CAZUL WINNITZA: O MĂRTURIE ROMÂNEASCĂ

SUMARUL BLOGULUI

TEODOR M. POPESCU 

ŞI CAZUL WINNITZA

        În  dosarul penal al profesorului Teodor M. Popescu există un manuscris [1], cu un exemplar dactilografiat [2], despre un caz prea puţin cunoscut, şi anume masacrul de la Winnitza (vestul Ucrainei), săvârşit de poliţia politică sovietică. Prezenţa acestor documente se explică prin faptul că au fost ridicate la percheziţia făcută de Securitate, imediat după arestarea profesorului [3], mai târziu având să constituie parte a materialului probatoriu înaintat la procesul care i s-a intentat [4].

        După săpăturile din pădurea de la Katyn, administraţia germană a Ucrainei a descoperit alte gropi comune, însă de data aceasta în oraşul Winnitza, localitate cu 92.900 de locuitori  înainte de al doilea război mondial, reşedinţă a regiunii cu acelaşi nume. Această localitate este la aproximativ 250 km distanţă de Kiev şi 200 km de râul Nistru, la punctul Moghilev. Regiunea Winnitza se învecinează la sud cu Basarabia (R.S.S. Moldovenească în timpul regimului sovietic), la sud-est cu regiunea Odessa, la nord-est cu regiunea Kiev, la nord cu regiunea Jitomir, iar la vest cu regiunea Cameniţa-Podolia [5].

Imediat după cucerirea zonei de către trupele germane, au fost semnalate posibilele locuri ale gropilor comune, însă abia la 24 mai 1943 au început cercetările. Încă de la început, germanii au chemat martori din mai multe state satelite Germaniei [6], cu această  ocazie instituindu-se o comisie internaţională spre a cerceta cazul [7], ca şi pe acela de la Katyn [8]. Astfel ajungem la legătura profesorului T. M. Popescu cu acest caz. Din partea României, pe lângă dr. Alexandru Birkle [9], care participa în cadrul comisiei la cercetări, în zilele de 16-17 iulie 1943 la Winnitza, prin Berlin, a fost prezentă şi o delegaţie formată din Î.P.S. Visarion Puiu (şeful Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria), Nichifor Crainic (ministru însărcinat cu Propaganda Naţională), Teodor M. Popescu (decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti) şi Iacob Lazăr (profesor la aceeaşi facultate), alături de alte delegaţii bisericeşti (bulgară, suedeză, finlandeză, greacă) [10]. De altfel, delegaţia română fusese solicitată de Legaţia germană din Bucureşti şi trimisă de Patriarhia Română, cu autorizaţia mareşalului Ion Antonescu [11].

S-au descoperit trei puncte principale cu gropi comune: 1) „Livada” sau grădina cu pomi din cartierul Dolinki, la 1,2 km spre apus de centrul oraşului; 2) Parcul Popular, zis şi „Cultural” şi 3) cimitirul ortodox – toate trei în lungul aceleiaşi străzi (Pidlissny), pe şoseaua care duce de la Winnitza la Litin [12].

Punctul cel mai important – grădina cu pomi – avea gropi pe o suprafaţă de un hectar, puţin retrasă de la şosea, şi nu avea locuinţe în imediata apropiere. Aici s-au descoperit 38 gropi comune, săpate pe trei laturi (est-nord-vest) ale grădinii, cele mai multe conţinând 100-130 de cadavre, câteva chiar 200. Gropile obişnuite erau largi şi lungi de 3-5 m şi adânci de aproximativ 3 m. Până la 16 iulie au fost deshumate 1206 cadavre, din care 817 au şi fost examinate [13].

În celelalte două puncte, parcul popular şi cimitirul ortodox, s-au găsit 35, respectiv 40 gropi comune, peste care au fost instalate barăci – ca spaţii de joacă –, iar peste altele s-a aşezat nisip sau fost plantaţi salcâmi. În cimitir gropile au fost mai mici, pentru a nu trăda dimensiunile celor noi faţă de cele obişnuite. Din primele constatări, germanii au estimat un număr de aproximativ 10.000 de cadavre [14].

Prin cercetarea cadavrelor descoperite s-a ajuns la concluzia că moartea tuturor victimelor provine din împuşcături de revolver, în ceafă, de la mică distanţă. Mulţi au primit un singur glonţ, alţii având mai multe, de calibru 5,6 mm, în cap, iar unii prezentând mai multe răni provocate de forţe brutale [15].

Toate cadavrele au fost găsite cu mâinile strâns legate la spate cu sfoară, iar în gura şi esofagul unora a fost găsit pământ, ceea ce dovedeşte că aceştia din urmă nu muriseră până în momentul îngropării şi astfel au înghiţit pământ în groapă. S-au găsit şi trei femei goale şi nelegate [16].

