MARCEL PETRIŞOR LA 80 DE ANI

SUMARUL BLOGULUI

Am scris cu alte ocazii eu însumi pe acest blog despre fostul deţinut politic, profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor (căruia în 1999 i-am dedicat micul meu volum Exerciţii de “reacţionarism”, cu următoarea “închinare” de suflet: “Führer-ului Marcel Petrişor şi Ocişorului subversiv de altădată...”). De data aceasta, spunîndu-i «LA MULŢI ANI !» din toată inima mereu tînărului meu dascăl şi prieten, îi las cuvîntul “la aniversară” unui alt vechi şi drag prieten comun, Lucian D. Popescu (cu menţiunea că textul de mai jos a apărut şi în recentul număr pe aprilie al revistei Puncte cardinale, din al cărei colegiu redacţional M. P. face parte de 20 de ani). (R. C.)

PRIETENUL MARCEL PETRIŞOR

Îl cunosc de pe la sfîrşitul anilor ’70. Prieten de familie, venea în casa noastră, plăcîndu-i atmosfera salonului care, mulţumită bunicii, salva nuanţe interbelice. Era un povestitor extraordinar şi, copil fiind, mă fascinau amintirile copilăriei lui. Mai tîrziu, deşi nu l-am avut profesor la şcoală, mi-a devenit cel mai bun dascăl: era subtil şi eficient în cea mai mare măsură, combinînd largheţea cu rigoarea, non-conformismul cu un tradiţionalism creştin care în epocă era foarte rar[1]. Primit în apropierea lui, am descoperit ceva ce discreţia absolută – el nepărînd să fie în mod obişnuit un păstrător de secrete, ba din contră – şi culoarea dominantă a vremurilor nu indicau defel: că era un rugător profund şi nesmintit. Am sfîrşit, în ciuda enormei diferenţe de vîrstă, prin a deveni prieteni.

           

Ştiam că prietenia cu nepotul marelui poet Aron Cotruş îl băgase prima dată în puşcărie. În 1952, chiar de ziua lui, a fost arestat pentru că “organele”, arestîndu-l cu cîteva zile înainte pe Ovidiu Cotruş, găsiseră asupra acestuia cartela de cantină a studentului Marcel Petrişor. Mîncau cu rîndul, azi unul, mîine celălalt, căci Ovidiu era “dat în urmărire generală”. Multă vreme Marcel îl ascunsese chiar la părinţii săi, în satul zărăndean Ocişor, foarte aproape de locul unde mulţi ani s-a ascuns şi Nichifor Crainic.

Ştiam că în 1954 fusese din nou condamnat pentru “favorizarea infractorului”, ceea ce în cazul lui Marcel era un eufemism juridic pentru ajutarea prietenilor unor prieteni. Pur şi simplu, proaspăt ieşit din puşcărie, le transmisese să abandoneze orice activitate ce putea fi privită ca subversivă, întrucît riscurile erau enorme. Cînd, după cîtva timp, aceia au fost arestaţi, a fost arestat şi condamnat, pentru acea avertizare, şi Marcel.

Ştiam că în 1956 prietenia cu unii care au fost arestaţi în urma proiectatei, dar nereuşitei manifestaţii de susţinere a revoluţiei maghiare dusese şi la arestarea sa.

