UNDE PRINTR-UN PRIMAR SE ÎNŢELEG ŞI ALŢII…

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe…

Luna februarie a trecut, cu parodia Dragobetelui şi cu St. Valentine’s Day, lăsînd încă o dată gustul amar al perversiunii noastre sufleteşti şi mentale. Iată însă că, aşa cum nu li se întîmplă prea des păstorilor noştri, o atitudine de responsabilitate părintească s-a făcut auzită dinspre Episcopia Devei şi Hunedoarei (P.S. Gurie), cu privire la imunda „apucătură” a oficierii de Dragobete a unor aşa-zise „căsătorii de probă” (de o zi!), de către anumiţi primari, mai ales din zona Ardealului. (R. C.)

Domnule Primar,

Vă scriu aceste rânduri din pricina preţuirii şi a dragostei pe care v-o port, dar şi din grija părintească şi duhovnicească  cu care sunt dator înaintea lui Dumnezeu pentru toţi cei încredinţaţi mie spre păstorire – după spusa proorocului: Şi pe tine, fiul omului, te-am pus Eu străjer casei lui Israel şi tu vei auzi cuvânt din gura Mea şi îl vei vesti din partea Mea. Când Eu voi zice păcătosului: „Păcătosule, vei muri”, şi tu nu-i vei grăi nimic, ca să vesteşti pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta (Iezechiel 33, 7-8).

Cu bucurie constat că generaţiile tinere îşi regăsesc rădăcinile şi identitatea în dimensiunea românească a existenţei prin redescoperirea unor sărbători care au dat oarecând cheag şi sens existenţei sociale. Printre ele se numără şi Dragobetele – un prilej de a prăznui negrăita taină a iubirii feciorelnice şi care recapitula şi ordona tinereţea într-o profundă viziune morală înspre  pregătirea pentru o viitoare căsnicie.

Generaţiilor vârstnice le revenea cândva (şi le revine şi astăzi) datoria de a veghea cu fermitate gingaşă (care nu strivea farmecul libertăţii iubirii, dar nici nu îngăduia să fie confiscată de biologie) sentimentul îndrăgostirii şi taina căutării şi întâlnirii tinerilor. Sărbătorile la români, precum Dragobetele, reuşeau să aducă şi să păstreze la un loc bucuria lui Dumnezeu pentru viaţa omenească şi bucuria omului pentru viaţa cerească. Pe-trecerea (vorba lui C. Noica) era prilej de a sesiza ceea ce este trecător şi ceea ce este veşnic din clipele existenţei pământeşti. „Trecătorul” (nestatornicul din taina timpului, adică vremelnicul) era cu înţelepciune îndreptat şi cuprins în albia veşniciei. Aşa au trăit românii în istorie şi de aici minunea statorniciei româneşti în valurile vitrege ale istoriei.

Cu durere negrăită constat că regăsirea rădăcinilor româneşti ale existenţei de către generaţiile tinere alunecă tot mai des şi tot mai mult în derizoriu. Praznicele creştine, sărbătorile din popor (unele cu rădăcini de dinaintea încreştinării noastre, dar transfigurate apoi de Întruparea Domnului Hristos) sunt parcă destructurate sistematic, sunt golite de conţinutul transcendent (adică de sâmburele mai presus de timp şi de istorie şi care a generat şi „timpul românesc” şi istoria noastră creştină) şi aruncate în orizontul unui spirit de bâlci şi carnaval. Naşterea Domnului, Învierea Domnului şi alte praznice care, în dimensiunea creştină românească, suprimă distanţa dintre cer şi pământ, sunt reduse la spiritul de „supermarket”, de profit al pieţei.

Dragobetele, din sărbătoare a iubirii neprihănite, ce înalţă tinereţea în bucuria supremă de a fi, este transformat într-un jalnic concubinaj al desfrânării! Cine şi de ce o face? Cine sunt cei care dezbracă iubirea de sfinţenie şi o rezumă la instinctele unei discoteci?

Generaţiile vârstnice, datoare să vegheze ca duhul creştin românesc să nu moară în copiii noştri, se transformă în jalnici agenţi matrimoniali de o zi. Primarul – omul reper moral, intelectual şi gospodăresc al unei comunităţi, părintele fără veşminte preoţeşti al celor din „parohia” (primăria) ce i-a fost încredinţată – joacă rolul unui oficiator al unei iubiri şi căsătorii de probă! Normalizează, adică, alungarea lui Hristos din cetate!!!

Domnule primar, oricare ai fi, aceasta este o blasfemie! O blasfemie împotriva lui Dumnezeu atunci când participi şi sapi la temelia instituţiei sacre a familiei creştine încheind căsătorii de o zi! Este o blasfemie împotriva neamului românesc, a identităţii sale exprimate şi în sărbătoarea Dragobetelui, atunci când sanctifici iubirea redusă la concubinajul de o noapte! Este o crudă blasfemie împotriva iubirii, căci iubirea  singularizează pe om în rândul tuturor formelor de existenţă şi  înveşniceşte comuniunea între doi tineri. Te-ai gândit vreodată că cei doi tineri cărora le oficiezi curvia de o zi ar putea fi copiii sau nepoţii tăi?! Nu te cutremuri de judecata istoriei pe care o scoţi din devenirea românească şi creştinească de dragul a 30 de arginţi (adică voturi)?!

Îmi pare că Primarului (cu majusculă) nu-i este îngăduit să devină primar (cu literă mică)! Oare n-ar trebui noi, ca părinţi ai tinerilor, să profităm de Dragobete şi petrecerea lor s-o transformăm într-o seară de taifas, unde în loc de parodierea Tainei Cununiei să ne ascultăm unii pe alţii mărturisindu-ne povestea iubirii, taina îndrăgostirii? Să le povestim că în tradiţia neamului nostru românesc, de Dragobete, fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi în cete porneau  cântând să caute primele flori de primăvară, simbol al înmuguririi iubirii întâia oară în sufletul unui adolescent. Că fetele strângeau ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la icoane până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare pentru a le duce precum dorul duce inima celui îndrăgostit către cel drag. Şi că de Dragobete tinerii se adunau şi-şi făceau făgăduinţe sau chiar jurăminte de prietenie. Şi, mai mult, Dragobetele însemna şi aflarea perechii potrivite în lumea păcătoşilor, care începeau a-şi construi împreună cuiburile. În seara de Dragobete  tinerii de azi ar putea afla că numele sărbătorii vine din spaţiul vechi slav,  în care Glavo-Obretenia desemna sărbătoarea „Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, şi, prin urmare, prietenia tinerilor trebuie să fie o mergere înaintea lui Hristos şi o pregătire a căsniciei în Calea Domnului, precum fusese misiunea Sfântului Ioan.

Domnule Primar, dacă noi, sarea pământului şi lumina acestei lumi, consimţim la gesturi care justifică imoralitatea şi desfrâul între tineri prin ideea de căsătorie de probă sau de o zi, atunci la ce va mai fi bună sarea dacă e stricată şi cum va mai lumina lumina devenită ea însăşi întuneric?!

Biroul de Presă al Episcopiei Devei şi Hunedoarei

A trecut Dragobetele, a venit Mărţişorul. Ce frumoasă ar fi ziua de Mărţişor dacă n-ar fi prefăcută în preludiu monden al "praznicului" comunist de 8 Martie! Dar la acesta mă voi referi în postarea următoare...

RIDENDO CASTIGAT MORES (XI)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Umor "negru" pe internet...

                  Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Rrromânie,

                  Ţara mea de patimi, ţara mea de dor?

                  PDL-ul iarăşi de haram să-ţi fie:

                  La trecutu-ţi. mare, mare viitor!

UN «RAPORT» LIRIC CĂTRE «CĂPITAN»

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe…

Soţii Corneliu şi Elena Codreanu

Lui Corneliu Zelea Codreanu

Raport după Recensământul României din 2011

Căpitane, lume multă te preferă mort de tot!

Pentru mine eşti viu încă şi de-aceea-ţi dau raport:

Află, dar, că România nu-i ca Soarele, e-o Lună,

Un deşert ce nebunia şi pe impostori i-adună!

Floarea tânără, ce-odată te urma spre-al ţării bine,

Emigrează dezgustată spre-a servi în ţări străine!

Tânărul ce azi mai are vreun crez legionar

Riscă poate închisoare, dacă nu pare hilar!

Comuniştii, despre care ai sperat c-o să-i răpui,

Sunt tot între noi şi soare, prin ai lor făţarnici pui!

