ÎNGERUL A STRIGAT...

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

PĂRINTELE CALCIU DESPRE MOARTE ȘI ÎNVIERE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Lupta Ortodoxiei cu ateo-materialismul comunist

Al şaselea cuvînt către tineri[1]

DESPRE  MOARTE  ŞI  ÎNVIERE

“Adevărat, adevărat zic vouă: Da­­că cineva va păzi cuvîntul Meu, nu va vedea moartea în veac”  (Ioan  8, 51)

Vom vorbi astăzi, prietene, despre moarte şi înviere. Ce stranie împerechere antinomică pen­tru urechile tale, care n-au auzit decît despre moar­­te şi viaţă! Tu, tînărul meu prie­ten, nu cunoşti de­cît sensul logic al afirmaţiei sau al nega­ţiei. Strîns cu forţa în corsetul material al lucrurilor, tu ştii că apa curge la vale, că focul arde şi că norii con­ţin sarcini electrice. Iar astfel de cunoştinţe tre­buie să-ţi facă somnul liniştit, urechea plecată spre ascultare şi înţelegerea limi­tată la ceea ce ţi se dă. Reţeta universului ţi se oferă ca un ră­vaş în plăcintă. Decanii ideologiilor ateiste au primit “ilu­minări” care i-au pus în posesia adevărului a­b­­solut: înlocuirea unei greşeli grosolane prin alta mai puţin groso­lană! Numai că fiecare nouă e­roare ţi-e impusă cu obli­gaţia de a o accepta ca adevăr absolut. Încercarea de a pri­mi în mod cri­tic un adevăr ideologic este o “erezie” pericu­loa­­­să. O­fi­­cianţii ateismului încep îndată goana du­­pă vră­ji­toare...

“Polii existenţei noastre sînt naşterea şi moar­­tea”, afir­mă orice concepţie materialistă. Tu, o­mu­le, eşti sortit să te naşti şi să mori printr-un ca­priciu al naturii sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin. Tu urmezi legea ne­ce­sităţii şi a cantităţii care, ca prin miracol, devine calitate[2] – şi trebuie să accepţi că aceasta este ceea ce-ţi guvernează viaţa şi moartea. Înseamnă că tu eşti cea mai nefericită fiin­ţă de pe pămînt, căci nici plantele, nici animalele nu au con­ştiinţa vieţii şi a morţii. Dar tu ştii! Tu eşti conştient că tră­ieşti şi, mai ales, eşti conştient că vei muri. Toată viaţa ta se desfăşoară în sumbra per­spec­tivă a morţii. Dacă timpul nos­­tru modern nu a crescut cu nimic şansele vieţii, el a în­mulţit, într-o măsură nedefinită, posibilităţile morţii. Civili­za­ţia şi moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bîn­­tuie de un secol această lume. Şi nici un înger al învierii nu se ara­tă la orizont, nici un arhanghel al dreptăţii nu brăzdează cerul şi nu strigă cu glas tunător îngrozitorilor cavaleri: “O­priţi-vă! În numele Domnului, opriţi-vă!”.

Pe cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: “Nu există decît viaţă şi moarte”. Şi apoi o straşnică inter­dicţie: “Este oprit să crezi în în­viere!”.

Prietene, ce ţi-a dat ateismul în loc atunci cînd te-a de­posedat de credinţa în înviere? Ce dar ţi-a oferit el atunci cînd ţi L-a luat pe Iisus cel în­viat? La ce alte sărbători senine te-a chemat el atunci cînd te-a pus să munceşti în zilele de Paşti şi de Crăciun? Ce purificare şi ce odihnă spiri­tu­ală ţi s-au conturat dinainte atunci cînd sărbăto­rile creştine au fost mînjite cu noroiul denigrării şi cu lozincile violenţelor verbale?

Altădată, de sărbători, oamenii căutau să tră­­iască tim­pul lui Dumnezeu, dimensiunile lărgite spre infinit ale tim­pu­lui; astăzi măsori plictisit, cu ochii pe ceas, timpul mitin­gu­rilor, ca pe un bles­tem. Altădată, de Paşti, ne împăcam cu toţi oa­menii, după cuvîntul cîntării pascale: “... şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm; să le zicem fraţi şi ce­lor ce ne urăsc pe noi; să iertăm totul pentru în­viere!”. Astăzi, în zilele de Paşti, ni se distribuie distracţii cîmpeneşti, orgii înecate în alcool, sfîr­şind, deseori, în violenţă.