“M-au băgat într-o cameră la Interne, unde Saşa [Alexandru] Ivasiuc era pe rangă. Scoseseră totul din el: era plin de sînge amestecat cu fecale şi urină. Pur şi simplu îl loveau de pereţi apucînd cîte doi de rangă şi făcîndu-i vînt cu putere. Carnea se supunea şi aluneca inerţial, iar pe parchet rămîneau urmele acelea înfiorătoare de sînge, fecale şi urină. Numai creierul nu ieşea din el. L-au întrebat, arătînd spre mine: «Îl cunoşti?». Nu cred că ochii tumefiaţi mă vedeau, dar a mişcat din cap. Mi-am zis: «Nu m-a văzut, dar, oricum, are dreptate». În timp ce eram împins afară, pe Ivasiuc au reînceput să-l bată. Mă gîndeam: «La ce bun? Poate că le face plăcere». Apoi: «Acu’ ce făcurăm? Condamnarea ştiam eu c-o s-o luăm, dar măcar de izbutea manifestaţia!». Întrebările şi răspunsurile de genul ăsta erau inutile. Dar un intelectual prins într-o atare situaţie foloseşte instinctiv supapa asta. Îşi exersează mentalul şi seamănă cu un şoarece raţional care dă cu ideile din colţ în colţ. M-au dus în altă cameră şi m-au pus pe rangă. După cîteva ore, dacă m-ar fi aşezat lîngă Ivasiuc, nu ne-ar mai fi deosebit nimeni: aceeaşi poziţie, aceeaşi diformitate, aceleaşi scurgeri involuntare – efecte mai dureroase decît cauzele –, aceeaşi zbatere în şi din cap. La început te abţii, apoi urli, apoi leşini, apoi eşti trezit cu o găleată de apă, apoi nu mai poţi urla, deşi ai vrea, apoi nu mai simţi nimic, apoi simţi că dai din cap şi nu ştii în ce sens. Ordinea lucrurilor astea poate fi alta. Iar îngerul se roagă lîngă tine pînă la capăt, chiar şi după ce ultimele tale reflexe mistice s-au dizolvat sub argumentul contondent... Şi în anchetă se mai întîmplă multe altele care te rup pe-afară şi pe dinăuntru, dar după ce se termină ancheta şi se vindecă rănile, dacă nu mori şi dacă nu rămîi beteag rău de tot, treci într-o existenţă interesantă. E o nesfîrşită puşcărie în care un singur lucru e cert: că te vei întîlni cu prietenii cei mai buni...”. Cam asta spune el despre 1956.

După anchetă, în 1956, a fost condamnat la moarte. A stat 6 luni pe pragul morţii, apoi moartea s-a transformat în muncă silnică pe viaţă şi pînă la urmă i s-au dat 25 de ani de temniţă grea. Adică urma să fie eliberat pe la vreo 52 de ani.

În 1964, după ce adunase în total aproape 13 ani de închisoare, din 34 cîţi avea, a ieşit o dată cu ultimii deţinuţi politici. Deşi nu fusese în Mişcare ori în Frăţiile de Cruce, pe dosarele de la Securitate i se aplicase cea mai periculoasă ştampilă: “legionar”. E adevărat, era prieten cu mulţi legionari, iar cît a stat în Aiud, din Zarcă nu ieşise niciodată, căci nu acceptase nici cea mai vagă formă de reeducare (a se vedea, de pildă, Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea legionară, Ed. Humanitas, Buc., 2007, p. 285). Iar dacă-l întrebi despre asta, îţi spune: “Nu te face legionar ştampila securiştilor... Culmea e că nici dacă erai înscris la legionari, nu era suficient să devii legionar... Era complicat la ei... Numai că mă gîndesc la altceva: s-or mîntui mulţi dintre ăştia care au făcut politică, şi de la ţărănişti, şi de la liberali, şi de la toţi, dar care să tragă a sfinţi eu n-am văzut decît la legionari”.

