O REVISTĂ ŞI DOI PATRIARHI

SUMARUL BLOGULUI

Un mesaj părintesc

***

Un ucaz managerial

NAE IONESCU: 120 DE ANI DE LA NAŞTERE (I)

SUMARUL BLOGULUI

Oscar Han: Nae Ionescu (bronz, 1928)

Nae Ionescu s-a născut acum 120 de ani (Brăila, 4 iunie 1890) şi a murit acum 70 de ani (Bucureşti/Băneasa, 15 martie 1940). A fost probabil cel mai influent profesor al României interbelice şi unul dintre marii gazetari ai epocii. O întreagă pleiadă de intelectuali iluştri, de la Vasile Băncilă (n. 1897) la Emil Cioran (n. 1911), i-au fost studenţi, discipoli şi mărturisitori. Mircea Eliade (n. 1907) i-a fost asistent la Universitate şi prim editor, iar Mircea Vulcănescu (n. 1904) – prim monograf. Petre Ţuţea (n. 1902)  sau Constantin Noica (n. 1909) au dezvoltat în discursul lor multe teme şi sugestii naeionesciene. Angajarea sa ortodoxă şi de dreapta, dar mai ales apropierea de legionari (cu precădere în ultimii ani de viaţă) i-au marcat imaginea postumă într-o posteritate dominată violent sau parşiv de ideologiile stîngiste (de la comunismul roşu la comunitarismul albastru). Pe cît a fost de adulat de către unii, pe atît a fost de denigrat de către alţii, dar fascinaţia personalităţii lui a rămas mereu vie şi complex provocatoare. În anii din urmă, cercetătoarea Dora Mezdrea i-a alcătuit o monografie monumentală şi i-a editat (singură sau în colaborare) lucrările cele mai însemnate. Contribuţii notabile la editarea şi mediatizarea postcomunistă a lui Nae Ionescu au mai avut Marin Diaconu, Dan Zamfirescu, Ion Papuc, Dan Ciachir sau Alexandru Surdu, dar şi nepoata sa, Anca-Irina Ionescu (tarată, din păcate, de oportunismul ideologic de dinainte de 1989). Printre detractorii săi cei mai constanţi s-au numărat Z. Ornea, Al. George, L. Volovici, V. Nemoianu sau G. Voicu, dar pe toţi i-a întrecut, atît prin cecitate, cît şi prin virulenţă, insidioasa Marta Petreu. Referitor la acest din urmă caz (care între timp a evoluat spre dimensiuni patologice, cum o arată recenta carte anti-Sebastian: Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Ed. Polirom, Iaşi, 2009), reproduc aici un text al meu mai vechi (publicat, ca “drept la replică”, şi în România literară, anul XXVIII, nr. 6/1995, p. 15, sub semnătura Adolf Crivăţ-Vasile, apoi introdus, cu mici adaosuri, în vol. Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 97-108), dar care îşi păstrează actualitatea atîta vreme cît detractorii lui Nae Ionescu continuă să se prevaleze de acuzaţiile de plagiat ce i s-au adus (în pofida numeroaselor contra-argumente principiale şi/sau punctuale ce s-au produs între timp, sub semnăturile cele mai diverse). Pe parcursul acestui an, intenţionez să mai postez pe acest blog şi alte texte despre Nae Ionescu, ale mele sau ale altora, mai vechi sau inedite, ca o reverenţă tîrzie faţă de marele profesor al celei mai strălucite – dar poate şi mai tragice – generaţii intelectuale din istoria României şi a sud-estului european. (R. C.)

Viorel Lascăr: Nae Ionescu (ulei, 1914)

RADIOGRAFIA UNEI CALOMNII

MARTA PETREU ÎMPOTRIVA LUI NAE IONESCU

“Recunoaştem de la început dificultatea de a da o ediţie acceptabilă a vreunui curs al lui Nae Ionescu, căci prelegerile sale stenografiate au fost multiplicate sub forma cursurilor de uz intern, fără să fi fost vreodată verificate de autor. Din acest motiv, conţinutul lor, fidelitatea şi completitudinea stenogramelor, corectitudinea numelor, a citatelor şi a locuţiunilor, punctuaţia etc. au fost cu totul la bunul plac sau la buna pricepere a stenografilor. Pagina din cursul originar se prezintă cititorului sub forma (dezolantă!) a unui moloz filosofic în care e destul de greu de descifrat un sens – la fel cum, doar după asemenea pagini, e dificil de reconstituit farmecul fascinant al celui mai influent profesor interbelic; căci oralitatea, care i-a fost, se pare, forţa seducătoare cea mai importantă, s-a transformat, la peste 50 de ani de la moartea lui, în principalul handicap cînd e vorba de a-i reconstitui ideile şi figura...”

Iată ce scria, cu destulă pertinenţă, d-na Marta Petreu, în nota asupra ediţiei clujene a Prelegerilor de filosofia religiei ale lui Nae Ionescu (“Biblioteca Apostrof”, 1993, p. 6). Între timp, editoarea pare să fi uitat în mare măsură de “handicapul” menţionat, de posibila infidelitate şi incompletitudine a unor stenograme “niciodată verificate de autor” (şi, de altfel, nedestinate tiparului), iar “farmecul fascinant al celui mai influent profesor interbelic” s-a transformat pentru dumneaei, pur şi simplu, în nişte “variaţiuni creatoare de... Mitică-filosof”!

Drumul străbătut relativ repede de d-na Marta Petreu, de la pertinenţă la im-pertinenţă, a dus-o la semnarea unui articol ce poate fi considerat calomnios nu doar pentru memoria profesorului Nae Ionescu (tocmai la împlinirea a 55 de ani de la moarte), ci şi, indirect, pentru numeroşii săi discipoli, care nu l-au renegat niciodată (nici chiar atunci cînd s-au distanţat de el, fie teoretic, fie atitudinal, cum a fost cazul unui Mircea Vulcănescu ori al unui Emil Cioran, sau cel – atît de delicat şi de complex – al unui Mihail Sebastian) şi dintre care cîţiva au şi iniţiat, încă din 1940, tipărirea postumă a cursurilor sale.

În “Istoria unui plagiat. Nae Ionescu – Evelyn Underhill” (România literară, nr. 49-50/1994, pp. 16-17) este incriminată prima parte a cursului de Metafizică din 1928-1930. Trebuie observat din capul locului că d-na Marta Petreu nu se întreabă (“Un plagiat?”), ci afirmă categoric (“Istoria unui plagiat”), asumîndu-şi deci, cu titlu oarecum definitiv, o gravă responsabilitate (morală, intelectuală şi chiar juridică), probabil din iluzia că ar deţine probe suficiente şi indiscutabile. Se poate demonstra însă, din nefericire pentru dumneaei, că lucrurile sînt departe de a fi atît de limpezi...

Ceea ce Editura Humanitas a publicat în 1991 sub titlul Curs de metafizică (ediţie pe care o urmează şi d-na Marta Petreu) cuprinde două serii de prelegeri naeionesciene: despre Cunoaşterea imediată (1928-1929) şi despre Cunoaşterea mediată (1929-1930) – cele două laturi sau aspecte ale Teoriei cunoştinţei metafizice. (Trebuie menţionat că “stigmatizarea” cursului în discuţie atinge implicit editura care l-a retipărit după o jumătate de veac, precum şi pe d-l Marin Diaconu, îngrijitorul ediţiei, din partea căruia ar fi fost de aşteptat o reacţie mai fermă...). D-na Marta Petreu se referă la cîteva dintre prelegerile din prima serie (“ultima sa treime”), aproape eludînd ansamblul.
Este oarecum amuzantă (chiar dacă nu neapărat semnificativă) tenta “feministă” pe care o are întreaga afacere: o doamnă (Marta Petreu), sesizată de o altă doamnă (Georgeta Dimisianu), care la rîndu-i mai invocă două doamne (Georgeta Mircea Cancicov şi Cella Delavrancea), caută a dovedi că Nae Ionescu (alteori “Nae” pur şi simplu) ar fi plagiat-o, destul de inabil (nu ţinea minte totul pe dinafară!), pe doamna Evelyn Underhill (pseudonimul englezoaicei Evelyn Stuart Moore: 1875-1941), căreia i se exagerează contextual, din dorinţa de persuasivitate, “certa notorietate europeană” (descoperindu-i-se şi la noi, deşi cam tîrzior, importanţa, o altă doamnă – Laura Pavel – a şi tradus-o în româneşte, chiar pentru “Biblioteca Apostrof”[1]). Se şi spune, ce-i drept, că principala slăbiciune a lui Nae Ionescu ar fi fost tocmai... doamnele!

