PR. DAN BĂDULESCU: PE MARGINEA UNUI ARTICOL RECENT

Postez aici acest text al părintelui Dan Bădulescu (autor, între altele, al cărţii Împărăţia răului: New Age. Originile, istoricul, doctrina şi consecinţele sale din perspectivă ortodoxă, Editura Christiana, Bucureşti, 2001) întrucît constituie o reflecţie punctuală asupra unui alt text găzduit pe acest blog, „Despre ce este îngăduit şi ce nu este îngăduit a primi creştinul”, al ieromonahului Grigorie Sandu (autor, între altele, al cărţii Mîntuitoarea frică de Dumnezeu, Editura Christiana, Bucureşti, 2008). Eu nu-mi îngădui vreun comentariu, neavînd competenţă în problemele respective. (R. C.)

Zilele începutului de an 2009 au surprins câmpul vieţii noastre bisericeşti şi sociale din România răvăşit de o nouă furtună pornită de la cel rău: scandalul actelor de identificare cu cipurile biometrice. Marele duhovnic al neamului nostru care este Părintele Justin Pârvu de la Mânăstirea Petru Vodă a lansat un apel tuturor credincioşilor români de a nu primi aceste acte samavolnice, care, deşi nu reprezintă însăşi pecetluirea şi lepădarea de Hristos aşa cum o prezintă Apocalipsa (cap. 13), sunt, în mod evident pentru toată lumea, o etapă, atât pentru apostazie, cât şi pentru cei care nu pun preţ pe cele sfinte, şi către o dictatură totală asupra trupurilor şi sufletelor noastre. Acest mesaj a declanşat, aşa cum era de aşteptat, un val de reacţii din cele mai diverse, de la adeziune necondiţionată la contestare şi defăimare la fel de îndârjită.
Între reacţiile postate în ceea ce se numeşte mai nou „blogosferă”, domeniu al comunicării moderne a internetului, ne-a atras atenţia articolul Părintelui Ieromonah Grigorie Sandu intitulat: „Despre ce este îngăduit şi ce nu este îngăduit a primi creştinul”. Întrucât ne găsim în continuare pe tărâmul discuţiilor pro şi contra, iar consensul sobornicesc, ca să nu mai vorbim de poziţia „oficială”, nu s-a coagulat într-o definire oarecum unanimă, ne exprimăm (cu precauţie, ca pe o părere încă supusă retuşului!) acordul cu analiza şi măsurile preconizate de Părintele Grigorie, căruia îi mulţumim cu dragoste şi recunoştinţă încă o dată pentru contribuţiile sale ziditoare.
Acestea fiind spuse, ne-am îngăduit, cu aceeaşi dragoste şi preţuire, să aducem o contribuţie smerită acestui articol ziditor, contribuţie care nu schimbă, aşa cum am spu, esenţa concluziilor legate de pecetluire şi lepădare, ci vine cu ceea ce considerăm că întăreşte aceste concluzii: mărturisirea adevăratei cosmologii, adică cea scripturistică şi patristică[1]. Vom face deci referire punctuală la acele pasaje, cerându-ne iertare părintelui pentru îndrăzneală şi nădăjduind că va primi cu aceeaşi dragoste mărturia cu pricina. Prin urmare, citim că:
„Cei prin care se pregătesc de pe acum con­di­ţi­i­le domniei lui Antihrist cu dibăcie încearcă să se­me­ne, atât în mintea celor ce cred în ştiinţă, cât şi în mintea celor ce cred în Dumnezeu, ideea că lucrurile duc firesc şi inevitabil spre acest final dorit de ei. Demonstraţia lor se bazează pe cunoştinţe as­tro­nomice convertite în astrologice, astfel încât să slu­jească ideii pe care vor să o implanteze în mintea oa­me­nilor. Se porneşte de la faptul ştiinţific ştiut că a­xa Nord‑Sud a Pământului descrie în mişcarea ei un con complet în 25764 de ani”.
Astronomia şi cronologia Sfintei Tradiţii, aşa cum au primit-o şi au predat-o Sfinţii Părinţi, spune cu totul altceva. Aceasta, după cum ar trebui să se ştie şi să se reamintească neîncetat dreptslăvitorilor creştini din toate cinurile, mireni şi monahi („de la vlădică până la opincă”), era una geocentristă/statistă, iar vechimea lumii se număra cu miile ani, de la Facerea Lumii până la Naşterea Domnului fiind 5508 ani, anul acesta 2009 fiind deci anul 7517. Acestea fiind imposibil de contestat şi combătut dinăuntrul Bisericii, adică acelora ce cred, mărturisesc şi iubesc această Sfântă Tradiţie şi pe Părinţii menţionaţi, rezultă că axa Nord-Sud a Pământului stă fix nemişcată în centrul cosmosului/universului şi nu descrie nimic, nici o formă geometrică. Iar cei 25764 de ani reprezintă o cronologie pitagoreic/platonică, ce nu poate avea nici un sens în cadrul de care amintim.
„Viteza de precesie este, deci, de un grad în 71,5667 ani. Zona cerească din ju­rul e­clipticii (planul orbitei Pământului) cu o lăţime de 18 grade se numeşte zodiac, pentru că aici se gă­sesc ce­le 12 constelaţii parcurse succesiv de Pământ în miş­ca­rea sa anuală”.
Redăm mai jos nişte lămuriri elementare de astro/logie/nomie patristică, pentru a ajuta la clarificarea înţelegerii acestui pasaj.
Având în vedere modelul geocentric, rezultă că Soarele, a patra planetă de la Pământ, efectuează acest traseu prin sectorul zodiacal, acea bandă de 18 grade, înclinată la 23 de grade pe planul eclipticii.
Astrologia modernă şi contemporană este un amalgam de astrologie „clasică” fundamentată pe mişcări moderne.
În linii mari, sistemul clasic astrologic poate fi descris astfel:
„Fragmentul acesta se află păstrat în Istoria Bisericească a lui Eusebiu, Episcopul Cesareei Palestinei (Cart. VII, cap. 32 [trad. de Iosif Gheorghian, Buc., 1896 p. 244]). Sub partea cea opusă a universului este a se înţelege emisfera sudică a glo­bului ceresc, pe care o desparte ecuatorul ceresc, numit de Matei Vlastare în alt loc al tratatului de faţă cercul cel mai mare al paralelelor, cercul echinocţial, de emisfera nordică. În luna lui martie soarele încheie cursul său prin emisfera sudică şi trece în cea nordică. El îşi are calea sa în zodiac, care este îm­părţit în 12 părţi, numite de Vlastare douăsprezecimi, 6 în emisfera nordică şi 6 în emisfera sudică. Această cale o parcurge soarele într-un an trecând de a rândul prin cele 12 douăsprezecimi şi petrecând în fiecare din ele câte o lună. Cele 12 luni ale anului corespund aşadar celor 12 părţi ale căii solare. Cea dintâi douăsprezecime este cea a Berbecului, în care intră soarele deodată cu trecerea sa în emisfera nordică. Când se află acesta la începutul ei, atunci este el în unul din cele două puncte, în care calea solară, ecliptica, se taie cu ecuatorul ceresc, cercul echinocţial, şi anume în punctul echinocţial cel de primă­vară, despre care zice Vlastare în alt loc că se vede la începutul Berbecului” (cf. Prof. C. Popovici, introducere şi comentarii la Matei Vlastare, Despre Sfintele Paşti).
Din punct de vedere astronomic, observaţiile astrologilor new age suferă de grave fisuri, ce fac să apară o multitudine de cronologii diferite cu privire la momentul acestei treceri. Ceea ce ne interesează pe noi aici sunt însă implicaţiile teologice prezente în aceste concepţii şi efectul lor asupra credinţei şi învăţăturii creştine. Căci, departe de a fi o simplă aberaţie astronomică şi măruntă superstiţie, mişcarea new age se conturează ca un periculos adversar al creştinismului la scară mondială. Să punem faţă în faţă şi aceste afirmaţii astrologice omeneşti cu astrologia revelată. De unde ar fi apărut perioada aceea de 2147 de ani (după alţi autori: 2160 de ani) a soarelui într-o zodie? Să reţinem că este vorba de zodiacul sideral şi constelaţiile zodiacale. Căci precesia echinocţiilor se petrece exact în acest zodiac sideral. Întorcându-ne în prima săptămână a facerii lumii, în ziua a 4-a, când apar luminătorii, planetele şi stelele, soarele se afla în gradul 1 Berbec, momentul fiind echinocţiul de primăvară (îl putem numi, dacă vrem, 21 martie). Aceasta se arată şi în textul normativ pentru pascalie al lui Matei Vlastare:
„... deci când Dumnezeu a adus lumea din nefiinţă întru fiinţă, dela ziua întâia şi până la a şaptea a fost echinocţiu deplin, încât nici ziua, nici noaptea nu întrecea nici cât de puţin una pe alta, căci dacă şi ziua a patra se bucura de vederea facerii luminătorilor, totuşi acestora nu le era îngăduit ca acuma de a plana şi pe partea cea opusă a universului, căci soarele intrând îndată în secţiunea primă echinocţială a zodiacului se aşeză în gradul prim al berbecului, iar luna se puse îndată în distanţă de acesta pe locul ce este lui opus diametral, trecând şi ea prin secţiunea echinocţială de toamnă, prin cumpănă, fără să se precipite câtuşi de puţin înaintea soarelui, precum se întâmplă să alerge cel puţin în timpul de acum pentru că în alt mod nu era cu putinţă să i se susţină cu stricteţe lu­mina cea plină, arătându-ne Dumnezeu că n-a făcut la început nimic nedeplin, deoarece şi toată partea lunii cea întoarsă către soare fiind luminată de-a întregul ne arată prin deosebirea mişcării formele cele variate ale luminătorilor. Drept aceea ambii luminători se şi mişcau împreună de o potrivă sau mai degrabă nevariat deodată cu uni­versul ca şi cum ar fi aşteptat sfârşitul creării universului. Iar în ziua a şasea se formează omul prin mâinile lui Dumnezeu, înflorind încă frumos echinocţiul şi fiind luna aproape asemenea cu soarele în plinirea strălucirii, căci nu se cuvenea nici ca omul cel dintâi, care pentru multa sa înrudire cu lumina s-a numit şi de către cei înstrăinaţi de lumina religiei cu drept cuvânt lumină, să se facă înainte de echinocţiu, când toate erau acoperite cu întuneric, nici ca luminătorii lumii (să se facă înainte de acel timp), ai aceleia ce trebuia să fie supusă (omului), înconjurând ei acuma pentru prima oară ca nişte sateliţi pe acela ce avea să împărăţească asupra creaţiei, de altminterea având încă a se crea şi timpul trebuia neapărat ca ziua şi noaptea ce erau acum prezente să înceapă dela egalitate, pentru că aceasta şi este firesc de mai nainte, decât neegalitatea, precum şi averile de mai nainte, decât pierderile, învăţându-ne de aicea Dumnezeu a pune legea egalităţii, în care stă fiinţa virtuţilor, înaintea a toată pestemăsura şi ne­potrivirea, apoi astfel după ziua a şaptea începând luminătorii să alerge ca din bariere deschise şi nefiind făcuţi a se mişca asemenea de iute s-a introdus anomalia” (Matei Vlastare, Despre Sfintele Paşti).
Începând deja din anul 2, soarele a ieşit deja din zodia Berbec şi a intrat în Peşti unde se află şi astăzi. Dar, potrivit ratei de precesie de 1 zi la 300 de ani stabilită de către Iparh – Ptolemeu – Sosigene – Sfinţii Părinţi, soarele se va deplasa cu o zi la 300 de ani în mişcare „retrogradă” în zodia Peşti. Dacă socotim aprox. relaţia o zi = un grad, înseamnă că soarele ar rămâne într-o zodie aproximativ… 9000 de ani (300 de ani × 30 de grade). Este exact ceea ce ne arată şi confirmă observaţiile astronomice actuale: echinocţiul de primăvară are loc în constelaţia zodiacală Peşti!

