ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (L)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

2000

MAICA MIHAELA

Această mărturie tîrzie şi de o duioasă simplitate a Maicii Veronica, stareţa Vladimireştilor, ne-a parvenit la Redacţie, din cîte-mi amintesc, prin intermediul d-nei Maria Constantinescu (n. Blaj), care le-a avut camarade de închisoare, la Ciuc sau la Mislea, în “obsedantul deceniu”, pe multe dintre maicile şi surorile vechiului Vladimireşti. Maica Mihaela (Maria/Marieta) Iordache (sora “bădiei” Iordache Nicoară, martir legendar al lumii legionare), a primit cununa muceniciei în temniţa comunistă de la Ciuc, în primăvara lui 1963. Controversata Veronica (Vasilica) Gurău, pocăită de rătăcirile ce i s-au imputat în anii prigoanei şi îngăduită de oficialităţile bisericeşti, după 1989, ca stareţă a mănăstirii pe care ea însăşi o întemeiase odinioară (la arătarea şi porunca Domnului. “Aici să fie altarul Meu!”), s-a mutat la cele veşnice în toamna lui 2005. Mănăstirea din părţile Galaţilor, unde s-a nevoit şi în al cărei cimitir odihneşte şi marea poetă-monahie Teodosia (Zorica) Laţcu, a ajuns una dintre obştile de călugăriţe cele mai numeroase şi mai bine orînduite din România postcomunistă, iar astăzi nu se mai îndoieşte nimeni de ortodoxia vieţuitoarelor ei. Toate acestea nu vor fi fost străine de rugăciunile cereşti ale Maicii Mihaela, de la a cărei moarte mucenicească se împlinesc în aprilie 50 de ani. (R. C.)

Cu multă bucurie sufletească vom încerca să prezentăm în scurte cuvinte ce a însemnat, pentru mănăstirea noastră, Maica Mihaela.

Maicii Mihaela i se păstrează amintirea ca un foc sacru, pe care îl întreţinem prin rugăciuni de pomenire la sfintele slujbe, la pravila de chilie şi urmînd exemplul vieţii sale.

Cînd ne gîndim la Maica Mihaela, ne apare în memorie ca un diamant care a radiat prin dragoste, prin smerenie, prin sacrificii, prin postiri îndelungate. Pentru obştea noastră a fost ca un far luminos, spre care s-au îndreptat inimile, fiind luată mereu ca exemplu de urmat.

Atrasă de fenomenul tainic al Vladimireştiului, pe care l-a trăit duhovniceşte, acesta i-a transformat întreaga fiinţă şi idealul vieţii sale; astfel a vrut să îşi închine tinereţea slujirii pînă la moarte a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos [1].

S-a născut în 1914, la Nicoreşti, nu departe de Tecuci, într-o familie de buni creştini, Elena şi Alexandru Iordache, în casa cărora a primit o educaţie aleasă.

În cancelaria mănăstirii se păstrează diploma ei de licenţă de la Institutul de Educaţie Fizică din Bucureşti [2].

Avea o puternică credinţă în Dumnezeu, ce a prefăcut iubirea în rugăciune. Era singurul lucru pe care-l făcea tainic, ziua şi noaptea, îngenunchind şi cerînd îmbunarea lui Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor.

Rugăciunea, însoţită cu smerenia şi cu dragostea, a ajutat-o să urce uşor calea desăvîrşirii monahale, la care s-a adăugat şi mucenicia din închisorile ateiste, ridicînd-o pe o treaptă înaltă în veşnicie.

Calităţile sufletului său, ce au făcut-o plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor, reies clar şi din unele lucrări de pictură, de scriere frumoasă, dar mai ales din cum a ştiut să se prezinte ca un exemplu viu în mănăstire. Era un fel de duhovnic la îndemîna oricui şi la orice oră. Cu toate că lipseşte din mijlocul nostru de peste 45 de ani, nu putem spune că s-a găsit cineva care s-o urmeze [3] în desăvîrşire.

În toamna anului 1937, mergînd prin sate şi oraşe, unde eram chemată de către preoţi, pentru a le spune oamenilor mesajul primit de la Dumnezeu, întotdeauna am fost însoţită de Dl. Colonel Coman Ionescu, pensionar din Tecuci, şi de cîte o soră; astfel am ajuns şi în comuna Nicoreşti, fost judeţ Tecuci. La Nicoreşti am fost găzduiţi la părinţii sorei Maria Iordache, devenită mai tîrziu Maica Mihaela. De la prima vedere ne-am simpatizat; eu eram fericită, parcă îmi găsisem omul potrivit pentru o misiune pe care încă nu o cunoşteam [4].

Era o fire veselă, bună la suflet, căutînd întotdeauna să facă pace.

A trecut un an şi eu am primit, în 1938, binecuvîntarea Sfintei Episcopii de Roman, de a purta uniformă de soră. Mi s-a dat un registru chitanţier, să pot aduna fonduri pentru Sfînta Mănăstire, ce primise binecuvîntarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să se construiască pe locul meu părintesc, de pe colina Gurgueta.

Mergeam des pe la Tecuci, gîndindu-mă spre ce sat s-o iau, dar întotdeauna mă îndreptam spre Nicoreşti.

Nu mai ştiu cît timp a trecut, dar, într-una din zile, mama sorei Maria (căreia i se mai spunea şi Marieta), văzîndu-mă intrînd pe poartă, m-a luat în braţe plîngînd şi printre lacrimi mi-a zis:

- Am pierdut un băiat [5] şi acum am pierdut şi o fată pe care o iubeam aşa de mult, avînd o fire nobilă [6].

Am încurajat-o spunîndu-i:

- Aveţi încredere în Dumnezeu şi în Maica Domnului, că pe sora Maria nu aţi pierdut-o, pentru că eu am nevoie de ea la construcţia sfintei mănăstiri.

S-a uitat lung la mine şi mi-a zis:

- Ştiţi ceva de ea?

- Nu, dar o simt foarte aproape de mine.

- Cum? Nu înţeleg?

- O să înţelegeţi mai tîrziu, cînd o să vedeţi faptul împlinit.

Ca să nu creadă că ştiu ceva [7], am rugat-o să mă ierte că mă retrag, îndreptîndu-mă spre o doamnă bolnavă. Mama Marietei m-a condus pînă la poartă, privindu-mă lung şi bănuitoare. I-am zis:

- Fiţi liniştită, eu nu ştiu nimic, dar vocea inimii nu m-a înşelat niciodată. Aveţi credinţă în Dumnezeu!

Avea motiv să mă privească bănuitoare, pentru că sora Maria evadase de la Mănăstirea Suzana din judeţul Prahova, unde a fost dusă de către autorităţile din Bucureşti, cu domiciliu obligatoriu [8]; şi, ca să nu facă necaz altcuiva, a venit la părinţii ei, spunîndu-le:

- Mă urc în podul casei; daţi-mi o saltea şi ceva de învelit, cărţi de cetit, păpuşi şi multe jucării!

A stat 2 ani în podul casei.