Tot mai rar ne-oferă ţara minunaţi şi neaoşi brazi –

Prunci români abia mai face generaţia de azi!

Dar eu cred că ai răspunsul pentru-un trist recensământ,

Chiar şi-aşa, cu neajunsul de-a mi-l spune din mormânt:

Să ne înmulţim urmaşii, încetând să mai fim trişti!...

Şi să nu ne-abatem paşii, de călcăm pe pui stângişti!

Liviu ULEIA

DE SĂPTĂMÎNA VIITOARE, ÎN LIBRĂRII

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

În sfîrşit, o dată cu dezgheţul, a sosit de la Iaşi (unde s-a tipărit) şi a intrat în difuzare a doua ediţie a cărţii mele În căutarea Legiunii pierdute (Ed. Christiana, Bucureşti, 2012, 394 pagini, format 13/20, preţ: 25 lei noi) Reproduc mai jos – mai ales pentru lămurirea raportului între cele două ediţii - “Cuprinsul” volumului, “Cuvîntul înainte la ediţia a doua” şi “Argumentul” iniţial. Cartea se poate procura şi prin poştă, recurgînd la serviciile Societăţii de Difuzare S. C. SUPERGRAPH S.R.L., Str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucureşti, cod 031216; tel.: 021/320 61 19; fax: 021/ 319 10 84; e‑mail: editura@sophia.ro). A se vedea, pe acest blog, şi următoarele postări puţin anterioare: Cu «căciula» dinainte..., Evola despre Codreanu şi Pseudomorfoze contemporane ale dreptei. (R. C.)

Corneliu Codreanu

Cuprins

Cuvînt înainte la ediţia a doua – pag. 9
Argument – 11

I. Repere istorice
Codreanu şi “fenomenul legionar” – 15
Taina jertfei: cazul Moţa-Marin – 55
O tragedie perpetuă: cazul Nicolae Iorga – 119
Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii – 129
Petre Ţuţea: o consemnare – 145
Intermezzo: mic eseu despre duel – 153
Claudio Mutti, legionarismul şi cazul Mircea Eliade – 159
Istorie şi istoriografie: o altfel de docta ignorantia – 169
Naţionalismul românesc în context european:
ipostaze istorice şi provocări actuale – 177

II. Polemici actuale
Scrisoare deschisă către bătrînii legionari (1992) – 189
Dreptatea d-lui Pleşu – 197
Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate – 207
Un om necăjit: cazul H.-R. Patapievici – 217
O reacţie a d-lui Patapievici – 223
Întoarcerea Marelui Inchizitor – 233
Cum am devenit “antisemit”! – 239
Legionarism şi creştinismn:
note pe marginea unei polemici – 249
Pseudomorfozele contemporane ale dreptei – 271

III. Dosar bibliografic
Lămuriri preliminare – 287
1. Literatura legionară – 295
1.1. Literatura clasică – 295
1.2. Literatura exilului – 306
1.3. Literatura “de sertar” şi postcomunistă – 321
2. Referinţe româneşti – 333
3. Referinţe străine – 353

IV. Anexe: Două întîlniri la Casa Verde
Întîlnirea David Şafran – Corneliu Codreanu – 375
Întîlnirea Julius Evola – Corneliu Codreanu – 385

În loc de încheiere: De Deo et de mortuis – 391

Ionel Moţa şi Vasile Marin

Cuvînt înainte

la ediţia a doua

Prima ediţie a acestei cărţi – demult epuizată – a apărut în anul 2001, în colecţia F.I.D. (“Fapte, Idei, Documente”) a Editurii Vremea din Bucureşti, cu sprijinul Ministerului Cul­turii şi Cultelor din România, ceea ce pe unii i-a iritat peste măsură, cum a fost cazul d-nei Gabriela Adameşteanu, în pa­­gi­nile revistei 22. Alţii au reuşit să reacţioneze firesc, ca de pildă d-l Dan C. Mihăilescu, care a prezentat-o în cadrul e­mi­­­­siunii “Omul care aduce cartea”, cu aprecieri şi cu rezer­ve. Publicul pare să fi primit-o cu interes, ceea ce m-a încu­rajat în pregătirea unei noi ediţii, revăzute şi adăugite.

În această a doua ediţie, cartea aproape că şi-a dublat di­mensiunile. Texte noi au fost incluse în secţiunile “Repere istorice” [1] şi “Polemici actuale” [2], iar la sfîrşit am adăugat o sec­ţiune de “Anexe” [3]. “Dosarul bibliografic” a fost substan­ţial îmbogăţit şi adus la zi.

Am păstrat ca atare “Argumentul” primei ediţii, precum şi mărturisirea – De Deo et de mortibus – inclusă acolo “în loc de încheiere”.

Criza economică pe care o traversăm – şi care e o cruce din ce în ce mai grea pentru lumea publicistică şi editorială – m-a determinat să-mi înfrîng ispita de a introduce în ediţia de faţă (şi aşa destul de voluminoasă) alte cîteva texte de­spre care cred că i-ar fi sporit interesul (mai ales în secţiunea de “Anexe”) şi, în general, să mă mulţumesc cu nişte con­diţii editoriale ceva mai modeste.

Pentru alte cîteva precizări necesare înaintea lecturii, îi trimit pe cititori la “Argumentul” iniţial al cărţii.

Le mulţumesc tuturor celor ce mi-au comunicat obser­vaţiile lor utile pe marginea primei ediţii şi, îndeosebi, celor ce – din ţară sau din diaspora – m-au ajutat la completarea sec­ţiunii bibliografice. Mulţumiri se cuvin şi primilor edi­tori [4] (care au avut ideea cărţii şi m-au stimulat s-o alcă­tu­iesc), precum şi actualilor colegi de la Editura Christiana, care mi-au fost încă o dată aproape, cu toată răbdarea şi în­ţelegerea. Îndatorat îi rămîn şi d-nei Larisa Barbu, ca­re s-a o­­­­cu­pat de austera copertă.

Sper ca această nouă ediţie să-i ajute, mai ales pe cei mai tineri, să separe mai lesne grîul de neghină, atît în ce priveşte trecutul, cît şi în ce priveşte prezentul lumii româ­neşti. Cu neghina ştim ce e de făcut (“se alege şi se arde în foc”); rămîne de văzut ce şi cît vom mai fi în stare să facem cu partea de grîu curat.

Răzvan Codrescu

13 ianuarie 2012

[1] “O tragedie perpetuă: cazul Nicolae Iorga”, “Petre Ţuţea: o con­sem­na­re”, “Intermezzo: mic eseu despre duel”, “Claudio Mutti, legi­o­na­rismul şi cazul Mircea Eliade”, “Naţionalismul românesc în context european: ipostaze istorice şi provocări actuale”. În mod excepţional, unul dintre textele iniţiale (“Istorie şi istoriografie…”) a fost redus la pri­­ma lui parte (“Lumina vine de la Răsărit”), partea a doua (“Cît de negru este roşul?”) părîndu-mi-se, după atîţa ani, redundantă. Redun­dant mi s-a părut în economia cărţii şi istoricul tentativelor postcomu­niste de dreapta, la care am renunţat de tot (mai ales că între timp l-am introdus, actualizat pînă la data respectivă, în structura altui volum: Car­tea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului, Editu­ra Christiana, Bucureşti, 2004).

[2] “Întoarcerea Marelui Inchizitor”, “Cum am devenit «antisemit»!”, “Legionarism şi creştinism: note pe marginea unei polemici”, “Pseu­do­­morfozele contemporane ale dreptei”.

[3] Două mărturii ale unor personaje diametral opuse – un tînăr fiu de rabin (David Şafran) şi un mai vîrstnic “tovarăş de drum” al fas­cis­mului italian (Julius Evola) – despre întîlnirea lor cu Codreanu, la Ca­sa Verde (primul în ianuarie 1937, al doilea în martie 1938).

[4] D-na Silvia Colfescu şi d-l Nicolae Henegaru.

Generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul

Argument

Am adunat în cartea de faţă, la solicitarea Editurii Vre­mea, o parte din paginile pe care le-am consacrat, în ultimii zece ani, controversatei probleme a legionarismului, atît ca fapt istoric, cît şi ca provocare actuală.
Unele texte au rămas în forma lor iniţială (cîteva regă­sindu-se şi-n ţesătura altor volume [1]), altele au fost revizuite şi adăugite, mai ales sub raport bibliografic. Micul articol-eseu “Taina jertfei” [2] a fost aici considerabil dezvoltat, trans­formîndu-se într-un studiu monografic (cel mai complet de pînă azi, din cît am cunoştinţă) despre Moţa şi Marin în con­textul românesc şi european al epocii. Textul despre Radu Gyr [3] vede acum pentru prima oară lumina tiparului.
Am împărţit materia în două secţiuni ce se impuneau aproape de la sine: una inevitabil mai extinsă, “Repere isto­rice” (dar şi istoriografice, după cum se va vedea), cealaltă mult mai redusă, “Polemici actuale” (aici problema legio­nară fiind discutată în cadrul mai larg al coagulării unei noi drepte creştine româneşti, deocamdată firavă şi neconvin­gă­toare). Am socotit util să adaug, pentru cei eventual intere­saţi, şi un “Dosar bibliografic” (care acoperă, dar şi depăşeş­te bibliografia de bază a acestei cărţi).
Încerc, şi pe această cale, să provoc o abordare onestă şi destresată a unei factologii şi problematici complexe, con­vins că legionarismul a avut şi mari păcate, dar şi destule vir­­­tuţi, şi că el este în orice caz – fie că ne place, fie că nu – in­se­parabil legat de istoria şi spiritualitatea românească a se­colului XX. Fără să-l consider reiterabil ca atare, cred că sîn­­­­tem datori cu corecta lui evaluare, acordîndu-i importanţa pe care o reclamă orice mare lecţie a Istoriei. Dincolo de ori­ce angajament ideologic, proporţiile martirajului legionar – pe scena politică, pe front, în lagăre, în închisori – ar trebui să constituie o problemă de conştiinţă naţională şi creştină, mai ales într-o vreme dezafectată ca a noastră, cînd nimeni nu şi-ar mai da viaţa pentru nimic…
Pe de altă parte, sper că, adunate la un loc, aceste texte vor convinge pe orice cititor rezonabil şi onest, român sau neromân, că eu nu sînt (cum “mi s-a strigat” prin presă sau pe aiurea) nici un apologet necondiţionat al vechiului le­gionarism, nici un propagandist insidios al nu ştiu cărui legi­o­narism actual. Desigur, este doar o speranţă între altele, pen­­tru că altminteri m-am dezvăţat demult să mai pun la ini­mă strîmbătăţile unei vremi atît de precare, ceea ce m-a şi de­­terminat să includ, la finalul acestei cărţi, o mărturisire cu caracter mai personal (De Deo et de mortuis), cu care m-am simţit dator măcar faţă de o anumită parte din cititorii mei, mulţi sau puţini cîţi sînt.

Răzvan Codrescu 

13 septembrie 2001

P. S. Menţionez că adoptarea ortografiei cu î (cu excep­ţiile cunoscute) reprezintă opţiunea mea, iar nu a editurii, din raţiuni strict filologice, pe care ar fi oţios să le discut a­ici. Politizarea sentimentală sau demagogică a acestei pro­ble­­­­me are în mine un adversar modest, dar ireductibil.

[1] Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate (1997) sau De la Emi­nescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti (2000).
[2] Apărut mai întîi în revista Puncte cardinale (anul VI, nr. 1/61, ia­nua­­­­rie 1996, p. 1), iar apoi, cu cîteva modificări şi adaosuri, în volu­mul Spiritul dreptei… (pp. 149-153).
[3] Destinat să prefaţeze o traducere sîrbească a cîtorva dintre poemele sale.

RADU PREDA: POLITICIANISMUL BISERICESC

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Conflictul ortodoxo-ortodox

din Transilvania

Recenta decizie a Sinodului Bisericii noastre stârneşte uimire şi, la nu puţini, indignare. Înainte de Sinod, am scris şi am vorbit pe tema „rearondării” celor două Mitropolii din Transilvania. Nu doresc să reiau cele deja afirmate. Cu toate acestea, cred că ar trebui lămurite, la capătul unor săptămâni agitate, două aspecte intens vehiculate. Primul: hotărârea din 2012 este o corectare a „nedreptăţii” din 2005. Al doilea: laicatul are o atât de mare importanţă încât Sinodul s-a văzut nevoit să ia act de decizia acestuia, exprimată în Adunările Eparhiale. Sigur, dincolo de aceste aspecte, ar fi cazul să ne întrebăm ce lecţii se pot învăţa din recentele dispute bisericeşti care au avut şi un puternic ecou social.

Receptarea deciziilor sinodale

Înainte de a intra în miezul celor două teme, e nevoie de o scurtă precizare legată de modul cum ar trebui să înţelegem şi astfel să receptăm, în general, deciziile sinodale. Ei bine, în comunicatul de presă al Patriarhiei publicat la începutul lui februarie a. c. ca urmare a dezbaterii din presa locală clujeană, dar nu numai, se menţionează textual că decizia Sinodului din noiembrie 2005 de a reorganiza jurisdicţia teritorială din Transilvania a fost „luată în grabă”. Afirmaţia aceasta este de două ori importantă. Pe de o parte, ea indică involuntar diferenţa de calitate umană şi morală dintre decizia „grăbită” din 2005, dictată de ritmul evenimentelor, şi cea evident premeditată din 2012, beneficiarii ei antepronunţându-se, fapt care a făcut din decizia ulterioară a Sinodului, de acum câteva zile, o surpriză aşteptată. Pe de altă parte, afirmaţia ne arată că, la rigoare, Sinodul poate lua decizii dacă nu greşite, oricum incomplete sau cel puţin discutabile. Că episcopatul ca atare nu este infailibil, acest lucru îl afirmă ecleziologia şi dogmatica Ortodoxiei deja de secole, contrazicând astfel mentalităţile şi practicile curente. Problema în cazul nostru rezidă în absenţa unor criterii clare în funcţie de care o decizie, precum cea din 2005, poate fi catalogată drept „grăbită”, iar cea din 2012 drept corectă. Pe baza căror principii putem distinge? Sau totul se reduce la cei care decid, azi într-un fel şi mâine în cu totul altul? Este o chestiune de fundamente sau una de persoane? În lipsa unor răspunsuri clare, iată că deciziile sinodale, cu voie de la Patriarhie, sunt lansate dezbaterii publice: un câştig indirect, dar nu mai puţin preţios, al ultimelor zile. Coresponsabilitatea bisericească la care îndemna comunicatul Patriarhiei din 1 februarie poate fi, într-adevăr, exercitată în vederea identificării celor mai bune soluţii pentru comunitatea noastră de credinţă.

Procedură şi matematică

Acum, revenind la afirmaţia recurentă că hotărârea din 2012 este o corectare a „nedreptăţii” din 2005, repet totuşi ceea ce am mai spus: înfiinţarea Mitropoliei Clujului s-a făcut pe fundalul neclarităţilor încă prezente din Statutul BOR, unde problematica sinodalităţii mitropolitane, ca exerciţiu al comuniunii la nivel local, nu este corelată cu aspectul reprezentativităţii în cazul alegerii mitropoliţilor, care nu sunt doar eparhioţi, ci prezidează şi un sinod. Cât mai simplu spus, ceea ce s-a petrecut în noiembrie 2005 a fost o criză tipică de sistem datorată alienării conştiinţei canonice în Ortodoxiile naţionale moderne. Desigur, etapele înfiinţării de noi eparhii sau mitropolii nu au fost urmate în 2005 cu stricteţe, dar au fost completate ulterior. Concret, chiar dacă s-a pornit de sus în jos, cum am atenţionat în epocă, au avut loc apoi şedintele anuale ale Adunărilor Eparhiale care s-au pronunţat, acoperind astfel golul dintre decizia Sinodului şi cea a Adunării Naţionale Bisericeşti, competentă atunci în materie. Repet şi faptul că, în Sinodul din 4 noiembrie 2005, a votat pentru noua Mitropolie de la Cluj inclusiv mitropolitul ales al Sibiului. „Grăbit”, întreg Sinodul a votat pentru, doar două voturi fiind împotrivă. Măcar şi diferenţa evidentă a  raportului de voturi dintre decizia din 2005 şi cea din 2012 exprimă adevărata voinţă a Sinodului. Şi pentru că tot suntem la capitolul de matematică sinodală, decizia din 17 februarie 2012 a fost luată de 41 de votanţi, 6 fiind împotrivă, 8 abţinându-se şi 27 fiind pentru. Cum art. 14, litera k a Statutului BOR (modificat la început de 2011) prevede, la atribuţiile Sinodului, că acesta „aprobă, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor prezenţi, înfiinţarea, desfiinţarea, modificarea teritorială şi schimbarea titulaturii mitropoliilor, arhiepiscopiilor şi episcopiilor din cadrul Patriarhiei Române”, rezultă că recenta decizie este statutară la limită. În funcţie de regula de calcul folosită, ea poate fi chiar contestată. Rezultatul strâns, pe muchie, este uimitor pentru un demers care s-a vrut corectiv în raport cu o decizie anterioară considerată de unii eronată. Cu alte cuvinte, reparând o „nedreptate”, Sinodul riscă să comită o ilegalitate.