Situaţia echinocţiului de primăvară (emisfera nordică) în zilele noastre.

După cum se vede în diagrama de mai sus, în decursul celor 7514 ani de la facerea lumii, precesia echinocţială s-a decalat astfel încât în zilele noastre putem plasa echinocţiul de primăvară în zodia (siderală) Peşti, spre sfârşitul ei.
Reţinem deci că Soarele şi nu Pământul este implicat în ceea ce se numeşte „precesia echinocţială”.
„După ce câştigă încrederea oamenilor cu a­ces­­te afirmaţii, strict ştiinţifice şi adevărate, se apro­pie de scopul lor legându‑le cu evenimentele biblice, ca să‑i câştige şi pe cei credincioşi”.
Totul s-a prăbuşit cu zgomot: echinocţiul de primăvară a fost din primele zile ale Creaţiei chiar în zodia Berbec! Aşa că acele speculaţii, fie ele astrologice, fie „ştiinţifice şi adevărate”, se risipesc ca pânza de păianjen, aşa precum a şi demonstrat de altfel Părintele Grigorie.
După cum bine s-a observat de către cei cu o conştiinţă duhovnicească trează şi trezvitoare, suntem martorii zorilor erei noi, cu a sa „nouă ordine mondială”, „vis de aur” al unor duhuri vrăjmaşe nevăzute, şi pus în practică de oameni mai mult sau mai puţin „discreţi”. Acestă „ordine” (kosmos) are nevoie neapărată pentru a funcţiona de despersonalizarea noastră, ceea ce constituie un atac cumplit asupra chipului lui Dumnezeu, care suntem noi oamenii. „Chipul” înseamnă în primul rând libertatea şi cugetarea (raţiunea), însuşiri dumnezeieşti şi îngereşti cu care suntem înzestraţi de la bun început, indiferent de căderile ulterioare şi gravitatea lor[2]. Evident, însumarea acestor însuşiri dă „libertatea de gândire”, suprema libertate, mai presus şi de cea de acţiune, mişcare sau exprimare. Aici putem alătura bineînţeles şi libertatea de credinţă şi conştiinţă, „drepturi” acordate nu de către cine ştie ce instanţe omeneşti, ci de către Însuşi Creatorul. De aceea noi, creştinii dreptslăvitori, mărturisim într-un glas cu Sfântul Apostol Pavel: „Toate mi-s slobode, ci nu toate mi-s de folos. Toate mi-s slobode, ci nu eu mă voi birui de vreuna... Toate mi-s slobode, ci nu toate zidesc” (I Corinteni 6, 11; 10, 13).
Acum ne dăm prea bine seama ce înseamnă „pecetluirea fiarei” şi cât de grave sunt etapele şi paşii care duc într-acolo. Diavolul şi slujitorii lui văzuţi şi nevăzuţi, ştiuţi şi neştiuţi, acţionează în atacarea acestor libertăţi în sensul invers: acţiune, mişcare, exprimare, urmând ca pasul final să fie întunecarea minţii, prin noua magie, tehnica avansată! De aici însemnătatea semnalelor trase, mărturisirii şi îndrumărilor cum ar fi acestea din articolul la care ne referim.
Încheiem aceste observaţii fiind pe deplin conştienţi că ele sunt extrem de greu de primit de către cei mai mulţi, întrucât învăţătura astrofizicii helio/acentriste a cuprins marea majoritate a omenirii în ultimul secol, fiind de departe cea mai mare înşelăciune a diavolului cu privire la cunoaşterea lumii văzute, la o asemenea scală. Dacă am amintit de libertatea de gândire, credinţă şi conştiinţă, iată, o exprimăm limpede în această mărturisire a adevăratei astrofizici. Dar adevărul şi lumina nu pot sta sub obroc la nesfârşit, „minciuna are picioare scurte” chiar dacă tatăl ei se străduieşte, prin slujitorii şi fiii săi adoptivi, să le lungească peste măsură, întru amăgirea, dacă este cu putinţă, şi a celor aleşi! Domnul să ne miluiască, lumineze şi întărească în aceste vremuri şi în cele ce vor urma! Amin.

Pr. Dan BĂDULESCU

[1] Vezi şi Cosmologia divină şi cea umană (http://www.creationism.info.ro/ blog118/Cosmologia-divina-si-cea-umana.htm) şi Astrologia lui Dumnezeu şi astrologia omului (http://www.scribd.com/doc/11465147/Astrologia-lui-Dumnezeu-i-astrologia-omului).
[2] „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port ranele păcatelor”...

ÎN JURUL LUI EMINESCU

Veghea nouă

DESPRE PIETATEA OARBĂ

ŞI ANALFABETISMUL ISTERIZAT

În seara de 15 ianuarie a. c., deci chiar de ziua lui Eminescu, la Sala Rapsodia, am avut bucuria de a fi prezent la premiera unui minunat spectacol de pantomimă, „Toţi cinci”, realizat de compania maestrului Dan Puric şi precedat de un cuvînt al acestuia (m-am tot gîndit, ascultîndu-l, la cît de nedrept a fost totuşi d-l Andrei Pleşu ca să facă dintr-un artist ca Dan Puric „ţapul ispăşitor” al cumulului de iritări pe care i le va pricinuit de-a lungul vremii elementaritatea unui anumit tip de discurs tradiţionalist-ortodox). Pantomima m-a fascinat dintotdeauna ca teatru întors la esenţa lui pură, non-verbală, iar cei cinci tineri mi s-au părut aproape vrednici de a fi geloziţi de maestru (nu pot să nu înşir aici numele lor, despre care, dacă nu veţi fi auzit deja, fiţi siguri că veţi tot auzi de acum înainte: Ana Pepine, Dana Paraschiv, Ştefan Ruxanda, Paul Cimpoieru, Silviu Man).
La sfîrşitul spectacolului, dinspre unul din standurile de cărţi şi reviste improvizate în hol, mă pomenesc că vine spre mine un copilandru de 7-8 anişori, cu o revistă în mînă. Mă priveşte cu un amestec de antipatie, circumspecţie şi teamă, oarecum ca pe un balaur, mirat că nu scot flăcări pe nări. Bănuiesc că i se spusese ceva de genul: „Uite-l, ăla trebuie să fie, du-te şi dă-i-o!”. Avînd grijă să păstreze o distanţă prudentă, copilandrul mă întreabă cu o voce gîtuită: „Sînteţi Răzvan Codrescu?”. La răspunsul meu afirmativ, îmi întinde revista şi apoi o tuleşte uşurat înapoi, nu cumva să-l ajungă vreo gheară sau vreo limbă de foc.
Îmi dau seama despre ce este vorba de la prima ochire: auzisem de revista cu pricina (inclusiv de ultimul ei număr tematic), dar nu apucasem s-o văd. Revista se numeşte Veghea şi apare la Braşov, iar nr. 1/2009 are ca temă „Creştinismul lui Eminescu”. Numărul este oarecum încropit împotriva mea, ca să contracareze, în închipuirea grupării respective, studiul meu „Eminescu şi creştinismul”[1]. La finele numărului, de altfel, redactorul Florian Palas semnează un text direct referitor la mine, „Nedespărţirea de Eminescu” (pp. 51-52), iar sub fotografia mea stă scris: „Răzvan Codrescu, noul detractor al lui Eminescu”!
Dacă ştii să nu pui la inimă toate neghiobiile ambientale, vine pentru fiecare o vreme a amuzamentelor nostalgice. Îmi amintesc că în urmă cu aproape 20 de ani, mai exact în primăvara lui 1990, scoteam, la Bucureşti, o revistă intitulată... Veghea, în al cărei prim număr salutam apariţia volumului X al ediţiei Perspessicius (al doilea de articole politice) şi îi luam apărarea lui Eminescu împotriva principalului său detractor postbelic încă în viaţă pe atunci, şef-rabinul Rosen Moses, care determinase, în urmă cu zece ani, retragerea de pe piaţă a volumului IX (R. C., „I s-a făcut dreptate lui Eminescu”, în Veghea, anul I, nr. 1, 12 martie 1990, p. 8). Voi fi avut şi eu pe atunci ceva din intempestivitatea mai tinerilor de acum... Iată însă că după două decenii, într-o revistă numită tot Veghea, am ajuns eu însumi... „noul detractor al lui Eminescu”!
Ceea ce mi se pare tragicomic este că aceşti oameni, mai tineri sau mai puţin tineri, sunt, în felul lor, sinceri admiratori ai lui Eminescu şi chiar îşi închipuie că fac un serviciu posterităţii lui. Eu, de-a lungul vremii, am ţinut partea lui Eminescu faţă de un Rosen Moses, de un Zigu Ornea, de un Leon Volovici, de un Cristian Preda, de un Ion Bogdan Lefter, de un Sorin Şerb etc., care erau adversari efectivi şi ireductibili (cu care astăzi mă trezesc şi eu asimilat!), dar acum sînt pus într-o situaţie aproape perversă: să iau partea lui Eminescu faţă de propriii lui adulatori care au pierdut măsura!