(Stînga) Vasilica Gurău/Maica Veronica (n, 1922) 

şi (dreapta) Maria Iordache/Maica Mihaela (n. 1914), în anii tinereţii

Pe orice drum porneam, mă trăgea spre comuna Nicoreşti, fără să-mi dau seama că sora Maria mă privea prin papandura casei, pe unde îmi arunca cîte o jucărie, iar eu cu atîta bucurie o luam, spunîndu-i mamei ei:

- La dumneavoastră cad din pom jucării?!

Mama Marietei, cam încurcată, îmi răspundea:

- Avem aici în vecini două fetiţe zglobii, cred că ele le aruncă…

Eu îmi luam jucăria şi plecam fericită. În toate acţiunile mele îmi mergea tare bine.

În anul 1941, spre marea mea bucurie, o văd că vine îmbrăcată în costum naţional la mănăstire, zîmbind către mine. Eu o întreb:

- Draga mea, ai venit să-ţi iei jucăriile?

Marieta îmi răspunde:

- Mai păstraţi-le puţin. Ce mult mă bucur că le aveţi!

În primăvara anului 1942, a venit spunîndu-mi:

- Măicuţă, dincolo de poarta mănăstirii am lăsat totul. Am venit să vă fiu de folos, aşa cum spuneaţi mamei pe cînd eu eram în pod şi ascultam conversaţia.

- Curios, soră Maria, podul nu avea niciodată capacul închis!

- Măicuţă, prin aceasta dovedeam oricui că în pod nu există fiinţă omenească [9], dar vă rog, spuneţi cum simţeaţi că sînt aproape de dvs.?

- Nici eu nu ştiu cum să mă exprim… dar te simţeam aproape.

Timpul a trecut, mănăstirea a crescut şi a sosit momentul [ca sora Maria] să fie trecută în rîndul maicilor, depunînd votul călugăriei pe 14 iulie 1946, primind numele de MONAHIA MIHAELA.

De la intrarea în mănăstire a fost numită secretară, făcînd parte din consiliul de conducere, pînă în 1955. Mie mi-a fost nu numai soră sau secretară, ci o alifie vindecătoare pentru sufletul meu, care presimţea un viitor tragic.

A sosit momentul… În anul 1955, martie 29, noaptea pe la ora 2, am văzut incinta mănăstirii plină de armată, ofiţeri numai grade superioare de Securitate, într-un număr mai mare ca la hramul bisericii. Nu am cunoscut nici o persoană. În cîteva minute m-am hotărît să mă predau.

Deoarece toată armata se lupta cu maicile, ce ţineau rezistenţa să nu poată pătrunde în stăreţie, am hotărît să ies pe o uşă ce dădea în atelierul de croitorie, din afara incintei. Am bătut în uşa atelierului, ce avea lacăt; la un zgomot uşa s-a deschis şi eu am întrebat:

- Pe cine căutaţi?

- Pe Veronica, stareţa mănăstirii.

- Eu sînt.

- Nu se poate…

La un fluierat-consemn, au început să năvălească militari pe terasa atelierului, unde mă găseam. Un ofiţer îmi pune căluşul în gură, altul îmi leagă mîinile la spate.

Din nou aud un fluierat, iar apar ofiţeri; nu ştiu cîţi erau la număr; îmi pun lanterna în ochi şi aud pe unul că zice:

- Nu-i Veronica, seamănă cu ea.

Apar alţii. Unul dintre ei zice:

- Daţi-vă deoparte! Luaţi-i căluşul din gură!

A procedat cum se poate mai bine. Apoi mă întreabă:

- Unde îţi este buletinul de identitate?

La care eu am răspuns:

- Mergeţi în camera mea de lucru şi pe birou veţi găsi servieta în care am buletinul şi banii pregătiţi să merg mîine la Galaţi, să comand cruci pentru maicile noastre moarte.

A fugit unul dintre ei, a adus servieta şi a zis:

- Se găseşte exact ce a zis dînsa.

Alt ofiţer a dat ordinul zicînd:

- Aduceţi pe Iordache Mihaela, adă-l şi pe popa Ioan [10] şi maicile din comitet, numele fiind pe lista dată!

Ne-a ţinut în faţa dubei pe noi trei pînă a adus maicile scrise pe listă. Ne-am urcat în dubă. Eu am făcut ochii mari-roată şi am zis:

- Fie, Doamne, voia Ta, ştii numai Tu cînd voi mai vedea locaşul sfînt.

Dar simţeam în suflet o bucurie nemaipomenită. Am fost ultima urcată în dubă. Am început că cîntăm cu toatele Imnul Maicii Domnului: “Ceea ce eşti mai cinstită decît Heruvimii…”

Pornind după duba noastră şi celelalte maşini-dubă, cu armata, ne-au dus la Securitatea din Galaţi, de lîngă Catedrală. Eu aici am stat 24 de ore şi m-a pornit într-o maşină mică, cu patru bărbaţi civili. La început am crezut că mă vor duce să mă omoare în vreo pădure [11]; tot timpul nu s-a vorbit nici un cuvînt. Am ajuns la Bucureşti.

Maşina s-a oprit în Piaţa Victoriei, la Ministerul de Interne, unde m-au rugat să cobor. Însoţită de un singur bărbat, am urcat pînă la lift, dîndu-mi ochelari negri. Liftul s-a oprit la etajul patru.

A urmat ancheta. Şapte luni am stat în Bucureşti, singură în celulă, fără să ştiu nimic de nimeni. Nu mai ţin minte cîte luni au trecut şi am auzit tusea Maicii Mihaela.

Anchetatorii mă acuzau că Maica Mihaela recunoaşte că eu am luat parte la mai multe şedinţe legionare. Eu nu am admis această acuzaţie şi am cerut să văd declaraţiile Maicii Mihaela, să mă pot convinge [12]. Mi-au adus dosarul în care toate hîrtiile erau albe, fără nici un cuvînt scris pe ele. Ei au zis.

- De aici reiese fanatismul Mihaelei!

În octombrie 1955, ne-au adus pe toţi la Securitatea din Galaţi, unde s-a ţinut procesul, fiind judecaţi de către Tribunalul Militar Constanţa în deplasare la Galaţi, încadrîndu-ne în art. 209 din Codul Penal. Trei zile a ţinut procesul, 4-5-6 decembrie 1955.

Eu am primit 15 ani de muncă silnică.

Maica Mihaela – 20 de ani m. s. [13]

Pr. Ioan Iovan – 20 de ani m. s.

Ne-am eliberat cu Decretul lui Gh. Gheorghiu-Dej, afară de Maica Mihaela, despre al cărei sfîrşit mucenicesc, în închisoarea de la Miercurea Ciuc [14], am aflat 2 ani mai tîrziu.

Eu împreună cu obştea de maici şi surori îi păstrăm vie amintirea, cinstindu-i viaţa şi sfîrşitul său.

Sufletul curat al Maicii Mihaela se bucură de fericirea veşnică între sfinţi, iar chinuitul său trup se odihneşte în cimitirul din Miercurea Ciuc, neştiut de nimeni.

