miercuri, noiembrie 30, 2016

SINAXAR ROMÂNESC (58)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 




30 noiembrie:  
SFÎNTUL APOSTOL ANDREI,  
CEL ÎNTÎI CHEMAT,  
OCROTITORUL ROMÂNIEI,  
ȘI SFÎNTUL IERARH  
ANDREI ȘAGUNA 
   
În pragul mileniului III, prin hotărîre sinodală, în virtutea unei vechi tradiţii, Sfîntul Apostol Andrei (fratele Sfîntului Apostol Petru şi cel dintîi chemat de Hristos la propovăduire) a fost declarat oficial Ocrotitorul României, ziua prăznuirii sale devenind sărbătoare bisericească naţională. Lui Andrei sor­ţii i-au hărăzit să meargă la propovăduire în părţile dinspre Grecia, Marea Neagră şi Dunăre. A ajuns astfel şi în părţile noastre, lăsînd numeroase urme ale trecerii sale pe la gurile Dunării. În popor i s-a spus mai ales Sîntandrei şi de numele său se leagă numeroase tradiţii folclorice, unele fără legătură cu cadrul bisericesc, printre care şi aceea legată de lupi (cărora Sfîntul Andrei le-ar fi un fel de staroste) şi de vîrcolaci (care ar bîntui, dimpreună cu alte fiinţe malefice, în noaptea ce precedă ziua prăznuirii sale). În vechime, luna decem­brie (imediat următoare zilei de Sîntandrei) purta chiar numele apostolului: Undrea sau Îndrea. Andrei este astăzi unul dintre numele de botez cele mai frecvente în onomastica românească. 
Mitropolitul Andrei (din botez: Anastasie) Şaguna, aromân de origine, născut pe 20 decembrie 1808 (1 ianuarie 1809, pe stil nou) la Mişcolţ, în Ungaria, şi trecut la cele veşnice pe 16/28 iunie 1873, în Sibiu, a fost tuns în monahism la 1833, a ajuns la demnitatea episcopală încă din 1847, iar ca mitropolit al Ardealului a păstorit între 1864 şi 1873, lăsînd, între altele, Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, după care s-a condus Biserica Ortodoxă din Transilvania şi Banat pînă în 1925 și ale cărui principii au stat şi la baza Statutului de organizare a întregii Biserici Ortodoxe Române autocefale, atît în 1925, cît şi în 1948. Canonizarea sa a avut loc în toamna lui 2011. (R. C.) 


Mai puteți citi pe acest blog:   

