AFR DESPRE PARTENERIATELE CIVILE

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

   

  

O CAPCANĂ PENTRU ROMÂNIA:  

PARTENERIATELE CIVILE

   

României i se pregăteşte o capcană: capcana parteneriatelor civile. Iar milioanelor dintre noi care am semnat pentru revizuirea Articolului 48, ni se pregăteşte o altă surpriză: căsătoriile între persoane de acelaşi sex pot deveni o realitate în România... indirect. Parlamentul le poate legaliza în mod direct, abrogînd paragraful din Codul Civil care le interzice, şi, simultan, definind căsătoria ca fiind o relaţie între două persoane fără deosebire de sex. Indirect, însă, ele pot deveni o realitate și prin instituirea parteneriatelor civile. Fără excepţie, în toate ţările unde parteneriatele civile au fost instituite s-a ajuns la căsătorii homosexuale. Legalizarea parteneriatelor civile este obiectivul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). În ultimele săptămîni CNCD insistă ca România să accepte, simultan cu revizuirea Articolului 48 privind căsătoria, şi instituirea parteneriatelor civile. CNCD exploatează lipsa de cunoștințe în acest domeniu a majorităţii covîrşitoare a populaţiei României. Pentru a institui parteneriatele civile CNCD are însă nevoie de sprijinul partidelor politice şi se lucrează îndeaproape cu diverşi parlamentari la un proiect legislativ. Cînd și dacă se va ajunge la acest punct, vă vom prezenta lista parlamentarilor şi a partidelor politice care sprijină parteneriatele civile.  

O îngrijorare similară este că şi partidul de la guvernare, PSD, începe să declare tot mai frecvent o deschidere spre legalizarea parteneriatelor civile în România, dar folosind o terminologie mai nuanţată: „cupluri” în loc de „parteneri”. Fie cupluri, fie parteneri, parteneriatele civile sînt o capcană pentru România. Dacă Articolul 48 va fi revizuit, iar parteneriatele civile instituite, ne vom afla exact în aceeași poziţie în care sîntem astăzi - nu am realizat nimic! O explicaţie a acestei mari dileme – dar şi capcane – este subiectul comentariului nostru de aici. 

  

Căsătoria, familia  

şi egalitatea între familii 

  

CEDO a declarat de mai multe ori că nu există un drept la căsătorii între persoane de acelaşi sex recunoscut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. A declarat, de asemenea, că statele ori părţile contractante nu au obligaţia să instituie parteneriate civile de nici un fel, nici între persoane de sex opus, nici între persoane de acelaşi sex. România, deci, nu are obligaţia, impusă de Convenţie ori CEDO, de a legaliza ori institui căsătorii între persoane de acelaşi sex ori parteneriate civile. CEDO, însă, a declarat, în repetate rînduri, că parteneriatele civile constituie o variantă a familiei, inclusiv a familiei naturale ori tradiţionale, şi că, o dată legiferate, ţările care le legiferează trebuie să le acorde tratament egal cu familia naturală şi tradiţională, constituită din bărbat şi femeie. Cu alte cuvinte, CEDO a decis că un cuplu constituit într-un parteneriat civil între persoane de acelaşi sex constituie nu căsătorie, dar familie, şi că acest tip de familie trebuie tratat în mod egal cu familia naturală, constitutită dintr-un bărbat şi o femeie. Conform CEDO, nu se permite discriminare între parteneriatele civile formate din persoane de acelaşi sex şi familia constituită din bărbat şi femeie.  