Veghea veche

Am mai observat şi altădată (“Oboseala de Eminescu”) că există două fundături simetrice ale receptării sale actuale: contestarea radicală şi vehementă, pe de o parte, adorarea sterilă şi lozincardă, pe de altă parte. Amîndouă vădesc o patologie a receptării, la graniţa dintre stupid şi ridicol. Este vorba de o criză a spiritului receptor, generată la rîndul ei de o lungă disoluţie cultural-estetică şi moral-spirituală, la care se adaugă nu o dată şi un exces de ideologizare a valorilor (la fel de neavenit atît dinspre stînga, cît şi dinspre dreapta). Adevăratul Eminescu rămîne maiestuos suspendat între aceste două fundături, aşteptînd în continuare o valorificare creatoare de care încă n-a avut parte şi cu care tindem să-i rămînem datori în eternitate. Noica zicea bine că nu pricepem cum se cuvine darul care ni s-a făcut prin Eminescu, dar nu-şi pierduse speranţa că pînă la urmă îl vom înţelege şi vom rodi întru el. Pentru asta trebuie însă să nu fii doar soldatul unor înguste cauze ideologice, ci unul confiscat de altitudinea şi pasiunea culturală a lui Eminescu, ceea ce reclamă un efort pe care prea puţini se mai înduplecă să şi-l asume astăzi.
Întorcîndu-ne la aspectul în discuţie, toată această campanie împotriva mea[2] nici măcar nu are cu adevărat obiect. Eu n-am spus nici că Eminescu n-ar fi avut viaţă spirituală (cum aş fi putut spune aşa ceva despre un om genial?), nici că n-ar fi fost creştin în sens larg (cum aş fi putut spune aşa ceva despre un om botezat?). Eu am spus că Eminescu n-a fost un model de creştin, că n-a avut un creştinism ortodox consecvent şi asumat, că viaţa, gîndirea şi creaţia lui, deşi în multe privinţe exemplare, nu se definesc în primul rînd prin creştinism, nici prin rigoare ortodoxă. Cu toate acestea, n-am spus că un creştin, ortodox sau nu, n-ar avea ce învăţa de la Eminescu sau nu s-ar putea regăsi sufleteşte într-una sau alta dintre scrierile sale. Eminescu a fost nu doar o minte genială, ci un suflet viu, în permanentă zbatere şi căutare, pendulînd între neliniştea filosofică şi nostalgia religioasă, punîndu-şi toate marile întrebări, chiar dacă nu va fi ajuns şi la toate marile răspunsuri. Eminescu e atît de mare încît rămîne exemplar şi-n împlinirile, şi-n ratările lui, şi-n cele din urmă e mai de dorit o “neaşezare” ca aceasta decît o aşezare făţarnică sau habotnică într-un formalism religios oarecare, înstrăinat şi de temerităţile gîndului, şi de sevele vieţii (cum ni se întîmplă, din păcate, multora dintre noi).
Reproduc şi aici concluzia analizei mele de acolo: “Hotărît lucru, orideunde ne-am uita, nu prin creştinism se defineşte Eminescu. Este curios cu cîtă uşurinţă se trece peste onesta lui autodefinire. «Eu rămîn ce-am fost: romantic» înseamnă mai mult decît se consideră îndeobşte; versul nu trimite doar la un crez literar, ci la o Weltanschauung şi la un mod de existenţă. Eminescu este, înainte de toate, o majoră întruchipare românească a omului romantic, cu virtuţile, dar şi cu limitele sale. Regăsim în el, în strai naţional, paseismul romantic, evaziunea în exotic, pesimismul superior, «religiozitatea fără religie», fantezia şi visul lăsate în voia lor (în opera de creaţie). Nu foloseşte la nimic să încerci a face din Eminescu un model creştin (şi cu atît mai puţin ortodox), pe deasupra operei şi chiar împotriva voinţei lui. Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare)”. Şi încă ceva: dacă cineva va spune vreodată că Eminescu n-ar fi avut nimic de-a face cu creştinismul, că ar fi fost un “demonic” sau un “ateu”, că ar fi fost străin de orizontul şi problematica religiei, atunci eu voi fi primul care să reacţionez şi să-l contrazic (tot “cu textele pe masă”, cum se zice)[3].
Aş vrea ca toţi cei care mă critică azi cu atîta suficienţă ulcerată, pe baza unui studiu din care nu par a fi înţeles mai nimic (şi în care nici o singură afirmaţie nu-i fără acoperire într-un text eminescian sau într-un fapt biografic), să aibă măcar jumătate din dragostea şi preţuirea pe care i le port eu lui Eminescu, care mi-a fost reper cultural o viaţă întreagă, despre care am scris nenumărate alte texte (de care preopinenţii curenţi fac senin abstracţie)[4] şi pe care n-am nici o ezitare să-l consider, cu Iorga şi cu Noica, „omul deplin al culturii româneşti”, „sămădăul” ei „cel unul fără de al doilea”. Atîta doar că „deplinătatea” lui, om fiind, nu trebuie confundată cu „absolutul” sau cu „perfecţiunea”. Eminescu n-are nevoie să fie canonizat ca să fie Eminescu[5]. Eminescu este şi rămîne Eminescu aşa cum a fost, cu toată umanitatea lui contradictorie şi cu toată genialitatea lui fascinantă. Mistificările naive, oricît de bine intenţionate, nu-şi au rostul în economia posterităţii lui. Judecătorii mei grăbiţi (atît de grăbiţi încît ignoră sistematic toate „probele materiale” pe care le-am produs tocmai din respect pentru adevărul la care obligă statura intelectuală şi creatoare a lui Eminescu) fac un şir întreg de confuzii, dar cea mai gravă este confuzia planurilor spirituale: a celui religios şi a celui cultural. Sfântul şi Geniul sînt întruchipări urieşeşti şi exemplare ale spiritului, dar în ordini diferite. Nu-l măsor pe Sfînt cu măsura Geniului, nici pe Geniu cu măsura Sfîntului. Un Sfînt analfabet nu e mai puţin Sfînt, iar un Geniu păcătos nu e mai puţin Geniu. Nu spun că sfinţenia şi genialitatea nu se pot întîlni, dar spun că suprapunerea lor este rară şi deloc obligatorie. Sfinţenia şi genialitatea s-au întîlnit într-un Ioan Gură de Aur sau în alţi cîţiva mari Sfinţi ai Răsăritului sau ai Apusului, iar atunci de regulă genialitatea a fost înghiţită de sfinţenie. Din păcate, nu e şi cazul „geniilor naţionale” moderne (în sens larg, de la Dante la Dostoievski, să zicem). Nici măcar ultracatolicul Dante sau ultraortodoxul Dostoievski n-au avut dimensiunea sfinţeniei, darămite un Shakespeare, un Cervantes sau un Goethe. Şi se întîmplă că n-a avut-o ca atare nici Eminescu, în condiţiile pe care m-am străduit să le arăt (de ordin deopotrivă istoric şi psiho-biografic). Dar Eminescu nu-i mai puţin prestant în sistemul de referinţă ce i-a fost propriu, excelînd în multe alte daruri de care l-a învrednicit Dumnezeu – şi cu care ne-a punctat definitiv istoria şi cultura. A nu fi vrednic să preţuieşti la el şi să valorifici creator aceste alte daruri, reale şi indiscutabile, dar a te prevala abuziv şi maniacal de ceva ce-a avut în prea mică măsură (şi de care nici el n-a făcut vreun caz), mi se pare cel puţin o formă de derută intelectuală, dacă nu una de mistificare habotnică, şi m-am străduit să arăt, ca iubitor deopotrivă al „eminescianităţii” şi al Ortodoxiei, că, puse cu obstinaţie naivă una lîngă alta, nu fac decît să se relativizeze reciproc, fără ca vreuna să tragă vreun folos efectiv de pe urma celeilalte. Eminescu a cuprins, în respectul lui faţă de tradiţie, şi zestrea noastră religioasă, dar n-a fost un ortodox consecvent, nici o fire bisericoasă, darămite un purtător de sfinţenie în sensul teologic al cuvîntului! Nu era însă lipsit, ca alţi contemporani, de sensibilitate religioasă sau metafizică, de unde evaziunile lui „mitizante” ori în spaţii exotice, ori în timpuri imemoriale, sau accentele lui de misticism poetic, care în cîteva rînduri au nimerit şi coarda ortodoxă. Aceasta este deja o altă discuţie, fiind în joc nu vreo angajare religioasă fermă şi consecventă, ci doar o seamă de predispoziţii difuze şi aleatorii, pe care geniul lui artistic le-a potenţat uneori în expresii memorabile, care-l onorează fără să-l definească. Asta ţinusem eu să explic, cu argumente şi citate, dintr-o dublă reverenţă: faţă de maiestatea creatoare a lui Eminescu şi faţă de maiestatea mistică a Ortodoxiei.
Mi se pare că-mi pot servi de bună încheiere două comentarii postate pe blog şi pentru care le mulţumesc celor doi “Anonimi” (am pus eu diacriticele şi cîteva virgule în plus, altminteri păstrînd ortografia autorilor):
“Văd că revista Veghea din Braşov răspunde articolului «Eminescu şi creştinismul» cu un număr întreg intitulat «Creştinismul lui Eminescu», în care Răzvan Codrescu e nici mai mult nici mai puţin decât «noul detractor al lui Eminescu». Oare cei care fac revista sunt sănătoşi la cap? Dacă la un prieten la care ţii, să zicem, după ce îl lauzi pentru multele lui calităţi, observi la un moment dat că, de exemplu, n-are voce muzicală, înseamnă că îl denigrezi? Dacă un părinte care ţine la copilul lui ca la ochii din cap şi-l laudă la toată lumea cât e de grozav, observă o dată că copilul lui are totuşi capul cam mare sau un început de platfus, înseamnă că-şi denigrează copilul? Dacă despre persoana cu care convieţuieşti conjugal de o viaţă întreagă îi spui unui prieten apropiat că n-are nici un defect, doar că se bâlbâie când se enervează, înseamnă oare că-ţi denigrezi «jumătatea»? Cred că lui Eminescu însuşi i-ar fi ruşine de asemenea «apărători» absurzi, care de fapt nu vor să apere decât ce le place lor să creadă, luându-l pe Eminescu doar ca pretext” (16/1/09, 11:21 AM).
“E incredibil «darul» unora de a citi una şi de a înţelege alta! În articol e în mod evident vorba de Eminescu nu ca şi creştin prin naştere, mediu ori sensibilitate sufletească, ci de Eminescu ca şi creştin credincios şi practicant. E clar că Eminescu, deşi avea o vie sensibilitate religioasă şi era în principiu solidar cu comunitatea ortodoxă a neamului său pe care l-a iubit atât, nu ţinea nici să fie riguros teologic, nici riguros confesional, nici riguros ascetic. Altminteri creştin era, fără discuţie, şi Creangă răspopitul, dar nici unui admirator de al său nu cred eu că i-ar trece prin cap să spună că Creangă ar fi fost un model de preot ortodox. Dar parafrazându-l pe dl. Codrescu, Creangă rămâne Creangă aşa cum a fost. Ce-i aşa de greu de înţeles? Impresia mea este însă că mulţi mai degrabă nu vor să înţeleagă decât nu înţeleg de fapt: preferă o minciună convenabilă unui adevăr incomod” (16/1/09, 10:58 PM).
Cred că nu mai e cazul să insist, ci cel mult să mai trimit o dată la lectura fără idei preconcepute a textului meu, dar şi a celorlalte texte pe care le-am scris despre Eminescu, din care orice om cu mintea normală poate cumpăni apoi cît de “detractor al lui Eminescu” sînt eu (sau am putut fi vreodată).