Cartea din care profesorul ar fi “împrumutat” fără scrupule a apărut în 1911, sub titlul Myticism. A Study in the Nature and Development of Man's Spiritual Consciousness. Este însă destul de limpede, aşa cum observă şi d-na Marta Petreu, că Nae Ionescu o cunoştea în traducerea germană din 1928 (Mystik. Eine Studie über die Natur und Entwicklung des religiösen Bewusstseins im Menschen), avînd în vedere “prospeţimea” cîtorva referinţe. Din înşiruirea de citate paralele – scrie autoarea articolului – “se poate vedea, cred [?!], că tratatul de Mistică al Evelynei Underhill i-a fost lui Nae Ionescu extrem de familiar; cred că l-a cunoscut doar în momentul cînd cursul său ajunsese la jumătate, căci primele «împrumuturi» pot fi constatate în prelegerea Iubirea, instrument mistic de cunoaştere [...] După aceea, Nae Ionescu s-a înfruptat copios din tratatul acestei doamne, fără să-i citeze vreodată numele. Sau, dacă i l-a citat, a fost pierdut la stenografiere şi dactilografiere” (subl. mea).

Mai întîi este de spus că întreaga materie a prelegerii “Iubirea, instrument mistic de cunoaştere” se regăseşte (uneori cu formulări identice) în prelegeri sau articole mult mai vechi ale profesorului (care s-a preocupat în mod constant de aceste probleme timp de peste 20 de ani), începînd cu “Funcţia epistemologică a iubirii” (1919; text inclus şi-n recentul volum Neliniştea metafizică, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, pp. 75-93), continuînd cu cursurile sale de Filosofia religiei (1920-1921; 1923-1924; 1924-1925 – acesta din urmă reeditat chiar de către d-na Marta Petreu, ce s-ar fi cuvenit să-l considere mai îndeaproape) şi cu şirul de articole despre mistică şi misticism din anii 1926 şi 1927 (reproduse, selectiv, de către Mircea Eliade, şi-n culegerea Roza vînturilor; a se vedea, însă, mai ales Nae Ionescu, Îndreptar ortodox, texte alese, ordonate şi adnotate de D. C. Amzăr, “Frăţia Ortodoxă”, Wiesbaden, 1957). De altfel, multe idei sau formulări incriminate mai departe erau curente la Nae Ionescu cu mult înainte de 1928 (reper cronologic stabilit chiar de către d-na Marta Petreu), cînd i le-ar fi răpit Evelynei Underhill (inclusiv asocierea/afinitatea, în plan metafizic-religios, a “imanentismului” cu “panteismul”, “magia”, “optimismul”, “activismul” şi “individualismul”, de care face atîta caz, cu înduioşător diletantism, vajnica acuzatoare). De cele mai multe ori, Nae Ionescu discută aceste probleme în contexte mult mai largi, pe care altminteri merituoasa Evelyn Underhill nici nu le năzuia (cum se întîmplă şi-n respectivul Curs de metafizică, unde problema misticii reprezintă, în economia expunerii naeionesciene, doar o treaptă a edificiului teoretic). D-na Marta Petreu, părînd a nu cunoaşte nici măcar alfabetul domeniilor respective şi ignorînd fenomenul firesc de circulaţie şi “digestie” a unor idei culturale (ba chiar crezînd, cu naivitate, că Nae Ionescu “tocmai le învăţase din mistica underhilliană”!), cade în ridicolul de a exalta nişte banalităţi de abecedar filosofico-teologic, regăsibile nu doar la Evelyn Underhill sau Nae Ionescu, ci – mai mult sau mai puţin tangenţial – în majoritatea textelor circumscrise aceleiaşi problematici: distincţia dintre religie/mistică şi magie, sau cea dintre transcendent şi imanent, cu tot ce rezultă de la sine din ele; natura simbolică a limbajului mistic şi evidenta apropiere a acestuia de limbajul poetic; trăsăturile generale ale magiei, curente – chiar dacă nu în ordinea (mai logică) în care le înşiră Nae Ionescu – în mai toate lucrările pe această temă (a se vedea la noi, cam din aceeaşi epocă, Despre gîndirea magică a lui Lucian Blaga) ş.a.m.d. Pentru astfel de lucruri elementare, indicarea pedantă a unor “surse” ar fi fără îndoială penibilă... Voind să-l prindă neapărat pe Nae Ionescu “cu ocaua mică”, d-na Marta Petreu face mai degrabă dovada acelei “docta ignorantia la propriu”, pe care o amendase cîndva profesorul însuşi (“Cei mai aprigi apărători ai «ştiinţei» au fost întotdeauna analfabeţii”).

Ce reuşeşte să demonstreze d-na Marta Petreu în cele din urmă, pentru cine nu se lasă furat de aparenţe? Nimic mai mult decît faptul că Nae Ionescu, ţinîndu-şi cursul din acel an, a cunoscut şi a avut în vedere, printr-o lectură destul de proaspătă, şi cartea autoarei engleze. E de presupus că a şi citat-o în treacăt, dar, aşa cum recunoaşte şi acuzatoarea, numele (poate şi resimţit de studenţi ca insuficient de prestant), a putut fi “pierdut [omis] la stenografiere şi dactilografiere”. De altfel, chiar într-un pasaj pe care şi dumneaei îl citează, Nae Ionescu mărturiseşte franc: “... întrebuinţez o formulă care nu este a mea... “ (ed. cit., p. 139; subl. mea). Curios că, deşi d-na Marta Petreu este conştientă că stă pe un text nescris şi nedat spre publicare de către autor, precum şi că “un curs universitar nu este, în mod obligatoriu, original”, îndrăzneşte totuşi să decreteze plagiatul, pe nişte simple supoziţii (cum făcuse, prin 1992, mai prudent totuşi, şi d-l Alexandru George, invocîndu-l pe Max Scheler, căci la noi există obiceiul ca fiecare să absolutizeze cu naivă încîntare puţinul pe care l-a citit el, în domenii de care, altminteri, este culturaliceşte străin). În aceste condiţii, alăturarea textelor rămîne irelevantă. Discuţia trebuie dusă mai degrabă pe nişte probleme de principiu.

Iată ce scriau primii editori ai cursurilor lui Nae Ionescu (printre care se numărau un Constantin Noica sau un Mircea Vulcănescu): “Nae Ionescu o spunea limpede: originalitatea, în filosofie, nu poate avea alt înţeles decît acela de efort propriu de gîndire, de autenticitate a filosofării. Lipsit de originalitate nu eşti pentru că spui ce s-a mai spus, ci pentru că accepţi de-a gata spusele altora [...] Adică pe negîndite” (a se vedea şi faimoasa prefaţă scrisă de Nae Ionescu pentru volumul Roza vînturilor). Şi mai departe: “Nu trebuie să ne mire dacă, în aceste cursuri, se vor găsi – numai uneori cu referinţe explicite – idei sau teme ce se pot regăsi şi-n gîndirea altor filosofi. Ceea ce importă este numai originalitatea integrării lor în mersul gîndirii sale proprii...” (Introducere la Istoria logicei din 1943, p. XXXI). Ideea o formulase plastic undeva şi Miguel de Unamuno (gînditorul spaniol cu care Nae Ionescu seamănă în multe privinţe): “Nu-mi tot spuneţi că ideile cutare sau cutare nu-s ale mele; eu pot să vă răspund că nu este mai mult părinte al unei idei cel ce n-a făcut decît s-o zămislească, părăsind-o apoi, decît cel ce a înfiat-o, a spălat-o, a înveşmîntat-o şi a aşezat-o unde se cuvenea”...

Nae Ionescu, pe care astăzi d-na Marta Petreu (şi alţii pe urmele dumneaei) îşi îngăduie să-l privească de sus şi să-l calomnieze în paginile celui mai important săptămînal cultural de la noi, a dat cea mai strălucită “şcoală” de gîndire românească, putîndu-se legitima exclusiv – şi indiscutabil – prin iluştrii săi discipoli. Aceştia au şi scris despre el (pînă mult dincoace de vremea fascinaţiilor juvenile)[2] paginile cele mai substanţiale şi mai autorizate, avertizîndu-ne mereu asupra unicităţii lui, asupra “stilului” său atît de personal. Este necinstit să procedezi aşa cum procedează d-na Marta Petreu care, pe lîngă alăturarea cîtorva pasaje (unele traduse pro domo), încearcă şi alt gen de insinuări, pornind tocmai de la acest “stil” al profesorului (pe care-l califică evaziv drept “miticism”[3]). O făcuse, ce-i drept, din afara filosofiei, şi un George Călinescu, dar măcar cu mai mult spirit... Pe această cale se ajunge la un întreg şir de răstălmăciri şi mistificări. Voi da un ultim exemplu.