Tu ştii, tinere, că o concepţie este valabilă nu prin fap­tul că există, ci prin efectele ei pozitive. Şi atunci judecă sin­gur, prietene al meu, compară şi apreciază, dar, mai ales, decide-te! Fiindcă ai de ales între bine şi rău, între blîndeţe şi violenţă, în­tre viaţă şi moarte...

Dar acum te voi lua cu mine într-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui să re­nunţi la prejudecăţile ma­terialiste care ţi-au fost implantate în minte. Va trebui să-ţi purifici inima de patimile pe care educatorii tăi ţi le-au cul­tivat încă din pruncie, dîndu-le strălucire şi nume de virtuţi. Va trebui să-ţi lepezi necredinţa şi ateis­mul, ura şi lipsa de respect, servilismul şi violenţa, laşitatea şi orgoliul. Şi, ast­fel purificat, să te în­drepţi spre marele praznic al Învierii. Va trebui să înţelegi că învierea lui Hristos este o înnoire pen­tru univers, că prin transformarea unuia toa­tă lumea se schimbă şi că la Cina cea de Taină, cînd Iisus le vesteşte u­cenicilor apropierea pati­mi­lor Sale, acestea trebuiau să ia o valoare mis­tică şi salvatoare pentru lumea întreagă. Pati­mi­le sînt spre moarte, iar moartea spre înviere. Da­că învierea nu există, dacă singura realitate este moartea, atunci sîntem mai de plîns decît pie­trele. Căci privind lucrurile fără cre­dinţă, viaţa noastră durează numai de la naştere pînă la vîrs­ta morţii, care poate fi la fel de bine la o zi sau la 70 de ani, căci “din clipa în care te-ai născut eşti deja destul de bătrîn ca să poţi muri”. Ce în­seamnă acest scurt interval faţă de veşnicia mor­ţii?! Să venim oare pe lume numai pen­tru a muri animalic, pentru a muri pur şi simplu, ca o pia­tră care se rostogoleşte de pe locul ei în hău, sau ca o vită lo­vită de toporul măcelarului? O asemenea moarte nu are ni­mic uman în ea. Este un coşmar, căci dincolo de ea nu se în­trezăreşte nici o lumi­nă, ci doar întunericul groazei. Viaţa ni se înfă­ţi­şează ca o tragedie, din pricina unei astfel de morţi şi a suferinţei care o precede. Credincios sau necre­dincios, nici un om nu poate scăpa ace­lei ultime judecăţi, care precede cu o clipă agonia şi care este tribunalul con­şti­­inţei noastre. Şi cine dintre noi se simte inocent la această judecată?!

Ne înspăimîntă moartea, cu sumbra ei lipsă de perspec­tivă, pentru că ne-a slăbit credinţa şi pentru că, în teama ge­nerală care guvernează lumea, moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o supremă groază. Pentru că am dez­uma­nizat moartea prin lepădarea de Dumnezeu, iar mate­ria nu poate domina spiritul decît prin siluire.

Cei mai mari şi mai înverşunaţi atei ai seco­lului nostru, care nu numai că au făcut din ma­terie un dumnezeu şi din ateism o mistică nouă, dar au uzat de toate mijloacele de per­­suasiune şi de distrugere pentru a-L ucide în tine pe Dum­­­ne­zeul cel adevărat, toţi aceştia, tînărul meu prie­ten, se tem de propria lor dispariţie, cu o spaimă metafizică şi incurabilă. De aceea îşi construiesc adesea morminte impo­zante, ataşîndu-se cu o dra­­goste jalnică de rămăşiţele lor pă­­mînteşti, încer­cînd astfel o tragică substituire a aspira­ţi­ilor că­tre veşnicie. Drama vieţii lor idolatre sfîrşeşte în­tr-o moarte încă şi mai idolatră. Au trăit cu groa­za suferinţei şi şi-au dorit o moarte subită, căci moartea n-a fost pentru ei decît o inutilă şi insu­portabilă fundătură a suferinţei. Pe ei nu i-a sal­vat nici măcar acest ultim act de solidaritate u­ma­­nă care este moartea.