Răzvan CODRESCU

[1] Este destul de curioasă – dincolo de cecitatea ei – această „reacţie” atît de tîrzie: textul meu a apărut încă de acum vreo 13 ani, întîi sub semnătura Adolf Crivăţ-Vasile („Eminescu şi creştinismul”, în Puncte cardinale, anul V, nr. 6/54, iunie 1995, pp. 9-10, şi în România literară, anul XXIX, nr. 23/1996, pp. 10-11), apoi, cu modificări succesive, sub semnătura Răzvan Codrescu, în vol. meu De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al drep­tei româneşti, Ed. Anastasia, col. “Dreapta europeană”, Bucureşti, 2000., pp. 33-51, în Rost, anul VI, nr. 63, iunie 2008, pp. 42-48 (fără notele de subsol), în Aldine, anul XIII, nr. 625, vineri 13 iunie 2008, pp. 22-23. Probabil că postarea lui on-line, anul trecut, l-a făcut mai vizibil şi pentru cei mai puţin dedaţi cu lectura cărţilor şi revistelor. 
[2] Nu exagerez cînd spun „campanie”, pentru că, în afară de revista respectivă (pusă şi ea pe internet), sînt constant atacat, de vreo lună încoace, pe nenumărate bloguri fetide sau decerebrate, iar un om pe care-l credeam mai serios, profesorul Nae Georgescu, a deschis, în ziarul Curentul, un serial împotriva mea. Profesorul Georgescu n-are, în comparaţie cu unii tineri precipitaţi, nici măcar scuza analfabetismului. Omul, pur şi simplu, „a intrat la o idee”...
 [3] De altfel, am şi spus-o în chiar studiul incriminat: „A face din Eminescu un poet şi un gînditor creştin cu orice preţ rămîne o mistificare naivă, ce nu aduce vreun folos real nici literaturii, nici religiei. Tot aşa cum nu trebuie trasă nici concluzia opusă, anume că Eminescu ar fi fost complet lipsit de sensibilitate religioasă sau că s-ar putea număra printre exponenţii radicali ai demonismului romantic ori ai ateismului modern”. Şi ceva mai jos: “Însă chiar dacă şi-a mărturisit deseori necredinţa sau neînregimentarea religioasă, n-a căzut niciodată într-un nihilism radical sau militant. El a fost un zbuciumat, dar nu «un luciferic» (deşi romantismul l-ar fi putut duce spre luciferism, mai ales în prima tinereţe). A-l înscrie pe Eminescu printre marile «spirite luciferice» ale veacului romantic, aşa cum s-a încercat uneori, e la fel de fals ca şi a-l asimila creştinismului”. 
[4] Despre Eminescu am scris şi înainte de 1989, dar n-am putut publica. Lucrarea mea de licenţă, din 1983, s-a intitulat Atitudini mesianice în poezia românească: Heliade, Eminescu, Goga, Cotruş, greu digerată, în plin comunism, de o comisie din care făcea parte şi d-l Paul Cornea. Înşir aici, numai selectiv, pentru a mai atenua din ignoranţa şi suficienţa vajnicilor „veghetori”, modestele mele referinţe la Eminescu din 1990 încoace: „I s-a făcut dreptate lui Eminescu”, în Veghea, anul I, nr. 1, 12 martie 1990, p. 8; „Campania împotriva lui Eminescu”, în Puncte cardinale, anul II, nr. 3/15, mar­tie 1992, p. 12; „Crucialul Eminescu”, în Puncte cardinale, anul IV, nr. 1/37, ianuarie 1994, p. 1; „Evreii îl aniversează pe Eminescu!”, în Puncte cardinale, anul IV, nr. 2/38, februarie 1994, p. 16; „Pentru dreapta înţelegere a lui Eminescu (La 145 de ani de la naşterea poetului)”, în Puncte cardinale, anul V, nr. 1/49, ianuarie 1995, p. 5; “Este Doina un poem xenofob?”, în Ziua, serie nouă, anul VII, nr. 1696, sîmbătă 15 ianuarie 2000, p. 5; “Prin Tradiţie spre Mîntuire. O exegeză a Doinei eminesciene”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 6/114, iunie 2000, pp. 1-2; „Cum se cuvine înţeleasă «Doina» lui Eminescu”, în vol. Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 127-134, şi în vol. De la Eminescu la Petre Ţuţea..., ed. cit., pp. 23-30 (text preluat şi în Rost, anul I, nr. 4, iunie 2003, pp. 4-5, apoi inclus şi în antologia În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională, Ed. Timpul, Iaşi, 2007, p. 90 şi urm.); „Eminescu şi creştinismul” (vezi mai sus, nota 1); „Poetul printre epigoni”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 6/90, iunie 1998, p. 1; „Oboseala de Eminescu”, în Ziua, serie nouă, anul V, nr. 1209, sîmbătă 13 iunie 1998, p. 2, şi în vols. Exerciţii de “reacţionarism”. Între zóon politikón şi homo religiosus, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pp. 45-48, şi De la Eminescu la Petre Ţuţea…, ed. cit., pp. 15-19, ca şi în antologia Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999, pp. 200 şi urm.; „Lupta cu temeiurile”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 5/65, mai 1996, p. 1, şi în vol. Exerciţii de “reacţionarism"..., ed. cit., pp. 41-44 (republicat, cu titlul „Un holocaust spiritual”, şi în Ziua, serie nouă, anul IV, nr. 919, sîmbătă 28 iunie 1997, p. 4); “Anul Eminescu (1): o perspectivă creştină”, în Ziua, serie nouă, anul VI, nr. 1696, sîmbătă 15 ianuarie 2000, p. 5; “Poarta editorială a jubileului Eminescu”, în Ziua, serie nouă, anul VI, nr. 1702, sîmbătă 22 ianuarie 2000, p. 5; “Anul Eminescu”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 1-2/109-110, ianuarie-februarie 2000, p. 1 (republicat, cu titlul “Cruciadă pentru Eminescu”, şi în Ziua, anul VII, nr. 1826, sîmbătă 17 iunie 2000, p. 6); “La încheierea Anului Eminescu: Odihna de Eminescu”, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 1-2/121-122, ianuarie-februarie 2001, p. 1; “Eminescu şi credinţa”, în Puncte cardinale, anul XIII, nr. 6/150, iunie 2003, p. 9; “Ce nu se ştie despre Eminescu”, în Lumea credinţei, anul II, nr. 1(6), ianuarie 2004, p. 57 (articol preluat şi pe numeroase site-uri sau bloguri, arătînd tocmai punctele de întîlnire ale lui Eminescu cu creştinismul); „Noua singurătate a lui Eminescu”, în Lumea credinţei, anul VI, nr. 2(55), februarie 2008, p. 25, în Rost, anul VI, nr. 59-60, ianuarie-februarie 2008, p. 90, şi în Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 1/2(205/206), ianuarie-februarie 2008, p. 1; „De ce Eminescu?”, în Puncte cardinale, anul XIX, nr. 1-2/217-218, ianuarie-februarie 2009, p. 2. La acestea se adaugă două poezii închinate lui Eminescu: „A fost la voi...”, în Puncte car­dinale, anul IV, nr. 1/37, ianuarie 1994, p. 1 (inclusă în vol. Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 87), şi „Sfinx”, în Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 1/2(205/206), ianuarie-februarie 2008, p. 1 (inclusă în vol. Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008, p. 58). Cele mai importante dintre aceste texte se regăsesc şi pe blogul meu, unde se află postate şi Doina, precum şi o mică antologie din articolele politice (cf. grupajul intitulat “Recitindu-l astăzi pe Eminescu”, în arhiva lunii ianuarie 2008).
 [5] Republicarea textului meu în 2008, în Rost, în Aldine şi pe blog, a fost determinată şi de campania strîngerii de semnături pentru canonizarea poetului, iniţiată de protocronistul şi tracomanul Gh. Gavrilă-Copil. Faţă cu asemenea manifestări necumpănite, îţi vine să tragi concluzia că nu numai memoria lui Eminescu, ci Ortodoxia însăşi trebuie apărată de zelul penibil al “ortodoxismului” decerebrat, care crezînd că slujeşte o cauză, nu face decît să o compromită.