Identificarea celor deshumaţi nu a fost atât de uşoară, aceasta făcându-se cu ajutorul hainelor şi lucrurilor găsite asupra lor şi expuse într-o clădire din oraş spre a fi recunoscute de rude sau cunoscuţi. S–au găsit şi foarte multe gropi umplute cu cămăşi, sumane, pantaloni, rochii şi încălţăminte [17]. După cercetarea medico-legală şi eventuala identificare a morţilor, aceştia au fost înhumaţi creştineşte, în gropi lungi de 20-30 m, aşezaţi în rând, peste care s-a turnat var. Chiar profesorul T. M. Popescu împreună cu ceilalţi membri ai delegaţiei române au asistat, în data de 16 iulie 1943, la o astfel de slujbă, făcută de doi episcopi ai Bisericii Ortodoxe din Ucraina [18], un protopop şi 30 preoţi, alături de mulţimea îndurerată şi autorităţile germane de ocupaţie [19].

Dintre cei identificaţi, cei mai mulţi erau ucraineni, câţiva evrei, dar şi moldoveni, majoritatea înaintaţi în vârstă [20]. Aceştia erau oameni simpli, lucrători, ţărani cei mai mulţi [21].

Însuşi profesorul T. M. Popescu, prezent la Winnitza, a făcut cercetări pentru a vedea de cine şi de ce au fost masacraţi aceşti oameni. Astfel, sesizând metodele poliţiei comuniste [22], de care avea să aibă parte mai târziu, acesta constata mulţimea obiectelor găsite asupra victimelor: acte, copii de pe procese verbale de percheziţie (scrise cu creionul), scrisori, albume, cărţi, fotografii, cărţi de rugăciune, Biblii, cruci, iconiţe, metanii, bucăţi de odăjdii, multe obiecte sfinte [23]. Ca atare, profesorul era de părere că o vină imputată victimelor ar fi fost cea pentru activitatea asociaţiei religioase „Adevăraţii ţărani greco-ortodocşi ai Arhanghelului şi ai Sfântului Duh”, de după 1932, când s-au închis bisericile [24].

Arestările s-au făcut în anii 1937-1939 [25], iar amenajarea locurilor viitoarelor gropi comune, cum a fost cazul grădinii în mod special, s-a făcut în martie 1938 [26] şi în circumstanţele generale din anii epurărilor ordonate de Stalin, atunci când se descopereau „duşmanii poporului” [27]. Printre cei arestaţi şi găsiţi la Winnitza erau şi foşti opozanţi ai armatei roşii (din trupele lui Denikin), deşi fuseseră amnistiaţi de Constituţia lui Stalin, sau foşti ofiţeri din armata ţaristă – oameni care fuseseră luaţi pentru 10 ani într-un lagăr din nord [28].

În lucrarea lui Florin Mătrescu se găsesc etapele genocidului comunist comis la Winnitza, în Ucraina, între 1921-1938, de proporţii uriaşe faţă de cel descoperit de comisia internaţională din 1943. Astfel, în prima etapă, cea dintre 1921-1922, au fost ucişi peste 10.000 ofiţeri, soldaţi şi politicieni ucraineni, participanţi la mişcarea de eliberare a ţării lor; ulterior, circa 8000 de membri ai mişcării „Uniunea pentru eliberarea Ucrainei”; apoi, între 1930-1933, circa 20.000 de ţărani care s-au opus colectivizării; în 1935, o dată cu asasinarea lui Kirov la Moscova, au fost îngropate aici circa 20.000 de persoane; în anii 1937-1938, poliţia secretă a aruncat în acest cimitir circa 15.000 de ucraineni; iar în ultima etapă, cea din timpul foametei provocate, la Winnitza au fost înhumate circa 150.000 de persoane [29]. Aceeaşi lucrare ne încredinţează că din această cifră de 205.000 persoane, 60% erau ţărani, restul fiind muncitori şi intelectuali; moartea s-a provocat prin împuşcarea în ceafă cu două sau trei gloanţe, metoda preferată a poliţiei politice sovietice, iar vârsta victimelor era în majoritate de 20-40 ani [30]. Probabil că aceste cifre sunt ridicate în mod nevoit, dintr-o necunoaştere a documentaţiei necesare, însă atât estimările, cât şi statistica sunt făcute în bloc, conducându-ne astfel pe un teren sensibil. Afirmaţia lui Florin Mătrescu despre genocidul comunist asupra naţionaliştilor ucraineni este întărită de unele surse de după 1941. Astfel, în referatele informative întocmite de Serviciul Secret al Jandarmeriei care activa în Transnistria se găsesc numeroase aspecte ale activităţii naţionaliste ucrainene, care îşi avea centre de susţinere propagandistică la Kiev, Lemberg, Nicolaiev şi Winnitza [31].