Acuzatoarea se agaţă de afirmaţia lui Nae Ionescu cum că: “La Universitatea noastră nu s-a mai făcut metafizică de pe vremea lui Ion Zalomit [...] El a făcut metafizică, însă nu dintr-o necesitate lăuntrică” (Curs de metafizică, ed. cit., p. 16). După ce dă acest citat trunchiat, conchide: “... Nae Ionescu deformează semnificativ realitatea, în filosofia românească existînd deja cel puţin următoarele lucrări contemporane de metafizică...” (şi ne sînt înşirate nişte cărţi sau articole de C. Rădulescu-Motru, Ioan Petrovici, Mircea Florian). Se poate o mai clară probă de neînţelegere sau rea-credinţă?! Căci Nae Ionescu se referea, foarte evident, nu la preocupări particulare sau tangenţiale de metafizică, publicate sau nu în volume şi periodice, ci la cursuri universitare efective. Iar acolo unde d-na Marta Petreu “croşetează” textul, Nae Ionescu aducea o precizare esenţială: “... metafizică sistematică, deoarece metafizică istorică se face în chip permanent...” (subl. mea)! (Nu mai insistăm asupra a ceea ce înţelegea Nae Ionescu prin “metafizică”). Acest flagrant exemplu de incorectitudine (morală şi intelectuală) ar fi el singur de ajuns, într-o cultură normală, ca să descalifice întregul demers al autoarei. Pe cînd la noi – şi încă prin d-l N. Manolescu însuşi! – i s-a şi lăudat deja... “profesionalismul”!!!

Anevoie poate fi reprimată impresia că demersul d-nei Marta Petreu face parte dintr-o mai amplă acţiune denigratoare, Nae Ionescu fiind doar una dintre ţinte[4]. Reviste precum 22 sau Dilema[5] (dar, mai puţin constant, şi România literară), care “fac” opinia intelectuală a noii stîngi gălăgios democratice, duc de mai mulţi ani o campanie, evident concertată din culise, împotriva valorilor româneşti tradiţionale (asimilate, cu sau fără dreptate, ideologiilor de dreapta). Mihai Eminescu, Nicolae C. Paulescu, Octavian Goga, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Radu Gyr, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, ba chiar un Ion Barbu, un Vasile Băncilă, un George Călinescu, un Mircea Vulcănescu sau un N. Steinhardt, au fost “stigmatizaţi” rînd pe rînd, într-o frondă ideologică făţişă sau deghizată sub felurite pretexte “culturale”, jenant de asemănătoare cu “axiologia” procustiană a comunismului. Prin Nae Ionescu, bunăoară, nu este atacat atît un om, cît un întreg front (religios, cultural şi politic) neconvenabil curentelor ideologice ale momentului.

D-l Teodor Baconsky[6] observa cu dreptate (în marginea aceluiaşi caz): “Ştiu că – devitalizată de pe urma comunismului – cultura noastră post-decembristă se consolează cu zgomotoasa modă a «revizuirilor» [...] E bineînţeles urgent să deosebim non-valorile propulsate ideologic de toate acele texte care vor rezista în pofida ambianţei toxice din ultimele decenii. Ceea ce nu înţeleg este de ce o serie de intelectuali care se situează în continuare la stînga (deşi se vor anticomunişti) diabolizează impenitent marile nume ale culturii interbelice şi implicit principiile dreptei creştine. Ce vedem? În loc să-şi focalizeze atenţia critică asupra distorsiunilor proletcultiste, în loc să denunţe farsa culturii de masă şi să studieze preistoria atee a marxismului, dumnealor îşi consumă energiile cu «demitizarea» lui Nae Ionescu, Lucian Blaga sau Constantin Noica! [...] Le-aş aminti celor în cauză faptul că toleranţa şi cosmopolitismul pe care şi le asumă sensibilitatea politică de stînga nu se verifică numai printre aliaţi, ci mai ales în dialogul cinstit cu toţi aceia care gîndesc altfel“. Şi în încheiere: “Ceea ce mă îngrijorează este procesul făcut culturii creştine interbelice într-un moment cînd intelighenţia stîngistă e departe de a ne putea propune o alternativă comparabilă. Dat fiind piticismul chinuitei noastre «tranziţii», îmi e greu să nu mă întreb, încheindu-mi însemnările pe o notă de retorică ingenuitate: dacă Nae Ionescu şi Lucian Blaga sînt nişte plagiatori ordinari, unde se ascund creatorii adevăraţi şi care ne vor fi modelele?” (“Contra-istoria unui plagiat”, în România literară, 6/1995, p. 14).

Dacă nu ne convin valorile fundatoare ale “dreptei” (în sensul larg al cuvîntului) sau dacă ne frămîntă atît de mult scrupulele culturale, atunci s-ar cădea să avem decenţa şi probitatea de a face puneri la punct oneste şi solid argumentate, iar nu campanii superficiale, pătimaşe şi mistificatoare, prin care riscăm să compromitem inutil, în “limba de lemn” a unui pseudo-europenism decerebrat (şi inerţial marxizant), atît trecutul, cît şi prezentul culturii româneşti.

Răzvan CODRESCU

[1] Evelyn Underhill, Mistica. Studiu despre natura şi dezvoltarea conştiinţei spirituale a omului. I – Fenomenul mistic, Cluj, 1995 (traducerea volumului II n-a mai apărut, dovadă că nu Evelyn Underhill a interesat, ci utilizarea ei impură în scopul denigrării lui Nae Ionescu). Ediţia este postfaţată (pp. 271-308) de aceeaşi Marta Petreu, care reia cele afirmate în România literară cu cîteva luni înainte, necatadicsind să răspundă nici uneia dintre obiecţiile care i s-au formulat (Teodor Baconsky, Ion Militaru, Adolf Crivăţ-Vasile [Răzvan Codrescu], Ileana Vasiliu-Scraba, Andrei Pleşu, Mihai Şora, Virgil Ciomoş, Dora Mezdrea etc.).

[2] A se vedea şi recentul volum Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi. Memorii. Articole. Eseuri. Interviuri. Corespondenţă, Criterion Publishing, Bucureşti, 1998, realizat de d-l Gabriel Stănescu.

[3] Termenul respectiv, aplicat unei anumite laturi din comportamentul profesorului, nu e original; îl folosise şi nefericitul Mihail Sebastian: “Mă întreb dacă Nae nu-şi pierde complect controlul de sine. Acces de megalomanie, orgoliu exasperat de înfrîngeri sau pur şi simplu o fază de miticism acut?” (Jurnal: 1935-1944, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 105; subl. mea).

[4] Fapt confirmat, ulterior, de atacurile asemănătoare ale autoarei la adresa lui Lucian Blaga şi Emil Cioran (tot în paginile României literare), precum şi de o mai recentă sinteză inchizitorială privitoare la întreaga generaţie interbelică (“Doctrina legionară şi intelighenţia interbelică”, în Apostrof, anul IX, nr. 4/95, 1998, pp. 11-21; a se vedea mai ales p. 17 şi urm.).

[5] Revista Dilema, ce-i drept, a dedicat cazului Nae Ionescu un întreg număr (129/1995), coordonat chiar de d-l Andrei Pleşu, care repudia discret atît “năismul” integral, cît şi demersurile acuzatoare de tip Marta Petreu (“... detractorii, iritaţi fie de complicităţile lui legionare, fie de histrionismul său «macho», cultivă refuzul global, încăpăţînîndu-se să-i fabrice un portret rudimentar, chiar dacă un asemenea portret nu poate justifica urma apăsată lăsată de profesor asupra epocii sale şi asupra discipolilor săi. Această urmă, ne place sau nu ne place, e o evidenţă [...] Iată de ce «cazul» său nu e de expediat prin epitete frugale şi indispoziţii ideologice la modă. A vorbi – cum o face profesorul Virgil Nemoianu într-un text din România literară – despre «măruntul» Nae Ionescu e, cel puţin, lipsă de simţ istoric. Cum să fie «mărunt» cineva care a răsturnat atîtea conştiinţe, care a impus atîtor inteligenţe, care a sedus atîtea caractere?! [...] Trebuie să spunem, de altfel, că admiratorii serioşi ai lui Nae Ionescu nu erau halucinaţi de el pînă la orbire [...] Componenta dizolvantă, luciferică, a personajului, cinismele lui cu arome dîmboviţene, ostentaţiile lui plebee – n-au scăpat contemporanilor săi. Şi nici sursele – nu întotdeauna declarate pedant – ale unora din ideile sale. Nici Eliade, nici Cioran, nici Noica, nici Mircea Vulcănescu nu erau nişte trepăduşi semidocţi, străini de Max Scheler, de Bergson sau chiar de Evelyn Underhill. Dar se vede treaba că era ceva în «reţeta» lui Nae, care punea în umbră ingredientele. Şi că acel ceva era, în sine, suficient de convingător pentru ca sursele să nu mai conteze. Oricum, e nevoie de oarecare diletantism ca să-ţi închipui că pentru a deosebi între magie şi mistică, pentru a defini alchimia ca drum spre Piatra Filosofală şi metafizica drept «ştiinţă a absolutului», trebuie să te «inspiri» din d-na Underhill şi din Bergson” – p. 6), cumpănind poziţiile pro şi poziţiile contra.

[6] Care văd că mai nou, în postură de diplomat şi om politic, a devenit... Baconschi (las la o parte aleatoriile grafii analfabete: Bakonski, Baconski, Bakonsky etc., în care presa noastră excelează aproape cu voluptate).