P. S. Dincolo de miza greşită, nu e rău că s-au adunat la un loc, în respectivul număr al revistei Veghea, nişte texte care pot fi de folos cui se va învrednici vreodată să studieze sistematic şi aprofundat problematica religioasă la Eminescu. Sigur, textele sînt inegale, dar cel puţin două merită toată atenţia: cel al lui Nichifor Crainic (mult mai ambiguu, pentru cine ştie să citească, decît li se va fi părut antologatorilor, fapt pe care-l remarcasem şi-n studiul meu - nota 11) şi cel al Maicii Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), şi el de o superioară prudenţă.

De remarcat că acelaşi Nichifor Crainic, în articolul „Nicolae Paulescu, fundatorul naţionalismului creştin” (publicat mai întîi în Gândirea şi inclus apoi în volumul Ortodoxie şi etnocraţie din 1937), scria mult mai tranşant: „... naţionalismul creştin, în sensul autentic al cuvîntului, are [la noi] un sigur mare poet: pe George Coşbuc, şi un singur mare cugetător: pe Nicolae Paulescu, în care se fundează integral. Naţionalismul genialului Eminescu e profund rasist, dar latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concepţiei conservatoare...” (subl. mea; termenul de „rasist” trebuie luat aici în sensul etnomaniei romantice, nu în cel al rasismului nazist de mai tîrziu, pe care Crainic însuşi îl critica aspru în „Rasă şi religiune”, considerîndu-l incompatibil cu poziţia creştină).

Întorcîndu-ne la numărul din Veghea, o menţiune aparte merită frumoasa "Baladă pentru Eminescu" a lui Radu Gyr (Convorbiri literare, 15 iunie 1939), reprodusă spre final.

O DEZBATERE EŞUATĂ

Am primit mai multe mesaje în care mi se cere să-mi spun şi eu punctul de vedere cu privire la recenta dezbatere despre cipurile biometrice desfăşurată la Bucureşti, sub egida A.Z.E.C. Mă îndoiesc că modestul meu punct de vedere mai are vreo importanţă în context, dar încerc totuşi să-l formulez pe scurt, pentru puţinii care şi-au exprimat interesul (sau mai degrabă curiozitatea) de a-l afla.
Cred că prietenul Claudiu Târziu a surprins destul de bine, în cîteva fraze lucide şi amare, sentimentul de mîhnire pe care ni l-a lăsat multora dintre cei de faţă lipsa aproape totală de etică a dialogului, îmblînzită într-o oarecare măsură doar de mărturisitoarea intervenţie telefonică a părintelui Iustin Pârvu. A putut fi auzit astfel – de cei care mai au urechi să audă – adevăratul părinte Iustin, nu cel contrafăcut de retorica belicoasă a unor ucenici care nici nu-l merită, nici nu-l onorează. Reprezentanţii oficiali ai Ministerului de Interne, deşi cam derutaţi de context, au dat dovadă de destulă răbdare, chiar în mai mare măsură decît reprezentanţii oficiali ai Patriarhiei Române (dacă părintele profesor Constantin Coman a rezistat pînă spre sfîrşit ostilităţii apriorice cu care a fost întîmpinat de o parte a asistenţei, părintele profesor Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, întrerupt în mai multe rînduri, a ales să părăsească sala). Dintre invitaţi, prestaţia cea mai slabă mi s-a părut cea a monahului Filotheu Bălan (oţărît şi confuz, inflexibil pe poziţia sa, dar oarecum depăşit de situaţie), iar cea mai consistentă cea a sociologului Dan Dungaciu (pe care, din păcate, prea puţini au mai avut răbdarea şi disponibilitatea să-l asculte cu atenţie).

În aceste condiţii, nu-i de mirare că dezbaterea n-a reuşit să aducă limpezirile scontate şi a făcut o impresie mai degrabă deplorabilă, mai ales celor mai puţin familiarizaţi cu problematica şi curentele interne ale lumii ortodoxe. De altfel, modul în care dezbaterea a fost mediatizată de presa laică (ProTV, Adevărul etc.) a aruncat totul în derizoriu, cum s-a întîmplat mai demult şi în cazul Tanacu. Ortodoxia a reuşit din nou să lase impresia unei elementarităţi superstiţioase şi vociferante, cele cîteva discursuri mai miezoase (părintele Coman, sociologul Dungaciu, părintele Şişmanian) fiind pînă la urmă înecate în atmosfera aproape toxică, punctată penibil de istericalele maicii Ecaterina (Monica) Fermo şi ale unui „grup de presiune” care a venit şi a plecat cu ideea fixă (şi pînă la urmă absurdă) că organizatorii şi-ar fi propus să-l denigreze pe bunul părinte Iustin Pârvu sau să şubrezească bazele Ortodoxiei!
Că, arătînd deplină consideraţie faţă de părintele Iustin şi prevalîndu-se de aceeaşi poziţie faţă de cipurile biometrice ca şi monahul Filotheu, se poate discuta şi altfel, în termeni de actualitate, cu date şi argumente sistematizate, ba chiar cu o bibliografie internaţională la zi (căci problema şi-au mai pus-o şi alţii, din cele mai diverse perspective), o arată studiul-raport alcătuit recent, la solicitarea Mitropolitului Teofan (în sfîrşit, un ierarh al B.O.R. care a înţeles că, înainte de a te pronunţa, e bine să încerci să te informezi!), de părintele profesor Mihai Valică şi care poate fi citit chiar pe acest blog. Cu părintele Valică poţi fi sau nu de acord, dar nu-i poţi contesta coherenţa şi seriozitatea. Provocarea în sine rămîne, indiferent de proporţiile pe care i le dau unii sau alţii, părîndu-mi-se la fel de neavenit şi să faci abstracţie de ea, şi s-o prefaci în psihoză naţională.
Iniţiatorului şi moderatorului acestei tentative de dezbatere, preşedintele A.Z.E.C. Răzvan Bucuroiu, i s-a reproşat mai cu seamă că şi-ar fi ales tendenţios invitaţii. Ţin să precizez că suspiciunea respectivă nu are absolut nici un temei. Trebuiau să fie de faţă Mînăstirea Petru-Vodă (care declanşase reacţia publică), Patriarhia Română (care, ca de obicei, replicase pripit şi superficial, dar care, pînă la urmă, rămîne, împreună cu Sf. Sinod, suprema instanţă bisericească) şi Ministerul de Interne (care gestionează oficial problema noilor paşapoarte). Adresîndu-se acestor trei foruri, d-l Bucuroiu nu putea să le impună ce reprezentanţi să-şi trimită, ci fiecare i-a trimis pe cei pe care i-a considerat potriviţi. Singurul invitat contactat efectiv de d-l Bucuroiu a fost d-l Dan Dungaciu, pentru că se impunea într-adevăr un unghi de vedere sociologic. D-l Dungaciu, recunoscut pentru competenţa şi onestitea sa profesională, nu cred că ar putea fi receptat ca „duşman” de nici una dintre „taberele” implicate, de toate fiind apropiat (şi apreciat) de-a lungul vremii. Şi atunci unde mai rămîne loc pentru pretinsa tendenţiozitate subversivă a d-lui Bucuroiu în „selecţia” respectivă?!

Înţeleg, în acest context, amărăciunea d-lui Bucuroiu şi hotărîrea sa, adusă la cunoştinţă chiar în finalul dezbaterii, de a demisiona din funcţia de preşedinte al A.Z.E.C., căci nu e prima oară cînd este bănuit fără temei de intenţii impure, pe de o parte, iar, pe de altă parte, s-a dovedit o dată în plus că A.Z.E.C. nu reuşeşte, dintr-un motiv sau altul, să se ridice la bunele intenţii ale celor care au fondat-o şi care s-au săturat, pe bună dreptate, să tot fie „ţapii ispăşitori” ai disensiunilor curente dintr-o lume românească incapabilă – şi chiar nedoritoare – de a-şi îmblînzi năravurile şi de a coagula într-un sens sau altul. La rîndul meu, fără a fi apucat să discut acest aspect cu d-l Bucuroiu, îmi propun să demisionez, la prima întrunire a Comitetului Director, din funcţia de vice-preşedinte al A.Z.E.C., pentru că am, ca şi d-l Bucuroiu, destule alte lucruri de care să mă ocup mai cu folos – şi cu o discreţie a implicărilor publice care îmi vine, personal, mult mai bine. Le lăsăm satisfacţia impură celor care vor privi retragerea noastră ca pe un triumf al manevrelor lor diversioniste şi dizolvante. Pentru noi nu mai contează demult, nici ca prieteni, nici ca adversari.

Scriind aceste rînduri, mi-am adus aminte, cu regret, că la alcătuirea recentului meu volum de sonete (Rug aprins) am lăsat pe dinafară „falsul sonet” pe care-l reproduc mai jos – şi pe care l-aş fi putut scrie foarte bine sub impresia pe care mi-a lăsat-o această dezbatere eşuată şi atît de trist relevantă pentru chipul de azi al creştinătăţii noastre...

Credinţa nu se pierde prin vrăjmaşi,
ci-n lupte mai degrabă se-ntăreşte,
dar o smintesc cei care cred orbeşte
şi se prefac în cîinii ei trufaşi.

Credinţa noastră-i sfîntă nebunie,
e taină grea de pîine şi de vin,
dar n-are dinţi, nici gheare, nici venin,
nu muşcă, nu împroaşcă, nu sfîşíe.

Credinţa creşte dreaptă din iubire
şi nu e ţel, ci stîlp de foc pe cale,
spre cel ce şi la ceas de răstignire
se roagă din prisosul milei sale
să fie-n cer iertaţi şi-aceia care
piroane-i bat în mîini şi în picioare.