Stavrofora Veronica [GURĂU]

(Stareţa Mănăstirii Vladimireşti)

[1] Avea 28 de ani cînd a lăsat lumea, 32 cînd a depus votul monahal şi 49 (neîmpliniţi) cînd s-a stins în temniţa de la Ciuc. [Nota Blog]

[2] Vechea A.N.E.F. (Academia Naţională de Educaţie Fizică), pe care a urmat-o între 1934 şi 1938, audiind în paralel cursuri şi la Facultatea de Litere şi Filosofie. Pentru mai multe amănunte biografice (mai ales din prima tinereţe), a se vedea, chiar pe acest blog, postările intitulate “45 de ani de la martiriul Maicii Mihaela” şi “Testamentul şi povestea Maicii Mihaela”.

[3] Sensul este: care să se ridice la acelaşi nivel. [Nota Blog]

[4] Sensul este: despre care încă nu ştiam cît de grea va fi. [Nota Blog]

[5] Iordache Nicoară (comandant legionar) se numărase printre cei ucişi în lagăre, din poruncă regală, în septembrie 1939. [Nota Blog]

[6] Sensul este: pentru firea nobilă pe care o avea. [Nota Blog]

[7] Se subînţelege: ce n-aş vrea să-i spun sau ce n-ar fi trebuit să ştiu. [Nota Blog]

[8] Era tot o măsură antilegionară, tînăra profesoară de educaţie fizică făcînd parte din Cetăţuile de Fete. [Nota Blog]

[9] Sensul este: că nu era nimic sau nimeni care să fie ascuns acolo, de vreme ce accesul era la îndemîna oricui. [Nota Blog]

[10] Părintele Ioan Iovan (1922-2008), pe atunci duhovnicul Vladimireştilor. [Nota Blog]

[11] Procedeul era curent în epocă (la fel ca şi teroarea dubelor negre, care operau noaptea, sau ochelarii negri care li se puneau arestaţilor, de care se pomeneşte mai jos). [Nota Blog]

[12] Acesta era un alt tertip curent în anchete: erai minţit că altcineva ar fi spus despre tine ceea ce anchetatorii ar fi vrut să spui (“să recunoşti”) tu însuţi. [Nota Blog]

[13] Conform documentelor, Maica Mihaela a primit chiar mai mult: prin sentinţa 1655 din 7 decembrie 1955, Maria Iordache este condamnată la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru “crima de uneltire contra ordinii sociale” p.p. de art. 209 p III C.P., şi la 5 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, pentru fals în acte publice, urmînd să execute pedeapsa cea mai mare, conform art. 101 C.P. (cf. Arhiva C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 160, vol.6, f. 188). [Nota Blog]

[14] I-a fost dat să moară chiar acolo unde şi fratele ei fusese ucis în urmă cu 24 de ani! [Nota Blog]

* Stareţa, Stavrofora Veronica, “Maica Mihaela”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 6/114, iunie 2000, p. 11 (rubrica “Cruciaţii secolului XX”).

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

O SINTEZĂ TÎRZIE A PĂRINTELUI GALERIU (I)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

În repetate rînduri şi în felurite contexte, mai mulţi cititori ai blogului mi-au sugerat să postez, pentru cei mai puţin familiarizaţi cu teologia şi cu bibliografiile de specialitate, o sinteză pe scurt despre Ortodoxie, cu reperele ei esenţiale şi cu notele care o diferenţiază fundamental de formele heterodoxe ale creştinismului. Nefiind teolog, mi-am reprimat ispita unei expuneri personale (în care am căzut altădată, pe cînd eram mult mai tînăr, publicînd în Puncte cardinale, din august 1991 pînă în septembrie 1995, un lung serial intitulat "Curs elementar de religie creştină"), iar acum m-am decis să răspund solicitărilor respective cu postarea pe blog a unui text mai puţin cunoscut al Părintelui Galeriu (1918-2003), din ultimii săi ani, care, din păcate, n-a mai ajuns să fie definitivat. Chiar aşa nedefinitivat cum este, îl consider suficient de lămuritor, avînd şi girul unei autorităţi incontestabile în domeniul predaniei ortodoxe. Sper să răspundă aşteptărilor şi nevoilor cititorilor menţionaţi şi să constituie în acelaşi timp o provocare la o mai bună cunoaştere a Ortodoxiei şi pe alte căi (căci "iniţierile" sau "catehezele" on-line nu pot suplini nici lectura clasică, nici relaţia directă cu Biserica, nici meditaţia şi trăirea personală de ordin spiritual).

Pînă la prea timpuria plecare dintre noi a regretatului Rodion Galeriu, se editau anual, sub egida Editurii Harisma, nişte broşuri omagiale (din nefericire, destul de slab răspîndite) cu titlul generic Părintele Galeriu astăzi (astăzi fiind, după exegeza părintelui, denumirea evanghelică a prezentului etern). Era vorba de texte de şi despre Părintele Galeriu, parte inedite, fie risipite prin publicaţii greu accesibile, fie păstrate în manuscris.

Broşura omagială din 2007, pe care s-a întîmplat să o îngrijesc, a fost intitulată Ortodoxia şi sufletul românesc: era vorba de un excurs mărturisitor, în mare măsură inedit, structurat în două părţi (I. Ortodoxia; II. Sufletul românesc), numărîndu-se printre ultimele scrieri ale părintelui (ce n-au mai ajuns să fie încheiate şi şlefuite). "Interesul lor - scriam în «Nota asupra ediţiei» - nu este însă mai mic, pentru că ele conţin, chiar şi în acest stadiu al redactării, reperele esenţiale ale problematicii abordate (atît teologice, cît şi istorice), iar pe deasupra au şi un caracter testamentar, de sinteză ultimă a unei mari conştiinţe ortodoxe şi naţionale care a gîndit profund şi a trăit fervent aceste adevăruri de credinţă, de-a lungul unei vieţi de slujire exemplară a Cuvîntului".

Capitolul “Ortodoxia”, pe care-l reproduc şi aici, este o sinteză despre dreapta credinţă şi despre implicaţiile ei “în viul vieţii” (cum îi plăcea părintelui să spună), solid fundamentată biblic şi patristic şi străluminată mai ales de teologia palamită, care l-a preocupat precumpănitor în ultimii ani de viaţă (paginile respective sînt redactate cam deodată cu ampla introducere pe care a făcut-o primului volum de omilii palamite editat la Anastasia, pe la începutul anului 2000: “Sfîntul Grigorie Palama şi Tradiţia răsăriteană”). Părintele nu spune lucruri neapărat noi, dar pune pe ceea ce transmite pecetea inconfundabilă a harului său, provocînd paideic cititorul la asumarea şi aprofundarea fiecărei probleme pe cont propriu, la retrăirea Tradiţiei în lamura ei şi, mai presus de toate, în actualitatea ei eternă.

