CORNELIU CIUCANU: GHICULEŞTII ŞI DREAPTA INTERBELICĂ

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Dreapta românească dintre cele două războaie mondiale [1] cumulează şi  dezvoltă teme, direcţii, idei din perioada anterioară, ce se circumscriu dezbaterii politico-doctrinare declanşate în circumstanţele adoptării direcţiilor generale de afirmare ale statului român modern şi ale naţiunii române. Disputa dintre tradiţie şi înnoire lansată la nivel programatic în plan cultural-politic, pe fondul problematicii complexe reliefate de evoluţia societăţii româneşti – intrate fără echivoc pe calea modernizării şi instituţionalizării de tip occidental  –, a condus spre noi concepte privind naţiunea şi statul ca entităţi organice, privind sufletul naţional/mistica naţională şi misiunea istorică a naţiunilor, concepte opuse ficţiunii contractualiste liberale şi voluntarismului demagogic abstract de extracţie iacobină [2]. Paradigma formelor fără fond lansată la 1867 de Titu Maiorescu este preluată şi adaptată de o serie de intelectuali şi oameni politici, care o contextualizează problematic în aproape toate sectoarele de activitate. Practic, putem stabili certe corespondenţe între formula maioresciană şi ideile politice şi culturale lansate şi argumentate de generaţia intelectuală interbelică, pe un traseu ideologic intermediar marcat de publicistica lui M. Eminescu, de scrierile lui V. Conta, A. D. Xenopol, N. Iorga, A. C. Popovici, D. Drăghicescu, C. Rădulescu-Motru, A. C. Cuza.  De la  articolul-program lansat de T. Maiorescu la Itinerariul spiritual [3] şi Manifestul Crinului Alb [4], semnat de Ion Nistor, Sorin Pavel şi Petre Marcu Balş (Pandrea), dezbaterea cultural-politică vizează aceleaşi teme de reflecţie şi, în general, aceleaşi inadvertenţe/incompatibilităţi între politicile aplicate de instituţiile liberale ale statului şi realităţile profunde ale societăţii româneşti, ignorate de noua elită liberală şi, în consecinţă, bruscate prin aceste intervenţii pripite ale clasei politice. Evocarea acestor manifeste – program ale generaţiei interbelice restabileşte clar coexistenţa tematică a unor idei în cadrul ambelor discursuri (junimist-conservator antebelic şi naţionalist-creştin interbelic) şi/sau metamorfoza unor concepte conservatoare în principiile cultural-politice enunţate de generaţia anilor ’30, crescută sub influenţa gândirismului şi a trăirismului naeionescian.

După 1918, pe fondul vechiului discurs naţionalist reprezentat de N. Iorga şi A. C. Cuza, se articulează – pe baza noilor condiţii interne social-economice, ca şi sub influenţa factorilor externi (revoluţia bolşevică din Rusia, în care un rol predominant director l-au avut evreii) – o nouă formulă cu implicări şi corespondenţe mai ales în viaţa studenţească a României Mari. Astfel, la Universitatea ieşeană mişcarea studenţilor naţionalişti se naşte direct ca reacţie la manifestările de stînga – unele cu un declarat caracter bolşevic – ale unor organizaţii a studenţilor basarabeni şi evrei, bănuite sau chiar bîntuite de elemente şi doctrine comunizante [5]. La această amplă mişcare a tineretului universitar, tradiţionalist şi contestatar, se vor ralia, sub imboldul instinctului de clasă sau sub promisiunea unei uşoare ascensiuni sociale şi politice, o serie de elemente ale vechii aristocraţii româneşti. Aceste elemente provenite din cadrele politice conservatoare, sau cu tradiţie conservatoare în familie, aderă la structurile Dreptei, într-o perioadă de dominare evidentă a societăţii de către mica boierime îmburghezită, aflată în raporturi clientelare cu Partidul Liberal, ieşit fortificat sub aspect social şi logistic după sfîrşitul războiului din 1916-1919 şi aplicarea reformelor electorală şi agrară. Accesul la funcţii în stat fiind blocat de către aceste elemente, provenite din rîndurile comercianţilor, a burgheziei de funcţii sau din cadrul boierimii supuse procesului de îmburghezire – fenomen sesizat de istoricul Dan Berindei –, descendenţii marii boierimi caută cu precădere alte debuşee de afirmare: armata, mediul universitar, diplomaţia, sau aderă la mişcarea naţionalistă în perspectiva unei cariere politice.