Dar Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus ga­ranţia că moartea nu este un sfîrşit, ci un în­ceput – începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere.

A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: “Tu nu vei muri”. Şi să crezi. Această credinţă neargumen­tată este, de fapt, sin­gurul adevăr fundamental pe care-l simţim în iubirea noas­tră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubi­rii[3]. Ma­ma care îşi dezmiardă copilul, îi spune, de fapt, cu o credinţă care răstoarnă munţii: “Tu nu vei mu­ri!”. Iubitul, ca­re şopteşte fiinţei dragi cuvinte pli­ne de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi credinţă adîncă: “Tu nu vei muri!”.

Istoria întunecată a omenirii cunoaşte un mo­­ment de soa­­­re dogoritor, revărsîndu-se peste umanitate: este Soarele Dreptăţii, Hristos cel în­trupat, Fiul lui Dumnezeu, venit în lume s-o mîn­-tuiască. Ce necesitate putea determina la întru­pare desăvîrşirea divină liberă de orice necesi­tate? Nici una. Numai dragostea, căci numai ea este virtutea cea deo­potrivă liberă şi liberatoare. Nu iubirea-pasiune, ci iubirea-caritate.

“Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[4]. Iisus Se arată astfel drept întru­pa­rea iubirii, dragostea palpabilă şi crucificată.

Atît de greu i-a venit omenirii să creadă în ceea ce ve­dea, în faptul că iubirea desăvîrşită stătea în faţa ei întru­pată, încît a vrut s-o vadă pe cruce, adică adusă la acea si­tu­aţie-limită care este suferinţa şi moartea. Pentru a-i veri­fica au­ten­ticitatea ca prin foc şi pentru a constata dacă ră­mî­ne identică, pînă la sfîrşit, cu sine însăşi. Şi Iisus a trecut ca un Dumnezeu examenul la care omenirea L-a supus. A­min­tiţi-vă, prieteni, de cu­vintele Lui de pe cruce: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”[5].

Ce dovadă mai mare decît aceasta ne-ar pu­tea da ci­neva? Şi dacă tu crezi atunci cînd îi spui fiinţei iubite: “Nu vei muri”, de ce să nu crezi în cuvintele supremei iubiri atunci cînd îţi face fă­gă­duinţa vieţii eterne? “Adevărat, ade­vărat zic vo­uă: Cel ce ascultă cuvîntul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă”[6].

Dar tu crezi şi ştii că într-adevăr crezi, aşa cum şi eu o ştiu, chiar dacă pentru tine, tînărul meu prieten, nu-i absolut limpede ceea ce crezi. Însă pentru cei ce fac din con­­­­ştiinţa ta tînără un loc de exersare a violenţelor lor doc­trinare, pen­tru cei ce-ţi încarcerează sufletul în formulele în­guste ale ateismului, credinţa ta e o realitate ca­re-i spe­­­­rie mai mult decît orice.

Ideile se menţin prin adevărul lor. O idee care se men­ţine prin violenţă este profund subminată de falsul din ea. Dacă materialiştii nu vorbesc de­spre moarte, este pentru că se tem de ea. Ei o trec sub tăcere, aşa cum trec sub tăcere toa­te ideile care nu pot fi mistificate.

De ce la 4 martie a fost trecut sub tăcere, la un an de la consumarea lui, marele cutremur din anul 1977? Pentru că moar­tea te obligă să te gîndeşti la Dumnezeu, la viaţa pe ca­­re o duci, la responsabilitatea ta morală. Or, ei se tem de ca­pacitatea ta de a intui adevărul metafizic, de li­bertatea ta spirituală, tot atît de mult ca şi de moarte.

Eu însă îţi vorbesc despre ea ca despre sin­gura ta posi­bilitate de a învinge. Căci fără în­viere, atît moartea cît şi via­ţa devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este însă ga­ranţia învierii noastre, iar învierea este funda­men­­tul credinţei noastre în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fi­ul Lui. Ea este ocazia sublimă şi glo­rioasă a unei afirmări vitale; o invitaţie la am­nistierea trecutului, cum spunea un zia­rist fran­cez; o invitaţie la încrederea în viitor.

“Să iertăm totul pentru înviere!”. Orice altă atitudine înseamnă moarte. Cel ce a murit, Acela a şi înviat, iar cei ce L-au văzut au mărturisit şi mărturia lor este adevărată, fi­ind­că au pecetluit-o cu suferinţa şi cu moartea lor. Nu ne putem în­doi de adevărul spuselor lor.