10 ianuarie: Sfîntul Cuvios Antipa de la Calapodești   
13 ianuarie: Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic     
25 ianuarie: Sfîntul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului   
28 (în anii bisecți: 29) februarie: Sfinții Cuvioși Ioan Casian Romanul și Gherman din Dobrogea  
7 martie: Sfîntul Sfinți Mucenic Efrem, Episcopul Tomisului     
26 martie: Sfîntul Mucenic Montanus preotul și soția sa Maxima     
6 aprilie: Sfîntul Sfințit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium     
11 aprilie: Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica     
12 aprilie: Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău (Gotul)  
14 aprilie: Sfîntul Ierarh Pahomie de la Gledin   
20 aprilie: Sfîntul Teotim, Episcopul Tomisului  
24 aprilie: Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, Mitropoliții Transilvaniei; Sfîntul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș; Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin   
25 aprilie: Sfîntul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului       
26 aprilie: Sfinții Mucenici Chiril, Chindeu și Tasie, din Dobrogea      
28 aprilie: Sfinții Mucenici Maxim, Cvintilian și Dadas, din Ozovia      
2 mai: Sfîntul Ierarh Atanasie Patelarie, Patriarhul Constantinopolului      
3 mai: Sfîntul Cuvios Irodion de la Lainici      
12 mai: Sfîntul Mucenic Ioan Valahul     
27 mai: Sfîntul Mucenic Iuliu Veteranul     
2 iunie: Sfîntul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava     
4 iunie: Sfinții Mucenici de la Niculițel: Zotic, Atal, Camasie și Filip 
8 iunie: Sfinții Martiri Nicandru și Marcian     
15 iunie: Sfîntul Mucenic Isihie     
22 iunie: Sfîntul Ierarh Grigorie Dascălul     
24 iunie: Sfîntul Niceta de Remesiana     
30 iunie: Sfîntul Ierarh Ghelasie de la Rîmeț     
1 iulie: Sfîntul Ierarh Leontie de la Rădăuți     
2 iulie: Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfînt     
8 iulie: Sfinții Mucenici Epictet și Astion     
18 iulie: Sfîntul Mucenic Emilian de la Durostor     
21 iulie: Sfinții Cuvioși Rafail și Partenie de la Agapia Veche    
26 iulie: Sfîntul Cuvios Ioanichie cel Nou    
5 august: Sfîntul Cuvios Iacob de la Neamț (Hozevitul)    
7 august: Sfînta Cuvioasă Teodora de la Sihla    
11 august: Sfîntul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului    
16 august: Sfinții Martiri Brâncoveni și Sfîntul Ierarh Iosif de la Văratec    
21 august: Sfinții Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și Venust    
23 august: Sfîntul Mucenic Lup   
30 august: Sfinții Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, și Ioan de la Rîșca și Secu, Episcopul Romanului   
1 septembrie: Sfîntul Cuvios Dionisie Exiguul   
7 septembrie: Sfinții Cuvioși Simeon și Amfilohie de la Pîngărați   
9 septembrie: Sfinții Cuvioși Onufrie de la Vorona și Chiriac de la Tazlău   
13 septembrie: Sfîntul Cuvios Ioan de la Prislop   
15 septembrie: Sfîntul Mare Mucenic Nichita (Niceta) și Sfîntul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș   
22 septembrie: Sfîntul Sfințit Mucenic Teodosie de la Brazi   
26 septembrie: Sfîntul Voievod Neagoe Basarab  
27 septembrie: Sfîntul Ierarh Martir Antim Ivireanul 
1 octombrie: Sfinții Cuvioși Iosif și Chiriac de la Bisericani  
14 octombrie: Sfînta Cuvioasă Parascheva  
21 octombrie: Sfinții Cuvioși Mărturisitori Visarion și Sofronie, Sfîntul Mucenic Oprea, Sfinții Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel  
27 octombrie: Sfîntul Cuvios Dimitrie cel Nou Basarabov 
28 octombrie: Sfîntul Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești, și Sfînta Cuvioasă Teofana Basarab 
9 noiembrie: Sfinții Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat 
12 noiembrie: Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu 
15 noiembrie: Sfîntul Cuvios Paisie de la Neamț 
20 noiembrie: Sfîntul Cuvios Grigorie Decapolitul și Sfîntul Mucenic Dasie 
23 noiembrie: Sfîntul Cuvios Antonie de la Iezerul Vîlcii

luni, noiembrie 28, 2016

CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (XXX)

SUMARUL BLOGULUI 
  

  
TEOLOGIA MISTICĂ  
ȘI DOGMATICĂ (14) 