Marcel Petrişor şi Părintele Calciu: o prietenie devenită legendară 

La eliberare, deţinuţii politici au fost obligaţi să semneze că nu vor întreţine legături între ei. Dar nici el şi nici prietenul său, Gheorghe (Ghiţă) Calciu, nu puteau respecta aşa o promisiune. În plus, pentru că, vorba lor, “nu se putuseră abţine”, transcriseseră toate versurile lui Constantin Oprişan. Iar Marcel îşi scria amintirile din puşcărie. Şi pentru că Marcel, fiind din nou student, se simţea liber, vorbea despre chestiunile respective cu te-miri-cine. Securitatea a aflat şi în 1968 l-au arestat din nou. Pe Ghiţă Calciu nu l-au arestat, dar îl audiau aproape zilnic la Securitate. Percheziţiile au scos la iveală caietul cu poeziile lui Oprişan şi memorialistica lui Marcel. Caraghioşii de securişti nu putuseră crede că cei doi au memorat atîtea versuri, aşa că în actul de acuzare scria că Petrişor şi Calciu au scos acel caiet din închisoare (Arhiva C.N.S.A.S., Dosar nr. P13773)! După opt zile, pe Marcel l-au eliberat şi s-a decis scoaterea lor de sub urmărire penală, dar obiectele confiscate au fost restituite doar după anul 2000, “la cerere”. Piesele din dosarul aflat azi la C.N.S.A.S. nu explică arestarea aceasta şi nici eliberarea. Adevărul este că totul s-a sfîrşit cînd a devenit inutil scopul principal, adică încercarea securiştilor de a baga în puşcărie pe altcineva, pe un anume prieten al lor. Iar Petrişor şi Calciu n-au mai fost victimele colaterale ale prieteniei pentru că acel prieten al lor murise la sfîrşitul celor opt zile, în condiţii extrem de suspecte.

Ştiam de prietenia lui Marcel cu părintele Gheorghe Calciu şi fusesem martorul unor întîmplări extraordinare în perioada 1984-1985, cînd părintele Calciu, tocmai eliberat din închisoare, era urmărit de Securitate fără întrerupere. Era o prietenie impresionantă şi înduioşătoare, care izvora din Casimca Jilavei, unde duhul lui Costache Oprişan biruise moartea. Acolo, Marcel şi Ghiţă se salvaseră pe ei înşişi – şi unul pe altul – şi făgăduiseră în taină că toată viaţa i-o vor da Lui.

Apoi, cînd în perioada 1979-1984 părintele Calciu a fost iarăşi în închisoare, singur în închisoare şi într-un regim de exterminare rapidă, Marcel i-a transmis prin preoteasa Adriana să reziste, că se va elibera: “Spune-i aşa: şi Marcel şi Aurel de asta trăiesc de dimineaţă pînă la amiază şi de la amiază pînă seara” (convorbire înregistrată de Securitate în locuinţa Adrianei Calciu – Arhiva C.N.S.A.S., Dosar nr. I.155109, vol.19, p. 309).

Iar Aurel este eroul Aurel State, care, învins pe front, a biruit iadul în prizonierat şi în închisoare. Între el şi Marcel a fost o prietenie atît de strînsă încît pînă şi Securitatea a ţinut seama de ea, plasîndu-i, în libertate, în garsoniere alăturate, pentru a fi lesne spionaţi[2]. Numai că Aurel State a murit în 1983, înainte de eliberarea părintelui Calciu. Fusese şi el urmărit şi abuzat de Securitate pînă la ultima suflare, pentru că de curînd i se publicaseră în Germania, în nemţeşte, memoriile din închisoare[3]. A murit în spital, post-operator, fiind găsit într-o dimineaţă cu perfuziile, drenurile şi celelalte legături smulse. Apoi, pentru că altfel nu s-a putut, Marcel a transportat cu maşina sa trupul lui Aurel State către cimitirul locului natal din părţile muscelene. Asta a fost ultima lor călătorie comună, după multele pelerinaje pe care le făcuseră pe la mînăstiri. Securitatea a filmat înmormîntarea, iar Marcel a transmis celor veniţi cuvintele prinţului gruzin Ciabua Amiredjibi, prietenul lui Aurel State din vremea lagărelor sovietice: “Trebuie să ştiţi că acesta a fost cavalerul fără pată, căruia nici prietenii, nici adversarii nu au avut ce să-i reproşeze”...