Răzvan CODRESCU

UN STUDIU-RAPORT DE PR. PROF. DR. MIHAI VALICĂ

Postez aici încă un punct de vedere teologic asupra cip-urilor biometrice, ce are meritul unei documentări la zi. Este vorba de un studiu-raport solicitat autorului - Pr. Prof. Dr. Mihai Valică - de ÎPS Teofan Savu, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Îi mulţumesc părintelui Valică pentru îngăduinţa de a-i publica textul pe blogul meu şi pe site-ul Editurii Christiana (al cărei constant colaborator este).

România – un posibil loc de început

al pecetluirii apocaliptice?

Din ianuarie 2009 a început în România, cu o grabă suspectă şi tacită, eliberarea de paşapoarte şi permise de conducere cu cip RFID[1], fără ca cineva să cunoască în detaliu datele stocate pe cip. În vederea aderării fără rezerve la spaţiul Schengen[2], prevăzută pentru 2011, şi executând cu multă râvnă şi acrivie directivele UE[3], România extinde procedeul şi la alte documente personale, cum ar fi: actul de identitate, cardul de sănătate, precum şi alte documente de călătorie.

Pe fondul acestei acţiuni, Părintele Justin Pârvu a dat un comunicat, care a creat anumite controverse, contestaţii şi reacţii.
Cu binecuvântarea ÎPS Teofan, prezint mai jos părerea mea referitoare la problema ridicată de Părintele Justin, întrucât sunt doctor în Teologie Socială Aplicată, disciplină care reglementează moral relaţia Bisericii cu lumea[4], şi cadru didactic universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, specializarea Biserica azi. Istorie şi actualitate.

1. Sinteza psiho-teologică a comunicatului Părintelui Justin Pârvu din data de 14.01.2009[5]
a. Îndemnat de glasul conştiinţei şi curăţia inimii, Părintele Justin atenţionează cu duh profetic, de pericolele unui posibil început de însemnare cu numărul fiarei apocaliptice 666[6] şi consideră planul naţional de introducere a cipurilor biometrice pentru buletin şi paşaport ca o vreme „premergătoare acestei profeţii”[7], deci nu derularea însăşi a profeţiei[8].
b. Nu acţiunea cipurile biometrice în sine este egală cu pecetluirea, ci aceasta reprezintă doar un început şi „o capcană a vrăjmaşului”[9]. E posibil ca ulterior aceste date să fie folosite pentru trecerea la acţiunea propriu-zisă, iar o dată începută, să pregătească pas cu pas, psihologic-aperceptiv şi mental, acţiunea finală: pecetluirea.
c. În acest context, Părintele Justin îi îndeamnă pe credincioşi să fie vigilenţi şi, dacă e nevoie, chiar jertfelnici: să primească martirajul, dacă vor fi forţaţi să primească „inofensiva” acţiune, adică acceptarea cipurilor biometrice pentru buletine şi paşapoarte.
d. Recunoaşte că nu este de datoria sa să facă această atenţionare, ci ar fi fost de datoria „arhipăstrorilor, mai marii acestei Biserici”, însă din cauză că ei nu iau atitudine, sau nu consideră acest lucru un pericol, se substituie acestora şi, din dragoste pentru neam şi Biserică, trage un semnal de alarmă, considerând ca acest „proiect le răpeşte de fapt oamenilor libertatea” şi ar grăbi şi chiar ar uşura ulterior procesul de pecetluire.
e. Cuvintele: „Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!” vor să marcheze acest lucru şi vor să spună că dacă acum, când acţiunea este abia la început, creştinii nu vor fi capabili de jertfă şi împotrivire, mai târziu va fi şi mai greu.
f. Dacă această acţiune nu ar fi fost proorocită cu 2000 de ani în urmă de Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan, demersul pe care guvernanţii, cu ştiinţă sau neştiinţă, îl fac prin acest proiect nu ar fi fost pus sub semnul întrebării sau al contestării, ci nebăgat în seamă, sau poate chiar considerat un lucru benefic. Însă dacă luăm în serios Sf. Scriptură, şi în special proorocia din Apocalipsă 13, atunci, după părerea mea, demersul Părintelui Justin este justificat teologic, responsabil şi profetic, întrucât există multe date comune între acţiunea introducerii cip-urilor biometrice şi atenţionarea profetică din Apocalipsă[10].

2. Legislaţia naţională, internaţională şi europeană referitoare la cip-urile biometrice
a. Regulamentului Consiliului Europei nr. 2.252/2004[11] dă recomandări şi detalii tehnice privind cip-urile biometrice[12], însă nici o ţară din lume nu s-a grăbit să le implementeze cu atâta acrivie tehnică şi obedienţă. România este prima ţară-pilot-cobai de pe planetă cu un asemenea proiect experimental, iar guvernarea trecută a reglementat aceasta prin: OGU 94/2008[13], HG 1566/2008[14], OG 207 din 04/12/2008[15].
b. Acţiunea cip-urilor biometrice a „început în pas de marş” în judeţul Ilfov, de la 1 ianuarie, iar până în iunie 2009 se urmăreşte extinderea sistemului informaţional biometric în toată ţara.
c. Din decembrie 2008 a început în România emiterea unui nou model de permis auto de tip card, care conţine de asemenea un cip electronic pe bază de cod de bare. Cip-ul conţine date personale uzuale, date medicale, istoricul bolilor, contravenţii rutiere etc. Acţiunea a început fără o bază legislativă şi fără o promovare corespunzătoare prin mass-media.
d. Pentru 1 ianuarie 2011 este programată introducerea noilor cărţi electronice de identitate cu cip. Platforma-pilot-cobai informaţional va fi implementată în judeţul Caraş-Severin, de unde se va extinde proiectul şi în celelalte judeţe[16]. Informaţiile sunt memorate pe 2 suporturi: banda optică şi circuit integrat de tip smartcard (cip). Datele înscrise nu pot fi şterse, ci se poate doar adăuga la ele informaţii, iar această acţiune o poate face nu numai Ministerul Internelor, ci şi cel al Comunicaţiilor![17] Există aşadar un drept discreţionar asupra naturii şi cantităţii informaţiilor înscrise, întrucât nu este reglementat cine are dreptul să înscrie, care sunt criteriile de selecţie a ceea ce trebuie înscris şi cea ar putea afecta imaginea sau confortul psihic al persoanei în cauză etc.
e. Abuzurile se extind şi mai aberant prin legea 298 din 21 nov. 2008, care obligă pe furnizorii de servicii de comunicaţii electronice să păstreze orice convorbire telefonică, orice sms sau e-mail pe ultimile 6 luni şi să le pună la dispoziţie, la solicitarea autorităţilor competente.[18]
f. Îngrijorător este faptul că nici o lege sau normă naţională, europeană sau internaţională nu garantează discreţia, securitatea absolută a datelor înscrise şi nu prevede sancţiuni clare pentru cei ce le-ar utiliza în alte scopuri, sau ar comite erori tehnice sau neglijenţă în securizarea datelor.
g. Până în prezent doar Asociaţia Civic Media[19] a semnalat şi contestat abuzul acestor legi şi încălcarea drepturilor omului, pe când unii membrii „justiţiari” ai societăţii civile sunt preocupaţi mai departe şi interesaţi obsesiv doar de scoaterea icoanelor din şcoli...

3. Scopul cip-urilor RFID
Anunţate deja de doi ani, paşapoartele biometrice conţin imaginea facială şi amprentele deţinătorului. Cerute de Statele Unite, paşapoartele vor fi emise în premieră de România, în ciuda faptului că unii experţi, susţin că este nevoie de doar patru ore pentru a decripta informaţiile de pe cip[20].
Cip-urile RFID sunt menite să înlocuiască codul de bare de pe produsele din magazine şi să controleze „pozitiv” individul, cu intenţia de a-l proteja şi în scopul creşterii gradului de securitate al acestuia[21], însă nu s-au luat în seamă în mod real şi pericolele şi vulnerabilitatea sistemului. Componentele şi alte operaţiuni electronice ale cip-ului biometric sunt deja mediatizate şi se găsesc pe larg în literatura de specialitate[22].
3.1. Avantaje ale cip-urilor RFID
a. Din punct de vedere economic şi comercial:
1. Uşurează, scurtează şi eficientizează considerabil procesul de producţie.
2. Datorită capacităţii de stocare a cip-urilor, se reduce timpul de cumpărare a produselor prin identificarea şi livrarea rapidă a acestora şi oferă posibilitatea refacerii stocurilor în timp util.
b. Din punct de vedere militar:
1. Servesc cu mare precizie atingerea obiectivelor militare, precum şi a celor de spionaj.
c. Din punct de vedere al evidenţei, identificării şi ajutorului unei persoane în caz de urgenţă:
1. Introducerea cip-urilor în paşapoarte este considerată o măsură de siguranţă în plus[23] de către guvernele ţărilor[24] care le-au introdus deja parţial.
2. Conectarea la anumite baze de date publice naţionale şi internaţionale oferă în cîteva minute toate informaţiile vitale despre persoana căreia i se scanează un document personal prevăzut cu cip RFID.
3.2. Dezavantaje ale cip-urilor RFID
1. Informaţiile din memoria cipului pot fi citite de către orice cititor, nu doar de către cele specializate[25]. Astfel, cu un simplu calculator performant, orice date, oricît de criptate ar părea, pot fi sparte[26] într-un timp extrem de scurt (cel mult patru ore) [27] şi chiar falsificate[28].
2. Controlul total asupra cetăţenilor. Se va şti în orice clipă unde sîntem, cu cine sîntem, tranzacţiile financiare, rutele de călătorie, timpul petrecut în anumite locuri şi alte date, ce vor fi folosite după bunul plac al posesorilor acestor baze de date.
3. Cip-urile nu pot fi detectate de simţurile fiziologice sau percepţia umană. Deci nu vor putea fi evitate.
4. Microcipurile implantate la animale au provocat cancer în aproximativ 10% din cazurile implanturilor. Ţesutul cancerigen a apărut întotdeauna în jurul cipului RFID[29].
5. Cip-urile RFID sînt sensibile la anumite tipuri de radiaţii ori contactul cu surse încărcate cu electricitate.
6. Nu există inclusă în cip-uri opţiunea: Nu colecta date statistice despre mine.
7. Cel care va refuza cip-urile din varii motive, va fi lipsit de serviciile publice, care cer o identificare la baza de date, generând astfel o izolare şi înstrăinare socială. Deci persoanele fără cip nu există.
8. Cip-urile sunt o sursă de informaţie gratuită pusă la dispoziţie pentru serviciile de spionaj la toate nivelurile, iar date personale pot fi deturnate în diferite scopuri sau făcute publice fie din neglijenţă, fie intenţionat.
9. Cip-urile biometrice pot avea avantaje pe termen scurt, dar pe termen lung pot fi un pericol real. Ele compromit metodele existente de securitate pe baza celor 2 elemente introduse, folosind presupunerea că ele nu sunt accesibile publicului, nici măcar în mod criptat. De exemplu, dacă ai o bază de date cu amprente şi pentru a intra în sistem este nevoie de amprenta unei persoane, nu trebuie să fie persoana acolo, poţi să iei din baza de date a poliţiei amprenta ei. În mod paradoxal, cip-urile biometrice diminuează siguranţa unei ţări. Ele permit accesul pe baza paşaportului altcuiva, fară a fi nevoie ca el să fie de faţă. Nu te mai verifică nimeni fizic, totul se bazează pe sistem. De aceea, expunerea informaţiilor digitale ale românilor discreţionar şi fără nici un discernământ reprezintă o acţiune fie inconştientă şi iresponsabilă, fie de trădare a propriilor cetăţeni.
10. Serviciul 112 permite găsirea locaţiei telefonului. Oricând te poate localiza fără să apelezi, numai datorită faptului că telefonul primeşte semnal. Acelaşi lucru se poate extinde la cip-urile RFID.
11. Evidenţa strictă a vieţii personale la toate nivelurile elimină şansa de a repara o neglijenţă, o greşeală sau o neputinţă de plată, de exemplu faţă de o bancă. Cazul americanilor cu dosar financiar. Dacă uiţi să faci o plată, eşti catalogat ca rău platnic toată viaţa. Nu mai primeşti un împrumut, niciodată.
12. Monitorizarea prin satelit pe baza identificării faciale reprezintă o ameninţare la propria viaţă, dacă luăm în consideraţie ghidarea rachetelor antipersoană prin satelit. O eventuală lovitură de stat omoară orice persoană cu ajutorul rachetelor ghidate după recunoaştere facială. Tehnic acest lucru este deja posibil. Deci cip-ul biometric poate servi şi la terorism, ucideri şi crimă organizată.
13. Autentificarea biometrică se poate realiza şi atunci când persoana deţinătoare a documentelor biometrice este moartă: este nevoie doar de mâna sa, sau de un ochi, pentru a intra într-un sistem. Astfel banii din cont, sau alte acţiuni financiare sau administrative, care necesită informaţii biometrice, se pot obţine doar dacă ai cadavrul. Deci pericolul cip-urilor biometrice se prelungeşte chiar şi atunci când omul este fără viaţă.