UPDATE: 06.12.2010

Între timp a apărut, la Editura Humanitas, excelenta carte a d-lui Liviu Bordaş: Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei, în care toate observaţiile de mai sus sînt dezvoltate şi riguros documentate.

DIN ŢARA SFÎNTULUI GHEORGHE

SUMARUL BLOGULUI

Ciabua Amiredjibi la 65 de ani

UN PRINŢ EVADAT DIN GULAG

Georgia seamănă în multe privinţe cu România. Între altele, şi Georgia s-a zbătut sub dominaţia otomană şi apoi sub comunismul de sorginte sovietică. Ca şi noi, georgienii au supravieţuit comunismului, dar ei şi-au păstrat spiritualitatea nealterată în mai mare măsură decît noi. Cum au rezistat spiritual georgienii într-un comunism mai îndelungat şi mai apăsător decît al nostru, e greu de explicat pe scurt. Vizionarea filmului documentar Evadat din Gulag (difuzat şi de TVR Cultural pe data 18 aprilie) al lui Kutsna Amiredjibi (care istoriseşte o parte din viaţa prinţului Ciabua Amiredjibi, tatăl său) vă poate ajuta să vă apropiaţi de sufletul georgian. Iar apropierea sufletească este acel ingredient al cunoaşterii fără de care, oricît de multe şi precise informaţii aţi avea – fie ca istoric profesionist, fie ca amator de istorii –, istoria nu îşi va revela niciodată sensul ei deplin.

Ciabua Amiredjibi la 66 de ani

Ciabua Amiredjibi s-a născut în 1921, la Tbilisi, capitala Georgiei, într-o veche familie nobiliară. Numele lui este Mzechabuk Amiredjibi, Ciabua fiind un diminutiv al prenumelui.

Tatăl său, prinţul Irakli G. Amiredjibi, a fost avocat şi economist, cu studii la Moscova. Încă din copilărie tatăl lui Ciabua a luat parte la mişcarea de eliberare naţională şi a fost arestat de multe ori. În vremea de teroare bolşevică a fost arestat de patru ori, iar în 1938 a fost ucis de bolşevici.

Mama sa, prinţesa Maria M. Nakashidze, era profesoară. Şi ea a suferit teroarea comunistă, a fost arestată şi condamnată politic de două ori, la 3 şi apoi la 4 ani de închisoare.

Ciabua Amiredjibi a avut două surori, Rodam şi Natia Amiredjibi. Rodam a fost autoare de piese de teatru şi a murit în 1994. Natia este critic de film, autoare a mai multor cărţi, profesor asociat al Institutului de Film din Georgia.

Este căsătorit cu Tamar G. Djavakhishvili, licenţiată în Filologie şi autoare a mai multor volume de versuri.

Copii lui Ciabua Amiredjibi: doamna Manana Amiredjibi este scriitoare, doamna Leila Amiredjibi este diplomat; Irakli Amiredjibi, istoric, a fost ucis în 1992, în războiul din Abhazia; domnul Lasha Amiredjibi este sculptor; domnul Kutsna Amiredjibi este regizor, operator şi producător independent de film; domnul Shalva Amiredjibi este directorul unei întreprinderi particulare.

Ciabua Amiredjibi la 83 de ani

Ciabua Amiredjibi a absolvit liceul în 1938. A participat la război în 1941-1942, dar a fost scos din armată din cauza originii nobiliare. În 1943 a intrat la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Tbilisi. În aprilie 1944 a fost arestat şi apoi condamnat la 25 de ani închisoare, sub acuzaţia de participare la complot în vederea răsturnării puterii sovietice din Georgia.

A fost deţinut în Gulag timp de 16 ani. A evadat de mai multe ori. A fost condamnat la moarte de două ori. A cumulat 83 de ani de condamnări politice. A fost eliberat condiţionat în 1959. Mai tîrziu a fost reabilitat.

Despre perioada următoare eliberării, Ciabua Amiredjibi spune: “Întorcîndu-mă din închisoare, mi-am reluat studiile, dar le-am abandonat curînd, căci devenisem membru al Uniunii Scriitorilor şi eram deja autor a două volume de proză scurtă. În plus, în vremea detenţiei şi a perioadelor de libertate obţinută prin evadare – vreo 5 ani cu totul – am dobîndit o educaţie la care studiile universitare nu mai aveau ce să adauge. Şi mai era un motiv: trebuia să-mi cîştig existenţa. Sînt autorul mai multor volume de proză scurtă [volumul Spovedania taurului a fost tradus şi în română], al romanelor Data Tutashia (1973) [tradus şi în română], Gora Mborgali (1994) [în curs de traducere în română], şi Regele Gheorghe cel Măreţ (2003), precum şi al unui mare număr de articole pe diverse teme, între care şi de critică literară”.

În 1979 a fost turnat serialul de televiziune Data Tutashia, inspirat din romanul omonim. Romanul Data Tutashia a fost tradus în 29 limbi. În 1996 şi 1999 a fost nominalizat la Premiul Nobel. Romanul Gora Mborgali a fost de asemenea nominalizat la Premiul Nobel şi a fost tradus în rusă şi suedeză.

Ciabua Amiredjibi a avut mai multe funcţii de conducere în cadrul studioului de film georgian.

În perioada 1992-1996 a fost deputat al Parlamentului Georgian şi preşedintele Fondului de Apărare din Georgia.

A fost unul dintre fondatorii Asociaţiei Scriitorilor Georgieni (Pen-center of Georgia) şi preşedintele ei în perioada 1994-1997, iar din 1998 – preşedintele ei de onoare.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Georgia din 1964 şi membru al redacţiilor mai multor ziare şi reviste, precum şi editor şi redactor-şef al ziarului Ganakhlebuli Iveria.

Lucian D. POPESCU

ŢARA SFÎNTULUI GHEORGHE

Întrucît Georgia (Gruzia/Iviria) e prea puţin cunoscută la noi, am socotit oportun să postez aici un text semnat de prietenul Lucian D. Popescu şi apărut în revistele Lumea credinţei şi Puncte cardinale. Fotografiile care însoţesc materialul sînt realizate chiar de autor. Recomand, tot de pe acest blog, şi (re)citirea textului ceva mai vechi intitulat “Georgia: Deşertul Pustnicilor”. (R. C.)

Nu există în lume o ţară care să aibă o mai în-semnată legătură cu Hristos şi sfinţii Săi decît Georgia.

Numele “Georgia” este numele cu care lumea occidentală a înţeles că trebuie să identifice această ţară (în georgiană i se spune Sakartvelo, adică ţara kartvelebi-lor, cum se numesc, pe ei înşişi, georgienii), ea fiind cu adevărat ţara Sfîntului Gheorghe [1]. Căci este limpede că nu neamul acesta l-a ales pe Sfîntul Gheorghe călăuzitor duhovnicesc, ci sfîntul i-a ales pe georgieni spre a-i ajuta să lupte lupta cea bună. Iar ei au răspuns chemării, întrebuinţîndu-şi cum se cuvine talanţii: în lupta cu balaurul, indiferent de întruchiparea lui. Eroismul lor nu trăieşte numai în documente istorice şi patericale, pentru că începînd cu războiul abhaz din 1991-1993 georgienii şi-au umplut din nou această măsură, angajaţi într-o tragică luptă de apărare. Astăzi ei sînt din nou sfîşiaţi de interesele marilor puteri.

Drapelul naţional este format din 5 cruci. Una împarte spaţiul pe verticală şi pe orizontală, iar celelalte ocupă cele patru despărţituri rezultate. Semnificaţia este limpede: Hristos rînduieşte întinderea lumii, după care o guvernează proniator. Crucile sînt roşii pe fond alb, cromatica aceasta avînd de-a face cu imperialitatea şi imanenţa hristică. Cele 4 cruci mici au o formă specific georgiană, cu braţele egale, uşor evazate, amintind oarecum de forma crucii de Malta.

Istoria georgienilor a început o dată cu a celor mai vechi neamuri de pe pămînt. Deşi au venit peste ei hitiţi, mezi, proto-perşi, greci, romani, iar mai încoace mongoli, otomani, perşi şi ruşi – întîi ţarişti, apoi sovietici, iar acum ruşi “federativi” –, ei n-au pierit, ci, deşi de nenumărate ori înfrînţi, au izbutit totuşi să respingă orice amestec care ar fi putut să le dizolve fibra.

De cînd L-au primit pe Hristos, în sec. IV, ei nu au schimbat nici o iotă din dreapta credinţă, deşi au fost mereu înconjuraţi şi de cele mai multe ori agresaţi de păgîni şi eretici. Asaltaţi uneori de monofiziţi, au rămas cu aceştia într-o apropiere exclusiv teritorială. După izolarea de Bizanţ, abia din sec. XVIII au mai fost în contact teritorial direct cu o ortodoxie, dar şi atunci cu una mai degrabă subminantă decît frăţească, anume cu cea rusă.