Tot în logica abuzului terminologic trebuie considerată şi referinţa repetată, inclusiv în comunicatul din 1 februarie 2012, la „hotărârea comună a Sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului şi Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, reunite în şedinţă comună de lucru la mănăstirea Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, din 16 decembrie 2011”. Or, în vreme ce fiecare Sinod mitropolitan în parte şi Adunările Eparhiale sunt organisme statutare, şedinţele reunite ale unor Sinoade mitropolitane nu au acest statut şi ca atare nu pot hotărî nimic. Chiar dacă nu sunt lipsite de utilitate, dimpotrivă, reuniunile de acest fel au un caracter pur informal, pentru a folosi un cuvânt intrat recent în vocabularul românesc. Fără a dori să găsim cu orice preţ nod în papură şi pete în soare, cert este că în toată polemica aceasta ortodoxo-ortodoxă, pe cât de inutilă, pe atât de tristă, abuzul a fost comis constant, motiv să ne întrebăm iarăşi, deloc retoric, dacă principiile sunt slabe, sau slabi sunt cei chemaţi să le interpreteze şi să le aplice. Din orice unghi am privi, calitatea umană a celor implicaţi este decisivă.

Pentru a nu lungi lista aspectelor procedurale discutabile, să menţionăm şi lipsa de ecou în Sinodul mare a poziţiei Sinodului mitropolitan clujean din 7 februarie 2012. Aducând argumentele bunului simţ, Sinodul local s-a exprimat pentru întregirea teritorială a Mitropoliei de la Sibiu prin trecerea eparhiei de Alba, dar a contestat desprinderea Bihorului. Atât comunicatul de presă, cât şi procesul verbal al Sinodului mitropolitan trec în revistă principiile canonice, pastorale şi sociale care contrazic dorinţa total inexplicabilă ca în numele echilibrării să se producă un dezechilibru şi mai mare. Procedural, nu doar că ierarhii sufragrani de Alba şi Oradea au absentat de la Sinodul mitropolitan, dar nu au înaintat Clujului nici măcar hotărârile Adunărilor Eparhiale. Am asistat la o sfidare personală şi instituţională a autorităţii mitropolitane simetrică, ar spune unii, cu situaţia în care s-a aflat mitropolitul ales al Sibiului, în 2005. Dacă aceasta este starea de spirit în 2012, atunci nu mai există nici un dubiu asupra dorinţei de răzbunare, străină de duhul bisericesc, a iniţiatorilor şi susţinătorilor „rearondării”. În fine, punerea în Sinodul de la Bucureşti a cererii de trecere a Devei şi de revenire a Albei şi Oradiei la Sibiu a avut o sintaxă deficitară, la pachet, fără minimele distincţii de ordin geografic şi pastoral.

Ce vor, de fapt, laicii?

Actorii involuntari ai recentei theodrame au fost laicii. În numele lor se pare că s-a făcut totul. Un studiu sociologic a arătat însă o altă imagine şi a devoalat o înţelegere radical diferită a vieţii bisericeşti. Sigur, nu trebuie să ne conducem în Biserică după sondaje, dar măcar să ţinem cont de tendinţele pe care acestea le scot în evidenţă. În cazul de faţă, pentru prima dată în România post-comunistă, o decizie sinodală a fost precedată de un astfel de studiu sociologic, realizat de IRES, care indica refuzul covârşitor al credincioşilor de a se lăsa antrenaţi într-un război la nivelul ierarhiei ecleziale. În ceea ce îi priveşte pe laicii din Adunările Eparhiale, venerabilul vlădică al Maramureşului, Justinian, a precizat foarte clar că, în fond, contează voinţa episcopului. Aceasta este decisivă. Altminteri spus, episcopii nu se pot ascunde în spatele Adunărilor Eparhiale, invocând „poporul” precum invocă opoziţia politică pe demonstranţii din stradă. Mai mult, potrivit actualului Statut al BOR, în repetate rânduri modificat, laicilor le este rezervat un rol pur decorativ. Într-un astfel de context, a-i pune în faţă pe credincioşi este nu doar un abuz semantic, dar şi o paradoxală dovadă de slăbiciune. Nu poţi conduce autoritar şi să te declari democrat. Un asemenea joc de imagine nu are cum să ţină. Mai ales că, în cazul ecumenismului confuz al ierarhilor de la Timişoara şi Oradea, de pildă, din urmă cu doar câţiva ani, vocea aceluiaşi laicat a fost ignorată suveran.

Cum se întâmplă în momente de criză, tema laicatului a fost indirect adusă în actualitate şi merită să o fructificăm pe măsura importanţei pe care o are. Or, dacă tot este vorba despre ortodocşii ardeleni şi de tradiţiile lor, a invoca moştenirea şaguniană şi a trata laicatul cu dezinteres este cea mai flagrantă formă de a contorsiona istoria. La fel, cât de sincer poate fi cultul pentru Şaguna dacă artizanii „rearondării” transilvane sunt şi cei care par să fi abandonat lupta pentru recuperarea patrimoniului Fundaţiei lui Gojdu, prietenul marelui ierarh? Dacă tot sunt interesaţi să asculte laicatul, ar trebui să răspundă la această întrebare: de ce Biserica nu a dat în judecată, după 1989, statul român şi pe cel maghiar pentru maniera în care au lăsat să se piardă milioane de euro care ar fi putut ajuta decisiv la formarea unei elite româneşti în post-comunism capabile să ofere acestei ţări o şansă reală, alta decât cea otrăvită a copiilor de securişti ajunşi astăzi miniştri? Ce au făcut Mitropolia de la Sibiu sau Episcopia de la Gyula pentru salvarea moştenirii Şaguna-Gojdu? Iată o temă bună, pentru început, în dialogul dintre ierarhie şi laicat.

De ce, totuşi, o Mitropolie la Cluj?

Faptul că Mitropolia Clujului nu este rezultatul exclusiv al ambiţiei fondatorului ei îl arată ataşamentul spontan al clujenilor, indiferent de vârstă sau treaptă socială. Dacă ar fi fost o simplă construcţie orgolioasă, o proiecţie geografică a unei peisaj sufletesc denivelat sau doar un exerciţiu de putere, atentatul la centrul mitropolitan clujean nu ar fi stârnit atâtea reacţii. Or, comună acestora le este lipsa oricărui sentiment de dispreţ faţă de Sibiu. Importanţa Clujului este resimţită ca aparţinându-i, ca fiindu-i proprie, iar nu luată altcuiva. Ridicarea metropolei din inima Transilvaniei în rang bisericesc semnifică în ultimă instanţă împlinirea unui parcurs istoric de luare în posesie a unui teritoriu în care românii erau toleraţi până acum aproape un secol doar la periferie. Nu trebuie să apelăm la retorica naţionalistă, atât de păguboasă tocmai la Cluj, imediat după 1989, pentru a înţelege că recunoaşterea bisericească a unei realităţi mult mai complexe face parte din ceea ce, folosind cuvinte aparent mari, reprezintă proiectul naţional al României moderne. Orbirea decidenţilor ecleziali de acum, exprimată în recentele decizii, este cu atât mai dureroasă cu cât Biserica noastră, autonomă şi autocefală, a fost motorul emancipării naţionale, inclusiv prin cultivarea sistemului mitropolitan care a permis menţinerea unităţii de credinţă în ciuda dezbinării politice. Ignorarea sistematică a faptului că prin două mitropolii prezenţa românilor şi a ortodocşilor în Transilvania se exprimă mai puternic duce în cele din urmă la o absurdă şi blasfemiatoare „concurenţă” între moştenirea lui Ştefan cel Mare, ctitorul episcopiei din Feleac, precursoarea directă a celei din Cluj, şi moştenirea lui Andrei Şaguna, ambii canonizaţi de Biserica noastră.