10. Omul «paradisiac» și omul «căzut» (urmare)
   
Scenariul biblic al căderii, așa cum ni-l înfățișează Moise sub puterea revelației, dar în haina mitică a vremii sale, este următorul: „Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pămînt, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: «Dumnezeu a zis El, oare, să nu mîncaţi roade din orice pom din rai?». Iar femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii raiului putem să mîncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mîncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!». Atunci şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mînca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul». De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mîncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mîncat şi a dat bărbatului său şi a mîncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amîndoi şi au cunoscut că erau goi, drept care au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte. Iar cînd au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde eşti?». Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sînt gol, şi m-am ascuns». Şi i-a zis Dumnezeu: «Cine ți-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mîncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănînci?». Zis-a Adam: «Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mîncat». Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?». Iar femeia a zis: «Şarpele m-a amăgit şi eu am mîncat». Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: «Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele cîmpului; pe pîntecele tău să te tîrăşti şi ţărînă să mănînci în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămînţa ta şi sămînţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcîiul». Iar femeii i-a zis: «Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte prunci; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpîni». Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit: Să nu mănînci!, blestemat va fi pămîntul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi cu iarba cîmpului te vei hrăni! În sudoarea fetei tale îţi vei mînca pîinea ta, pînă te vei întoarce în pămîntul din care eşti luat; căci pămînt eşti [în limba ebraică adamah însemnă chiar „pămînt” – n. n.] şi în pămînt te vei întoarce». Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă [în limba ebraică – n. n.], pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii. Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat. Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscînd binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mîna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănînce şi să trăiască în veci!». De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pămîntul, din care fusese luat. Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vîlvîitoare, să păzească drumul către pomul vieţii” (Facerea, cap. 3). 
Persoanele acestei tragedii sînt, așadar, protopărinții (Adam și Eva, în care se află latent întregul neam omenesc, așa cum pădurea se află potențial într-o sămînță), diavolul, „înșelătorul a toată lumea” și „tatăl minciunii” (în original: „tatăl propriei sale minciuni”), cum am văzut că îl numește Evanghelia, dezbinătorul ce ia aici înfățișarea șarpelui, „cel mai șiret dintre toate fiarele de pe pămînt” (identitatea dintre șarpe și diavol nu este un fruct al exegezei teologice creștine, ci ea este confirmată chiar de Sfînta Scriptură: „Voi sînteți din tatăl vostru, diavolul... El de la început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr” [Ioan 8, 44]; „... balaurul cel mare, șarpele cel de demult, care se cheamă diavol și satana...” [Apocalipsa 12, 9], dar și în destule locuri din Vechiul Testament) și Dumnezeu (Care, deși atotștiutor, lasă lucrurile să se petreacă după voia omului, spre a nu îngrădi cumva libertatea creaturii, atribut de căpătîi al perfecțiunii ei primordiale). 
Ceea ce a fost căderea omului la nivelul Creației văzute fusese mai înainte căderea lui Lucifer la nivelul Creației nevăzute. Omul n-a păcătuit nici cel dintîi și nici de unul singur. Diavolul păcătuise înainte, rupîndu-se, orgolios, din comunitatea spirituală a îngerilor și din comuniunea harică cu Dumnezeu, devenind astfel, prin liberă voie, principiu al răului în sînul lumii create. Neputîndu-se opune lui Dumnezeu în mod direct, el a ales calea de a-L înfrunta perpetuu în mod indirect, subminînd puritatea și armonia originară a lumii, ca duh al ispitei. El a căutat să acționeze în acest scop acolo unde a socotit că se află punctul cel mai vulnerabil al întregii Creații conștiente de sine: nu asupra îngerilor, ci asupra oamenilor; nu asupra bărbatului, ci asupra femeii. De aceea se îndreaptă, în chip de șarpe, spre Eva, amintindu-i de singura interdicție lăsată omului (spre binele lui) de către Dumnezeu („Din toți pomii din rai poți să mănînci. Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănînci cumva, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreșit!” – Facerea 2, 16-17) și punînd-o, viclean, sub semnul îndoielii. Sîmburele ispitei este tot cel luciferic („veți fi ca Dumnezeu”), altoit pe tentația cunoașterii („vi se vor deschide ochii... cunoscînd binele și răul”). Ispita dintîi, prin care omul a consimțit la păcat, a fost, așadar, cea a cunoașterii luciferice, tendențioase și disociative, rebele și lipsite de necesitate. În starea-i originară, omul nu era lipsit de cunoaștere, ci numai de o anumită dimensiune posibilă a acesteia, profund negativă, condiționată de păcat, ca una ce implică, precum se vede, alternativa răului ca lipsă a binelui. Omul trăiește pînă astăzi sub semnul acestei ispitiri, în cultul rațiunii autonome, opuse, cu nebunească trufie, supraraționalității mistice a cunoașterii paradisiace. Mintea omului a încăput, prin liber consimțămînt, de pe mîna lui Dumnezeu pe mîna diavolului, păstrînd însă iluzia că ar fi stăpînă pe sine însăși (a se vedea și excelentul eseu al lui Denis de Rougemont, Partea diavolului, Editura Anastasia, București, 1994). 