În "Nota asupra ediţiei" mai precizam: "Am păstrat sistemul de sublinieri, majusculări şi trimiteri al autorului. Notele sale de subsol – destul de numeroase – sînt cele la care trimiterile se fac cu cifre arabe. Celelalte, marcate cu asterisc, sînt editoriale (ca şi tot ce figurează între paranteze drepte). Se înţelege că am îndreptat tacit cele cîteva «scăpări» de redactare sau de culegere. Trimiterile scripturistice le-am unificat în sensul că am renunţat la abrevieri (care erau în original mult prea variabile)", şi încheiam astfel: "Rămîne de sperat ca mărturiile acestea să rodească în sufletele cititorilor (şi mai ales ale celor tineri), întregind nu doar imaginea postumă a personalităţii şi operei Părintelui, ci propria noastră poziţionare spirituală şi identitară, într-o vreme în care ispitele «uitării» nu-s nici mici, nici puţine".

Textul postat aici (în trei tranşe), cu ortografia curentă a blogului, nu are note editoriale, ci numai notele autorului (discret "diortosite"). Se încheie abrupt, fiind, în mod evident, nu doar necizelat, ci şi neterminat. De altfel, în manuscris, el era urmat de două “Rezerve” – un fel de fişe cu adnotări de idei şi citate, pe care autorul intenţiona desigur să le folosească în forma definitivă, fie în partea finală, fie ca adaosuri de-a lungul textului, dar n-a mai ajuns s-o facă. (R. C.)

PĂRINTELE GALERIU

ORTODOXIA

Etimologic, cuvîntul ortodoxie e compus în limba greacă din termenii ortos, care înseamnă “drept”, “corect”, şi doxa, care se traduce prin “opinie”, “credinţă”, “principiu doctrinar fundamental”, dar şi “mărire” sau “slavă”, adică aşa cum ni Se revelează Dumnezeu – în doxologie, în mărirea, în slava Sa, iar bunii creştini sînt numiţi drept-măritori.

Dacă prin sinonimul grecesc pistis, “credinţă”, în latineşte fides, înţelegem încrederea noastră cu tărie în Dumnezeu, prin cuvîntul doxa – de unde orto-doxie – mărturisim viu cum primim adevărul divin, de sus: în lumina doxologiei, a slavei, a harului – sursă a adevăratei Teologii. “Socoteşte drept cunoştinţă proprie a adevărului simţirea harului” [1], împărtăşire a slavei care coboară de sus, din eternitatea ei necreată, dar creatoare: de la “Părintele Luminilor” prin Fiul –   “unicul Fiu şi înainte de Întrupare, şi după Întrupare”, Cel întrupat de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria, întru înnoirea lumii, şi vestit de corul îngerilor: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).

Iisus Hristos întreaga Sa misiune, prin Cuvîntul Evangheliei, puterile mîntuitoare, semnele, actele sacre pe Tabor, pe Golgota şi pe Cruce, Învierea – toate le săvîrşeşte în slava Lui, “pe care o avea mai înainte de a fi lumea” şi pe care o oferă ucenicilor şi urmaşilor lor spre a Se face cunoscut. Iar la Cincizecime, Mîngîietorul, Duhul Adevărului, pe Care Îl trimite de la Tatăl, îi umple pe Apostoli cu lumină şi putere de sus, şi astfel “doxa” – slava, lumina Feţei lui Hristos – devine lumina conştiinţei Bisericii, a cunoştinţei Adevărului, pe care Apostolii o invocă împreună cu “măririle (din cer)” (II Petru 2, 10), cu îngerii.

Lui Saul, pe drumul Damascului, Iisus i Se descoperă de asemenea în slava Sa; şi, devenit Apostol, Pavel preamăreşte: “noi toţi privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă ca de la Duhul Domnului“ (II Corinteni 3, 18).

Preluată ca o moştenire sacră de Părinţii şi Scriitorii Bisericii, doxa, pentru mărturisirea curată a Revelaţiei divine faţă de unele învăţături greşite, a devenit: Orto-doxie – Dreaptă-credinţă – şi orto-dox, adică drept-credincios, drept-măritor. Aşa întîlnim cuvîntul “ortodox” întrebuinţat de Sf. Iustin Martirul în lucrarea Răspunsul către ortodocşi şi, de asemenea, la Sf. Irineu şi la Origen. Cuvîntul trece în Apus şi îl aflăm la Tertulian în lucrarea Contra valentinienilor [2].

În atmosfera vie din jurul Sinodului de la Niceea, episcopul Alexandru al Alexandriei cheamă pe Arie “să revină la adevărata credinţă şi Ortodoxie”, iar Sf. Atanasie cel Mare a fost numit “Părinte sfînt şi ortodox şi apărător al Ortodoxiei” [3]. La Sf. Vasile cel Mare “mărturisirea de credinţă comună a Bisericii” e o “dovadă a Ortodoxiei” [4]. Se cuvine a evoca aici – pentru cuvîntul doxa – şi Imnul ctitorit de el: “Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, Celui Sfînt şi fericit, Iisuse Hristoase! Ajungînd la Apusul Soarelui, văzînd lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh Dumnezeu” [5].

Devenit clasic, tradiţional, cuvîntul “ortodox” e folosit astfel de alţi Părinţi ai Bisericii: Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa – numit “Stîlp al Ortodoxiei” –, Ioan Gură de Aur, Ilarie din Pictaviu, Ambrozie din Mediolanum, episcopul Romei Damasus, Augustin, Chiril al Alexandriei, Isidor de Sevila, pentru ca Sf. Ioan Damaschin să dea şi o definiţie termenului, precizînd: “Ortodoxia este taină a Iconomiei divine de a se împlini în lume viaţa şi învăţătura Mîntuitorului Hristos, Celui întrupat” [6]. Şi în consens cu definiţia, opera sa dogmatică clasică poartă titlul de Expunere exactă a credinţei ortodoxe.

Sinoadele Ecumenice, de asemenea, apelează la acest cuvînt, fie în cazul unor ierarhi care devin eretici, să fie supuşi Episcopilor sau Mitropoliţilor care învaţă cele ale Ortodoxiei [7], fie prin cerinţa ca slujitorii din clerul inferior să se căsătorească numai cu o soţie de “credinţă ortodoxă” [8]. Iar Canonul 1 din Sinodul V-VI Ecumenic (680-692) precizează: “Încă întărim credinţa ortodoxă cea statornicită de aleşi Părinţi că: Unul Hristos Fiul lui Dumnezeu este alcătuit din două firi şi că S-au proslăvit aceste amîndouă firi…” [9]. Pentru ca, în final, după lupta şi biruinţa cinstirii icoanelor – mărturie de asemenea a dogmei centrale a Bisericii, a Întrupării, arătării Fiului lui Dumnezeu în faţă umană – începînd din anul 843, duminica I a Postului Mare să fie numită, ca o încununare a cuvîntului, “Duminica Ortodoxiei”.