4. Opoziţii şi atitudini contra cip-urilor biometrice în lume
Luând în consideraţie aspectele de mai sus, precum şi din motive de etică civică sau etică a tehnologiei biometrice, unele instituţii, persoane sau asociaţii religioase, civice sau profesionale se opun vehement, cum ar fi: unii americani[30], sârbii[31], grecii[32], scoţienii[33], alte ţări occidentale, piloţii britanici[34] etc.
Introducerea cip-urilor este, fără îndoială, un scandal. „În toate aceste cazuri revolta nu trebuie privită ca o reacţie provenită pe fondul unui fanatism religios, aşa cum încearcă să o sucească unele glasuri din presă, ci, mai întîi de toate, ca o reacţie de apărare împotriva unei înregimentări forţate într-un sistem de supraveghere suspect”[35].

5. Omul redus de la imago Dei la un simplu număr sau cip electronic
Dacă se respinge din motive de bioetică clonarea biologică, de ce nu s-ar respinge din aceleaşi considerente şi „clonarea electonică biometrică”, având ca motivaţie teologică învăţătura Bisericii Ortodoxe despre antropologie.
Imago Dei în om după Sfinţii Părinţi este unitară atunci când exclude orice concepţie substanţialistă despre „chip”, care constă în mod funcţional, practic, în manifestarea vieţii sale spirituale, ca nevoie primordială şi centrală. Primatul vieţii spirituale activează aspiraţia fiinţei noastre umane spre absolut, spre arhetipul ei divin (Origen), spre Dumnezeu.
Prin „Harul lui Hristos, prin dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi prin împărtăşirea Sfântului Duh”[36], omul reuneşte, în ipostasul său creat, divinul şi umanul, după chipul lui Hristos, adică „chipul Celui ceresc”[37], ajunge „la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos”[38] şi astfel devine dumnezeu prin har. În acest sens spune Sfântul Vasile cel Mare că „omul este o făptură care a primit poruncă să devină Dumnezeu”[39], adică „chip al Chipului” – eikon Eikonos.
Deci omul are un destin hristologic, întrucât originea (αρχιν) lui este în Hristos, Care este Chipul, icoana lui Dumnezeu. Omul real „s-a născut atunci când Hristos a intrat în viaţă şi s-a născut”[40], iar ziua naşterii lui Hristos „este zi de naştere a umanităţii”[41]. Omul este alcătuit teologic, iar chipul său are o valoare teologică, hristică, şi nu îl putem amaneta sau împrumuta, sau permite să fie folosit fără voia şi libertatea noastră.
Valoarea ontologică a omului nu constă, sau nu se află în el însuşi, înţeles în mod autonom, cum susţin teoriile materialiste, în suflet, minte, intelect, sau exclusiv în persoana omului, cum susţin sistemele filozofice contemporane, ci în Arhetipul lui. De vreme ce omul este o icoană, existenţa lui reală nu e determinată de elementul creat din care este făcută icoana, sau din voia lui liberă, ci de Arhetipul (Modelul) ei necreat. Omul este înţeles astfel de Părinţii Bisericii “în mod ontologic numai ca fiinţă teologică. Ontologia lui este iconică”[42].
A permite ca chipul nostru să fie „clonat electronic” şi înregimentat în cip-uri, iar apoi manipulat după bunul plac al cuiva, înseamnă a „amaneta” ceea ce nu ne aparţine şi a reduce identitatea noastră iconică, care este unicat, la un număr într-o bucată de plastic.
Aceasta este ca şi când ai folosi o icoană ca placă video, sau hard disc... Din punct de vedere moral este un sacrilegiu, sau cel puţin o desacralizate, întrucât se petrece o coborâre a dimensiunii spirituale, respectiv a chipului iconic uman, într-o folosinţă strict materială şi terestră. Or, chipul nostru aparţine arhetipului divin, adică lui Dumnezeu.
Deci cip-urile biometrice, în acest context, contravin învăţăturii biblice şi patristice despre antropologia creştină, întrucât reduc, circumscriu, deci mărginesc chipul/icoana fiinţei umane la o simplă tehnologie şi suport electronic de emiţătoare şi implanturi.

6. Propuneri şi perspective
Lăsând la o parte orice panică şi tulburare, care nu fac cinste creştinilor, refuzul în masă al unor experimente pe care Guvernul României le aplică în serie[43] ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne întrebăm dacă ne mai simţim, sau mai suntem consideraţi şi trataţi ca persoane umane, ori ca o simplă marfă, pe care se poate pune o etichetă, cip-uri etc.
Nimeni din Guvern, nu s-a gândit să supună această temă dezbaterii publice, ca o problemă de etică cetăţenească sau de etică biometrică a tehnologiei moderne[44], aşa cum s-ar cuveni unei ţări democratice, la care se pare că suntem doar figuranţi.
Propun ca implementarea privind cip-urilor biometrice să fie amânată, până ce această problemă va fi dezbătută public.
Sf. Sinod al BOR să iniţieze toate demersurile legale pe lângă organismele responsabile, pentru a nuanţa legile privind paşapoartele şi alte documente personale, în raport cu convingerile ştiinţifice, religioase sau morale ale cetăţenilor.
Până atunci să se respecte legislaţia actuală, privind noile cărţi de identitate, respectiv Ordinul 1190 din 31 iulie 2001 al Ministerului de Interne, care menţionează că „persoanele care refuză cartea de identitate din motive religioase“ primesc buletine de tip vechi[45]. La fel, HG 978/2006 privind fotografiile de paşaport, care dă posibilitatea personalului monahal ca „fotografia să poată fi realizată cu capul acoperit, din motive religioase”.
Prin opoziţia fiecăruia, prin trezirea unei solidarităţi de conştiinţă creştină la nivel naţional, putem cere legiuitorului să abroge noile legi din domeniul actelor electronice de identitate, sau să le aplice diferenţiat, fără ca aceasta să conducă la un regim discriminatoriu din punct de vedere politic, economic sau al serviciilor sociale.
Personal cred că introducerea cip-urilor este neconstituţională şi antidemocratică, întrucât nu s-a realizat prin dezbatere publică naţională şi încalcă flagrant "drepturile omului" prevăzute în Constituţia României[46] şi în alte legi internaţionale[47].
Am convingerea că Sf. Sinod va interveni la forurile legislative în acest sens, pentru a linişti problemele de conştiinţă ale credincioşilor BOR, şi va demara conceperea unei doctrine sociale[48], care să reglementeze moral relaţia Bisericii cu lumea la toate nivelurile. După părerea mea, aceasta ar pune capăt oricăror speculaţii, precum şi unor substituiri şi intervenţii singulare, referitoare la cip-urile biometrice şi nu numai, care apar pe alocuri în cuprinsul Patriarhiei Ortodoxe Române.