De ce a lăsat Dumnezeu omului posibilitatea de a păcătui? Răspunsul este cît se poate de simplu: spre a nu-i șirbi cel mai mare dar pe care i l-a făcut – libertatea. Dar, dacă îi dăduse libertate deplină, cum de îi poruncise, sub amenințarea morții, să nu mănînce din pomul interzis? „Spre a procura materie voinței lui libere”, răspunde prompt Sfîntul Grigorie Teologul. Iar Sfîntul Ioan Damaschin observă că „nu era folositor ca omul să dobîndească nemurirea fără să fie ispitit, ca să nu cadă în mîndria și condamnarea diavolului. Din pricina nemuririi sale, diavolul, după căderea lui de bunăvoie, s-a fixat în rău în chip neschimbat, fără posibilitate de pocăință. După cum iarăși îngerii [ceilalți], după alegerea de bunăvoie a virtuții, s-au stabilit, prin har, în veșnicul bine. Prin urmare, trebuia ca omul să fie încercat mai întîi, căci cel neispitit și neîncercat de nimic nu este vrednic [Înțelepciunea lui Isus Sirah 34, 10]. Și în încercare să se desăvîrșească, prin păzirea poruncii, ca astfel să primească nemurirea ca răsplată a virtuții” (Dogmatica, ed. cit., pp. 93-94). Această poruncă unică și ușor de ținut îl făcea pe om subiect – iar nu simplu obiect – al progresului întru desăvîrșire. El putea cîștiga astfel o vrednicie personală și putea ajunge „la conștiința deplină a excepționalei sale demnități și a înaltelor valori spirituale pe care le posedă, ca și la înțelegerea și recunoașterea [faptului] că suportul lor ultim este în Creatorul absolut, iar nu în creatură, ferindu-l astfel de mîndria prin care căzuse diavolul” (Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, p. 535).  
Sfinții Părinți de limbă greacă numesc peira această „încercare” cu caracter de necesitate, acest „paradox ireductibil” (Vl. Lossky) prin care omul și-a asumat răul păcatului prin binele libertății! „Dumnezeu devine neputincios în fața libertății umane – comentează temerar Vl. Lossky; El nu o poate viola, deoarece izvorăște din propria Sa atotputernicie. Desigur, omul a fost creat prin voința lui Dumnezeu; însă nu poate fi îndumnezeit numai prin ea. O singură voință pentru creație, dar două pentru îndumnezeire. O singură voință pentru a da viață chipului, însă două pentru a transforma chipul în asemănare. [...] Voința divină se va supune întotdeauna căutărilor, abaterilor și chiar revoltelor voinței umane, pentru a o conduce spre un consimțămînt liber. Aceasta este Providența Divină, iar chipul clasic al Pedagogului pălește în ochii celui care L-a simțit pe Dumnezeu ca pe un  cerșetor al iubirii așteptînd la ușa sufletului său, fără a îndrăzni vreodată să o forțeze” (Introducere în teologia ortodoxă, ed. cit., pp. 99-100). 
Ispita a venit de la diavol, prin femeie. Privind „fructul”, Eva se lasă sedusă atît la nivelul simțurilor („socotind că rodul pomului e bun de mîncat și plăcut ochilor la vedere”), cît și la nivel intelectual („vrednic de dorit, pentru că dă știință”). Ea a păcătuit astfel cu toată făptura ei, în carne ca și în duh. Dar nu s-a mulțumit numai cu atît, ci a mijlocit și căderea lui Adam (din ispitită devenind ispititoare; efectul este imediat – săvîrșește răul și devine rea – și contagios: devenind rea, începe să răspîndească răul; șarpele – diavolul – se retrage, cedînd femeii propriul lui rol, iar ea se grăbește să-l îndeplinească neabătut). Filiația păcatului este, așadar, diavol-femeie-bărbat-urmași; păcatul este o boală care „se ia”, măcinînd cu încetul întreaga făptură, devenită Sein-zum-Tode (existență-întru-moarte), după vorba heideggeriană.  
Adam, mîncînd și el din fructul „cunoașterii binelui și răului”, s-a cuminecat cu femeia întru păcat. Actul acesta, cu atît de grele urmări pentru neamul omenesc, poartă numele de păcat strămoșesc sau păcat originar (amîndouă aceste denumiri sînt preferabile celei de „păcat adamic”, căci nu doar Adam a păcătuit, ba chiar el a păcătuit numai în a doua instanță). Avem aici rădăcina și modelul tuturor păcatelor, reprezentînd „nu numai un act de ruptură a comuniunii cu Dumnezeu [...], ci și o denaturare a relației omului cu creația. Interioritatea pervertită se răsfrînge și asupra exteriorității vieții sale. Omul se închide în haosul creației [pe care el însuși l-a determinat]” (Ion Bria, op. cit., p. 294). Prin om păcatul intră în lume (căreia omul îi fusese rînduit drept stăpîn), afectînd-o în totalitatea ei: „Căci și făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o... Căci știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri pînă azi” (Romani 8, 20-22). Deci responsabilitatea omului are și dimensiuni cosmice, cum ne învață tradiția ortodoxă în toate ipostazele ei, dezvoltînd aceste cuvinte ale Apostolului. (Va urma)
  