Cînd parteneriatele civile au început să devină modă, multe ţări le-au adoptat, zicînd, de fapt, „de ce nu?”. Grecia e un caz tipic. Grecii au căzut în capcană, dar nădăjduim că România nu va apuca pe aceeași cale. Cu ani în urmă, grecii au instituit parteneriate civile între persoane de sex opus. Adică, în mod negîndit, pentru a fi în rînd cu restul Europei, au legiferat concubinajul. Homosexualii greci au chemat Grecia în instanţă, iar CEDO a declarat că Grecia i-a discriminat, legiferînd doar parteneriate civile între persoane de sex opus, dar nu şi între persoane de acelaşi sex. În consecinţă, i s-a impus Greciei să instituie parteneriatele civile între persoane de acelaşi sex. Notăm, însă, că CEDO a menţionat că Grecia nu avea obligaţia să legifereze parteneriate civile între persoane de sex opus, dar pentru că le-a instituit, a avut obligaţia adiţională de a institui şi parteneriate civile între persoane de acelaşi sex. Italia a parcus şi ea aceeași traseu, iar acum cîţiva ani CEDO a impus Italiei să instituie parteneriate civile între persoane de acelaşi sex. Un scenariu similar se derulează şi în Austria, unde conservatorii s-au opus legalizării căsătoriilor homosexuale. Anul trecut, însă, Curtea Constituţională a Austriei a impus guvernului austriac să legifereze căsătoriile homosexuale, deoarece Austria deja a instituit parteneriatele civile, iar principiul egalităţii de familie impune legalizarea căsătoriilor şi  „familiilor” între persoane de acelaşi sex. 

Încercările de a echivala căsătoria cu parteneriatele civile au apărut pentru prima dată în anii ‘90 şi de atunci presiunea continuă şi se resimte peste tot în lumea occidentală, în parlamente şi tribunale. Au fost demarate şi continuă să fie demarate aproape exclusiv de homosexuali. Rar se aud voci din partea cuplurilor heterosexuale care cer instituirea parteneriatelor civile pentru cupluri de sex opus. De fapt, e ironic – şi veţi fi surprinşi să ştiţi – că în Marea Britanie autorităţile au refuzat să instituie parteneriate civile între persoane de sex opus, iar cazurile aduse în instanţă de cupluri heterosexuale pentru instituirea lor au fost respinse. La fel în Austria. Austria e însă un caz cu totul aparte, pentru că un cuplu heterosexual austriac a început o acţiune judecătorească împotriva Austriei la CEDO după ce autorităţile au refuzat să le acorde statut de parteneriat civil. Autorităţile le-au spus tinerilor că au la dispoziţie căsătoria heterosexuală. Adică, heterosexualii să se mulţumească cu instituţia căsătoriei, iar homosexualii cu parteneriatele civile. Cuplul austriac a chemat Austria în instanţă la CEDO, dar anul trecut CEDO le-a respins acţiunea. CEDO a declarat că pentru heterosexuali nu există un drept la parteneriate civile şi, în consecinţă, nu se pot plînge de discriminare. E greu de înţeles ori justificat această contradicţie discriminatorie în gîndirea judecătorilor de la CEDO. 

De ce ne opunem instituirii  

parteneriatelor civile? 

Explicaţia pe care o dăm astăzi privind pericolele parteneriatelor civile nu este nouă. Am mai făcut-o în trecut, dar o facem din nou cu nădejdea că publicul românesc va înţelege miza enormă a legalizării lor în România: inevitabil, în timp, parteneriatele civile vor duce la legalizarea căsătoriilor homosexuale. Formula preventivă este, deci, să nu fie instituite parteneriate civile de nici un fel. Există motive bine întemeiate şi enorm de multe care impun interzicerea legalizării parteneriatelor civile în România, pe lîngă faptul că ele vor duce la legalizarea căsătoriilor homosexuale. 