În loc de concluzii: etica sinodală

Ceea ce a scos cel mai bine în evidenţă recentul conflict ortodoxo-ortodox este deficitul etic al unora dintre membrii Sinodului BOR. Abandonând schimbul de idei şi opinii, nedorind să facă opoziţie preşedintelui Sinodului, singurul abilitat să aibă o părere, unii membri sinodali au transformat consensualitatea în complicitate. Riscul este însă şi mai mare. Din exterior văzând comportamentul sinodal, transformarea ierarhiei în oligarhie este cel mai nociv lucru care se poate produce. Aşa cum în partidele politice, viciate de corupţie şi amatorism, singura „virtute” este loialitatea tribală („Cum doriţi, şefu’!”), la fel, păstrând proporţiile şi mai ales diferenţele stilistice, par să se petreacă lucrurile şi în Sinod. Invazia duhului politicianist este, în esenţă, marea ispită căreia trebuie să îi reziste ierarhii noştri. În ciuda comodităţii pe care o asigură folosirea clişeelor, fronturile din ierarhia Bisericii noastre nu sunt nici pe departe între „ecumenişti” şi „tradiţionalişti”, cum se crede. După ultimele evenimente, este cert că lupta se dă, de fapt, între bun simţ şi mitocănie, între cei cu frică de Dumnezeu şi cei „neînfricaţi”. Trebuie, în faţa acestui tablou, să ne smintim sau să ne pierdem credinţa? Nicidecum. Slăbiciunile slujitorilor Bisericii sunt cea mai mare dovadă că adevăratul cap al ei rămâne Hristos. Amin!

Radu PREDA

UBB/INTER

VIAŢA BATE FILMUL!

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

TOŢI  ARABII  SE  NUMESC  HASSAN...

(o tragicomedie de tranziţie)

“Eu Hassan, nevasta la mine român...” ♦ Unde punem sacii cu splendori?! ♦ Milionarul fumează Stewardess... ♦ “Trandafir, flora care minte la români!” ♦ Un vis de 70 de kg. ... ♦ Şi s-a dus, dulce minune... ♦ Mintea românului cea de pe urmă...

Pe la începutul anilor ‘90, într-o zi de 17 octombrie, pe la ora 10 dimineaţa, în incinta unui liceu ilariopolitan (nu spun care, instituţie importantă!), norocul părea să fi intrat pe uşa din faţă, sub numele de Hassan. Cel puţin aşa s-a recomandat “norocul” (care nu era tocmai “chior”) şi nimeni nu s-a gîndit să-l întrebe mai mult, probabil din teama ancestrală că norocul, dacă-l iscodeşti, fuge...

Fiind norocul acesta în carne şi oase, era firesc ca el să aibă şi-o nevastă (cherchez la femme). “Eu Hassan, nevasta la mine român. Nevasta la mine aici facut liceu, în ‘76 terminat...”. Pe atunci ea se numea Corina D. (un nume de care, vai, nimeni nu-şi mai aminteşte însă!).

Şi astfel Hassan, deşi neîntrebat de nimeni, începu să se prezinte cu familie cu tot, scutind pe toată lumea, din capul locului, de curiozităţi prea chinuitoare. S-a recomandat drept pui de egiptean, stabilit însă în Germania de Vest, ditai medicul ginecolog, cu diplomă din România. Legîndu-se el de ţară (de a noastră, adică), mai prin studii, mai prin nevastă, se pare că va fi căpătat obiceiul ca, între două naşteri, să mai dea cîte-o fugă pe la Ilariopolis, aşa cum i se întîmplase şi-n decembrie '89, cînd tocmai venise să vadă cum mai este iarna pe la noi… şi l-a prins “Revoluţia” la faţa locului, ca pe atîţia dintre frăţiorii lui. Nu ştiu de ce s-a lăţit printre noi bănuiala că mulţi dintre acei misterioşi “terorişti” ar fi fost arabi sadea şi nimeni nu s-a gîndit că vor fi existat şi arabi de bine, asemenea bietului Hassan, care a luptat pe baricade, gata-gata să-şi lase oasele, ca un erou-martir, pe caldarîmul de la Universitate. Acum el îşi ridică nădragii, aplecîndu-se cu greu, şi îşi arată picioarele încă bandajate; nici pe scaun nu se poate aşeza ca lumea, deşi a trecut ceva timp, pentru că un glonţ i-a atins coloana vertebrală şi a trebuit să sufere, sărmanul, o operaţie foarte grea, cu transplant de măduvă, ceea ce nu l-a putut lecui însă de venirile în România. De data aceasta nu patima, ci datoria a fost cea care l-a urnit: “Nevasta şi copiii la mine români estem. Români acum ajutor trebuie. Daca nu ajutam la români acum, atunci chind ajutam?”...

Şi Hassan e pus pe ajutor, nu glumă! Deocamdată n-a adus în ţară decît două TIR-uri, mărturisi el. Nişte mizilicuri, cum s-ar zice: două cabinete medicale (dintre care unul de ginecologie!), 20 de video-telefoane, apoi calculatoare, televizoare, retroproiectoare, dicţionare, enciclopedii şi rechizite, multe rechizite... Toate acestea aşa, pentru obşte. Pe deasupra, Hassan mai avea şi nişte “mici atenţii” pentru profesori (“profesor simta ca profesor este”): pachete de pînă la 70 de kilograme, al căror conţinut n-a fost deconspirat (“pachete la profesor surpriza este”). La aşa ceva ţi se taie răsuflarea: mintea începe să-ţi nălucească splendori şi ar fi păcat să te pierzi în întrebări suspicioase, de genul: “Cum de-a ştiut Hassan cam cîte pachete s-aducă?”...

Toată lumea se învîrte în jurul lui, buimacă. Parcă şi timpul începe să treacă mai greu... Pe la unu fără un sfert, cele două TIR-uri vor pătrunde feeric în curte şi din ele vor începe să curgă, ca dintr-un corn al abundenţei, splendorile Occidentului (via Orientis), de care avem, totuşi, atîta nevoie... Şi acesta nu va fi decît începutul! Căci Hassan are planuri mari. Cere să fie dus prin tot liceul, ca să-şi dea seama de ce ar mai fi nevoie. Trece peste tot cu mersul lui ţeapăn, de om rănit în Revoluţie, din ce în ce mai nemulţumit şi din ce în ce mai generos. Concluzia e limpede, necruţătoare: totul trebuie schimbat, totul este “porcaria”. Un alai de profesori umblă după el, uimiţi şi jenaţi totdeodată, dar, în fine, satisfăcuţi şi plini de speranţă. A sosit vremea ca realitatea să fie privită în faţă. Prea ne-am ascuns după deget. Lăsaţi-l acum să ne judece şi să ne dea! Cineva notează totul pe o listă, la porunca lui Hassan, ca nimic să nu fie uitat. Cel mai rău stă treaba cu mobilierul. ăsta trebuie înlocuit în întregime... Harapul are viziuni: aici va fi aşa, dincolo aşa... Un liceu ca din 1001 de nopţi creşte încet-încet, precum fata morgana, înfierbîntînd minţile tuturora. Veştile circulă rapid de la un etaj la altul: “Ne-a mai adus şi aia...”, “Ne mai dă şi aialaltă...”. Punctul culminant este atins atunci cînd uşa cancelariei se deschide şi o voce transfigurată comunică pe nerăsuflate: “Ne deschide şi un cont în Bancă de 50 000 de dolari!”...

*

Nu putea lipsi, într-o asemenea împrejurare, o trataţie, fie ea cît de modestă. Partea română, deşi ancestral ospitalieră, a fost totuşi luată pe nepregătite, acuzînd o stare de năuceală generală, astfel că trataţia a căzut tot în seama lui Hassan. A scos omul bani din buzunar şi a trimis după nişte vin. Apoi a desfăcut un pachet de ţigări, marca Stewardess, servind pe toată lumea (nici măcar nefumătorii n-au îndrăznit să-l refuze). Nici nu ştiţi ce savoare poate să aibă o ţigaretă Stewardess oferită de un nabab intercontinental!... De, ciudăţenii de milionar!...