În concluzie, cauzele deplasării spre dreapta radicală a unor elemente de prim rang ale aristocraţiei româneşti ţin de noul context istoric conturat în viaţa social politică a ţării după sfîrşitul războiului şi constituirea României Mari. Cele două reforme, electorală şi agrară, au condus la o bulversare a scenei politice româneşti. În primul rînd, prin adoptarea votului universal se modifică substanţial structura electoratului. Aplicarea prevederilor cuprinse în decretele-lege din 1918-1919 s-a experimentat cu prilejul primelor alegeri din statul naţional unitar. Acumulînd o serie de antipatii interne şi reticenţe externe, Ion I. C. Brătianu şi-a depus demisia la 12 septembrie 1919. Generalul Artur Văitoianu a primit mandatul de formare a unui nou guvern, care avea drept scop organizarea alegerilor parlamentare. Alegerile din noiembrie 1919 au consemnat o largă participare la vot, comparativ cu perioada anterioară. Numai în Vechiul Regat s-au înscris pe listele de alegători 1.299.823 de cetăţeni, faţă de doar 101.339 alegători participanţi la alegerile din 1911. Semnificativă  ni se pare creşterea numărului cetăţenilor cu drept de vot pe parcursul perioadei interbelice, de la 3,4 milioane de alegători în 1926, la 4,6 milioane în 1937, menţionînd cifra de aproximativ 100.000 de alegători, cîţi erau la 1912. Totodată, consemnăm şi creşterea indicelui de proporţionalitate între aleşi şi alegători. Astfel, un deputat era ales în 1914 de către 400 de cetăţeni, iar la 1920 de către 50.000 [6].

Împroprietărirea a diminuat considerabil baza materială şi financiară a marilor proprietari de terenuri agricole, grupaţi cu precădere în Partidul Conservator. Pe de altă parte, în contextul introducerii votului universal, partidele conservatoare pierd contactul cu masele de votanţi. Aceste formaţiuni politice trebuiau să se desprindă de tipul de politică făcută la club şi să caute noi debuşee electorale la sate şi la periferia oraşelor, unde erau privite cu ostilitate de către ţărani, atît din considerente sociale (conservatorii erau îndeosebi boieri, mari proprietari funciari), cît şi din perspectiva gernanofiliei şi colaboraţionismului cu inamicul, teme larg exploatate mai ales de către liberali. Pe de altă parte, formaţiunile de sorginte conservatoare trebuiau să-şi mărească numărul de membri şi să constituie noi filiale în mediul rural. Doar presa de partid, menţinută la un anume nivel intelectual şi doctrinar, şi practic inabordabilă pentru marea masă a alegătorilor, rămînea un instrument insuficient şi inoperant la nivelul propagandei la sate şi în zonle defavorizate ale societăţii. În plus, conservatorii au arătat o anumită reticenţă în abordarea directă a alegătorilor. Ei aveau repulsie faţă de discursurile aproximative, demagogice, utilizate pe larg şi cu real succes de către adversarii politici. Liberalii erau mult mai dinamici, volubili şi comunicau mult mai bine cu cei de jos, chiar dacă mesajul lor era populist şi lipsit de valoare oratorică. Timpul şi evenimentele politice au demonstrat că, o dată cu votul universal, politica de club nu mai era o soluţie iar dispariţia instituţională a formaţiunilor conservatoare, poate fi explicată şi prin faptul că s-au dovedit absolut inadaptabile la noile metode şi instrumente ale luptei politice, impuse şi induse ansamblului social-economic şi politic românesc de realităţile multiple şi complexe relevate după primul război mondial [7]. Dacă partidele de sorginte conservatoare cad în desuet şi dispar de pe scena politică românească este interesant de observat că teme şi idei-forţă ale doctrinei conservatoare sînt recuperate de formaţiunile de dreapta [8]. Doctrinarii Dreptei reinventează ipostaze-canon ce vizează binomul boier-ţăran, indestructibil în faţa ofensivei instituţionale moderniste de extracţie străină, a mimetismului păgubos practicat de clasa politică interbelică. Retrospectiv, dimensiunea devenirii şi continuităţii istorice româneşti pe baza autohtonismului şi ortodoxismului are ca fundament aprioric relaţia boier-ţăran, fundamentată în secole de încercări. Instituţiile, moravurile occidentale, clasele înstrăinate şi alogenii – agenţii noilor relaţii de tip capitalist – vin să perturbe această armonie cimentată în veacuri de restrişte. Concurenţa dintre aceste categorii sociale şi etnice (boieri patrioţi şi ţărani, pe de o parte şi întrăinaţi/străini, pe de altă parte) este acutizată de interpretările post-junimiştilor (C. Rădulescu-Motru, N. Iorga, A. C. Cuza, I. C. Filitti) şi de ideologii naţionalişti-creştini interbelici (în variantă gîndiristă, trăiristă, ortodoxistă şi autohtonistă), este pregnant reliefată de opoziţia dintre ruralul nealterat şi citadinul cosmopolit. Naţionalismul de la începutul secolului XX căuta să compenseze starea de înapoiere a populaţiei şi lipsa de coeziune socială, prin identificarea obstinantă cu naţiunea, a tuturor categoriilor sociale. Respingînd aprioric socialismul, considerat germen al disoluţiei sociale şi naţionale, motor al revoluţiilor şi anarhismului, naţionaliştii erau conservatori şi tradiţionalişti în esenţă, antiliberali în discurs, atîta timp cît semnalau laturile negative ale modernismului de tip liberal [9]. Astfel, tematica de sorginte conservatoare este adoptată tacit şi adaptată noilor realităţi interbelice de către formaţiunile de dreapta, şi în special de către Mişcarea Legionară.