În acea perioadă a istoriei, disputele între Răsărit şi Apus devin tot mai acute. În cunoscutele Libri Carolini, Carol cel Mare (768-814) respinsese hotărîrile Sinodului al VII-lea Ecumenic privind definirea cultului icoanelor. De menţionat, de asemenea, că episcopii franci, împreună cu Împăratul, în Sinodul din noiembrie 809 de la Aquisgranum (Aachen), impun adaosul Filioque în tot Imperiul carolingian. Papa Leon al III-lea (795-816) decide însă la Roma să se scrie pe două plăci de argint Simbolul niceo-constantinopolitan, în greceşte şi latineşte, fără acest adaos, şi le aşază pe uşa intrării Catedralei «Sf. Petru», subscriind prin propriul cuvînt: Haec Leo posui amore et cautela ortodoxae fidei – “Eu, Leon, am pus aceasta din dragostea şi grija pentru credinţa ortodoxă” [10]. Adaosul filioque va fi introdus totuşi de Benedict al VIII-lea, duminică 14 februarie 1014 [11].

Cu o preocupare sacră de păstrare a Ortodoxiei, ivindu-se cu timpul, în Apus, pe lîngă filioque, şi alte inovaţii doctrinare necunoscute Bisericii, ca primatul papal, purgatoriul, împărtăşirea cu azimă, data serbării Paştelui, rînduielile pentru Post ş. a., care aveau să ducă în cele din urmă la schisma din l054, Tradiţia răsăriteană, luptînd pentru slujirea integrală şi nealterată a Adevărului revelat, se va identifica definitiv cu titlul şi conştiinţa de Biserică Ortodoxă – drept-măritoare. Esenţial înţelegînd prin aceasta, o dată cu păstrarea dreptei credinţe, şi preocuparea pentru plinătatea şi neştirbirea credinţei: “Cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iacov 2, l0); urmărind deci fidelitate deplină, neabătută, faţă de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Capul Bisericii, împreună cu Tatăl şi Sfîntul Duh, faţă de întreg tezaurul Revelaţiei dumnezeieşti, a Vechiului şi Noului Testament, împărtăşită din acest unic izvor divin, prin Profeţi şi Apostoli, şi păstrată de Biserică prin Sf. Părinţi, în cele două forme şi pe cele două căi: Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie – “memorie vie” a Bisericii.

Fericirea – atribut suprem al credinţei

Dar împreună cu aceste atribute, cultivate cu pasiune sacră, pînă la jertfă, Mîntuitorul pune în lumină încă un dar, propriu credinţei: cel al fericirii ei, rostind: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).

În Predica de pe munte, în văzul şi auzul celor de faţă, Mîntuitorul îi fericeşte pe “cei săraci cu duhul”, pe “cei ce plîng”, pe “cei blînzi”, “cei ce flămînzesc şi însetează de dreptate”, “cei milostivi”, “cei curaţi cu inima”, “făcătorii de pace” , “prigoniţii pentru dreptate” – pentru slava numelui Său. Iar acum, după Cruce şi mormînt, în zilele Învierii, înaintea Înălţării Sale la cer, Iisus, în noua Sa condiţie de existenţă, descoperă pilduitor lui Toma şi celorlalţi ucenici această vocaţie unică, a virtuţii teologice a credinţei, cu zestrea ei harică: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Se cuvine amintit că acest eveniment revelator este împărtăşit de Iisus Hristos în arătarea din a opta zi, a Învierii, ucenicilor – şi îndeosebi, printr-o comunicare mai personală, lui Toma. În ceea ce-l priveşte, prin experienţa lui, Toma apare ca un simbol al unui anume mod de a lucra al harului credinţei. E cu totul oportun, în înţelegerea Ortodoxiei, să stăruim puţin asupra acestui moment culminant, unic, al fericirii credinţei, pe care Iisus Hristos ne-o descoperă prin Apostol.

Hristos cel înviat Se arătase ucenicilor în acea Zi Una a Învierii. O taină a proniei însă face ca Toma să nu fie de faţă. După eveniment, ucenicii, întîlnindu-l, îi vestesc: “Am văzut pe Domnul!”. Dar el le-a zis: “Dacă nu voi vedea, în mîinile Lui, semnele cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mîna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Ucenicul e zguduit şi sufletul lui caută un răspuns la această veste, un temei, un reazim raţional. Un întreg parcurs al petrecerii cu Iisus îi reînvie în memorie: Cuvîntul, semnele, Crucea, Mormîntul. Iar acum i se vesteşte o realitate absolut nouă: Iisus cel răstignit, omorît, este acum viu! Cum? Dovezi! Durerea i se îmbină cu o întrebare logică ce se impune minţii, îl răscoleşte; într-adevăr, Cel înviat este Acelaşi cu Cel răstignit şi îngropat? E o identitate între Cel condamnat pe cruce şi Cel acum văzut, viu, înviat? Semnele cuielor, rănile Lui – îşi spune ucenicul – sînt cu certitudine “dovada” reală şi logică a identităţii. El lipsise în ziua celei dintîi arătări a Domnului; Biserica tîlcuieşte cu o asemenea bogăţie de înţelesuri: “Uşile fiind încuiate, venit-ai la ucenici, Hristoase. Atunci Toma, prin dumnezeiască rînduială, nu se afla cu dînşii. Că zicea: «Nu voi crede, de nu voi vedea şi eu pe Stăpînul; de nu voi vedea coasta, din care a ţîşnit sîngele, apa, botezul; de nu voi vedea rana, prin care s-a vindecat omul de rana cea mare; de nu voi vedea că nu este ca un duh, ci trup şi oase». Cel ce ai călcat moartea şi pe Toma L-ai încredinţat, Doamne, slavă Ţie!” [12].

În a opta zi, a Învierii, ucenicii sînt iarăşi în Foişorul Cinei celei de Taină. Acum şi Toma e împreună cu ei. Iisus Se arată, ca şi în acea Zi Una, a Învierii, intrînd prin uşile încuiate, transfigurînd legile creaţiei, “înnoind“ şi în noi înţelegerea în Duhul Sfînt. Stă în mijlocul lor, rostind: “Pace vouă!”. Apoi îi zice lui Toma: “Adu degetul tău încoace şi vezi mîinile Mele şi adu mîna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). Evanghelia ne încredinţează direct: “A răspuns Toma şi a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»”. Prezenţa Domnului în noua realitate, a Învierii, cu probele vii, cu vocaţia lor, schimbă, transfigurează fulgerător persoana ucenicului în uimire şi-n mărturie.

Se cuvine spus: crezuse şi pînă acum Toma în Dumnezeu, în alt chip însă, de departe, în absoluta Lui transcendenţă, potrivit Revelaţiei Vechiului Testament, după cum citim în Lege: “Să nu-ţi faci chip... nici vreo înfăţişare a celor ce sînt sus în cer sau jos pe pămînt, sau în apă şi sub pămînt. Să nu te închini lor…” (Deuteronomul 5, 8-9). Crezuse şi în Mesia, Cel prezis prin Profeţi. Auzise oarecînd şi întrebarea lui Iisus: “Cine zic oamenii că sînt Eu?”. Auzise şi răspunsurile. Unii spuneau că e Ioan Botezătorul, alţii că e Ilie, Ieremia sau vreunul dintre Profeţi… Iar la întrebarea lui Iisus: “Voi cine ziceţi că sînt?”, Simon Petru, inspirat, răspunde: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu” (Matei l6, l3-l6).