În atelierul de pictură al Mănăstirii Diaconeşti 

Ştiam, deci, multe despre prietenia lui Marcel şi beneficiam din plin de ea cînd prin 1988 l-am întrebat pe regretatul Simion Ghinea unde şi cum l-a cunoscut pe Marcel în puşcărie. Făcuse şi el 16 ani de închisoare, fuseseră în Aiud în aceeaşi perioadă, deci presupuneam că se ştiau din puşcărie. Dar Simion Ghinea nu se întîlnise cu el în închisoare: “La nea Petrică l-am văzut prima dată”.

Cît timp Petre Ţuţea a putut merge la Athénée Palace pentru o cafea, mai mulţi din intelectualitatea şi boema bucureşteană îl pîndeau acolo, pe teren neutru, ca să-l asculte. După aceea, însă, în anii ‘80, puţini se încumetau să-l viziteze şi să-l ajute pe Petre Ţuţea. Securitatea veghea şi numai cîteva persoane îl suportau pe bătrînul care, ca aproape toţi bătrînii ajunşi de slăbiciune, era, în intimitate, un om dificil. Între aceste cîteva persoane erau Simion Ghinea şi Marcel Petrişor.

Simion Ghinea, care fusese un om al marilor acţiuni, a reuşit de două ori să strîngă ajutoare din Franţa, de la Cioran, Eliade, părintele Boldeanu şi de la alţii. Pe atunci aşa ceva nu era la îndemînă. Tot el a avut ideea “tragerii unor sfori”, încît nea Petrică să primească de la Uniunea Scriitorilor ceva bani şi de la Casa Scriitorilor ceva mîncare.

Pînă în 1990, cînd, cu voia lui Dumnezeu, s-au înmulţit asistenţii, Marcel Petrişor l-a susţinut pe Ţuţea zilnic, satisfăcîndu-i cerinţele cele mai variate, de la nevoia dialogului pe teme kantiene şi pînă la neputinţele cele mai de rînd. Îmbarcaţi în prietenia lor, Marcel şi nea Petrache au traversat cu umor şi seninătate mizeria unui deceniu care, pentru unii ce nu gustaseră nici măcar o fărîmă din golgota acestora doi, devenise “obsedant”.

Simion Ghinea spunea: “Abia după liberare, în garsoniera lui nea Petrică de lîngă Cişmigiu, l-am văzut prima dată pe Marcel. Pentru că de auzit, auzisem despre el în puşcărie. Am reţinut numele lui cînd într-o celulă avea loc o frumoasă discuţie între nişte profesori de filosofie. Discutau despre prietenie. Eram ca la conferinţă, ascultam fără să intervin. Nu ţin minte argumentaţiile lor savante. Discuţia a fost lungă. Au pornit de la antici, l-au fost pomenit pe Fericitul Augustin şi şi-au prezentat, contrazicîndu-se, propriile teorii. Au ajuns la exemple. Şi iarăşi nu ţin minte ce a povestit unul dintre ei, dar era o poveste de puşcărie, o poveste adevărată. Era istoria unei prietenii exemplare între oameni ca noi, cei din celulă. Toată dezbaterea aceea s-a isprăvit nu cu concluzia teoreticienilor, ci cu un exemplu care i-a împăcat pe cei iubitori de înţelepciune. Iar numele prietenului exemplar, pe care l-am reţinut, era Marcel Petrişor. După foarte mulţi ani, l-am cunoscut şi ne-am împrietenit”.

Cu Demostene Andronescu, pe prispa casei părinteşti de la Ocişor 

Nu cred în teoriile de tip aristotelic, ci cred că prietenia nu are nevoie de reciprocitate. Prietenia poate sau nu să fie biunivocă. Fireşte, prietenia împărtăşită împlineşte o relaţie după chipul asemănat al relaţiei intra-treimice, însă o prietenie neîmpărtăşită este tot prietenie şi, într-un fel, este o imitare a lui Hristos faţă cu creaţia căzută. La limită, trebuie să-i fii prieten şi duşmanului. Dar, ca teorie, asta nu face doi bani...