Interesul descendenţilor marilor familii boiereşti pentru mişcarea radicală naţionalist-creştină s-a manifestat cu precădere în anii ’30, cînd ascensiunea curentului naţionalist devenise o realitate. Astfel, identificăm în structurile organizatorice ale dreptei naţionalist-creştine, respectiv ale Mişcării Legionare, elemente care aparţin aristocraţiei româneşti. Spre exemplificare menţionăm numele generalului Gh. (Zizi) Cantacuzino-Grănicerul, stă-stră-nepot al domnitorului Şerban Cantacuzino, a lui Alexandru şi Andronic Cantacuzino, nepoţi ai şefului Partidului Conservator, Gh. (Gogu) Cantacuzino-Nababul, a lui George Manu – un alt nepot al Generalului, fiul surorii sale Elisabeta (Zeta), căsătorită cu Iancu Manu, fiul generalului Gh. Manu, fost prim-ministru, şef al Marelui Stat Major şi ministru de Război. În acest cadru select, descris de descendanţa princiară a unor membri ai Legiunii, amintim figurile lui Mihail Sturdza, diplomat de carieră şi ministru de Extrene în perioada septembrie-decembrie 1940, a fiului său, Ilie-Vlad Sturdza, şi a fraţilor Ghica de la Iaşi, care  se integrează în mişcarea naţionalist-creştină încă din faza „turbulenţelor studenţeşti” de la Universitatea ieşeană. Astfel, în contextul ofensivei elementelor de stînga – unele chiar cu apartenenţă dovedită la mişcarea comunistă –, care monopolizaseră activitatea studenţească, fraţii Ghica se raliază grupului de studenţi de la Facultatea de Drept, cu intenţia declarată de a bloca ascensiunea bolşevismului în mediul universitar. Alături de Corneliu Zelea Codreanu găsim pe fraţii Ghica, Grigore, Alexandru şi Constantin [10], primii doi foşti colegi la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, destinat în primul rînd fiilor de ofiţeri şi foşti ofiţeri. Elevii mănăstireni erau selectaţi în urma unor examene foarte riguroase. Cu timpul au avut acces la această şcoală militară şi elevi de condiţie mai modestă, fără o descendenţă militară precisă, aşa cum a fost cazul tînărului Petre Marcu, cunoscut mai tîrziu sub numele de Petre Marcu Balş sau Petre Pandrea, publicistul de stînga şi avocatul preferat al comuniştilor în mai multe procese din epocă. Grigore, Constantin (Dinu) şi Alexandru Ghica erau fiii lui Grigore Ghica, militar de carieră, şi ai Constanţei, născută Câmpineanu. Constanţa era fiica magistratului C. Câmpineanu, nepoata revoluţionarului paşoptist, întemeietor al Societăţii Filarmonice, alături de Heliade-Rădulescu şi C. Aristia, la 1835. Bunicul Constanţei era un anti-rus convins, membru al Partidei naţionale munteneşti. Familia Câmpineanu era o familie boierească din Muntenia, pomenită pentru prima dată în documente în anul 1659, pe timpul domniei lui Mihnea al III-lea. Constanţa era şi nepoata de frate a omului politic liberal Ion Câmpineanu, parlamentar şi ministru în mai multe legislaturi şi cabinete.  Era o femeie voluntară, hotărîtă care avea ceva din zbuciumul revoluţionar al bunicului paşoptist. Tatăl fraţilor Ghica, Grigore Ghica a îmbrăţişat de tînăr cariera armelor intrînd apoi în magistratură. El face parte din ramura moldoveană a Ghiculeştilor, fiind fiul lui Alexandru Ghica şi nepotul lui Grigore Ghica Vodă (1807-1857), domnul Moldovei post-paşoptiste şi, totodată, stră-stră-nepot al Grigore Alexandru Ghica Vodă, domnul ucis de turci la Beilic, la 1777. Dacă primul strămoş celebru moare decapitat în urma împotrivirii sale de a ceda Moldova de Nord – numită mai tîrziu Bucovina –, un alt străbun de referinţă al familiei Ghica, domnul Moldovei din perioada 1849-1856, s-a distins printr-o administraţie înţeleaptă,  a încurajat literatura şi libertatea presei. În epocă, Grigore Ghica Vodă era un mare partizan al unirii, însă moare relativ tînăr, în Franţa, în 1857, anul hotărîrilor Divanurilor ad-hoc din cele două principate.