Răzvan CODRESCU
  
Mai puteți citi pe acest blog: 

Curs elementar de religie creștină (I)    
Curs elementar de religie creștină (II)   
Curs elementar de religie creștină (III)   
Curs elementar de religie creștină (IV)  
Curs elementar de religie creștină (V)  
Curs elementar de religie creștină (VI)  
Curs elementar de religie creștină (VII)  
Curs elementar de religie creștină (VIII)  
Curs elementar de religie creștină (IX)  
Curs elementar de religie creștină (X)  
Curs elementar de religie creștină (XI)  
Curs elementar de religie creștină (XII)  
Curs elementar de religie creștină (XIII)  
Curs elementar de religie creștină (XIV)  
Curs elementar de religie creștină (XV)  
Curs elementar de religie creștină (XVI)  
Curs elementar de religie creștină (XVII)  
Curs elementar de religie creștină (XVIII)  
Curs elementar de religie creștină (XIX)  
Curs elementar de religie creștină (XX) 
Curs elementar de religie creștină (XXI)

sâmbătă, noiembrie 26, 2016

AFR: «GUYLAND» ȘI «FULGII DE ZĂPADĂ»

SUMARUL BLOGULUI 

Am primit și dau mai departe... 


De la Guyland  
la the snowflakes generation
   
Cu ani în urmă am scris despre Guyland, tradus în româneşte ca „Ţinutul bărbaţilor imaturi”. Revenim din nou asupra subiectului, dar dintr-o perspectivă adiţională, aceea a „generaţiei fulgilor de zăpadă”. Guyland e un termen creat de sociologi cu ani în urmă. Originea lui e atribuită lui Michael Kimmel, sociolog la State University din New York, care în 2008 a publicat o carte cu acelaşi titlu (cf. recenzia făcută de New York Times în septembrie 2008).
Guyland denotă, în termeni nesofisticaţi, inabilitatea tinerilor bărbaţi de a se transforma în bărbaţi maturi. E un fenomen observat de sociologi de cîteva decenii încoace la tinerii americani din zonele urbane, care rămîn imaturi pînă la anii de mijloc ai vieţii ori nu se maturizează deloc. Sînt educaţi. În anii studenţiei dezvoltă o viziune şi mentalitate a vieţii care le întîrzie maturizarea ori le-o blochează în întregime. Sînt tineri care, trăind ani la rînd în campusurile universitare, izolaţi de realitate, dezvoltă o cultură proprie, o mentalitate tipică, un set de valori de care nu se dezlipesc cu anii ori chiar deloc (un exemplu al acestui tip de bărbaţi îl reprezintă echipa de fotbal a Universităţii Harvard, al cărei comportament imatur şi infantil a fost subiectul unui recent raport publicat şi comentat în New Yorker).
La cursurile universitare tinerii de tip guyland stau împreună, iau aceleaşi cursuri, merg la masă împreună, mănîncă aceeași mîncare (preferă berea şi pizza), merg la aceleaşi evenimente sportive şi îşi petrec week-end-urile împreună, la beţie ori în sălile de biliard. Îşi formează un cod de conduită aparte. Sînt imaturi în gîndire, în vocabular, în comportament. Nu cunosc grijile vieţii. Rămîn necăsătoriţi. Pentru ei fetele sînt doar un mijloc de împlinire carnală. Nu au orizonturi profesionale deosebite. Nu sînt motivaţi de nimic şi de nimeni. Sînt sarcastici. Locuiesc cu părinţii, nu au bani să-şi închirieze un apartament unde să locuiască singuri. Întîrzie să-şi obţină chiar şi un permis de conducere auto. Mănîncă mîncarea părinţilor şi nu contribuie la cheltuielile din casă, pentru că nu au bani. Se mulţumesc cu slujbe mediocre, nu sînt ambiţioşi să avanseze la locul de muncă. Nu îi pasionează politica ori implicarea în proiecte civice. Stau pe capul părinţilor cît pot. Iar cînd trebuie să se dezlipească de părinţi, se îngrămădesc mai mulţi într-o casă luată în chirie, unde trăiesc în grup şi îşi împart cheltuielile. 
Fenomenul guyland, însă, nu mai e doar unul american. E întîlnit peste tot în lumea occidentală, dar și în Taiwan, Coreea de Sud sau Japonia. Aceeași problemă se resimte şi în Europa. Mulți tineri europeni trăiesc cu mama şi cu tata, ajung în anii 30 ai vieţii şi încă sînt necăsătoriți. Fenomenul începe să fie curent şi în România. 
În ultimii cîţiva ani, însă, sociologii au observat metamorfozarea stilului de viaţă guyland într-un fenomen nou, dar încă şi mai îngrijorător: generaţia post-guyland, pe care sociologii o numesc the snowflakes generation, adică „generaţia fulgilor de zăpadă”. Această generaţie nu e limitată doar la bărbaţii tineri şi imaturi, ci include şi fetele. Cine sînt ei/ele, cum se manifestă fenomenul acesta, e cazul să ne îngrijorăm?
  
Claire Fox – I Find that Offensive!
  