Şi aşa, la un pahar de vin acru (pentru că altul nu s-a găsit), Hassan a mai făcut cîteva observaţii şi destăinuiri. Astfel s-a aflat, de pildă, după primul pahar, că “nevasta la mine idiota este”, încercînd să i se bage în afaceri. Acesta a fost răspunsul, pricinuitor de oarecare stînjeneală, la întrebarea pusă mieros de către una dintre amfitrioane: “Dar doamna Corina?” (adică fosta elevă D. Corina, de care nimeni nu izbutea în ruptul capului să-şi amintească).

La un moment dat, cu simpatie şi cu recunoştinţă, cineva zise, adresîndu-se lui Hassan: “Dumnezeu să vă dea sănătate!”. La care altcineva, de alături, interveni cu promptitudine: “Nu Dumnezeu, tu, ci Mahomed!” (sic); adică, vezi Doamne, să i se vorbească omului pe limba lui, să se simtă ca acasă! Arabii ăştia sînt sensibili foc în chestii de religie, nu ca noi, “europenii”, cărora puţin ne pasă! Dacă se supără Hassan? Ne dă Doamne-Doamne alte splendori în loc?... Dar aici reacţia lui Hassan fu cît se poate de surprinzătoare: “Nu, nu, Allah dumnezeu, Mahomet profet la el este. Dar Hristos mai mare ca Mahomet este. Citit Coran, scris Hristos mai nainte de Mahomet fost. Eu arab, nevasta şi copiii la mine creştin ortodox estem”. Arab emancipat, dom'le, nu ca ăia din Golf! De alături, cineva face observaţia subtilă că “religia aceea este bună care-i face pe oameni cei mai buni”. Şi mai bun ca Hassan, să dea de toate la toţi, cine-şi poate închipui?! A rămas însă neclar, pînă la urmă, cine-l făcuse atît de bun pe Hassan: mahomedanismul sau creştinismul?...

Între timp, uşa se deschise şi cineva pătrunse înăuntru cu un braţ de trandafiri, gîndindu-se, probabil, să facă ambianţa mai plăcută. Atunci Hassan, cu autoritatea unui şeic în propriul lui harem, începu să strige ca un apucat: “Afara, afara cu trandafir! Asta flora care minte la români!”...

*

        

Cu fiecare clipă, agitaţia crescuse în tot liceul. Absolut toţi profesorii să fie adunaţi de urgenţă! Cine se află în şcoală, să rămînă! Cine se află acasă, să fie îndată chemat! Telefoanele zbîrnîie. Fiecare să se prezinte şi să se descurce, să-şi ia în primire pachetul îndată ce o să vină şi să-l care acasă cum o şti, că şi aşa nu prea avem unde pune atîta grămadă de “ajutoare”! Se ridică şi problema unde vor fi instalate cabinetele medicale. O mînă bate aerul: “Las' că ne descurcăm noi, numai să le vedem aici!”... Nu se întreabă nimeni la ce-ar fi bun într-un liceu cabinetul de ginecologie...

Unii anticipează cam cît de mari trebuie să fie pachetele individuale, desenîndu-le în aer, cu ambele mîini... 70 de kilograme... Asta înseamnă, deci, cam aşa, cam cît o ladă de televizor color... Măricele, deh! În nici un caz nu le poţi duce în braţe... Asta va fi o problemă, mai ales pentru “noi, doamnele”... Cine are maşină e rezolvat (dar cîţi au?!)... Ceilalţi – cu taxiul, cu furgoneta...

Alţii sînt mai avansaţi, au trecut la conţinut. O doamnă profesoară, cusurgioaică din fire, pretinde că a mai văzut dumneaei astfel de “ajutoare”: ditamai pachetul şi, cînd colo, ce găseşti în el? Mai mult făină şi paste făinoase, nimic mai de Doamne-ajută!... Altele, dimpotrivă, găsesc că ar fi grozave chiar şi făina sau făinoasele, ba chiar încep să peroreze asupra posibilelor întrebuinţări...

Toată lumea visează cu ochii deschişi. “O fi pus şi cutare lucru?” sau “Te pomeneşti că ne-a pus şi cutare...” – fiecăruia venindu-i în gînd lucrurile pe care şi le-ar dori îndeosebi. Un vis de 70 de kilograme este destul de încăpător...

Hassan îi îndeamnă întruna pe toţi să spună care de ce crede c-ar avea mai urgentă nevoie, mai ales pentru disciplina pe care o predă. Data viitoare nu vrea să mai aducă nimic la nimereală. De aceea se mai interesează din cînd în cînd dacă listele ţin pasul cu nevoile constatate şi exprimate. Da, da, s-a consemnat totul, nici o problemă...

În ciuda înfăţişării lui modeste, în ciuda grosolăniilor pe care le mai scapă la răstimpuri, Hassan este irezistibil, i-a cucerit pe toţi, de la portar pînă la directori. Ochii tuturora strălucesc de o neţărmurită recunoştinţă. Se strîng bani în scopul cumpărării de mici atenţii indigene (de la artizanat, se-nţelege!). Sînt avuţi în vedere atît Hassan (i s-a şi cumpărat pînă la urmă o frumoasă faţă de masă brodată), cît şi – cu anticipaţie – şoferii celor două TIR-uri (tot feţe de masă, dar proporţional mai mici). Este adevărat că darurile n-au mai ajuns să fie înmînate, ele rămînînd să completeze recuzita strigatului la prune tîrzii...

*

Făcută mobilizarea generală, întocmite listele, lichidată consumaţia, Hassan s-a uitat la ceas şi a decretat că gata, e timpul, trebuie plecat spre Intercontinental, acolo unde TIR-urile probabil sosiseră deja, treaba avînd să meargă repede, nemţeşte, fără întîrzieri. În cel mult trei sferturi de oră maşinile vor fi aici, în curtea destinatarului. Mult a fost, puţin a mai rămas...

Venit probabil cu taxiul, “domnul Hassan” a plecat, însoţit de reprezentanţii ierarhici ai liceului, în maşina personală a unuia dintre aceştia. Pe drum (nu prea lung) îi mai vine omului o idee: n-are cumva partea română o anume sumă de bani (pentru care ulterior va primi, fireşte, echivalentul în valută), ca să li se dea şi şoferilor un avans în moneda ţării, aşa, pentru primele cheltuieli? Partea română are, dar nu are la ea. Se va rezolva însă la întoarcere, “nici o problemă”... Hassan aude şi rămîne tăcut.

La Intercontinental – nici urmă de TIR-uri hassaniene. Hassan joacă rolul boss-ului nervos. O mică întîrziere, o jumătate, poate trei sferturi de oră, mai mult nu se pune problema... Va rămîne el aici, să-şi aştepte oamenii; ceilalţi să se ducă la treburile lor... Va suna el imediat ce vor sosi maşinile...

Cam aşa s-a produs despărţirea de Hassan, pe la vremea prînzului, cînd şi impostorii, şi milionarii se duc să mănînce. Numai bieţii profesori au rămas să viseze pe inima goală, cam pînă spre lăsarea serii, cînd vraja a prins să se desfacă. Pierzîndu-şi răbdarea şi începînd să miroasă cacealmaua, o delegaţie aleasă pe sprînceană (cei mai îndrăzneţi, cei mai descurcăreţi) a descins din nou la Intercontinental, să întrebe de unul Hassan şi de două TIR-uri... “Cine-au cunoscut, cine mi-au văzut...”

*

Imediat ce vraja s-a destrămat, iat-o venită şi pe ea, mintea românului cea de pe urmă! Cine a fost şi ce-a urmărit oare Hassan?... Bughi mambo rag... Nici n-arăta a milionar; era mai degrabă un pîrlit: cine-a mai văzut milionar să fumeze Stewardess şi să bea vin de Gostat?!... Auzi tu, pachete de 70 de kilograme! Mie de la-nceput mi-a mirosit... Şi chestia cu 50 000 de dolari în cont – prea de tot, zău aşa! Sau povestea cu Mahomed şi cu Hristos... Ce credea el, că noi sîntem fraieri? Ne trebuia nouă, auzi, cabinet de ginecologie! Ce sîntem noi, instituţie educativă sau maternitate?!...

Nu cumva o fi fost vreun mare escroc? Deşi chiar dacă-i dădeam banii ceruţi la urmă, parcă prea era nimica toată: nu făcea un escroc serios tot circul ăsta doar pentru atît! Mai degrabă, un găinar mărunt, acolo... Dar nu cumva o fi fost vreun spion? Fugi de-aici! Ce să caute un spion într-un prăpădit de liceu?! Cred că mai degrabă era un psihopat, vreun mitoman cu mania grandorii... Sau a vrut pur şi simplu să-şi bată joc de noi? Se prea poate... (Cîţiva îşi dreg vocea). Se prea poate... (Apoi, con brio:) În orice caz, Corina aia, sau cum o chema-o, îţi dai seama ce poamă!... Să se uite, tu, cineva în arhivă... Ei, asta-i acum! Doar n-o să-i facem jocul în continuare, umblînd ca proştii prin hîrţoage...

