneală să bați
piroane în Soare! Pe Cruce, omul răstignește Trandafirul, sublimul
frumuseții, iar lîngă Cruce vedem urîțenia frumuseții umane. Hristos, însă, cu piroanele din mîinile
Sale, îl va restaura pe om aducîndu-l la frumusețea cea dintîi pe care o
pierduse. Adam a fost izgonit din Rai pentru că a păcătuit, iar Hristos a
fost izgonit de pe pămînt pentru că a iubit. Din doi ochi
curgeau lacrimi care udau Trandafirul de pe Cruce. Erau ochii Maicii
Domnului. Lacrimile Maicii Domnului au luat atunci chipul Cerului spre care Se
îndrepta Fiul său. Privind în ochii Maicii Sale, văzu în ei chipul veșniciei,
căci Cerul și veșnicia se topesc în ochii mamei. Zorile veșniciei răsar din
ochii mamei. Ochii mamei sînt două stele pe bolta veșniciei. Tinerilor, vouă vă grăiesc: Iubiți-vă
părinții și nu ardeți lacrimile mamei!” (Pastorala de Înviere a ÎPS Ioan, 2014).
,,Taina Bisericii nu poate fi înlocuită,
căci vîrsta de aur a omenirii este cea pe care o trăim în Hristos”. La ora
actuală, cînd societatea românească se vrea a deveni o structură diatomee.
Vom răspunde la și la celelalte capete
de acuzare. ,,Arogant, trăind în lux”. Presa bănățeană consemna cum
Mitropolitul Ioan își serbase ziua de naștere la o cantină socială, luînd masa
cu săracii orașului și, întrebat fiind de ce se uită la coada de nevoiași ce
așteaptă blidul cu mîncare, el ne-a dat o lecție tuturor ,,mă uitam să văd unde
ar fi fost locul meu dacă nu era mama”.
E adevărat, Mitropolitul Ioan a fost la
masa politică a vremii sale, intermediind pacea de la Cozia. Cînd minerii lui
Miron Cozma împînziseră și ocupaseră capitala, iar guvernul de la București se
declarase depășit, haiducul din munții Covasnei, a coborît din rugăciune și
împăcînd un om cu altul, pe mineri i-a convins să se întoarcă la casele lor și
în abataj, iar pe domnii de la București să redevină domni în fața țării și a
lumii. Haiducul acela a îmbătrînit și a devenit sihastru, sihastru cu un codru
în piept, trăind în mijlocul lumii, și la care și astăzi vlădicii vremii vin și
cer sfat. Astăzi, obrajii Mitropolitului Ioan amintesc de cei ai bunicului din
scrierile lui Delavrancea, pe care ne amintim cum îl pălmuiseră nepoții de pe
genunchi, o fată și un băiat, Care parte e mai frumoasă? Partea jertfelnică.
Nu a fost singurul ,,aventurier”, după
cum a fost acuzat, plecat în goana nu după aur, ci după aurul sufletului
omenesc, alături de el în Coaliția pentru
Familie se regăsesc, cităm: Asociația Familiilor Catolice din România
Vladimir Ghika, Asociația națională de Hemofilie, Asociația Înțelege Autismul,
Sănătate mintală pentru copii Sf. Serafim de Sarov, Brașov, Asociația
Juriștilor pentru apărarea drepturilor și libertăților, Asociația Dascălilor,
Asociația Leeman Ahai – De dragul fraților mei, Asociația Inimi noi... și lista
e departe de a se fi încheiat, abia începe.
Revin. Peste 21 de milioane de crime.
Fiecare din noi duce cîte un Abel spre Dumnezeu. Dacă cele 21 de milioane de
cranii ar fi fost cărămizi de hebel, s-ar fi putut construi un spital și o
școală din ele. Și o universitate la care ar fi putut învăța. Pămîntul nostru
sufletesc e un crater selenar de atîtea gropi și morminte fără cruce. Ioan al
munților a fost aventurier în lumea lui Hades, scoțînd din lumea umbrelor
sufletele celor ce nu se pot apăra. A mers pentru ele mai jos de Hades, a mers
cu Hristos înainte, pînă la iad. A luptat și luptă donquijotic cu morile de vînt
ale vremii. Avortul, la care sîntem părtași prin acceptare, toți,
homosexualitatea, concubinajul, adică desfrîul.
Pentru cei 21 de milioane de copii pe
care nu i-a vrut, nu nici o țară, ci nici o mamă din România, cine răspunde?
Acest referendum s-a făcut și pentru ca numărul acesta să nu se dubleze.
De ce m-am ridicat, eu, un om din
mulțime, pentru a spune toate acestea?
Creștinul e un avocat din oficiu atunci
cînd Dumnezeu este băgat la închisoare în locul unui infractor de drept comun.
Ioan al Munților, coborît din munții
Covasnei, pășind desculț și pribegind prin pustiurile Iordanului, a venit să ne
aducă acasă sufletul nostru pierdut.
Autoarea textului