Cînd se lumina de ziuă, “în întîia a sîm­be­telor”, “... s-a fă­­cut cutremur mare, că îngerul Dom­nului, coborînd din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţi­şa­rea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea albă ca zăpada”[7].

Acesta este măreţul tablou al Învierii Dom­nului, Cel ce a sfărîmat lanţurile morţii şi a adus omenirii perspectiva ne­sperată a obşteştii învieri.

De acum, prietene, nu te mai teme de moarte, căci Hris­tos a înviat, fiind pîrga învierii noastre! Din clipa în care ai aflat acest adevăr, viaţa ta a căpătat un nou sens: ea nu se va sfîrşi între scîn­durile unui sicriu (fapt care ne-ar face via­­ţa deri­zorie şi inutilă), ci, trecînd prin moarte, va sui spre gloria învierii.

Mergi, tinere, şi spune tuturor vestea aceasta! Să stră­lucească faţa ta de înger întru lumina în­vierii, căci astăzi în­­gerul din tine, pe care ţi l-am descoperit la primul meu “Cuvînt”, a biruit pă­mîn­tul din tine. Spune-le celor ce ţi-au oprimat pînă acum sufletul tău divin: “Cred în înviere!” şi-i vei vedea înspăimîntaţi, căci îi va birui credinţa ta. Se vor zvîr­­coli şi-ţi vor striga cu disperare: “Ţărîna este paradisul tău şi instinctele tale îţi sînt cerul!”.

Dar tu să nu te opreşti din calea ta, ci să treci mai de­parte, strălucitor şi pur, străluminînd tutu­ror învierea cea din întîia a sîmbetelor!

Tu, prietenul meu, eşti unicul purtător al în­dumnezeirii tale în Iisus Hristos şi ridici cu tine întreg neamul acesta ro­mânesc spre culmile pro­priei sale învieri[8]. Din moarte la via­­ţă şi de pe pămînt la cer.

Preot Gheorghe CALCIU

---

[1] Cuvînt rostit în cea de-a cincea miercuri a Postului Mare, la 12 a­pri­lie 1978, pe treptele Bisericii Radu-Vodă, deoa­rece directorul V. Mi­cle a zăvorît biserica, iar pe semi­na­rişti i-a sechestrat în dormitoare.

[2] “A transforma cantitatea într-o nouă calitate” era, spre sfîrşitul anilor ’70, lozinca la modă a discursului oficial (lan­sată de Ceauşescu în­suşi). (N. ed.)

[3] Limba greacă, bunăoară, are patru termeni care redau “chipurile iu­birii”: eros (iubirea sexuală), sorgé (iubirea fa­mi­lială), philía (ataşa­men­tul sau prietenia) şi agápe (iubi­rea spirituală – la care ne cheamă Hristos şi cu care Dum­ne­zeu Însuşi iubeşte lumea). (N. ed.)

[4] Ioan 3, 16.

[5] Luca 23, 34.

[6] Ioan 5, 24.

[7]  Matei 28, 1-3.

[8] Conform învăţăturii creştine, există o tainică solidaritate eschato­lo­gică între ins şi neamul căruia îi aparţine. Sf. Ioan Teologul expune această viziune a Ierusalimului cresc: “Şi neamurile vor umbla în lu­mina ei [a cetăţii sfinte], iar îm­pă­raţii pămîntului vor aduce la ea mă­ri­rea lor […] Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor” (Apo­ca­lip­sa 21, 24 şi 26). Încă din vechime, evreii sugerau unitatea mistică în eternitate a insului cu spiţa lui, spunînd despre cel ce mu­rea că “s-a adăugat la neamul său”. Biserica se roagă în mod curent, pentru cei răposaţi, să fie pomeniţi de Dumne­zeu “cu tot neamul lor cel ador­mit”. Neamul este resimţit ca un fel de “sine lărgită” a fiecăruia dintre noi, avînd nu doar realitate istorică, ci şi realitate metafizică. (N. ed.)