Cu toate acestea, putem afirma, în loc de concluzie, că acest masacru a fost săvârşit de către poliţia politică sovietică (N.K.V.D. sau G.P.U.) între 1937-1938, iar victime au fost persoane care deranjau sistemul sovietic, fie că erau foşti luptători naţionalişti ucraineni, opozanţi ai acţiunii de colectivizare sau simpli credincioşi creştini, altfel spus „duşmani ai poporului”.

Urmează ca prin cercetări mai atente să se edifice un studiu complet cu privire la acest caz, inclusiv prin studierea unor documente din arhivele sovietice.

Adrian Nicolae PETCU

Note:

1. Arhivele Ministerului de Justiţie, Direcţia Instanţelor Militare (A.M.J.), fond penal, dos. 39.238, vol. I, f. 37-49.

2. Ibidem, f. 50–54.

3. Vezi „Procesul verbal de percheziţie” din data de 5 martie 1959 în A.M.J., dosar 39238, f. 5-6, „Cinci file bătute la maşină şi 13 file caiet, ambele intitulate «Morţii de la Winnitza» cu caracter antisovietic”.

4. Vezi „Concluzii de învinuire” alcătuite de ofiţerul de anchetă Teodoru Ion din 9 mai 1959 (ibidem, f. 65), „Ordonanţa de învinuire” din 25 martie 1959 (ibidem, f. 17), „Ordonanţa privind ataşarea probelor materiale la dosarul de anchetă penală” din 27 aprilie 1959, unde acest material este primul în lista probelor (ibidem, f. 36), „Sentinţa nr. 118” din 2 iunie 1959 (ibidem, f. 135-137) şi la respingerea recursului „Decizia nr. 374 din 13 iulie 1959” (ibidem, f. 167-169v).

5. *** Большая саветская знциклопедия, vol. 8, <Москва,1951>, pp. 94-95, 98.

6. Cu excepţia celor din Suedia (ţară neutră); cf. Evenimentul Zilei, an V, nr. 1502, 20 iulie 1943.

7. Şeful comisiei medico-legale era Dr. Schräder din Germania, ajutat de medici legişti de la Gand, Sofia, Helsinki, Paris, Milano, Zagreb, Amsterdam, Stockholm, Bratislava şi Budapesta.

8. La patru zile după descoperirea gropilor comune de la Katyn, guvernul polonez din exil, aflat la Londra, a cerut o anchetă la Crucea Roşie. Ancheta internaţională era necesară dat fiind faptul că oficialităţile sovietice lansaseră prin agenţia T.A.S.S. informaţia potrivit căreia uciderea polonezilor ar fi fost opera germanilor (A. Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I, ed. îngr. de G. G. Potra şi D. Răzdolescu, Ed. Militară, [f.a.], pp. 239-240). După recucerirea Smolenskului, în toamna lui 1943 ruşii au deschis o anchetă, însă Al. Werth, care participa din partea ziarului Sunday Times, în ciuda faptului că avea simpatii pentru cauza sovietică, a rămas sceptic faţă de versiunea oficială moscovită (ibidem, p. 241); în anul 1988 sovieticii au recunoscut că ei au fost făptaşii.

9. Vezi Curentul, an XVI, nr. 5539, 20 iulie 1943; Memoria. Revista gândirii arestate, nr. 3, pp. 69-77, unde însă se vorbeşte de prezenţa acestuia numai la Katyn.

10. “Masacrul bolşevic…”, p. 438.

11. Vezi adresa nr. 773, din 9 iulie 1943, trimisă de Patriarhul Nicodim către Î.P.S. Visarion Puiu, în care se spune, conform adresei nr. 6566 din 8 iulie 1943 a Legaţiei germane, că „s-au descoperit urmele unor noi mari crime bolşevice” şi ca atare să fie prezentă o delegaţie reprezentativă a B.O.R., aleşi fiind profesorii teologi sus-menţionaţi, trimişi la Winnitza, via Berlin, între 12-20 iulie 1943. La întoarcere să se scrie o dare de seamă (original, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Visarion Puiu, dosar nr. 13/1942-1944, f. 86).

12. Ibidem; cf. Curentul, an XVI, nr. 5541, din 22 iulie 1943 („Proces verbal încheiat cu ocazia cercetărilor întreprinse la mormintele comune ale populaţiei ucrainene din ţinutul oraşului Viniţa”); acelaşi act publicat şi în Evenimentul Zilei, ed. a II-a, an V, nr. 1504, 22 iulie 1943.