Ceea ce e valoros sînt actele efective ale unei prietenii precum cea a lui Marcel Petrişor: fie să-ţi pui viaţa pentru prietenii tăi, fie să fii generos fără socoteală, fie să-l oblojeşti pe aproapele fără perspectiva unui sfîrşit, profit sau mulţumire, fie să îngădui păcătosului de parcă ai fi tu însuţi, fie să mîngîi pe cel slab – de minte, de înger ori de mădulare – cu dragostea şi smerenia ta, fie să iei în răspăr o lume întreagă pentru Hristos şi neamul tău, fie cu curaj, fie cu teamă, fie cu nădejde, fie cu disperare.

Şi cine îi este prieten lui Marcel mărturiseşte că unele ca acestea vor rămîne, iar nu altele, spre slava lui Dumnezeu şi spre veşnică pomenire. Amin.

Lucian D. POPESCU

[1] În completarea normei şcolare de la liceul unde funcţiona, avea ore şi în altă parte, undeva la seral. Iar acolo, celor care nu erau de trecere la franceză le zicea: “Mă, tu nu ştii nimic şi nu te pot trece. Dar învaţă măcar Tatăl nostru şi Crezul în franceză şi te trec. Că alţii sînt doctori academicieni şi nu ştiu nici atît...”.

[2] Cînd Marcel Petrişor era profesor la Liceul “Spiru Haret”, un absolvent de la seral i-a destăinuit că e securist şi că în blocul de pe str. Baicului, unde stătuseră cei doi, fusese organizat pentru ei un post fix de filaj şi de interceptare audio, într-o garsonieră lipită de ale lor.

[3] Editura Predania pregăteşte o mult aşteptată reeditare a acestor memorii, publicate sub titlul Drumul Crucii.

Ocişor: biserica veche şi biserica nouă (ctitorită de Marcel Petrişor) 

CĂRŢI PUBLICATE DE MARCEL PETRIŞOR

(n. 13 aprilie 1930, Ocişor-Hunedoara)

* Serile-n sat la Ocişor [povestiri], Ed. Albatros, Bucureşti, 1971;

* Curente estetice contemporane, Ed. Univers, Bucureşti, 1972;

* Grünewald [album], Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 (ed. a II-a: 1985);

* La Rochefoucauld. Aventura orgoliului, Ed. Albatros (Col. “Contemporanul nostru”), Bucureşti, 1973;

* Măreasa [roman], Ed. Albatros, Bucureşti, 1975;

* Călătorie spre Soare-Răsare, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1976;

* Crişan [roman], Ed. Albatros, Bucureşti, 1977;

*Vitralii [eseuri], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978;

* Temeri [roman], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985;

* Căruţa cu scînduri [roman], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990;

*Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991;

* Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. Timpul, Iaşi, 1995;

* N. V. Gogol şi paradoxurile literaturii moderne, Institutul European (Col. “Eseuri de ieri şi de azi”), Iaşi, 1996;

* La capăt de drum, Institutul European, Iaşi, 1997;

* Drumuri întortocheate. Jurnal de călătorie în Asia, Europa şi America de Nord, Ed. Junimea, Iaşi, 2001;

* Cei din Aciua [roman], Ed. Vremea, Bucureşti, 2004;

* Strigoii Ocişorului, Ed. Vremea, Bucureşti, 2005;

* Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008;

* Cumplite încercări, Doamne! (Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste) (în curs de apariţie la Ed. Christiana din Bucureşti).

 Cu Lucian D. Popescu, în vatra Ocişorului

Cf. şi Blogul lui Claudiu Târziu: "La mulţi ani, Domnule Profesor!".

 Bacău: cu Claudiu Târziu... acum 15 ani