Grigore, Ion-Constantin (Dinu) şi Alexandru Ghica au urmat cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, fiind colegi cu Corneliu Codreanu, intrînd astfel, inevitabil, în contact cu tezele naţionaliste şi anti-iudaice propovăduite de profesorul A. C. Cuza, care a deţinut şi funcţia de decan al facultăţii. Grigore şi Constantin au fost membri fondatori ai Asociaţiei Studenţilor Creştini, constituite la 20 mai 1922, organizaţie a studenţilor ieşeni care, treptat, se va dezvolta şi va acapara viaţa şi activitatea studenţescă din România interbelică. De altfel, în contextul mişcărilor studenţeşti din anii 1922-1923, derulate sub semnul principiului şi lozincii numerus clausus, statutele, regulamentele şi dezideratele Asociaţiei Studenţilor Creştini de la Iaşi vor fi adoptate de toate centrele studenţeşti care, în baza unui convent, se vor constitui în Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Creştini din România, avînd ca principal organ de presă ziarul Cuvântul Studenţesc (primul număr: 7 ianuarie 1923). Din 1926, organizaţia reprezentativă a studenţimii române din perioada interbelică se va intitula Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini din România (UNSCR) [11].

După formarea Ligii Apărării Naţional-Creştine, în martie 1923, s-a luat hotărîrea construirii unui cămin studenţesc cultural-creştin, sustras de sub autoritatea Rectoratului, iar iniţiatorii primesc un ajutor bănesc substanţial din partea doamnei Constanţa Ghica. Totodată, mama fraţilor Ghica, angajaţi şi ei în mişcarea cuzistă, pune la dispoziţia studenţilor naţionalişti un teren pe strada Carol [12]. Terenul era destinat cultivării zarzavatului pentru nevoile echipelor voluntare ce făceau cărămizi la Ungheni. În realitate o notă a organelor de Siguranţă informa că în grădina doamnei Ghica studenţii şi elevii organizaţi de Codreanu ţineau şedinţe secrete şi efectuau exerciţii paramilitare. O descindere a poliţiei, în frunte cu prefectul C. Manciu, are drept consecinţă arestarea tinerilor naţionalişti [13]. La Prefectură studenţii şi elevii arestaţi au avut parte de un tratament destul de dur din partea autorităţilor. Codreanu a fost şi el bătut de agenţi, iar mai tîrziu a fost agresat public alături de surorile sale Silvia şi Iridenta, o dată în grădina Copou, mai apoi pe strada Lăpuşneanu, de către acelaşi Manciu. A urmat împuşcarea lui Manciu în faţa Tribunalului Iaşi şi procesul lui Codreanu. S-a pus problema unei conspiraţii din partea procurorilor, la care avocaţii apărării au replicat prin argumentarea legitimei apărări. O mărturie oarecum tîrzie tinde să facă lumină în această problemă. Colegi de celulă în penitenciarul Aiud, Alexandru Ghica mărturiseşte lui Petre Pandrea că, după bătăile şi umilinţele suportate la Iaşi de Codreanu şi de surorile sale, viitorul lider legionar s-a retras la Schitul Rarău cu cîţiva prieteni, inclusiv fraţii Ghica. Confidenţele făcute de prinţul Ghica fostului coleg mănăstirean acreditează hotărîrea lui Codreanu de a riposta dur la orice alt abuz al prefectului Manciu. După spusele prinţului Ghica, acesta se simţea umilit şi dezonorat de atitudinea prefectului faţă de el şi surorile sale şi era decis să-l împuşte pe Manciu cu prima ocazie.