Acum însă, în faţa lui Toma, “Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” – cum L-a mărturisit Petru – Îşi descoperă Taina Tainelor: împreună cu Întruparea, şi Taina Crucii şi a Învierii, unitatea negrăită dintre Cruce şi Înviere;  iar Înviere nu doar în duh, precum prevenise pe ucenici de la întîia arătare: “Pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am”, ci Înviere în întregime, deci trup şi suflet. Hristos Iisus este “Dumnezeu adevărat şi om adevărat” şi întru El se descoperă sensul existenţei şi al vieţii prin Cruce în Înviere. De aceea  Imnul Bisericii încredinţează: “Nu ai socotit, Bunule, lucru nevrednic a-i arăta Geamănului preacurată coasta Ta şi rănile mîinilor şi ale picioarelor…: Vino, Apostole, cel ce pe toate le iscodeşti, vino şi nu te mai îndoi, şi pipăie mîinile în care au înfipt piroanele. O, nevinovata îndoială a lui Toma! Iar el, pipăind şi văzînd, Te-a mărturisit pe Tine, că eşti nu numai Dumnezeu şi nici numai om…”. Îndoiala ancestrală, acel “oare” demonic, semănat prin şarpe în sufletul Evei (Facerea 3, 1-4), sfîşiind sufletul şi aruncînd trupul în moarte, primeşte acum răspunsul prin Înviere. Îndoiala în duh se vindecă în doimea firilor divină şi umană unite pe veci în Hristos: “El (ucenicul), simţind cu mîna firea Ta cea îndoită, cu frică şi credincioşie a grăit, pătruns de credinţă: «Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavă Ţie»” [13].

Numai unirea firilor divină şi umană în persoana lui Dumnezeu-Cuvîntul desfiinţează moartea prin Înviere şi instituie în existenţă o realitate absolut nouă, a adevărului uman, deplin chemat – suflet şi trup – la nemurire. Altfel, pentru conştiinţa umană, ce preţ ar putea avea o viaţă menită morţii?

Încît, cu adîncă semnificaţie, Biserica afirmă că Ucenicul a atins real rănile Domnului, evocîndu-l aici drept mărturie doi Apostoli şi adeverind: “O, uimitoare minune! Ioan şi-a plecat capul pe pieptul Cuvîntului, iar Toma s-a învrednicit să pipăie coasta Lui; acela a scos de acolo, cu înfricoşare, adînc de teologie: taina Întrupării lui Hristos; iar acesta s-a învrednicit a ne învăţa pe noi cele de taină; că a pus lămurit înaintea noastră dovezile Învierii Lui” [14].

Cu întreaga simţire umană, L-a atins pe Domnul. Dar îndeosebi, de la început şi tot timpul, ochii lui L-au atins. Cum s-a observat: văzul şi auzul au altă vocaţie faţă de celelalte simţuri, mai adîncă şi mai larg deschisă comunicării, dialogului. “În cele duhovniceşti simţul auzului şi cel al vederii sînt una… auzind în vedere şi văzînd în auzire” [15]; căi urmînd în orizont neţărmurit gîndirea. Iar acum Apostolului i-a fost dat să simtă, să vadă rănile în altă lumină. Rănile Domnului se descoperă “ca o podoabă veşnică”, spune Sf. Grigorie Palama, sînt purtătoare şi aducătoare ale “luminii celei neînserate… sînt recunoscute… din frumuseţea dumnezeiască şi din strălucirea lor… aducătoare şi dăruitoare de nemurire… Trupul lui Hristos, Care are înlăuntrul Său izvorul luminii, strălucind… îl luminează în chip duhovnicesc pe cel ce se îndoieşte, ca să strige acela… cu o deplină înţelegere a celor dumnezeieşti: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»” [16].

Ucenicul dă astfel mărturie acestei revelaţii fundamentale: Iisus Hristos, prezenţă evident umană, fizică, învinge ceea ce e de neînvins pentru om – crucea şi moartea – prin  Înviere, care e mai presus de lumea aceasta; atunci cu certitudine Iisus e şi Dumnezeu. Mesia e Dumnezeu: “Domnul Domnilor nu e supus legilor creaţiei” [17].

Universul credinţei

Universul credinţei coboară din transcendenţa absolută; vine din lumina şi iubirea divină, îl întîmpină pe om pentru a-i deschide Faţă către faţă tainele. Aşa se zideşte ochiul credinţei; cu adevărat, “dreptul prin credinţă va fi viu” (Romani l, l7). Iar acum, real, Cel înviat, cu puterea Învierii Lui, îl face viu pe om prin credinţă. Viul este lucru divin, numai divin. Numai Învierea e Plenitudine a vieţii, te scoate din inerţie, din sordidul patimilor, şi te  face viu cu adevărat.

Acum Învierea e de faţă, zidind. Cum observă un fin psiholog contemporan, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos în plinătatea Revelaţiei Sale, este singura Realitate absolută ”în stare să ne facă… să atingem cu un deget de carne tainele… Întrupării, Răstignirii şi Învierii” [18]; să atingem, în şi prin Iisus Hristos, şi tainele vocaţiei umane în suiş treptat, printr-o percepţie sensibilă fizic, inteligibilă logic şi dumnezeiască haric – temeiuri şi trepte de lumină, de cunoaştere, de împlinire în har; dar totodată: trepte ale zidirii, “cugetul trupului” şi duhul împreună cu harul, simfonic lucrînd, în lumina sensului divin. Stă în adevărata vocaţie a omului că, în starea lui de făptură, lumina lui sensibilă şi cea inteligibilă, inseparabile, nu-şi află sens şi plinire decît în lumina dumnezeiască, necreată, a harului: de la început “firea nu urcă de la ea însăşi” [19], ci cele trei lumini conlucrează tainic, îşi fac drumul numai împreună, “în întregime dumnezeieşte” [20], în har.

Şi aşa, într-adevăr, cu această Prezenţă fizică, Faţă către faţă, a Mîntuitorului cu Ucenicul, e un început, e un mod propriu de început al credinţei, o metodă de zidire divină. De aceea îi spune: “Pentru că M-ai văzut, Toma, ai crezut”.

Iisus şi Toma, deşi Faţă către faţă, se află, totuşi, pe ţărmuri existenţiale diferite. Iisus e dincolo de cruce şi moarte, pe ţărmul Învierii; Toma este dincoace, pe ţărmul dinaintea crucii şi a morţii, dar în orizont deschis, divin însorit, în chemarea şi nădejdea Învierii. Între aceste două ţărmuri Dumnezeu întinde puntea credinţei. Aici e taina, darul, puterea ei, a credinţei, de a uni cele mai adînci şi vii realităţi, legînd lumi radical distincte – Necreatul de creat – dar menite a fi în unire, în comuniune: Dăruire pentru Împlinire. Iar această punte, între ţărmuri diafan vizibile, se transfigurează într-o sentinţă culminantă. Iisus rosteşte: “Fericiţi cei ce n-au văzut, dar au crezut”.