Claire Fox e o scriitoare britanică, ce a publicat anul trecut o carte cu titlul I Find that Offensive! („Mă ofensezi!”). Cartea descrie fragilitatea extremă a tinerilor britanici, mai ales a celor din universităţi. Fox e de părere că la generaţia tînără britanică nu mai e vorba de imaturitatea întîlnită de regulă la orice generaţie tînără, dar care în timp trece, mai ales după absolvirea universităţii. Societatea s-a obişnuit cu studenţii neconformiști, într-un sens rebeli, care pun la îndoială totul, se împotrivesc autorităţii, se cred mai buni şi mai inteligenţi decît toate generaţiile care au trăit înainte de ei, sînt anti-establishment ori îşi dispreţuiesc, indirect, părinţii, crezîndu-se net superiori. „Generaţia fulgilor de zăpadă” e imatură în sens ireversibil, e hipersensibilă, nu tolerează nimic cu ce nu e de acord, se simte și rămîne permanent ofensată. În sensul acesta Fox crede că generaţia snowflakes e o simptomă structurală a societăţii britanice şi europene, dar una care nu e de bun augur. 
Cum se manifestă emoţional „generaţia fulgilor de zăpadă”? În iulie, publicaţia britanică The Spectator le-a făcut un profil nu tocmai măgulitor. Sînt într-o permanentă stare de depresie. Se estimează că cel puţin o treime din tinerii britanici între 15 şi 25 de ani suferă de anxietate ori depresie. Iau serotonin ori prozac pentru a contracara depresia. Sînt rupţi de realitatea vieţii de familie, dar scufundați în cultura mediei sociale. O jurnalistă britanică de 25 de ani scria, anul trecut, un articol în The Telegraph, numindu-și generaţia „Vîrsta Disperării” (Age of Desperation). Jumătate din prietenii ei, scria ea, sufereau de anxietate şi majoritatea dintre ei luau calmante. Părinţii lor se iau cu mîinile de cap: cum este posibil aşa ceva, se întreabă ei, avînd în vedere că generaţia copiilor lor e cea mai bine educată, hrănită, la adăpost şi fără griji din toată istoria omenirii?! Generaţia care, graţie tehnologiei moderne şi a sacrificiilor generaţiilor precedente, foarte probabil va ajunge să trăiască mai mult ca oricare dintre străbunii ei...  
Problema nu se limitează doar la Marea Britanie. „Fulgii de zăpadă” sînt prezenţi şi în Italia, unde sînt cunoscuţi cu numele de bamboccioni, un termen tradus în engleză prin big dummy boys, ceea ce în româneşte ar fi „băieţi mari, dar nătîngi”.
  
Cine poartă vina?
  
Cine e responsabil pentru crearea acestei generaţii imature şi incapabile de maturizare? Profesorii universitari, intelectualii şi filosofii occidentali, în primul rînd, la care se adaugă politicienii ultimilor ani, care, din dorinţa de a primi voturile „generaţiei fulgilor de zăpadă”, promovează imaturitatea ca virtute. Seminţele generaţiei fulgilor de zăpadă au fost semănate în anii ‘70 şi rezultatele sînt văzute astăzi. Tinerii cer o viaţă care să nu impună sacrificii din partea lor. Se împotrivesc libertăţii cuvîntului, pentru a nu fi ofensaţi. Cer ca societatea să le configureze zone de totală siguranţă (safety zones), în care nu poată fi deranjaţi în gîndirea, valorile, obiceiurile ori comportamentul lor. Cei care le critică stilul de viaţă ori minţile fragile sînt acuzaţi de intoleranţă, etichetaţi ca persoane care promovează ura; critică, fac proteste în universităţi și pe străzi, boicotează şi cer destituirea din funcţii a profesorilor care nu sînt de acord cu ei.  
Dar fenomenul acesta nu e întîlnit doar în universităţi: s-a extins în restul societăţii şi de ambele părţi ale Atlanticului. În Marea Britanie multe universităţi au cedat presiunilor generaţiei snowflakes. De exemplu, unele universităţi au anunţat că nu vor mai oferi anumite cursuri care ar putea ofensa studenţii. Alte cursuri au fost rescrise ori modificate, pentru a le face mai puţin „ofensatoare” la adresa anumitor grupuri sociale, etnice, rasiale, religioase, ori la adresa „minorităţilor sexuale”. Un exemplu recent, dar pozitiv, e un profesor din Toronto care refuză să folosească pronume transgenderiste cînd se adresează studenţilor, cu toate că administraţia universităţii îl constrînge să o facă (vezi aici).
De exemplu, cursuri de istorie au fost rescrise pentru a nu-i ofensa pe musulmani. Capitolele obişnuite din cărţile de istorie despre cruciade, de exemplu, au fost abolite în unele universităţi, ori au fost rescrise pentru a-i descrie pe musulmani ca fiind victime ale agresiunii creştinilor. Alte cursuri, obligatorii pentru toţi studenţii, au fost făcute opţionale pentru unii studenţi, care pretind că se simt ofensați. Unele universităţi au adoptat un punctaj care e dat fiecărui curs şi care desemnează nivelul potenţial de „ofensare” a cursului respectiv. În funcţie de punctele desemnate, studenţii au dreptul să nu ia cursul respectiv. Unii profesori îi atenţionează pe studenţi că la o dată anume va fi ţinut un curs care va discuta evenimente pline de cruzime, sîngeroase, ori războaie. S-a ajuns la punctul în care studenţii pacifişti, de exemplu, sînt scutiţi de la orele de istorie care se discută despre războaie. Pozele care ar putea deranja, de exemplu scene de bătălii ori persoane sîngerînde, sînt eliminate. Cum atunci să studiezi medicina? Ori istoria? Ori psihologia? Se discută, de asemenea, eliminarea în întregime a anumitor subiecte din discuţiile de la cursuri. Un exemplu e violul, pe motivul că ar putea aduce în mintea unor studente evenimente neplăcute din viaţa lor. 