Un alt fapt ce merită consemnat – şi care denotă ataşamentul şi prietenia fraţilor Ghica faţă de viitorul şef al Mişcării Legionare – sînt sumele băneşti acordate lui Codreanu, atît în 1922, cît şi în 1926, cu ocazia plecării acestuia la studii la Berlin, Jena şi mai apoi Grenoble.

Avocatul Al. Ghica era un foarte apreciat lider LANC şi un intim colaborator al lui A. C. Cuza şi al lui Gh. Cuza, fiul profesorului. Un document de arhivă evocă incidentul din 5 mai 1927, cînd A. C. Cuza, Gh. Cuza, Al. Ghica şi un număr de 12 studenţi, care se întorceau de la Roman, unde profesorul Cuza îşi depusese candidatura pentru Camera Deputaţilor, au fost agresaţi de un grup de aproximativ 400 de evrei. Incidentul s-a soldat cu rănirea mai multor studenţi, dar şi a organelor de ordine (comisarii Botez, Filip, Grigorean şi agentul Axinte) care interveniseră pentru salvarea studenţilor cuzişti [14]. La întoarcerea lui Codreanu din Franţa, în 1927, Alecu Ghica este mesagerul acestuia pe lîngă A. C. Cuza în contextul scindării statutarilor. Codreanu milita pentru unitatea Ligii Apărării Naţional-Creştine şi pentru împăcarea lui A. C. Cuza cu fracţiunea Şumuleanu-Găvănescu-Iliescu, fapt care l-a îndepărtat de acesta.

În anii '30, fraţii Ghica nu mai activează vizibil în mişcarea naţional-creştină, poate şi din pricină că au ocupat funcţii în magistratură [15]. Totuşi, Alexandru Ghica a renunţat la magistratură şi a practicat avocatura, fiind înscris în Baroul de Ilfov (1936-1940). S-a căsătorit cu fiica omului politic liberal Mihail Orleanu, devenind, astfel, cumnat cu avocatul Mihai Orleanu, viitorul prefect legionar al judeţului Covurlui din timpul guvernării legionaro-antonesciene. De asemenea, Alecu Ghica era cumnat cu omul politic liberal Victor Slăvescu, economist de prestigiu, ataşat, după 1938, de regimul autoritar condus de Carol al II-lea. În 1937 Al. Ghica se înscrie oficial în Mişcarea Legionară şi activează în cuibul „Cloşani”, condus de avocatul Al. Vergatti. La alegerile din decembrie 1937, Al. Ghica a candidat pe listele Partidului „Totul pentru Ţară” şi a fost ale deputat de Tutova. În timpul marii prigoane a fost arestat şi întemniţat, semnînd aşa-numita Mărturisire de credinţă, alături de fondatorii Legiunii şi alţi comandanţi legionari, pentru a evita noile represalii ale regimului carlist [16]. Abdicarea lui Carol al II-lea şi proclamarea statului naţional-legionar, în septembrie 1940 a readus Mişcarea Legionară pe scena politică. În noua conjunctură Grigore Ghica este numit preşedinte al Tribunalului Iaşi, întrucît nu a voit să renunţe la viaţa tihnită de magistrat, dar şi pentru faptul că nu avea încredere în noul comandament legionar, cu atît mai puţin în Horia Sima, iar fratele său a fost numit director al Siguranţei Generale (16 septembrie 1940 – 23 ianuarie 1941, director general al Poliţiei). La 23 ianuarie 1941, Alexandru Ghica a fost arestat, iar în urma unui proces, la 15 iunie 1941 a fost condamnat la 15 ani muncă silnică pentru rebeliune şi înaltă trădare, pedeapsă executată la penitenciarele Aiud (1941-1942, mai-septembrie 1944, mai 1945-octombrie 1946, iunie-octombrie 1948), spitalul penitenciar Braşov (1942-1944, februarie-aprilie 1945), Alba-Iulia (septembrie-octombrie 1944), Suceava (octombrie 1946-iunie 1948).