Probabil că nimeni nu va şti niciodată exact cine a fost şi ce a urmărit “Hassan”. Dar de-acum nu mai este vorba de nici un Hassan. Şi nici măcar de “colectivul de cadre didactice” al unui renumit liceu ilariopolitan. (Am aflat, în urmă, că scenariul s-a repetat, aproape întocmai, la alte două licee din Capitală!!!). E vorba de tragicomedia unei lumi care nici măcar nu mai are luciditatea de a-şi plînge de milă...

Răzvan CODRESCU

PĂRINTELE CALCIU: ULUITOAREA CONVERTIRE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Părintele Gheorghe Calciu  (1925-2006)

Textul de mai jos al părintelui Gheorghe Calciu (scris în urmă cu aproape 20 de ani, apărut în revista Puncte cardinale şi apoi în volumul Homo americanus), pune o problemă mai puţin cunoscută de publicul larg: convertirea tot mai multor evrei la creştinism. Părintele se referă îndeosebi la situaţia din Statele Unite, de la începutul anilor ‘90, oferind statisticile de atunci; nu am la îndemînă statistici la zi, dar cert este că fenomenul a continuat şi generează şi azi o puternică tensiune interevreiască. Apariţia sectei Evreilor Mesianici sau a aşa-numiţilor Jews for Jesus a determinat reacţia numită Jews for Judaism (organizaţie întemeiată în 1985 de rabinul Bentzion Kravitz). Problema este interesantă pentru starea religioasă a lumii în pragul noului veac şi mileniu şi pentru raportul “în teritoriu” dintre cele două monoteisme biblice. (R. C.)

În ultimele decenii, în special după 1970, numărul evreilor din Statele Unite convertiţi la creştinism a crescut de la circa 1000 de persoane la circa 140.000. În felul acesta, în ultimii 20 de ani au fost convertiţi de 140 ori mai mulţi evrei decît în cei 400 de ani scurşi de la începutul sta­bi­lirii lor masive în SUA. Această scurgere de persoane umane de la iudaism spre creştinism a alarmat comunitatea evreiască şi a determinat apariţia unei puternice organizaţii, EVREII PENTRU IUDAISM (JEWS FOR JUDAISM), care are misiunea de a îm­piedica această convertire tot mai periculoasă pentru con­cep­tul evreiesc de “popor ales”.

Evreii care oscilează între creştinism şi iudaism, sau care serbează Hanuka, dar îşi fac şi pom de Crăciun, sînt cu mult mai numeroşi decît cei care se declară creştini. Numă­rul acestor evrei este de aproape un milion şi jumătate: circa 700.000 se declară ataşaţi de creştinism, nu merg la sina­go­gă decît o dată sau de două ori pe an, şi cam tot de atîtea ori, sau chiar mai des, la bisericile creştine. Ceilalţi se con­si­deră evrei prin cultură şi etnicitate, iar nu prin religie. Ambele categorii sînt considerate de comunitatea evreiască drept pierdute pentru iudaism.

Şi noi, şi evreii ne punem întrebarea ce se întîmplă cu aceşti oameni care îşi părăsesc grupurile cărora le apar­ţin, pentru a se ataşa, mai lent sau mai rapid, altor grupuri, cu cultură şi spiritualitate diferite? Fără îndoială că există o anchiloză a iudaismului, care nu mai satisface dorinţa mis­tică şi de cunoaştere a evreului contemporan, însuşi con­cep­tul de “popor ales” începînd să devină iritant pentru mulţi evrei. În al doilea rând, aspectul tot mai închis al societăţii iudaice, exclusivismul tot mai accentuat pe care această so­cie­tate l-a adoptat, în special după înfiinţarea statului Israel (1948), duce la anchiloză şi la treptata abandonare a acestui tip de societate.

Filosoful fran­­­cez de origine evreiască Henri Bergson, mort în 1941, vorbea, în Les deux sources de la morale et de la religion, despre “morala închisă” şi despre “morala deschisă”, precum şi despre “religia statică şi cea dinamică”. Morala statică, spunea el, este un conformism pur, ea se prezintă ca o colec­ţie de imperative impersonale şi raţionale. “Morala des­chi­să” este un elan creator al binelui şi se întruchipează în eroi şi în sfinţi, care devin modelele noastre pe calea progresului moral infinit. “Religia statică”, asemenea “moralei închi­se”, se circumscrie pe ea însăşi în rituri şi habitudini. “Religia dinamică” este credinţa în “Infinitul” prezent în noi şi care ne cere să făptuim.

Toţi contemporanii au recunoscut în aceste opoziţii polii celor două religii: iudaismul şi creştinismul. Pentru noi, cei care trăim fenomenul de extindere a creştinismului şi de “uscare” a iudaismului, este uşor să recunoaştem as­pec­tul închis al societăţii şi al moralei iudaice, ca şi aspectul deschis al creştinismului, dinamismul lui, prezenţa vie a martirilor/mucenicilor şi a eroilor creştini care ne atrag spre cele de sus.

Grupul EVREII PENTRU IUDAISM afirmă că cei ce trec la creştinism aparţin, în cea mai mare măsură, laxis­mu­lui religios şi moral al celor ce refuză să se supună disci­pli­nei iudaice şi caută… non-conformismul creştin. Pe de altă parte, cei ce trec la creştinism spun că numai religia creştină a găsit o relaţie directă şi personală cu Dumnezeu, prin Iisus Hristos, relaţie pe care nici un iudeu nu o poate rea­liza în mozaism, din cauza raportului de păcat şi răzbu­nare divină pe care iudaismul îl proclamă ca relaţie cu Dumnezeu.

Fiecare evreu care citeşte Biblia creştină şi are o anumită aprehensiune pentru iubirea nediscriminatorie a semenului său este şocat de profunzimea cuvintelor lui Iisus şi se simte eliberat de frică şi de constrîngere. Iudaismul este gol de semnificaţii spirituale, spun unii dintre aceşti convertiţi. Lor li se pare că iudaismul ar fi nebulos şi lipsit de spiritualitate. Aceste afirmaţii nu sînt deloc noi pentru creştini. Ştim acest lucru de la Mîntuitorul Însuşi, Care i-a numit pe evrei lipsiţi de umilinţă, iar pilda vameşului şi a fariseului este ilustrativă în acest sens. Mîndria lor de a da zeciuiala, de a posti şi de a face milostenie la răspîntii, ca să fie văzuţi de oameni, este semnul morţii lor spirituale.

Pe de altă parte, caracterul închis al societăţii iuda­ice, care nu admite străinii convertiţi la mozaism şi nu-i consideră evrei nici măcar pe copiii născuţi din căsătorii mixte (în caz că mama nu a fost evreică), îi determină pe unii evrei să se simtă ca într-un fel de cuşcă spirituală, extrem de inconfortabilă pentru sufletul uman. Acest exclu­sivism nu este o caracteristică nouă a societăţii iudaice, care devine tot mai politizată după înfiinţarea noului stat Israel, ci se ştie că ea a constituit trăsătura dominantă a mozais­mu­lui încă din vechime. Moise a interzis categoric, sub ame­nin­ţarea pedepsei cu moartea, orice încuscrire cu străinii (cf. Deuteronomul 7, 3-4) şi-i alungă pe străinii şi pe stră­inele căsătorite cu evrei.

După întoarcerea din robia babiloniană, Neemia face acelaşi lucru: alungă soţiile străine şi pe copiii născuţi din ele, iar pe cei căsătoriţi cu străine îi îndepărtează din funcţii (cf. Neemia 13, 23-28). De altfel, referindu-se la aceste excluderi din sînul poporului evreu, Neemia însuşi conchide: “Astfel i-am curăţit eu de toţi străinii şi am pus rîn­duială preoţilor şi leviţilor, fiecăruia după slujba lui...” (13, 30).

În ceea ce priveşte afirmaţia grupului menţionat că numai cei lacşi părăsesc iudaismul, ea nu este total adevă­ra­tă: o serie întreagă de persoane din familii bigote, ba chiar şi fii de rabini, au părăsit de-a lungul timpului iudaismul pentru creştinism.