13. Ibidem.

14. “Masacrul bolşevic…”, p. 439; Curentul, nr. 5539, 20 iulie 1943.

15. Ibidem.

16. “Masacrul bolşevic…”, p. 439; Curentul, an XVI, nr. 5539, 20 iulie 1943; Evenimentul Zilei, an V, nr. 1502, 20 iulie 1943 („în mare parte au fost îngropaţi de vii”). În acelaşi mod au fost ucişi şi ofiţerii polonezi găsiţi la Katyn (Memoria, nr. 3, pp. 65-67). Corespondentul ziarului Curentul la Winnitza, Aurel Popovici, spunea: „Ceea ce vedem nu sunt nici schelete – mai degrabă o masă diformă de oase şi de carne, care prin diferite semne caracteristice denunţă că aparţin unor oameni” (Curentul, an XVI, nr. 5543, 24 iulie 1943).

17. “Masacrul bolşevic…”, p. 440; Curentul, an XVI, nr. 5543, 24 iulie 1943.

18. Pe teritoriul Ucrainei existau două biserici ortodoxe: una autonomă, condusă de Mitropolitul Alexei, fost episcop de Volînia (ucis la 7 mai 1943 – se pare – de autocefalişti şi urmat de un locţiitor până la revenirea sovieticilor) şi una „autocefalistă”, condusă de naţionalistul Policarp, care funcţionau cu acordul autorităţilor germane de ocupaţie (cf. N. Grosu, “Veşti din Ucraina”, Transnistria Creştină. Revista Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria, an I, nr. 3-4, 1942, p. 79). La înhumările de la Winnitza au participat astfel Mitropolitul de Kiev, Policarp, dar şi cel canonic de Winnitza, P.S. Evloghie Marcovski.

19. “Masacrul bolşevic…”, p. 440; alt caz de înhumări vezi în Curentul, an XVI, nr. 5545, 26 iulie 1943, când au fost prohodite 260 de persoane.

20. Cu vârste între 40-50 de ani. De remarcat este cazul Alexandra Mişenco, româncă originară din Chişinău, care şi-a avut soţul înrolat în armata lui Denikin. Aceştia, în 1919, s-au stabilit la Winnitza, unde soţul mereu era prigonit de poliţia comunistă pentru participarea în armata lui Denikin şi pentru spionaj în favoarea României (acuzaţii nedovedite), apoi învinuit pentru faptul că a fost polcovnic, întrucât purta barbă! Întrebată de câte ori a fost arestat soţul, aceasta a răspuns: „De patru ori. În 1924, în 1927, în 1932 şi în iunie 1937. Când a fost arestat ultima dată era aproape mort. Dacă mergea pe stradă, dacă era la lucru sau stătea acasă, se aştepta mereu să fie dus la N.K.V.D”. La Winnitza i s–au găsit doar hainele recunoscute de Alexandra Mişenco, nu şi trupul neînsufleţit (Curentul, nr. 5544, 25 iulie 1943).

21. Curentul, an XVI, nr. 5539, 20 iulie 1943.

22. „O dată cu morţii de la Winnitza s-a descoperit cum aresta şi ucidea poliţia bolşevică” (“Masacrul bolşevic…”, p. 440).

23. Ibidem, p. 441.

24. Membrii acestei asociaţii purtau cusută pe îmbrăcămintea lor o cruce şi ţineau adunări în care citeau Sf. Scriptură; alte indicii de participare la asociaţie (cărţi religioase) erau de asemenea motiv de arestare. De remarcat este cazul unui preot, lucrător la o pădure, căruia la arestare i s-a spus: „Câine, ai trăit destul!” (ibidem, pp. 444-445)

25. Arestaţii au fost ţinuţi în cele două închisori din oraş, cea a poliţiei N.K.V.D. şi cea a oraşului; conform informaţiilor culese de profesorul T. M. Popescu, din rapoartele autorităţilor germane, aici au fost aduşi peste 18.000 arestaţi (ibidem, pp. 441-442).

26. Ibidem, pp. 442-443; Curentul, nr. 5543, 24 iulie 1943).

27. “Masacrul bolşevic…”, p. 442; Curentul, an XVI, nr. 5542, 23 iulie 1943.

28. Ibidem, nr. 5544, 25 iulie 1943; “Masacrul bolşevic…”, p. 442.

29. Fl. Mătrescu, Holocaustul roşu, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1998, p. 61.

30. Ibidem.

31. A.N.I.C., fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 60/1942, f. 2.