Unele dintre valurile devastatoare ale năvălitorilor, care nu au putut desfiinţa spiritualitatea georgiană, au distrus însă formele ei instituţionalizate, precum academiile neoplatonice – centre de studii filosofice, teologice şi ale celorlalte ştiinţe. Ele au funcţionat pentru o vreme, începînd cu sec. XI, una în Mînăstirea Ikalto, mînăstire fundată în secolul V în bogata regiune Kahetia, din Est, şi alta în Mînăstirea Gelati de lîngă marele oraş Kutaisi, din Vest. Iar “academie” însemna absolut tot ce presupunea asta în cultura bizantină, adică în cultura universală a momentului, de la excelenţa spiritului pînă la măreţia edificiului şi bunăstarea necesară unei bune funcţionări administrative. De fapt, existenţa acestor academii, ale căror performanţe sînt probate de ştirile despre învăţaţii lor, alături de marile piese arhitecturale păstrate din aceeaşi perioadă – a renaşterii georgiene a secolelor XI-XII – şi nu în ultimul rînd ampla creaţie a lui Şota Rustaveli, care a decantat literar realitatea cavalerismului, iubirii şi gustului poetic, fundamentale în existenţa georgiană, dau măsura anvergurii spirituale a acestui neam.

“Încăpăţînarea” istorică a neamului georgian este aceeaşi cu a omului creştin pentru care mîntuirea cuprinde şi salvarea identitară, dar este în orice caz mai presus de aceasta. De cele mai multe ori strivit fizic de actele barbare şi antihristice, supus istoric prin forţă brută, neamul Sfîntului Gheorghe şi al lui Hristos a trăit prin moartea aleşilor, prin spirit şi întru Cuvînt.

Astăzi Georgia e un fel de Românie de 4-5 ori mai mică – dar numai după un criteriu cantitativ – aşezată pe ţărmul estic al Mării Negre. Ţara are o formă oarecum dreptunghiulară (îngustată în partea de est), iar munţii ei, spre deosebire de Carpaţi, sînt aşezaţi pe două linii drepte: una pe graniţa de nord, Caucazul cel Mare, alta pe graniţa de sud, Caucazul cel Mic. Podişuri întinse şi în mare parte fertile fac legătura între munţii cu zăpezi veşnice (dintre care cel mai înalt, Kazbeg, are vreo 5040 metri) şi litoralul unde se cultivă citrice. Tbilisi, capitala, a fost fundată la sfîrşitul sec. V de regele Vahtang Gorgasali pe rîul Kvari (anterior capitala fusese la Mtskheta, oraş încă existent în apropiere) şi concentrează geografic, spiritual şi istoric toate datele Georgiei. Tbilisi a fost distrus de multe ori de năvălitori, în special de mongoli, dar a continuat să existe agăţat de mînăstiri şi resturi de cetăţi – singurele construcţii care dăinuie din vechime – şi împodobit, cînd nu s-a putut altfel, fie şi numai de rodii sălbatici. Rodiul, mai degrabă un arbust mare, creşte pe te miri unde, iar fructele lui sîngerii, cu aspect foarte cărnos, se coc pe rînd, astfel că, vreme îndelungată, mai multe generaţii stau prinse pe aceeaşi ramură, lăsînd să se vadă limpede toate fazele devenirii mugurelui în floare şi a florii în fruct.

Limba georgiană nu este asemănătoare nici unei alte limbi, cu excepţia limbii bascilor, cu care unii lingvişti găsesc anumite similarităţi. E o limbă bogată, excepţional nuanţată, în care Sf. Scriptură a fost tradusă din sec. V (există totuşi dispute asupra acestei datări, căci cel mai vechi manuscris scripturistic, o parte a Psaltirii, provine “abia” din sec. VII). Iar o limbă ca aceasta, ce pare desprinsă literalmente din trunchiul comun ante-babilonic, vorbită de un neam atît de păstrător în ale spiritului, nu putea avea decît o scriere proprie (una dintre cele vreo 20 existente acum în lume), inventată, după tradiţie, în sec. III î.H.

Pe teritoriul Georgiei moderne, georgienii sînt covîrşitor majoritari. Chiar în Abhazia, regiunea separată de facto şi de unde au fost izgoniţi sau ucişi absolut toţi georgienii, ei erau de trei ori mai mulţi decît abhazii, cei veniţi în aceste locuri abia cu vreo 200 de ani în urmă. Georgienii erau majoritari pînă mai anii trecuţi şi în Osetia de Sud, o regiune aflată în Caucazul de Nord şi care a fost dintotdeauna, ca şi Abhazia, o zonă neîntrerupt georgiană.

Ca şi România, care, în urma acţiunilor Uniunii Sovietice, a pierdut teritorii în favoarea Ucrainei sovietice, Georgia a pierdut teritorii în favoarea Azerbaidjanului sovietic, situaţia perpetuîndu-se, bineînţeles, şi după declararea independenţei acestuia din urmă. Dar Georgiei îi mai luaseră deja mari suprafeţe Turcia şi Rusia, într-o împărţeală primitivă, dar cu pretenţii imperiale, cînd, la sfîrşitul sec. XVIII, aflaţi de sute de ani sub dominaţie otomană, georgienii au încercat să joace cartea rusească pentru a se elibera. Dar cartea rusească s-a arătat a fi mai degrabă o ruletă rusească, pentru că ruşii i-au scăpat de otomani numai în măsura în care s-au instalat ei înşişi în loc. Aşa se face că în părţile stăpînite azi de Turcia se pot vedea unele dintre cele mai frumoase – sau poate chiar cele mai frumoase – biserici georgiene din Evul Mediu.

E greu de explicat cum au rezistat spiritual georgienii în faţa distrucţiei comuniste. E greu în sensul că nu există o “reţetă georgiană” care să poată fi recomandată sau împrumutată. Pentru a înţelege deplin rezistenţa lor (şi, eventual, pentru a suferi ca ei fără să te sminteşti), trebuie să fii mai întîi georgian. Există, însă, cîteva date care conturează o idee despre talantul georgian.

În 1921, după 3 ani de la cîştigarea independenţei faţă de Rusia ţaristă, Georgia a fost anexată, fără explicaţii sau argumente, Uniunii Sovietice şi, după moda sovietică, aproape toate mînăstirile au fost golite de monahi: unor biserici li s-a dat altă întrebuinţare (sală de spectacol, în cel mai bun caz), altele au fost lăsate în paragină, iar altele păstrate ca obiective turistice – de exemplu o bisericuţă zidită în sec. IV sau o catedrală din sec. XI unde se păstrează cămaşa lui Hristos. În vremea comunismului, evident, nu a fost permisă educaţia religioasă. Şi totuşi, după căderea comunismului şi dobîndirea independenţei, reconstrucţia Georgiei a început cu restaurarea bisericilor şi mînăstirilor vechi şi zidirea unora noi. Iar tot ceea ce s-a construit după 1990 reînnoadă tradiţia vechii arhitecturi georgiene. Nu există nici un fel de inovaţie estetică şi ochiul neexersat ar putea uşor lua o biserică isprăvită acum 5 ani drept una din sec. XIV, restaurată sau nu. Nu doar că nu vezi în Georgia vreo biserică cu termopane în ramă PVC (halal nume!), ci sînt unele ridicate întrutotul după meşteşugul vechi, pînă la a fi acoperite cu pietre mari, perfect fasonate şi îmbinate ca în urmă cu o mie de ani. O singură biserică iese oarecum din rînduiala veche, dar asta numai din pricina marilor ei dimensiuni: Biserica Sameba, cu hramul Sfintei Treimi. Aceasta este un fel de “Catedrala Mîntuirii Neamului”, dar pe care georgienii, o dată ce le-a venit gîndul bun de a o face, au şi purces a o zidi. Lucrarea a debutat la începutul anilor ’90 şi a durat mult, din pricina piedicilor financiare ale întregii ţări. Chiar dacă ansamblul eclesial poate prilejui “esteţilor puri”, adică neinteresaţi de altceva decît de forme, anumite comentarii, mai ales pe seama mărimii şi a unor detalii ale anexelor, românul ar trebui să se abţină de la astfel de gînduri, căci mai întîi ar trebui să înveţe de aici că zidirea catedralei trebuie să-şi afle imediat locul în inima unei capitale ortodoxe. Şi că piatra ei de temelie trebuie agonisită din preaplinul sufletului, iar nu dată la o parte pretextînd sărăcia pungii ori inoportunităţi urbanistice.

Dar nu e de mirare că georgienii au refăcut această legătură bisericească. Patericul georgian e plin de sfinţi, mucenici şi drepţi, dintre care cei mai mulţi sînt neştiuţi după nume, căci martirii nu au murit cu zecile, ci cu zecile de mii. Numai la cucerirea Tiflisului în sec. XIII, de către perşii conduşi de Gealaladin, au fost ucişi o sută de mii care au refuzat, de la copii pînă la bătrîni, să primească islamul în locul lui Hristos.