Evenimentele din ianuarie 1941 au aruncat Mişcarea Legionară din nou în afara legii. Unii legionari se refugiază la Berlin dar marea majoritate, printre care şi Alexandru Ghica, a fost întemniţată la Aiud. Pentru prinţul Ghica a urmat o lungă perioadă de recluziune, din 1941 pînă în 1964. Cert este că, deşi în timpul guvernării legionare între H. Sima şi Al. Ghica au fost nu o dată situaţii tensionate, totuşi Ghica nu  a vrut să se dezică de şeful Mişcării în perioada antonesciană, cînd o simplă petiţie-tip, de desolidarizare faţă de Sima, i-ar fi adus libertatea, reabilitarea şi probabil revenirea în magistratură. În 1963, o dată cu celebrele demascări de la Aiud, prinţul Ghica respectă recomandările din străinătate ale şefilor legionari din exil, dar şi hotărîrea luată de foştii comandanţi ai Mişcării de a se „desolidariza” de Sima şi de Legiune în general. Această tactică a fost abil adoptată de vechile grade legionare pentru a oferi un exemplu mai tinerilor deţinuţi legionari, aşa-numiţii rezistenţi, care denunţau orice compromis cu autorităţile comuniste, fapt considerat inoportun de şefii legionari din închisori şi de cei din străinătate, interesaţi, în această situaţie, în primul rînd de salvarea fizică a foştilor combatanţi. Practic, legionarii erau într-o continuă prigoană din ianuarie 1941. Ei nu au făcut obiectul decretului de amnistie intrat în vigoare după 23 august 1944 şi sub acest aspect se înţelege pe deplin manevra iniţiată de Nicolae Petraşcu, Vică Negulescu ş. a. De altfel, chiar şi în condiţiile grele de detenţie, spiritul combativ anticomunist şi respectul pentru fostele grade şi ierarhia legionară stabilită de Căpitan şi Comandant au rămas aproape intacte [17].

Dr. Corneliu CIUCANU

[1] Vezi îndeosebi Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia Dreptei româneşti. 1927-1941, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010 (prima ediţie, Bucureşti, Editura FF Press, 1996); Dragoş Zamfirescu, Legiunea Arhanghelul Mihail de la mit la realitate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997; Constantin Petculescu, Mişcarea Ligionară. Mit şi realitate, Bucureşti, Editura Noua Alternativă, 1997; Adrian Gabriel Lepădatu, Mişcarea legionară: între mit şi realitate, Bucureşti, Editura Cartier, 2005; Cristian Sandache, Istorie şi biografie. Cazul Corneliu Zelea Codreanu, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005; Corneliu Ciucanu, Dreapta românească interbelică. Politică şi ideologie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2009. Consemnăm, totodată, şi studiile semnate de către eminenţi istorici străini: Andreas Hillgruber, Hitler, Könik Carol und Marschall Antonescu. Die deutsch-rumänischen Beziehungen 1938-1944, Wiesbaden, ediţiile 1954 şi 1965 (ediţia românească: Andreas Hilgruber, Hitler, Regele Carol şi mareşalul Antonescu. Relaţii germano-române: 1938-1944), Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, 2007); Hans Rogger, Eugen Weber, (eds), The European Right. A Historical Profile, Berkeley şi Los Angeles, 1965, cu un capitol despre România al lui Eugen Weber, pp. 501-574 (vezi şi ediţia în limba română: Hans Rogger, Eugen Weber, Dreapta europeană. Profil istoric, Bucureşti, Editura Minerva, 1995); Nicholas M. Nagy-Talavera, The Green Shirts and the Others. A History of Fascism in Hungary and Romania, Stanford, Hoover Institution Press, 1970 (lucrarea a fost tradusă şi în româneşte la Editura Hasefer, Bucureşti, 1996); Armin Heinen, Die Legion „Erzengel Michael” in Rumänien. Soziale Bewegung und politische Organisation. Ein Beitrag zum Problem des internationalen Faschismus, München, R. Oldenbourg Verlag, 1986. (ediţia în limba română: Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999); Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993 (ed. originală: La mistica del ultranacionalismo. Historia de la Guardia de Hierro. Rumania, 1919-1941, Barcelona, 1989).