Fulgii de zăpadă  
ai universităţilor americane
  
Dincolo de Atlantic, în SUA, situaţia e la fel de dezastruoasă, dar şi bine documentată. Cîteva exemple. În San Louis, Missouri, studenţii au cerut şi reuşit să convingă o universitate catolică să scoată din incinta universităţii statuia unui misionar catolic care cu secole în urmă a convertit la creştinism triburile native de indieni din acea parte a Americii de Nord. Pentru studenţi, statuia simboliza imperialismul creştin distrugător al civilizaţiei native. Studenţii au fost în special ofensaţi de faptul că statuia reprezenta imaginea misionarului în faţa căruia stătea îngenuncheat un băştinaş. La Universitatea Stanford din California studenţii au demonstrat anul acesta, în primăvară, cerînd că următorul preşedinte al universităţii să fie o femeie transgender (adică bărbat schimbat în femeie), lesbiană, necăsătorită, de rasă asiatică. La Universitatea din Texas (Austin) studenţii au cerut, cu succes, eliminarea din campus a statuii lui Jefferson Davis, unul dintre liderii Confederaţiei Sudiste de pe vremea Războiului de Secesiune american din secolul XIX, motivul fiind că Davis aparţinea unui sistem politic care dorea perpetuarea sclaviei în sudul SUA. Luna trecută, tot la Universitatea din Texas, conducerea universităţii a cedat pretenţiilor studenţilor de a se interzice, cu  prilejul Halloween-ului, costume de tipul gypsies (ţigani), cowboys, indieni şi aşa mai departe. Anul trecut Universitatea din Minnesota a interzis prezența în campus a unei cămile care urma să fie mîngîiată de studenţi, studenţii ţinînd-o sus şi tare că evenimentul ar constitui abuz la adresa animalelor. Exemple de genul acesta sînt cu zecile. Unul dintre cele mai extreme cazuri a fost al unei universităţi din Georgia, unde studenţii au impus conducerii universităţii să nu mai abordeze steagul american, pentru că, zic ei, acesta simbolizează imperialismul american. La fel la Universitatea Oxford, unde studenţii au cerut, pînă acum fără succes, eliminarea statuii lui Cecil Rhodes (exploratorul britanic al Africii de Sud), pentru că simbolizează, zic ei, imperialismul britanic. 

Fulgii de zăpadă  
ai Australiei
  
Alte multe exemple au de a face cu studenţi care cer destituirea din funcţii a profesorilor conservatori, în special a celor care nu se raliază în spatele revoluţiei sexuale ori se opun homosexualităţii. Nu puţine au fost cazurile în care profesori de talie au fost concediaţi, inclusiv în universităţi creştine, în special catolice. Un alt caz e re-scrierea istoriei în termeni care să nu ofenseze. De exemplu, Flinders University din Adelaide (Australia de Sud) a eliminat din cursurile universitare termenul „epoca de piatră” (stone age) şi l-a înlocuit cu termenul „societăţi complexe şi diverse” (complex and diverse societies)! Tot Universitatea Flinders a publicat o listă de termeni care nu pot fi folosiţi la cursuri ori la universitate şi i-a înlocuit cu termeni care sînt „neutri”, pentru a evita posibilitatea ofensării unor studenţi. Să nu se lase mai prejos, Universitatea din Melbourne a anunţat noi reguli de conduită, care le interzic profesorilor să-i întrebe pe studenţi numele de familie cu scopul de a le determina originea etnică ori rasială. Alte universităţi au inventat o funcţie nouă, aceea de Chief University Officer, adică „Ofiţerul şef al Universităţii”, a cărui funcţie este de a-i ghida pe studenţi cum să vorbească, ce termeni să folosească şi ce termeni să nu folosească pentru a nu ofensa alţi studenţi. Din această cauză unele universităţi au eliminat termenii „Crăciun”, Paște”, Hanuka” etc. 