În primul rînd, căsătoria şi familia sînt instituţii, iar parteneriatele civile o modă socială tranzitorie. Legalizarea concubinajului nu este o idee bună. Ea înseamnă legalizarea haosului social. Cu ani în urmă am analizat şi publicat pentru cititorii noştri un comentariu despre cel mai vechi text legislativ cunoscut istoriei, Codul lui Hammurabi, din perspectiva familiei şi a căsătoriei. Scris pe piatră, Codul a fost datat la între 1700 şi 1800 înainte de Hristos. A fost prima încercare, cunoscută pînă în prezent, făcută de societate de a institui ordine şi reguli în relaţiile de familie şi căsătorie. Articolul 128 din Cod defineşte familia ca fiind un legămînt între un bărbat şi o femeie. Oare de ce să fi făcut generaţia aceea de oameni acest lucru? Explicaţia e simplă. Înainte de instituirea căsătoriei ca instituţie predomina haosul social. Bărbaţii părăseau femeile însărcinate şi femeile trăiau în grup, împreună cu copiii lor, pentru a putea supravieţui. Se practica o variantă rudimentară a concubinajului, care a generat haos social. Pentru a ieşi din haos, oamenii au instituit familia şi căsătoria, le-au transformat în instituţii şi au reglementat accesul la ele, tocmai pentru a preveni întoarcerea la haosul social anterior. Un lucru este cert: cînd familia şi căsătoria au fost transformate în instituţii protejate şi reglementate de lege, motivaţia principală a fost procrearea şi creşterea copiilor şi, implicit, succesiunea ordonată a generaţiilor. De aceea, Codul lui Hammurabi pedepsea adulterul cu moartea, interzicea abandonul copiilor ori al familiei, iar divorţul era permis doar în situaţii extreme. De exemplu, un bărbat care îşi părăsea soţia din motive de sănătate trebuia să-i plătească sume mari de bani pentru a-i asigura nevoile. 

În al doilea rînd, parteneriatele civile nu au nici o utilitate socială. Pentru prima dată în istorie, concubinajul a fost legalizat, sub formă de parteneriat civil, în Danemarca, în 1989. În 1989 concubinajul a fost transformat într-o instituţie socială sancţionată de lege. Concubinajul, însă, este o modă trecătoare, care, din motive obiective, nu poate fi – şi nici nu trebuie să fie – echivalat cu familia ori căsătoria. Parteneriatele civile nu au nici un rost şi sînt total lipsite de utilitate socială. La ce folosesc ele? Este o întrebare-cheie. Din 2009, cînd am lansat comentariile noastre săptămînale, nu am dat nici măcar peste un singur articol de specialitate care să sprijine, chiar la un nivel minim, ideea că parteneriatele civile au utilitate socială. Dacă nu sînt utile, de ce să fie transformate în instituţii care, inevitabil, vor fi echivalate cu familia şi căsătoria naturală? Dimpotrivă, căsătoria şi familia naturală posedă utilitate socială: procreare, creşterea copiilor, coeziune socială între cele două sexe, coeziune socială între copii şi părinţi, perpetuarea în mod ordonat a speciei umane, succesiunea ordonată a generaţiilor şi cadrul ideal pentru dezvoltarea emotivă şi sexuală a copiilor. 

În al treilea rînd, valoare socială a căsătoriei e inestimabilă. Acum 130 de ani, Curtea Supremă a Statelor Unite a emis decizia Maynard v. Hill, enunţînd principiul după care „căsătoria e fundamentul familiei şi al societăţii, fără de care nu poate exista nici civilizaţie, nici progres”. Şaizeci de ani mai tîrziu, în 1948, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului afirma acelaşi lucru în Articolul 16. Ambele documente, de fapt, parafrazează şi sprijină ceea ce generaţia de oameni care a adoptat Codul lui Hammurabi acum 3800 de ani deja a realizat şi înscris pe obelisc. E ironic că prima declaraţie privind familia şi căsătoria cunoscute istoriei a fost săpată în piatră, dăinuind astfel pînă în zilele noastre. Decizia Maynard a adăugat, privind căsătoria, că ea „creează cea mai importantă relaţie a vieţii şi influenţează moravurile şi civilizaţia omenirii mai mult ca oricare altă instituţie”. A observat, de asemenea, că „asocierea permanentă a celor două sexe este una din cele mai elewmentare caracteristici ale civilizaţiei”. Studiile sociologice făcute de-a lungul veacurilor confirmă statutul privilegiat de care căsătoria – nu parteneriatele civile – s-a bucurat şi trebuie să se bucure în societate. Ea conferă obligaţii legale soţilor, cauzează stabilitate şi coeziune socială, contribuie mai mult ca oricare altă instituţie la dezvoltarea personală şi la bunăstarea individului, protejează mai bine că ori care altă instituţie bunăstarea fizică şi emoţională a femeilor şi copiilor.  