Georgianul, om al lui Hristos, iubeşte viaţa. E atît de falsă imaginea pe care contemporaneitatea o dă în mod curent credinciosului: un bigot prost-dispus, acrit de posturi şi incapabil de veselie! Dacă, într-adevăr, vreun creştin este astfel, atunci prin chiar aceste lucruri el păcătuieşte. Sfinţii, spre pildă, fiind credincioşi, sînt rugători, dar şi raţionali, după măsura cuvenită a acestui dar dumnezeiesc; şi sînt senini şi veseli. Iar cine a stat cît de cît în preajma vreunui monah îmbunătăţit sau preot înţelepţit, e cu neputinţă să nu fi descoperit umorul subtil pe care bunătatea acestor oameni îl practică.

Felul în care georgianul iubeşte viaţa se vede cel mai bine la petreceri. În Georgia, ca în oricare altă parte, petrecerea se face cu mîncare, băutură şi muzică, iar elementul specific este toastul. De fapt, o petrecere aristocratică se învîrte tocmai în jurul toastului, fie că e vorba de aristocraţia intelighenţiei, fie că e vorba de veritabila aristocraţie de sînge care nu a pierit o dată cu ultimul rege, la sfîrşitul sec. XVIII, şi care, deşi nu e onorată oficial, e încă onorată de recunoaşterea populară. Masa e condusă de tamada [2], rol jucat de bărbatul cel mai important al acelei adunări, care rosteşte cele trei toasturi începătoare: primul pentru Dumnezeu, al doilea pentru rege (sau, de cînd el nu mai este, pentru regalitate), iar cel din urmă pentru sfinţi. El va toasta în continuare, măsurat, şi va da mai tîrziu cuvîntul şi altora care vor vrea să toasteze: pentru persoane anume, pentru onoare (care n-a fost nicicînd în Georgia o vorbă goală), pentru dragoste, pentru poezie, pentru victorii, în amintirea celor morţi sau pentru altele. Toastul georgian, care se întinde după măiestria vorbitorului şi miezul subiectului, este el însuşi poezie, sau lecţie de istorie, sau evadare, sau toate dimpreună. Şi nu prea se îmbată georgienii cu vin, căci la toasturi nobleţea vinului se întîlneşte cu nobleţea georgianului; or, din asta nu e chip să iasă o beţivăneală. Iar toastînd, nu se îmbată ei nici cu vin, cu apă rece... Şi poate nu e întîmplător că cele mai vechi seminţe de struguri găsite în lume, bătrîne de vreo 7000 de ani, aproape cît creaţia, au fost găsite în Georgia, unde astăzi se cultivă în jur de 500 de soiuri de vie, adică tot atîtea cît în restul lumii.

În iulie 2008, am oprit maşina într-un sat din Kahetia. Văzusem un tîrg de fructe şi aveam poftă să gust piersicile enorme şi strălucitoare ale locului. M-am apropiat de un ţăran care îşi vindea fructele direct din portbagajul plin al unei Lada sovietice, veche şi răpănoasă ca Daciile pieţarilor noştri cinstiţi. Însoţitorul meu i-a spus că sînt din România şi că vreau să cumpăr cîteva piersici. Ţăranul acela de vreo 60 de ani, nebărbierit, cu mîinile bătucite şi ochii aspri, m-a privit deschis, mi-a întins o sacoşă mare de plastic şi mi-a spus să îmi aleg piersici cîte vreau, nu cu plată, ci ca dar pe care el mi-l făcea mie, străinului. Am luat vreo 5-6 piersici, am vrut să-i mulţumesc şi să plec. Dar georgianul, care, după ce-şi oferise darul, îşi văzuse de alte treburi, nemaifiind atent la mine, şi observase abia acum cîte alesesem, mi-a luat sacoşa din mînă şi a umplut-o pînă sus. Căci, avea să mi se spună, georgienii îi socotesc pe oaspeţii necunoscuţi trimişii lui Dumnezeu... Şi am văzut astfel că cine se ştie în faţa lui Hristos nu umblă cu jumătăţi de măsură...

Străbătînd Georgia, am fost încredinţat că oamenii de aici nu au supravieţuit amorf şi cu încăpăţînare sterilă, ci au parcurs traseul post-adamic – legenda spune că se trag din Kartlos, nepotul lui Iafet, al treilea fiu al lui Noe – perpetuîndu-se în neam şi în spirit. Deşi azi într-o precară stare economică, determinată de îndrăzneala separării de Uniunea din proximitate, georgienii au reuşit să se sustragă, chiar dacă nu întru totul, acelei degenerescenţe post-comuniste ale cărei simptome caracterizează adînc existenţa altor neamuri afectate de cei 70 de ani de întuneric roşu. Am călătorit în Georgia în lung şi în lat şi m-am simţit ca acasă şi, poate, chiar mai bine decît atît. Georgienii au toate darurile pe care se spune că le-au avut cîndva românii: sînt iubitori, harnici, credincioşi, viteji şi cu drag de poezie. De altfel, există o legendă georgiană care ar putea explica o anume afinitate a noastră cu georgienii. Se spune că, după ce argonauţii au furat lîna de aur din Colchida, regatul antic din partea de vest a Georgiei de acum, ei au fost urmăriţi de luptători locali care au navigat pe mare pînă au ajuns pe malul vestic, unde au întemeiat cetatea Tomis.

Prin urmare, o genă din neamul ales al Sfîntului Gheorghe de mai tîrziu trebuie că s-a strecurat şi printre locuitorii geto-daci, mai apoi romanizaţi şi deveniţi, oarecînd, români. Şi pentru că nu a dispărut de tot, gena aceasta de viţă spirituală, georgiană ori  pur şi simplu omenească, trebuie cultivată, pentru că este gena darurilor pe care Dumnezeu i-a poruncit omului să le înmulţească şi să umple cu rodul lor întreg pămîntul.

Lucian D. POPESCU

[1] “Gruzia” e numele slavizat. Georgienilor li s-a mai spus în Evul Mediu şi “ivireni”, după numele regatului antic din estul teritoriului, ”Iberia” sau “Iviria”. 
[2] În georgiană, accentul se pune aproape întotdeauna pe prima vocală a cuvîntului.

MARCEL PETRIŞOR LA 80 DE ANI

SUMARUL BLOGULUI

Am scris cu alte ocazii eu însumi pe acest blog despre fostul deţinut politic, profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor (căruia în 1999 i-am dedicat micul meu volum Exerciţii de “reacţionarism”, cu următoarea “închinare” de suflet: “Führer-ului Marcel Petrişor şi Ocişorului subversiv de altădată...”). De data aceasta, spunîndu-i «LA MULŢI ANI !» din toată inima mereu tînărului meu dascăl şi prieten, îi las cuvîntul “la aniversară” unui alt vechi şi drag prieten comun, Lucian D. Popescu (cu menţiunea că textul de mai jos a apărut şi în recentul număr pe aprilie al revistei Puncte cardinale, din al cărei colegiu redacţional M. P. face parte de 20 de ani). (R. C.)

PRIETENUL MARCEL PETRIŞOR

Îl cunosc de pe la sfîrşitul anilor ’70. Prieten de familie, venea în casa noastră, plăcîndu-i atmosfera salonului care, mulţumită bunicii, salva nuanţe interbelice. Era un povestitor extraordinar şi, copil fiind, mă fascinau amintirile copilăriei lui. Mai tîrziu, deşi nu l-am avut profesor la şcoală, mi-a devenit cel mai bun dascăl: era subtil şi eficient în cea mai mare măsură, combinînd largheţea cu rigoarea, non-conformismul cu un tradiţionalism creştin care în epocă era foarte rar[1]. Primit în apropierea lui, am descoperit ceva ce discreţia absolută – el nepărînd să fie în mod obişnuit un păstrător de secrete, ba din contră – şi culoarea dominantă a vremurilor nu indicau defel: că era un rugător profund şi nesmintit. Am sfîrşit, în ciuda enormei diferenţe de vîrstă, prin a deveni prieteni.

           

Ştiam că prietenia cu nepotul marelui poet Aron Cotruş îl băgase prima dată în puşcărie. În 1952, chiar de ziua lui, a fost arestat pentru că “organele”, arestîndu-l cu cîteva zile înainte pe Ovidiu Cotruş, găsiseră asupra acestuia cartela de cantină a studentului Marcel Petrişor. Mîncau cu rîndul, azi unul, mîine celălalt, căci Ovidiu era “dat în urmărire generală”. Multă vreme Marcel îl ascunsese chiar la părinţii săi, în satul zărăndean Ocişor, foarte aproape de locul unde mulţi ani s-a ascuns şi Nichifor Crainic.

Ştiam că în 1954 fusese din nou condamnat pentru “favorizarea infractorului”, ceea ce în cazul lui Marcel era un eufemism juridic pentru ajutarea prietenilor unor prieteni. Pur şi simplu, proaspăt ieşit din puşcărie, le transmisese să abandoneze orice activitate ce putea fi privită ca subversivă, întrucît riscurile erau enorme. Cînd, după cîtva timp, aceia au fost arestaţi, a fost arestat şi condamnat, pentru acea avertizare, şi Marcel.