Se înţelege că Mîntuitorul nu-i fericeşte prin acest cuvînt pe orbi şi nici nu spune să crezi “fără să vezi“” sau “să crezi fără să cercetezi”. Mîntuitorul spune: “Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7); iar Apostolul îndeamnă: “Cercetaţi toate şi păstraţi ce este bun” (I Tesaloniceni 5, 21). “Lumina nu se împărtăşeşte însă acelora care nu au ochi să vadă, deşi sînt atinşi de rază” [21]. Or, Iisus, prin sentinţa Sa revelată, dezvăluie fericirea credinţei, prevenind însă şi o nefericire: ce sărmană, chiar patologică ar fi pentru om reducţia vederii dusă  pînă la măsura ochilor trupeşti!

Există, fără îndoială, o vedere mai presus şi de trup şi de minte şi de toată înţelegerea, vederea darului divin al credinţei. Iisus Hristos spune: “Aveţi credinţa lui Dumnezeu” (Marcu 11, 22), dezvăluind astfel obîrşia ei divină; şi aşa: “Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea celor nevăzute“, cum  zice Apostolul Pavel (Evrei ll, l). Iar Sf. Maxim învaţă în acelaşi duh: “Credinţa este o legătură mai presus de fire… ridică mai presus de fire… mută legea firii ca pe un munte nemişcat” [22], şi “aceasta este biruinţa care a biruit lumea” (I Ioan 5, 4). Credinţa mută munţii limitelor făpturii şi îndoielii, dă creaturii posibilităţi peste firea ei, din harul necreat, din oceanul infinit al luminii şi iubirii divine.

Cu împărtăşirea din acest ocean fericeşte Iisus pe “cei care nu au văzut, dar au crezut” din orice timp şi din orice loc; bunăoară pe cei din Vechiul Testament, spunînd ucenicilor: “Adevăr grăiesc vouă, că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă şi să audă cele ce priviţi şi auziţi voi şi n-au văzut…” (Matei 13, l7). Şi un asemenea cuvînt îl tîlcuieşte Apostolul Pavel cînd evocă pe Abel, Enoch, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise, ca şi pe Rahav, apoi pe Gedeon, Samuil, David, care au dat peste vremi buna lor mărturie prin credinţă evenimentelor divine ale Noului Testament şi “neluînd atunci făgăduinţele, ci văzîndu-le, le îmbrăţişau de departe” [23].

Din adîncul acestei revelaţii, inspirat, Sf. Grigorie Palama – şi cu el Părinţii athoniţi – dezvăluie o teologie a istoriei, teologhisind iconomic: “Dogmele ce se grăiesc astăzi, şi sînt cunoscute îndeobşte tuturor, au fost taine ale Legii date prin Moise, mai înainte văzute numai de Prooroci în Duh. Iar bunătăţile făgăduite sfinţilor pentru veacul viitor sînt taine ale vieţuirii evanghelice, date şi arătate mai înainte celor ce s-au învrednicit să le vadă în Duh, şi acestora cu măsură, ca o arvună” [24].

Într-o claritate vizionară, şi în Lumina pe care el a contemplat-o, a iubit-o, şi în care, cum însuşi mărturiseşte, “cele de departe vin sub ochi şi cele viitoare se arată ca existînd” [25], Sf. Grigorie Palama dezvăluie viu, prin har, taina Providenţei divine, contemplînd progresul făpturii printr-o relaţie sacră între Revelaţie şi istorie, astfel încît Mîntuitorul, în cuvintele “Fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut”, îi cuprinde pe “cei ce au crezut”, dar “şi pe cei care vor crede după aceea, în cursul vremii” (Sf. Ioan Gură de Aur) [26] şi, o dată cu Apostolii, pe toţi sfinţii mucenici, cuvioşi, drepţi ai Noului Testament. Pe toţi care, la fel contemplînd şi “îmbrăţişînd de departe făgăduinţele“ din infinitul divin al Revelaţiei, îşi aduc omagiul, invocînd în Dumnezeiasca Liturghie a Sfîntului Ioan Gură de Aur: “Pentru toate mulţumim Ţie şi Unuia născut Fiului Tău şi Duhului celui Sfînt, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele nearătate, ce ni s-au făcut nouă”; şi, se înţelege, pentru ceea ce sîntem şi pentru ceea ce avem chemare să devenim spre Înviere.

În acest orizont deschis al sufletului, credinţa e menită să vadă, “nu cu ochii, ci cu dorul inimii” [27], al cărei hotar e dincolo de privirea ochilor. Şi, mai explicit, precum ne încredinţează Sf. Scriptură şi Sf. Părinţi, în inimă e centrul fiinţei noastre spirituale, duhovniceşti: “Păzeşte-ţi inima mai mult decît orice, căci în ea sînt izvoarele vieţii” (Pilde 4, 23). Iar Sf. Macarie arată: “În inimă este mintea şi toate cugetele sufletului şi încrederea lui. Cînd harul ia în stăpînire inima, el scrie legile Duhului şi Tainele cereşti pe tablele inimii; iar inima stăpîneşte şi domneşte peste tot trupul” [28]. Şi atunci, făptura umană, care, în firea ei de-a fi zidită “după Chipul lui Dumnezeu”, poartă o tindere nesfîrşită înainte şi în sus, dar care numai în harul Duhului îşi cunoaşte Ţelul printr-o “luminare mai presus de fire şi tainică lucrare dumnezeiască văzută nevăzut” [29], se împărtăşeşte, în sensul devenirii şi zidirii, din Taina infinită a Chipului lui Hristos cel răstignit şi înviat. În acest sens luminos, transfigurator, o dată mai mult înţelegem cuvîntul lui Hristos către Toma: “Fericiţi cei ce n-au văzut, dar au crezut”.

De la slava Învierii

la slava Înălţării

Iisus Hristos trece de la slava Învierii la slava Înălţării de-a dreapta Tatălui. Le vestise ucenicilor încă de la Cina cea de Taină: “Dar Eu vă spun adevărul: vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mîngîietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (Ioan 16, 7). În timpul petrecerii sale pămînteşti era cu ei, lîngă ei, împreună, sensibil, Faţă către faţă; dar numai cu ei şi cu cei care L-au întîmpinat, Cel venit pentru a fi şi divin şi uman cu noi toţi, în noi toţi. A fi de aici înainte divin-uman în noi, aceasta e Taina şi Darul unui alt fel de prezenţă: în Duhul. Existenţa în Dumnezeu în lumina şi iubirea Sfintei Treimi, existenţa în adevărata relaţie, în comuniune, fiind în obîrşia ei taină a Persoanelor divine, Fiul lui Dumnezeu întrupat o aduce, o împărtăşeşte şi omului, persoanei umane. Astfel, Fiul lui Dumnezeu înalţă şi umanul la o comuniune în care nu mai e nimic opac, în lumina Duhului. Crucea, Învierea şi Înălţarea Lui descoperă această cale a prezenţei divin-umane depline în lumină.