Pr. Prof. Dr. Mihai VALICĂ
Universitatea "Al. I. Cuza", Iaşi,
Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Dumitru Stăniloae”

21 ianuarie 2009,
la pomenirea Sfinţilor Mucenici
Maxim Mărturisitorul şi Neofit

[1] Prescurtare de la Radio Frequency Identification Device.
[2] Toate datele despre Acordul Schengen, inclusiv descrierea Centrului SIS (Schengen Informational System) din Strasbourg, sunt descrise pe larg în I Simfonia tou Senghen, To Pontiki, Athena, 1997, ediţia a II-a, lucrare oficială ce conţine textul integral al Acordului, intervenţia de protest Van Outrive şi legea "Pentru protecţia persoanei la prelucrarea datelor cu caracter personal", votată de parlamentul elen în martie 1997.
[3] Vezi http://consilium.europa.eu/prado/RO/1611/docHome.html.
[4] Vezi Pr. Dr. Mihai Valică, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Andreea Băndoiu, Cristian Popescu, Teologie socială, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007.
[5] www.calauzaortodoxa.ro
[6] Vezi Apocalipsa 13, 16-17.
[7] Vezi www.calauzaortodoxa.ro, comunicatul, p. 1.
[8] Unele concluzii sunt trase şi în urma unor discuţii personale avute cu părintele Justin, după publicarea comunicatului cunoscut.
[9] Idem, ibidem.
[10] Vezi Pr. dr. Ioan Mircea, Apocalipsa, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, pp. 213-235; Mircea Vlad, Apocalipsa 13 - Sfârşitul libertăţii umane, la adresa: http://www.razboiulnevazut.org/carte.php?id=97.
[11] Vezi http://ec.europa.eu/prelex/detail_dossier_real.cfm?CL=en&DosId=189152; http://register.consilium.europa.eu/pdf/en/04/st06/st06406-re01.en04.pdf
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2004:385:0001:0006:EN:PDF
[12] Vezi Opinion 3/2005 on implementing the Council Regulation (EC) No 2252/2004 of 13 December 2004 on standards for security features and biometrics in passports and travel documents issued by Member States (Official Journal L 385 , 29/12/2004 P.1 - 6).
[13] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 485 din 30/06/2008.
[14] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 842 din 15/12/2008.
[15] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 831 din 10/12/2008.
[16] Vezi OGU 184/2008.
[17] Vezi Norme metodologice ale OGU 69/2002.
[18] Legea nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicatii, precum şi pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 780 din 21.11.2008.
[19] Asociaţia Civic Media, prin preşedinte fondator Victor Alexandru Roncea, cu sediul în Bucureşti, web www.civicmedia.ro, e-mail office@civicmedia.ro, în temeiul disp. art. 1 pct. 1 si 7 din legea nr. 554/2004 formulează contestaţie împotriva disp. Hotărârii de Guvern nr. 1566/2008 din 25/11/2008 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 557/2006 privind stabilirea datei de la care se pun în circulaţie paşapoartele electronice, precum şi a formei şi conţinutului acestora. Vezi pe larg http://victor-roncea.blogspot.com/2009/01/in-al-11-lea-ceas-civic-media-contestat.html.
[20] Vezi RFID http://www.technovelgy.com/ct/Technology-Article.asp?ArtNum=20; http://epic.org/privacy/rfid/ (exemple de RFID cu probleme) ; http://www.darknet.org.uk/2008/06/hackers-crack-london-tube-oyster-card/ (RFID spart).
[21] Vezi fundamenatrea legilor mai sus menţionate.
[22] Vezi 1. E. Bowman, ‘Everything You Need to Know About Biometrics’, Identix, 2000. 2. A. Bromme, A Classification of Biometric Applications Wanted by Politics: Passports, Person Tracking, and Fight against Terror, Kluwer, BV Deventer, The Netherlands, 2002, pp. 207-19. 3. M. Foucault, Discipline and Punish: The Birth of the Prison, Penguin, 1979. 4. K. A. Gates, ‘Wanted Dead or Digitized: Facial Recognition Technology and Privacy', Television and New Media, Vol. 3, No 2 May 2002, pp. 235-38. 5. D. Lyon, Theorizing Surveillance: The Panopticon and Beyond, Willan Publishing, 2006. 6. P. H. O’Neil, Complexity and Counterterrorism:Thinking About Biometrics, Taylor & Francis, 2005, pp. 547-66. 7. Pravoslavni Episkop Žički, ‘Svetom Arhejerejskom Saboru Srpske Pravoslavne Crkve’, Blagovesnik Žički, 2006. 8. J. Tasić, ‘Protiv Velikog Brata’. DANAS 16.-17. december 2006. 9. J. D. Woodward, Biometrics: A Look at Facial Recognition, RAND, 2003. PUBLIC POLICYANALYSIS WBSO; http://www.rfidnews.org/http://ifile.it/10gd7ji/3540710183.zip; http://www.filefactory.com/file/295b26/n/1596931949_rar; http://www.filefactory.com/file/2f269a/.
[23] Conţine 50 de elemente de siguranţă, cu 18 mai mult decât actele actuale. Vezi http://www.frontnews.ro/social-si-economic/eveniment/pasaportul-biometric-cea-mai-noua-arma-a-romaniei-impotriva-comertului-de-infractionalitate-19018.
[24] Malaiezia în 1998, Irlanda, Japonia, Pakistan, Germania, Portugalia, Polonia, Spania în 2006, Marea Britanie, Australia şi SUA în 2007, Serbia şi Coreea în 2008, România în 2009. Numai România implementează sistemul complet şi fără rezerve.
[25] Din acest moment, posesorul de buletin / paşaport / carnet de conducere / card de sănătate / card de credit care conţine cip devine cea mai uşoară pradă în faţa oricui are un cititor de cipuri RFID şi/sau un calculator.
[26] Paşaport biometric spart în 2008 în UK. De atunci UK şi Irlanda contestă cip-urile biometrice. Vezi http://www.gss.co.uk/news/2008/04/?&id=4988; http://www.guardian.co.uk/technology/2006/nov/17/news.homeaffairs
[27] Vezi http://www.darknet.org.uk/2008/06/hackers-crack-london-tube-oyster-card/ (RFID spart).
[28] Vezi http://omroep.vara.nl/tvradiointernet_detail.jsp?maintopic=424&subtopic=38690; http://www.theregister.co.uk/2006/08/04/cloning_epassports/
[29] Vezi K. Albrecht, Microchip-Induced Tumors in Laboratory Rodents and Dogs: A Review of the Literature 1990-2006.
[30] Vezi Electronic Frontier Foundation şi de CASPIAN, două organizaţii din SUA luptă pentru libertatea individuală în faţa măsurilor de urmărire şi control electronic impuse de guverne. Katherine Albrecht este fondatoarea şi preşedinta CASPIAN (Grupul consumatorilor care sunt împotriva invadării intimităţii de către supermarketuri – Consumers Against Supermarket Privacy Invasion and Numbering) şi autoare a lucrării „Cipurile-spion: Cum plănuiesc mega-corporaţiile şi guvernul să vă urmărească orice mişcare cu RFID” (Spychips: How major corporations and government plan to track your every move with RFID). ; La un pas de Semnul Fiarei, un documentar de Katherine Albrecht: http://video.google.co.uk/videoplay?docid=-2029681589148358971&hl=en
[31] Western Balkans Security Observer English Edition (Western Balkans Security Observer English Edition), issue: 4 / 2007, pages: 6268, on www.ceeol.com.
[32] Vezi Comunicatul Sfântului Munte Athos catre poporul ortodox: http://victor-roncea.blogspot.com/2009/01/crestini-organizati-va-formular-de.html; parlamentul scotian respinge noile carduri de identitate cu cip RFID.
[33] Parlamentul scotian a votat impotriva propunerii guvernului Marii Britanii de a emite carduri cu cip de tip RFID. Masura nu are nici un efect legislativ insa membrii parlamentului scotian au opinat ca aceste noi carti de identitate nu vor scadea criminalitatea si nici nu vor creste securitatea cetatenilor, in schimb vor afecta puternic drepturile civile. Parlamentarul Fergus Ewing a declarat in fata parlamentului local ca guvernului nu-i poate fi acordata increderea ca va pastra in siguranta datele stocate pe cipuri si ca intreaga investitie de 5 miliarde de lire sterline este o teribila risipa care ar putea fi folosita mult mai eficient in alte scopuri.
[34] Vezi http://sorinalukacs.wordpress.com/2009/01/16/pasapoartele-biometrice-un-semn-al-apocalipsei-ori-o-simpla-masura-de-securitate/; sursa: Pilots threaten to strike over ID cards; Pilotii britanici ameninta cu greva datorita noilor carduri de identitate cu cip RFID
[35] Citat în http://savatie.wordpress.com/2009/01/15/scandalul-cip-urilor/
[36] 2 Cor 13, 14; Rom 16, 24.
[37] 1 Cor 15, 49.
[38] Efeseni 4, 14. Majoratul omului coincide cu hristificarea lui (christopoiesis).
[39] Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995, p. 51.
[40] Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos 4, PG 150, 604A.
[41] Sfântul Vasile cel Mare, La Naşterea lui Hristos 6, PG 31, 1473A.
[42] Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Ed. Deisis, Sibiu 2002, p. 69.
[43] Vezi vaccinarea cu Gardasil, „anexarea şi livrarea” României la UE fără referendum, legea 298 din 2008, cip-urile biometrice etc., acţiuni care arată dispreţul aleşilor noştri faţă de cetăţeni şi o privare a libertăţii noastre de opinie şi de acţiune în perfectă armonie cu Constituţia României.
[44] Vezi BITE (http://www.biteproject.org/) – research and to launch public debate on bioethics of biometric technology; http://www.cssc.eu/media_coverage.php:
[45] Din păcate, actul este de circulaţie internă şi este inaccesibil pentru public.
[46] Vezi art.26: Autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si viaţa privata. Persoana fizica are dreptul sa dispuna de ea insasi, daca nu incalca drepturile si libertatile altora, ordinea publica sau bunele moravuri; art. 28: Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al convorbirilor telefonice si al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil. Vezi şi art. 53 şi 148.
[47] Art. 1 din Declaratia universala a drepturilor omului spune ca toate fiintele se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi. Art. 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in domiciliul lui sau in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei sale. Orice persoana are dreptul la protectia legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
[48] Vezi Mihai Valică, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen Lehre und der Tradition der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, lucrare de doctorat, Freiburg 2007; Mihai Valică, Pavel Chirilă, Andreea Băndoiu, Cristian Popescu, Teologie socială, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007.