Ştiam că în 1956 prietenia cu unii care au fost arestaţi în urma proiectatei, dar nereuşitei manifestaţii de susţinere a revoluţiei maghiare dusese şi la arestarea sa.

“M-au băgat într-o cameră la Interne, unde Saşa [Alexandru] Ivasiuc era pe rangă. Scoseseră totul din el: era plin de sînge amestecat cu fecale şi urină. Pur şi simplu îl loveau de pereţi apucînd cîte doi de rangă şi făcîndu-i vînt cu putere. Carnea se supunea şi aluneca inerţial, iar pe parchet rămîneau urmele acelea înfiorătoare de sînge, fecale şi urină. Numai creierul nu ieşea din el. L-au întrebat, arătînd spre mine: «Îl cunoşti?». Nu cred că ochii tumefiaţi mă vedeau, dar a mişcat din cap. Mi-am zis: «Nu m-a văzut, dar, oricum, are dreptate». În timp ce eram împins afară, pe Ivasiuc au reînceput să-l bată. Mă gîndeam: «La ce bun? Poate că le face plăcere». Apoi: «Acu’ ce făcurăm? Condamnarea ştiam eu c-o s-o luăm, dar măcar de izbutea manifestaţia!». Întrebările şi răspunsurile de genul ăsta erau inutile. Dar un intelectual prins într-o atare situaţie foloseşte instinctiv supapa asta. Îşi exersează mentalul şi seamănă cu un şoarece raţional care dă cu ideile din colţ în colţ. M-au dus în altă cameră şi m-au pus pe rangă. După cîteva ore, dacă m-ar fi aşezat lîngă Ivasiuc, nu ne-ar mai fi deosebit nimeni: aceeaşi poziţie, aceeaşi diformitate, aceleaşi scurgeri involuntare – efecte mai dureroase decît cauzele –, aceeaşi zbatere în şi din cap. La început te abţii, apoi urli, apoi leşini, apoi eşti trezit cu o găleată de apă, apoi nu mai poţi urla, deşi ai vrea, apoi nu mai simţi nimic, apoi simţi că dai din cap şi nu ştii în ce sens. Ordinea lucrurilor astea poate fi alta. Iar îngerul se roagă lîngă tine pînă la capăt, chiar şi după ce ultimele tale reflexe mistice s-au dizolvat sub argumentul contondent... Şi în anchetă se mai întîmplă multe altele care te rup pe-afară şi pe dinăuntru, dar după ce se termină ancheta şi se vindecă rănile, dacă nu mori şi dacă nu rămîi beteag rău de tot, treci într-o existenţă interesantă. E o nesfîrşită puşcărie în care un singur lucru e cert: că te vei întîlni cu prietenii cei mai buni...”. Cam asta spune el despre 1956.

După anchetă, în 1956, a fost condamnat la moarte. A stat 6 luni pe pragul morţii, apoi moartea s-a transformat în muncă silnică pe viaţă şi pînă la urmă i s-au dat 25 de ani de temniţă grea. Adică urma să fie eliberat pe la vreo 52 de ani.

În 1964, după ce adunase în total aproape 13 ani de închisoare, din 34 cîţi avea, a ieşit o dată cu ultimii deţinuţi politici. Deşi nu fusese în Mişcare ori în Frăţiile de Cruce, pe dosarele de la Securitate i se aplicase cea mai periculoasă ştampilă: “legionar”. E adevărat, era prieten cu mulţi legionari, iar cît a stat în Aiud, din Zarcă nu ieşise niciodată, căci nu acceptase nici cea mai vagă formă de reeducare (a se vedea, de pildă, Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea legionară, Ed. Humanitas, Buc., 2007, p. 285). Iar dacă-l întrebi despre asta, îţi spune: “Nu te face legionar ştampila securiştilor... Culmea e că nici dacă erai înscris la legionari, nu era suficient să devii legionar... Era complicat la ei... Numai că mă gîndesc la altceva: s-or mîntui mulţi dintre ăştia care au făcut politică, şi de la ţărănişti, şi de la liberali, şi de la toţi, dar care să tragă a sfinţi eu n-am văzut decît la legionari”.

Marcel Petrişor şi Părintele Calciu: o prietenie devenită legendară 

La eliberare, deţinuţii politici au fost obligaţi să semneze că nu vor întreţine legături între ei. Dar nici el şi nici prietenul său, Gheorghe (Ghiţă) Calciu, nu puteau respecta aşa o promisiune. În plus, pentru că, vorba lor, “nu se putuseră abţine”, transcriseseră toate versurile lui Constantin Oprişan. Iar Marcel îşi scria amintirile din puşcărie. Şi pentru că Marcel, fiind din nou student, se simţea liber, vorbea despre chestiunile respective cu te-miri-cine. Securitatea a aflat şi în 1968 l-au arestat din nou. Pe Ghiţă Calciu nu l-au arestat, dar îl audiau aproape zilnic la Securitate. Percheziţiile au scos la iveală caietul cu poeziile lui Oprişan şi memorialistica lui Marcel. Caraghioşii de securişti nu putuseră crede că cei doi au memorat atîtea versuri, aşa că în actul de acuzare scria că Petrişor şi Calciu au scos acel caiet din închisoare (Arhiva C.N.S.A.S., Dosar nr. P13773)! După opt zile, pe Marcel l-au eliberat şi s-a decis scoaterea lor de sub urmărire penală, dar obiectele confiscate au fost restituite doar după anul 2000, “la cerere”. Piesele din dosarul aflat azi la C.N.S.A.S. nu explică arestarea aceasta şi nici eliberarea. Adevărul este că totul s-a sfîrşit cînd a devenit inutil scopul principal, adică încercarea securiştilor de a baga în puşcărie pe altcineva, pe un anume prieten al lor. Iar Petrişor şi Calciu n-au mai fost victimele colaterale ale prieteniei pentru că acel prieten al lor murise la sfîrşitul celor opt zile, în condiţii extrem de suspecte.

Ştiam de prietenia lui Marcel cu părintele Gheorghe Calciu şi fusesem martorul unor întîmplări extraordinare în perioada 1984-1985, cînd părintele Calciu, tocmai eliberat din închisoare, era urmărit de Securitate fără întrerupere. Era o prietenie impresionantă şi înduioşătoare, care izvora din Casimca Jilavei, unde duhul lui Costache Oprişan biruise moartea. Acolo, Marcel şi Ghiţă se salvaseră pe ei înşişi – şi unul pe altul – şi făgăduiseră în taină că toată viaţa i-o vor da Lui.

Apoi, cînd în perioada 1979-1984 părintele Calciu a fost iarăşi în închisoare, singur în închisoare şi într-un regim de exterminare rapidă, Marcel i-a transmis prin preoteasa Adriana să reziste, că se va elibera: “Spune-i aşa: şi Marcel şi Aurel de asta trăiesc de dimineaţă pînă la amiază şi de la amiază pînă seara” (convorbire înregistrată de Securitate în locuinţa Adrianei Calciu – Arhiva C.N.S.A.S., Dosar nr. I.155109, vol.19, p. 309).

Iar Aurel este eroul Aurel State, care, învins pe front, a biruit iadul în prizonierat şi în închisoare. Între el şi Marcel a fost o prietenie atît de strînsă încît pînă şi Securitatea a ţinut seama de ea, plasîndu-i, în libertate, în garsoniere alăturate, pentru a fi lesne spionaţi[2]. Numai că Aurel State a murit în 1983, înainte de eliberarea părintelui Calciu. Fusese şi el urmărit şi abuzat de Securitate pînă la ultima suflare, pentru că de curînd i se publicaseră în Germania, în nemţeşte, memoriile din închisoare[3]. A murit în spital, post-operator, fiind găsit într-o dimineaţă cu perfuziile, drenurile şi celelalte legături smulse. Apoi, pentru că altfel nu s-a putut, Marcel a transportat cu maşina sa trupul lui Aurel State către cimitirul locului natal din părţile muscelene. Asta a fost ultima lor călătorie comună, după multele pelerinaje pe care le făcuseră pe la mînăstiri. Securitatea a filmat înmormîntarea, iar Marcel a transmis celor veniţi cuvintele prinţului gruzin Ciabua Amiredjibi, prietenul lui Aurel State din vremea lagărelor sovietice: “Trebuie să ştiţi că acesta a fost cavalerul fără pată, căruia nici prietenii, nici adversarii nu au avut ce să-i reproşeze”...

În atelierul de pictură al Mănăstirii Diaconeşti 

Ştiam, deci, multe despre prietenia lui Marcel şi beneficiam din plin de ea cînd prin 1988 l-am întrebat pe regretatul Simion Ghinea unde şi cum l-a cunoscut pe Marcel în puşcărie. Făcuse şi el 16 ani de închisoare, fuseseră în Aiud în aceeaşi perioadă, deci presupuneam că se ştiau din puşcărie. Dar Simion Ghinea nu se întîlnise cu el în închisoare: “La nea Petrică l-am văzut prima dată”.