[2] Nicolae Iorga, „Ideile abstracte şi statul organic”, în Sfaturi pe întuneric, vol I, Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p.195-196.

[3] Vezi Mircea Eliade,„Itinerarul spiritual”, în Cuvântul din 6 septembrie 1927. Tema va fi reluată şi dezvoltată în mai multe numere ale ziarului, în perioada septembrie-noiembrie 1927.

[4] Este vorba de o altă reacţie a noii generaţii în care semnatarii se ridică împotriva bătrînilor acuzaţi de ignoranţă sau rea-voinţă manifestul (Gândirea, nr. 8-9/1928, pp. 311-317) reia tema junimistă a formelor fără fond, semnalînd eroarea împrumuturilor şi mimetismul în viaţa politică şi culturală ţării.

[5] Arhivele Naţionale ale Republicii Moldova (ANRM), fond 680, inv. 1, dosar 3 457 (II), f. 673. Într-o notă-sinteză din noiembrie 1931, organele de Siguranţă din Basarabia consemnează începuturile, evoluţia şi translarea mişcării naţionaliste cuziste şi mai apoi a Gărzii de Fier peste Prut. Anterior acestui proces, organele informative româneşti sesizează caracterul subversiv şi afilierea ideologică făţişă la Internaţionala a III-a de la Moscova a grupului studenţesc ieşean – Societatea Studenţilor Basarabeni – condus de Timotei Marin, Th. Văscăuţeanu, fraţii Derevici etc. Curentul de stînga existent la Universitatea ieşeană a fost remarcat de toţi istoricii serioşi care s-au ocupat de geneza curentului de dreapta interbelic. Mişcările studenţeşti naţionaliste din perioada 1919-1923 au apărut ca reacţie împotriva stîngii şi au vizat stoparea bolşevismului internaţionalist şi ateu în Universitate.

[6] Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2001, p. 112.

[7] Vezi Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne, Bucureşti, Editura Politică, 1987 (cap. „Conservatorismul politic”, pp. 461-527).

[8] Vezi Ion Bulei, „Conservatorismul românesc”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord), Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp. 91-92.

[9] Armin Heinen, op. cit., pp. 75-77. Vezi şi James P. Niessen, „Naţionalismul românesc: o ideologie a integrării şi a mobilizării”, în Peter F. Sugar, Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea, Bucureşti, Editura Cartea Veche, 2002, pp. 226-227.

[10] Grigore (născut 26 iulie 1899, Iaşi – decedat, 2 martie 1966, Bucureşti); Ghica Ion-Constantin (născut 26 decembrie 1900, Iaşi – decedat, 4 decembrie 1969, Bucureşti); Alexandru (n. 8 februarie 1903, în Iaşi – decedat 16 aprilie 1982, Galaţi).

[11] Vezi Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia, vol.III, Brăila, Editura Istros, 2003, p. 437.

[12] Pe acest teren s-a construit mai tîrziu Casa Armatei din Iaşi.

[13] Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ASRI), fond „Diverse”, dosar nr. 7518, f. 140-142.

[14] Arhivale Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond Ministerul Justiţiei, Direcţia Judiciară, dosar nr. 111/1930-1932, vol 2, ff. 775-777.

[15] În perioada 1932-1936 a fost magistrat la Tribunalele de la Tutova şi Tîrgu Bujor (judeţul Covurlui).

[16] ASRI, fond „Diverse”, dosar nr. 7518, f. 140-142.

[17] Cf. Dosarele istoriei, nr. 4/1997, pp. 60-61.

Prințul Alexandru Ghica [Ghyka] - 

o legendă a temnițelor comuniste