Iudaismul se simte tot mai ameninţat de aceste de­zer­tări. Oameni simpli şi intelectuali, săraci şi bogaţi, reli­gioşi şi mai puţin religioşi părăsesc mozaismul pentru că, citind Biblia creştină, au înţeles că Legea veche nu mîntuie pe nimeni şi că numai sîngele lui Hristos este cel ce ne sal­vează. Acest număr de convertiţi prin citire şi evanghelizare este aproape dublat prin căsătoriile mixte cu creştini(e). Mult mai puţini dintre cei căsătoriţi astfel trec la iudaism; majoritatea covîrşitoare devin, mai devreme sau mai tîrziu, creştini. Îngrijorarea comunităţii iudaice este cea mai bună dovadă că numărul convertiţilor la creştinism este din ce în ce mai mare. Înfiinţarea organizaţiei EVREII PENTRU IUDAISM, pe lîngă celelalte grupuri de presiune morală şi chiar materială asupra celor care trec la creştinism, are ca scop apropierea personală de fiecare convertit, pentru a-i cerceta motivele părăsirii reli­giei iudaice şi a-i demonstra valoarea Legii lui Moise, pre­cum şi “frauda” făcută de preoţii şi predicatorii creştini pentru a-i converti.

Rabinul Tovia Singer, preşedintele organizaţiei sta­bi­lite la New York şi apoi extinse în cea mai mare parte a Americii, ca şi diferiţi profesori universitari, rabini şi învă­ţători de Lege, îi abordează pe cei convertiţi şi le strecoară cărţi sau casete conţinând “adevărata” interpretare a locu­ri­lor profetice despre Mesia din Vechiul Testament, texte care ar fi “speculate” de creştini pentru a dovedi că pro­feţiile Vechiului Testament se împlinesc în Iisus Hristos. Ei atacă îndeosebi mişcarea EVREILOR MESIANICI, care caută să demonstreze că împăcarea dintre iudaism şi creş­tinism este posibilă prin acceptarea lui Iisus Hristos. Aceste grupuri mesianice se înmulţesc rapid printre evrei. În 1974 erau numai 14 astfel de congregaţii în SUA, pe cînd acum sînt peste 160, toate urmărind convertirea evreilor. Unul dintre cei mai activi în aceste convertiri este pastorul Richard Wurmbrand, un evreu român trecut la luteranism, care a stat în închisoare în România şi acum predică asiduu peste tot, organizaţia sa extinzîndu-se în multe ţări, pînă în Africa şi Asia.

Acum cîţiva ani, pastorul Wurmbrand îmi povestea că a călătorit în acelaşi vagon cu un rabin, cu care a început o discuţie privitoare la Hristos. După mai multe contra­ziceri, au ajuns şi la dispute mai personale. Rabinul i-a con­testat calitatea de evreu. “De ce?”, a întrebat Wurmbrand. “Pentru că te-ai făcut creştin!”. Pastorul a ripostat: “Acesta nu este un motiv suficient. Neam din neamul meu am fost evrei şi am rămas evrei. Credeţi, domnule rabin, că Marx, Engels şi ceilalţi evrei care au adus în lume comunismul, care au făcut parte din grupuri sataniste, care au ucis şi au dis­trus popoare întregi, sînt evrei şi eu nu?!”. “Da”, a fost răs­punsul. “Câtă vreme ei nu au părăsit iudaismul, rămîn evrei”.

Cînd o societate sau o grupare religioasă gîndeşte aşa de exclusivist, este firesc ca ea să înceapă să fie bol­na­vă, cum o numea deja H. Bergson. În realitate, pentru sal­varea omenirii nu există altă cale decît creştinismul. Acest adevăr nu este valabil numai pentru evrei, ci pentru noi toţi. Din ce în ce mai mult se aleg creştinii de necreştini, cei buni de cei răi, “fiii luminii” de “fiii întunericului”, iuda­ismul fiind asemenea candelelor fecioarelor nebune: lumina lor ţine doar cît lumina fizică a lumii. La venirea Mirelui, candelele lor sînt stinse, pe cînd cele ale fecioarelor înţe­lepte continuă să lumineze, binemeritînd “cămara nunţii”.

Să nu ne găsească sfîrşitul cu candelele stinse şi nu cumva să fie pentru noi cuvîntul din urmă al Domnului: “Adevărat vă spun vouă, nu vă cunosc pe voi!”.

(Preot Gheorghe Calciu‑Dumitreasa, Homo americanus.

O radiografie ortodoxă, Ed. Christiana, Buc., 2002; 2007)

RIDENDO CASTIGAT MORES (X)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe…

Francis Montillaud, Morts de rire

GLUME... NOBILE

În ajunul morţii înţeleptului Socrate, un prieten se duse să-l viziteze la închisoare şi dădu acolo peste un profesor de muzică, ce tocmai îl învăţa pe filosof un cîntec la liră.

- Păi cum – exclamă prietenul -, mîine vei muri şi astăzi mai înveţi un cîntec nou?!

La care Socrate i-a răspuns:

- Dar cînd să-l mai învăţ, dragul meu?

☺

Într-o zi, văzîndu-l ducele Jacques-Henri de Duras pe filosoful Descartes cum se delecta cu nişte specialităţi culinare, îi zise în zeflemea:

- Cum, şi filosofii mănîncă lucruri atît de bune?!

- De ce nu? – îi răspunse René Descartes. Îţi inchipui oare că Dumnezeu a creat lucruri delicioase numai pentru proşti?

☺

În carnetele sale, Leonardo da Vinci şi-a notat, alături de numeroase schiţe, observaţii, informaţii, impresii, şi unele anecdote spuse între prieteni. Iată una dintre ele:

Un pictor, fiind odată compătimit cu mirare de cineva că tocmai el, care a pictat tablouri atît de frumoase, are copii atît de urîţi, a răspuns: „Tablourile le-am pictat ziua, pe cînd pe copii i-am făcut noaptea!”.

☺

Cea mai importantă descoperire atribuită lui Pitagora este celebra teoremă care-i poartă numele. Legenda spune că, dîndu-şi seama el de importanţa extraordinară a descoperirii sale, a dat un mare ospăţ în cinstea zeilor, pentru care a sacrificat o sută de boi.

Despre această împrejurare Hegel obişnuia să spună ironic: „A fost o veselie şi o sărbătoare a spiritului pe socoteala boilor!”.

☺

Se spune Soţia lui Pitagora era ea însăşi o femeie instruită şi inteligentă. Fiind odată întrebată după cît timp se purifică o femeie care s-a împreunat cu un bărbat, ea ar fi răspuns: „Cu propriul soţ, imediat; cu altul, niciodată”.

☺

Talleyrand stătea într-o zi între Doamna de Staël şi Doamna Récamier, galant cu amîndouă, dar totuşi cu o vădită înclinare spre cea de-a doua.

- În sfîrşit – spuse la un moment dat, iritată, Doamna de Staël –, dacă am cădea amîndouă în apă, pe care ai salva-o mai întîi?

- O, doamnă baroană – răspunse Talleyrand –, sînt sigur că înotaţi ca un înger!

☺

Filosoful francez Fontenelle, nepotul lui Corneille, se duse într-o zi, dis-de-dimineaţă, cu o problemă urgentă, în vizită la o doamnă cu care era prieten. Doamna îl primeşte în capot şi se scuză:

- Vedeţi, domnule Fontenelle, mă scol pentru dvs.!

- Da, doamnă, dar vă culcaţi pentru altul! – mormăi filosoful.

☺

Henric VIII, regele Angliei, hotărî să trimită un episcop la Francisc I, regele Franţei, într-o vreme cînd relaţiile dintre cei doi monarhi erau foarte încordate. Episcopul îi obiectă că misiunea încredinţată îi punea viaţa în primejdie.

- Să nu-ţi fie teamă! – ripostă Henric. Dacă Francisc te va ucide, voi pune să fie decapitaţi toţi francezii aflaţi în puterea mea.

- Vă cred – spuse episcopul. Mi-e teamă însă că nici unul dintre capetele lor nu se va potrivi pe umerii mei!

☺

Napoleon avea o formulă favorită pentru a-şi exprima dispreţul pentru cineva: „E penultimul dintre oameni!”. Întrebat odată de ce penultimul, împăratul a răspuns: „Ca să nu descurajez pe nimeni”.