În trecut, am publiat date vaste privind diferenţele enorme între căsătoria naturală şi concubinaj. Redăm din nou cîteva dintre ele. Privind stabilitatea socială, diferenţele sînt ca de la cer la pămînt. Nu negăm că divorţul e o problemă şi cauzează instablitate socială, dar instabilitatea cauzată de divorţ este minimă în comparaţie cu instabilitatea socială care caracterizează concubinajul. În anii ‘90, peste 60% din căsătoriile americane erau intacte şi nu sfîrșeau prin divorţ. În contrast, în aceeași perioadă de timp longevitatea concubinajului în America era de doar 1,3 ani. Zece la sută din cuplurile care trăiau în concubinaj stăteau împreună mai mult de 5 ani, doar o treime mai mult de 2 ani  şi numai 40% mai mult de un an. 
În al patrulea rînd, parteneriale civile reduc nivelul căsătoriilor. Instituirea parteneriatelor civile, adică legiferarea concubinajului, a dus la reducerea drastică a numărului căsătoriilor şi la creşterea la fel de drastică a numărului copiilor care cresc cu un singur părinte ori cu părinţi necăsătoriţi. În Suedia s-a observat ascendenta rapidă a concubinajului în detrimenul căsătoriei. Tinerii suedezi preferă concubinajul căsătoriei. Disparația familiei ca instituţie este cea mai accentuată în Suedia, urmată de Norvegia. Suedia are numărul cel mai ridicat din lume de copii care trăiesc cu doar un singur părinte. Periodic, copiii sar de la un părinte la altul. Adică, au un singur părinte constant, mama de exemplu, dar tot la un an sau doi mama îşi schimbă prietenul, ori intervin lungi perioade de timp cînd copilul trăieşte doar cu mama.   

Un al exemplu, care ne-a atras atenţia recent, este Canada, unde căsătoriile homosexuale au fost instituite în 2002. Cardus e un think tank canadian specializat în canadian family reasearch („studii privind familia în Canada”) şi în the importance of family stability în strenghtening civil society („importanța stabilităţii familiei în întărirea societăţii civile”). NU demult, Cardus a publicat un raport conform căruia în 1961 94% din copiii canadieni pînă la 14 ani locuiau cu părinţi căsătoriţi. În 2011 procentul a scăzut la 64% şi, conform recensămîntului din 2016, la 62%. În 1996, 10,5% din copiii canadieni locuiau cu părinţi care trăiau în concubinaj. Pînă în 2016,  acest procent a crescut la 17%, o creştere de 62% în 20 de ani (vezi aici).

În al cincilea rînd, căsătoriile homosexuale, parteneriatele civile şi concubinajul au efecte negative asupra copiilor. Acest subiect l-am discutat în mod detaliat şi deseori între 2012 şi 2016. Menţionăm din nou două articole privind subiectul, care au făcut înconjurul lumii: Mark Regnerus (profesor de Sociologie la University of Texas), How Different are the adult children of parents who have same-sex relationships? Findings from the New Family Structure Study, publicat în Social Science Research (2012), și Paul Sullins (profesor de Sociologie la Catholic University of America), Invisible Victims: delayed Onset Depression among Adults with Same-Sex Parents, publicat de Hindawi Publishing Corporation (2016). 

Menţionăm şi ultimul material peste care am dat privind subiectul și care tocmai a fost publicat luna trecută [martie 2018]. E cartea lui Helen M. Alvaré, profesoară de Drept la Scalia Law School de la George Mason University din Washington. Cartea, care de fapt este un tratat de jurisprudenţă privind deteriorarea condiţiilor de viaţă ale copiilor în familii netradiţionale, e intitulată Putting Children's Interests First în US Family Law and Policy („Afirmarea primordialităţii intereselor copiilor în dreptul şi politica americană”). Capitolul 2 al cărţii (pp. 58-65) discută condiţiile tragice în care trăiesc copiii Americii născuți și/sau crescuți în familii netradiţionale. E intitulat Nonmarital Births and Child Outcomes („Naşterile în afara căsătoriei şi dezvoltarea copiilor”). Alvaré e de acord cu noi, afirmînd că volumul de studii care confirmă toxicitatea structurilor de familie netradiţionale asupra copiilor e voluminos. În propriile ei cuvinte, Regarding this enormous body of literature, I will only establish that there are sound reasons to believe that children conceived nonmaritally experience disadvantages which stem în large part from the common challenges that follow from being born to unmarried parents („Privind acest volum gigantic de literatură de specialitate, doar vreau să conving că există motive bine întemeiate să credem că minorii concepuţi în afara căsătoriei suferă dezavantaje care rezultă în mare măsură din provocările bine cunoscute care decurg din naşterea într-o familie unde părinţii nu sînt căsătoriţi”). Important, Alvaré blamează haosul social care-i afectează pe copii pe fondul „revoluţiei sexuale”, pentru care ea foloseşte expresia the rise of sexual expressionism („ascensiunea expresivităţii sexuale”).