Generaţia snowflakes  
iubeşte comunismul 

Îndoctrinaţi de profesori universitari iresponsabili, generaţia snowflakes iubeşte comunismul. Luna trecută a fost publicat în America un studiu privind atitudinile tinerilor americani faţă de comunism. Conform studiului, Karl Marx are mai multă influenţă asupra lor decît Biblia! 64% dintre agreează principiul lui Marx „fiecăruia după nevoile lui”, şi doar 54% principiul biblic „cine nu munceşte nici să nu mănînce”. Studiul a fost făcut de organizaţia americană Victims of Communism Memorial Foundation şi a inclus 2300 de respondenţi. Conform studiului, unii studenţi cred că războaiele preşedintelui George Bush au ucis mai mulţi oameni decît Stalin. Sînt şi ignoranţi. 42% dintre ei nu ştiu cine e Mao Zedong, 40% nu au auzit niciodată de Che Guevara, 18% nu ştiu nimic despre Stalin, 33% nu au auzit de Lenin, iar 18% nu ştiu cine e Putin. Dintre studenţii care au auzit de Lenin, 25% au o părere bună despre el. În timp ce între 80 şi 91% dintre americanii născuţi înainte de 1955 cred că comunismul este un sistem politic rău, doar 55% dintre studenţii americani au o părere negativă despre comunism. 45% dintre tinerii americani între 16 şi 20 de ani ar vota pentru un socialist şi 21% pentru un comunist. Doar 42% dintre ei au o părere bună despre capitalism, în comparaţie cu 65% dintre părinţii lor (studiul poate fi citit aici).
  
Ce-i de făcut?
  
Oare părinţii generaţiei snowflakes fac o favoare copiilor lor căutînd să-i ţină la adăpost de realităţile zilei? De realităţile istoriei? De realitatea naturii umane – depravată, păcătoasă, incapabilă de perfecţiune? Fără îndoială că nu. Tinerii nu se maturizează. Nu pot intra pe piaţa muncii. Nu pot întemeia familii. Nu pot deveni părinţi responsabili ori capabili de a creşte copii, de a aduce pe lume generaţiile care să le ia locul. Generaţia snowflakes trăieşte într-o lume a fanteziei, o lume ireală, într-un clăbuc (bubble), cum spun sociologii. Doreşte să creeze o lume utopică, fantezistă, ireală. Sume enorme sînt investite în educaţia tinerei generaţii, iar întrebarea tot mai serioasă este dacă nu cumva aceste investiţii sînt irosite. Aici rolul părinţilor e important. E obligaţia lor să se asigure că progeniturile le devin cetăţeni maturi şi responsabili ai cetăţii. 

ALIANŢA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA 
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucureşti
Tel. 0741.103.025 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
office@alianta-familiilor.ro



vineri, noiembrie 25, 2016

INTERMEZZO LIRIC: VEAC STRĂIN

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  
Foto: Vladimir Bulat
  
În mine port urîtul altui veac, 
cum port și restul lui de frumusețe, 
ca pe o boală ce mai trage-a leac 
și poate încă minte să ne-nvețe.
  
Dar ce-i în jur așa străin îmi pare 
și-așa de fără rest în zurba lui 
că nici un răsărit de alinare 
pe lume jos sau sus în ceruri nu-i. 

Doar moartea poate capăt să-i mai pună 
acestui iad ce ne-a-nghițit de vii 
și-n care loc de firea noastră bună 
n-a mai rămas, oricît ne-am osteni.
  
Cu zdreanța mea de suflet de-altădată 
te caut, Doamne, ca pe-un țărm stelar, 
dar simt, în sinea mea înfricoșată, 
că vrednic nu mai sînt de nici un dar. 

De vină greu, cu tot ce mă-nconjoară, 
risipitor și-aievea, și în vis, 
ce fac mai mult decît să trag pe sfoară 
icoana mea uitată-n paradis?
  
Dar mila ta e mai nebună poate 
decît credința noastră în minuni 
și nu-i de-ajuns potopul de păcate 
ca tu dreptatea-n noi să o răzbuni.
  
Nu-i rău în toți pe cît e-n tine bine 
și ne iubești oricît de răstignit 
ai fi pe cruci sau minte n-am mai ține 
Cuvîntul tău, prin care ne-ai zidit. 
  
Cu cît te dor, cu-atît îmi ești mai tată 
și lumea nu-i decît răbdarea ta, 
cu tot ce sîntem sau am fost vreodată, 
dar și cu tot ce vom mai fi cîndva.
   
De nu rămînem nimeni și nimic, 
e doar că tu te vrei în fiecare, 
iar de nădejde mai nutresc vreun pic, 
e doar că ești pe cît te cred de mare.
  
Răzvan CODRESCU