Cît timp Petre Ţuţea a putut merge la Athénée Palace pentru o cafea, mai mulţi din intelectualitatea şi boema bucureşteană îl pîndeau acolo, pe teren neutru, ca să-l asculte. După aceea, însă, în anii ‘80, puţini se încumetau să-l viziteze şi să-l ajute pe Petre Ţuţea. Securitatea veghea şi numai cîteva persoane îl suportau pe bătrînul care, ca aproape toţi bătrînii ajunşi de slăbiciune, era, în intimitate, un om dificil. Între aceste cîteva persoane erau Simion Ghinea şi Marcel Petrişor.

Simion Ghinea, care fusese un om al marilor acţiuni, a reuşit de două ori să strîngă ajutoare din Franţa, de la Cioran, Eliade, părintele Boldeanu şi de la alţii. Pe atunci aşa ceva nu era la îndemînă. Tot el a avut ideea “tragerii unor sfori”, încît nea Petrică să primească de la Uniunea Scriitorilor ceva bani şi de la Casa Scriitorilor ceva mîncare.

Pînă în 1990, cînd, cu voia lui Dumnezeu, s-au înmulţit asistenţii, Marcel Petrişor l-a susţinut pe Ţuţea zilnic, satisfăcîndu-i cerinţele cele mai variate, de la nevoia dialogului pe teme kantiene şi pînă la neputinţele cele mai de rînd. Îmbarcaţi în prietenia lor, Marcel şi nea Petrache au traversat cu umor şi seninătate mizeria unui deceniu care, pentru unii ce nu gustaseră nici măcar o fărîmă din golgota acestora doi, devenise “obsedant”.

Simion Ghinea spunea: “Abia după liberare, în garsoniera lui nea Petrică de lîngă Cişmigiu, l-am văzut prima dată pe Marcel. Pentru că de auzit, auzisem despre el în puşcărie. Am reţinut numele lui cînd într-o celulă avea loc o frumoasă discuţie între nişte profesori de filosofie. Discutau despre prietenie. Eram ca la conferinţă, ascultam fără să intervin. Nu ţin minte argumentaţiile lor savante. Discuţia a fost lungă. Au pornit de la antici, l-au fost pomenit pe Fericitul Augustin şi şi-au prezentat, contrazicîndu-se, propriile teorii. Au ajuns la exemple. Şi iarăşi nu ţin minte ce a povestit unul dintre ei, dar era o poveste de puşcărie, o poveste adevărată. Era istoria unei prietenii exemplare între oameni ca noi, cei din celulă. Toată dezbaterea aceea s-a isprăvit nu cu concluzia teoreticienilor, ci cu un exemplu care i-a împăcat pe cei iubitori de înţelepciune. Iar numele prietenului exemplar, pe care l-am reţinut, era Marcel Petrişor. După foarte mulţi ani, l-am cunoscut şi ne-am împrietenit”.

Cu Demostene Andronescu, pe prispa casei părinteşti de la Ocişor 

Nu cred în teoriile de tip aristotelic, ci cred că prietenia nu are nevoie de reciprocitate. Prietenia poate sau nu să fie biunivocă. Fireşte, prietenia împărtăşită împlineşte o relaţie după chipul asemănat al relaţiei intra-treimice, însă o prietenie neîmpărtăşită este tot prietenie şi, într-un fel, este o imitare a lui Hristos faţă cu creaţia căzută. La limită, trebuie să-i fii prieten şi duşmanului. Dar, ca teorie, asta nu face doi bani...

Ceea ce e valoros sînt actele efective ale unei prietenii precum cea a lui Marcel Petrişor: fie să-ţi pui viaţa pentru prietenii tăi, fie să fii generos fără socoteală, fie să-l oblojeşti pe aproapele fără perspectiva unui sfîrşit, profit sau mulţumire, fie să îngădui păcătosului de parcă ai fi tu însuţi, fie să mîngîi pe cel slab – de minte, de înger ori de mădulare – cu dragostea şi smerenia ta, fie să iei în răspăr o lume întreagă pentru Hristos şi neamul tău, fie cu curaj, fie cu teamă, fie cu nădejde, fie cu disperare.

Şi cine îi este prieten lui Marcel mărturiseşte că unele ca acestea vor rămîne, iar nu altele, spre slava lui Dumnezeu şi spre veşnică pomenire. Amin.

Lucian D. POPESCU

[1] În completarea normei şcolare de la liceul unde funcţiona, avea ore şi în altă parte, undeva la seral. Iar acolo, celor care nu erau de trecere la franceză le zicea: “Mă, tu nu ştii nimic şi nu te pot trece. Dar învaţă măcar Tatăl nostru şi Crezul în franceză şi te trec. Că alţii sînt doctori academicieni şi nu ştiu nici atît...”.

[2] Cînd Marcel Petrişor era profesor la Liceul “Spiru Haret”, un absolvent de la seral i-a destăinuit că e securist şi că în blocul de pe str. Baicului, unde stătuseră cei doi, fusese organizat pentru ei un post fix de filaj şi de interceptare audio, într-o garsonieră lipită de ale lor.

[3] Editura Predania pregăteşte o mult aşteptată reeditare a acestor memorii, publicate sub titlul Drumul Crucii.

Ocişor: biserica veche şi biserica nouă (ctitorită de Marcel Petrişor) 

CĂRŢI PUBLICATE DE MARCEL PETRIŞOR

(n. 13 aprilie 1930, Ocişor-Hunedoara)

* Serile-n sat la Ocişor [povestiri], Ed. Albatros, Bucureşti, 1971;

* Curente estetice contemporane, Ed. Univers, Bucureşti, 1972;

* Grünewald [album], Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 (ed. a II-a: 1985);

* La Rochefoucauld. Aventura orgoliului, Ed. Albatros (Col. “Contemporanul nostru”), Bucureşti, 1973;

* Măreasa [roman], Ed. Albatros, Bucureşti, 1975;

* Călătorie spre Soare-Răsare, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1976;

* Crişan [roman], Ed. Albatros, Bucureşti, 1977;

*Vitralii [eseuri], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978;

* Temeri [roman], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985;

* Căruţa cu scînduri [roman], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990;

*Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991;

* Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. Timpul, Iaşi, 1995;

* N. V. Gogol şi paradoxurile literaturii moderne, Institutul European (Col. “Eseuri de ieri şi de azi”), Iaşi, 1996;

* La capăt de drum, Institutul European, Iaşi, 1997;

* Drumuri întortocheate. Jurnal de călătorie în Asia, Europa şi America de Nord, Ed. Junimea, Iaşi, 2001;

* Cei din Aciua [roman], Ed. Vremea, Bucureşti, 2004;

* Strigoii Ocişorului, Ed. Vremea, Bucureşti, 2005;

* Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008;

* Cumplite încercări, Doamne! (Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste) (în curs de apariţie la Ed. Christiana din Bucureşti).

 Cu Lucian D. Popescu, în vatra Ocişorului

Cf. şi Blogul lui Claudiu Târziu: "La mulţi ani, Domnule Profesor!".

 Bacău: cu Claudiu Târziu... acum 15 ani

EVOCAREA LUI GABRIEL CONSTANTINESCU LA TVR

SUMARUL BLOGULUI

REPORTAJ DOCUMENTAR LA TVR 1:

 

EROII NEŞTIUŢI DE LÎNGĂ NOI

Imaginea: Ion Cristodulo

Realizator: Rafael Udrişte

Producător: Dan Micu

Invitaţi: Radu Mărculescu, pictor şi scriitor, supravieţuitor al gulagului; pr. Constantin Necula, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu; Răzvan Codrescu, scriitor.

Regimurile comuniste instaurate în ţările din sfera de influenţă sovietică au secerat sau răvăşit vieţile a sute de mii de eroi din rîndul celor ce au luptat pentru dreptul la libertatea de conştiinţă şi la exprimarea neîngrădită a credinţei.

Dacă, o dată cu eliberarea de sub regimurile dictatoriale şi atee, unele dintre Bisericile ortodoxe surori au oferit martirilor lor din perioada comunistă graţia de a intra în galeria sfinţilor, la 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 jertfa românilor continuă să fie prea puţin (re)cunoscută. 

Emisiunea “Semne: Eroii neştiuţi de lîngă noi”, difuzată de TVR1 în dimineaţa de sîmbătă 10 aprilie, a adus în atenţia telespectatorului român biografia şi mesajul testamentar ale unui demn mărturisitor al rezistenţei anticomuniste, regretatul Gabriel Iacob Constantinescu (1921-2010), fost ofiţer în Armata Regală şi întemeietor, în ianuarie 1991, al revistei sibiene Puncte cardinale. Emisiunea a premers parastasului de 40 de zile al celui evocat (oficiat miercuri 14 aprilie, de la ora 12.00, la Catedrala Episcopală "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena" din Sibiu).