Biserica aşa Îl preamăreşte: “În mormînt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tîlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplîndu-le, Cel ce eşti necuprins” (Liturghia Sfîntului Ioan Gură de Aur); şi aşa înalţă şi umanitatea asumată pînă la deplina îndumnezeire. În acest act – al Înălţării – trupul urmează şi el legilor Duhului. Desigur, “nu ca un trup uriaş, extins spaţial, ci ca trupul personal, dar invizibil al lui Hristos… deplin transparent” [30]. Precum coborîrea s-a făcut “nu după loc, ci după fire” – Întrupare de la Duhul Sfînt –, la fel Învierea şi Înălţarea acum împreună cu firea umană pînă la dreapta Tatălui se realizează “nu după loc, ci după fire”, tot în Duhul Sfînt, prin “pnevmatizare” (Pr. Stăniloae).

Şi după cum gîndirea, lucrul inefabil al spiritului, îşi deschide aripile prin dezmărginire în nemărginire, la fel Iisus Hristos, înălţat de-a dreapta Tatălui, iradiază şi cu umanitatea Sa îndumnezeită, cu energiile divin-umane de la slava Dumnezeirii. Precum Tatăl e în Fiul şi Fiul în Tatăl ca Dumnezeu, acum şi în umanitatea Sa îndumnezeită e Tatăl. “Cu milostivire înălţînd firea noastră cea căzută, ai pus-o să şadă împreună cu Tatăl” [31], învaţă Biserica, pentru care Părintele Stăniloae teologhiseşte iconomic: se împlineşte “o sălăşluire comună a lui Hristos şi a Tatălui în noi” [32].

Înălţat la dreapta Tatălui, e cu atît mai mult acum nedespărţit de noi: “Plinind rînduiala cea pentru noi, şi pe cele de pe pămînt unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru, de unde nicidecum nu Te-ai despărţit, ci ai rămas nedepărtat…” (Condacul Înălţării). Iar Hristos “mîngîindu-i pe Apostoli ca un Părinte, povăţuindu-i ca pe nişte fii, zice către dînşii: Nu mă voi despărţi de voi; Eu sînt cu voi şi nimeni împotriva voastră” [33]. Nedespărţit, El rămîne pururea cu noi, precum făgăduise (Matei 28, 20). Potrivit noului aşezămînt divin,  e prezent în cele două realităţi şi mărturii fundamentale: Dumnezeu înomenit, deci Dumnezeu cu noi, oamenii – “Eu sînt cu voi” – şi biruitor prin Înviere asupra potrivnicului, asupra morţii – “nimeni împotriva voastră”. Prezent însă într-un alt mod: prezenţă divino-umană, de la dreapta Tatălui şi comunicînd divin  în Duhul Sfînt, în harul credinţei.

Astfel, de aici, de la Tatăl, precum se făgăduise, “fiind preaslăvit Iisus, avea să fie dat Duhul” (Ioan 7, 39). Şi în acest sens, după Înviere, îi încredinţează pe Apostoli: “Iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, pînă ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49). Şi iarăşi: “Veţi lua putere, venind Duhul Sfînt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi pînă la marginea pămîntului” (Fapte 1, 8). (Va urma)

[1] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete, în Filocalia, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, vol. 7, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române [în continuare: E.I.B.M.B.O.R.], Bucureşti, 1977, p. 92.

[2] A se vedea Pr. Prof. M. Şesan, “Ortodoxia. Istoricul noţiunii”, în Mitropolia Olteniei, 11-12 (1966), pp. 956-959, şi “Circulaţia cuvîntului «ortodox» după 1054”, în Mitropolia Ardealului, 3-4 (1956), pp. 240-253.

[3] Cf. “Ortodoxia. Istoricul noţiunii”, p. 957.

[4] Sf. Vasile cel Mare, Epistola 129, în Scrieri. Partea a treia, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, pp. 311-313.

[5] Tropar la Vecernie.

[6] Pr. Prof. M. Şesan, “Ortodoxia. Istoricul noţiunii”, p. 958.

[7] Arh. Prof. Dr. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Ed. Romcart S.A., 1991, Canonul 1, Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes, p. 69.

[8] Ibidem, Canonul 14, Sinodul al IV-lea Ecumenic, p. 82.

[9] Pr. Prof. M. Şesan, “Ortodoxia. Istoricul noţiunii”, p. 93.

[10] Pr. Prof. I. Rămureanu, Istoria bisericească universală, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 231.

[11] De menţionat că, în Apus, cuvîntul “ortodox” a fost păstrat în Biserică pînă la Sinodul Tridentin, dată de la care cuvîntul oficial va fi cel de “catolic” şi “catolicism”; cf. Pr. Prof. M. Şesan, “Circulaţia cuvîntului «ortodox» după 1054”, pp. 240-253.

[12] Duminica Tomei, Slava Vecerniei.

[13] Duminica Tomii, Vecernia Mare.

[14] Duminica Tomii, Stihoavna Vecerniei.

[15] Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, pp. 204-205.

[16] Sf. Grigorie Palama, în Omilii, vol. 1, trad. de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan Codrescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 272-273 (Omilia 17).

[17] Idem, în Filocalia, vol. 7, p. 300.

[18] Maurice Pradines, Le Beau Voyage, Cerf, Paris, 1982, p. 107.

[19] Sf. Grigorie Palama, Despre Împărtăşirea dumnezeiască şi îndumnezeitoare, în Filocalia, vol. 7, p. 382.

[20] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 237.

[21] Sf. Grigorie Palama, în Filocalia, vol. 7, p. 491.

[22] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebarea 33, Scholia a treia, în Filocalia, vol. 3, 1943, p. 120.

[23] Sf. Grigorie Palama, în Filocalia, vol. 7, pp. 316-317.

[24] Ibidem, p. 412.

[25] Ibidem, p. 310.

[26] Saint Jean Chrysostome, Oeuvres complètes, ed. Bareille, vol. 14, Paris, l869, p. 408 (Omilia 87).

[27] Duminica Tomii, Vecernia Mică.

[28] Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, 15, trad. de Pr. Prof. C. Corniţescu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 159.

[29] Sf. Grigorie Palama, Tomul aghioritic, în Filocalia, vol. 7, p. 415.

[30] Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 2, E.I.B.M.B.O.R., 1978, Bucureşti, p. 186.

[31] Înălţarea Domnului, Slava Vecerniei.

[32] Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 189.

[33] Înălţarea Domnului, Icosul Utreniei.

Mai puteţi citi pe acest blog:

Ortodoxie şi naţiune (15.02.2008)

Un cuvînt al Părintelui Galeriu (21.04.2009)

Ultima predică de Rusalii a Părintelui Galeriu (03.06 2009)

Între religie şi ştiinţă (06.02.2010)

7 ani de la săvîrşirea Părintelui Galeriu – I (12.08.2010)

7 ani de la săvîrşirea Părintelui Galeriu – II (13.08.2010)

Două simpozioane de suflet (21.11.2010)

S-a stins Rodion, fiul Părintelui Galeriu (27.02.2011)

Părintele Galeriu – Veşnica pomenire! (23.08.2011)