   

Ce cîştigăm dacă instituim  

parteneriatele civile?

   

Cine are de cîştigat din asta? Nimeni. Și mai ales nu copiii. Cu cît familia şi căsătoria se destramă, iar concubinajul e încurajat prin legalizarea lui sub forma parteneriatelor civile, cu atît mai mult statul trebuie să intervină și să aibă grijă de copii. Noul soţ al mamei divorţate ori părăsite de prietenul ei devine statul, iar noul părinte al copilului devine tot statul. Acest fenomen e deosebit de pronunţat în Norvegia, Suedia, Danemarca şi Marea Britanie. Danemarca, însă, începe să se confrunte masiv cu realităţile destrămării căsătoriei şi familiei. Dacă în 1989 a acţionat ca să destrame căsătoria legalizînd parteneriatele civile, în 2018 încearcă să o fortifice. În martie 2018 Danemarca a abrogat divorţul instantaneu. Divorţul se poate obţine doar la cel puţin 90 de zile de la înregistrarea actelor de divorţ. Se speră că între timp soţii se vor împăca, iar familia va supravieţui.

   

Egalitate şi discriminare

  

Unde e egalitate, acolo e discriminare. Discriminarea e rezultatul inevitabil al urmăririi egalităţii radicale. Dacă CEDO insistă că familiile homosexuale sînt egale cu familiile naturale, nici statul și nici noi nu le putem trata inegal. Partenerii homosexuali vor trebui trataţi ca soţi, ca părinţi, şi ca avînd aceeaşi autoritate. Iar statul va căuta să imprime în fiecare dintre noi acceptarea parteneriatelor pe picior de egalitate cu căsătoria. Va lua cîtva timp, dar ceea ce se întîmplă în Occident se va întîmpla şi în România. În numele egalităţii, parteneriatele civile nu vor mai putea fi criticate, nu vom mai putea spune că ele nu constituie căsătorii, că sînt „familii de tip fake [false]” ori că nu au nici un rost. CNCD ne va pedepsi, vom fi daţi în judecată. Va fi doar o chestiune de timp pînă cînd ni se va interzice, chiar din punct de vedere teologic ori biblic, să mai spunem că parteneriatele civile constituie o legiferare a păcatului şi a imoralităţii sexuale. Va fi doar o chestiune de timp pînă cînd cofetarii creştini, tipografiile creştine şi firmele în general vor trebui să acorde homosexualilor „căsătoriţi” aceleaşi beneficii pe care le acordă familiilor naturale. Noi vom fi discriminaţii. Va fi doar o chestiune de timp pînă cînd homosexualii vor putea adopta copii. La început Mihai va cere, şi în timp i se va permite, să adopte copiii lui Ion, iar apoi Ion şi Mihai împreună vor cere să li se acorde dreptul să adopte copii, aşa cum acum pot face doar Gheorghe cu Maria... CEDO deja a luat decizii în sensul acesta. La fel şi tribunalele federale americane. Repercusiunile sînt deja enorme, devastatoare şi iremediabile. Se va produce cea mai mare revoluţie socială cunoscută istoriei, iar revoluţia sexuală va triumfa în detrimentul societăţii normale. Normalitate fără de care ea va muri. Unii vor numi instituirea parteneriatelor civile un semn al progresului, dar istoria va da verdictul cel mai obiectiv, ultim şi iremediabil, bifînd tragedia unei sinucideri planetare a umanității „postmoderne”. 

  

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA 

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București 

Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082 

www.alianta-familiilor.ro 

office@alianta-familiilor.ro