Cea mai recentă ediție a Cuvintelor către tineri (2015)

Mai puteți citi pe acest blog

Hristos a înviat în inima ta! – Noul Cuvînt către tineri

Un cuvînt pascal al Părintelui Calciu

RIDENDO CASTIGAT MORES (CII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

AFR: PĂRINȚI ȘI COPII – LUMEA PE DOS

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

IDEOLOGIA DE GEN: 

MĂRTURII ALE PĂRINŢILOR

Recent am dat peste mărturiile unor părinţi ale căror copii se consideră transgender. Redăm versiunea românească a mărturiilor, în traducerea părintelui Emil Ember (AFR Baia Mare).

Introducere

Părinţi ca noi trebuie să-şi păstreze anonimatul pentru a respecta intimitatea copiilor noştri, dar şi pentru că pot apărea repercusiuni legale împotriva noastră, dacă numele noastre sînt publicate. Părinţii care nu sprijină identitatea de gen a copiilor lor riscă să fie reclamaţi la Serviciile de Asistenţă Socială şi să piardă custodia propriilor copii.

Cînd un copil spune că este trans-gender, în zilele noastre, părinţii trebuie să accepte şi chiar să sărbătorească pentru această veste. Însă mulţi părinţi nu sărbătoresc, ci suferă în tăcere. Ei ştiu că ai lor copii nu s-au născut cu sexul biologic greşit şi că hormonii şi intervenţiile chirurgicale nu sînt răspunsul pentru disconfortul şi confuzia lor.

Poveştile lor de viaţa sînt sfîşietoare. Iată-le, cu cuvintele lor!

Prima mărturie

Am fost şocată cînd fiica mea de 13 ani mi-a spus că este de fapt... fiul meu transgender! Ea nu avea nici o preocupare masculină şi ura toate sporturile. Dar fiind o adolescentă inteligentă şi excentrică, cu spectru autist, ea a avut probleme serioase în acomodarea cu alte fete. De unde i-a venit ideea că este transgender? De la o prezentare de la şcoală – la o şcoală unde 5% din elevi se auto-intitulau transgender, sau fără apartenenţă la vreun sex, şi unde numeroşi elevi deja făceau tratamente cu hormoni, iar una a făcut o masectomie la 16 ani. În lumea fiicei mele – în viaţa reală şi on-line – identitatea transgender este ceva obişnuit, iar tratamentul cu hormoni şi operaţiile nu sînt mare lucru.

Am dus-o la un specialist în domeniul genului, pentru a căuta răspunsuri specializate. Însă acesta i-a acceptat noua identitate şi mi-a spus că de acum trebuie să mă adresez fiicei mele cu pronumele masculin şi să-i cumpăr lenjerie care să-i mascheze sînii. Specialistul nu mi-a recomandat nici o terapie şi nu a luat în considerare factorii sociali care au influenţat gîndirea fiicei mele. Am fost sfătuită să-i dau tratament împotriva pubertăţii. Am fost abuziv convinsă că aceste medicamente au fost bine studiate şi că erau modul sigur pentru ea ca să-şi cunoască genul.

Mi s-a spus că dacă nu mă pliez acestei transformări, atunci ea va fi expusă unui risc sporit de sinucidere. Nu aveam unde să mă duc pentru a obţine ajutorul potrivit. Psihologii sînt pregătiţi în mod activ şi sînt presaţi social să nu pună sub semnul întrebării aceste noi identităţi în creştere. În statul Washington, ca şi în alte state cu legi care interzic aşa-numita terapie de convertire, a pune sub semnul întrebării credinţa unui copil că este de sex opus este împotriva legii. Trăiesc acest coşmar de patru ani şi, în ciuda tuturor eforturilor mele, fiica mea plănuieşte să-şi facă operaţia de schimbare de sex cînd va împlini 18 ani, adică peste cîteva luni.

Părinţii ca mine trebuie să-şi păstreze anonimatul, pentru a respecta intimitatea copiilor, dar şi pentru că pot apărea repercusiuni legale împotriva noastră, dacă numele noastre sînt publicate. Părinţii care nu sprijină identitatea de gen a copiilor lor risca să fie reclamaţi la Serviciile de Asistenţă Socială şi să piardă custodia propriilor copii. În New Jersey, Departamentul Educaţiei încurajează în mod oficial şcolile să raporteze asemenea părinţi.

Şi în acest timp, media romanţează şi îi celebrează pe copiii transgender, ignorînd povestea mea sau a altora care trăiesc aceeaşi tragedie. Am scris la peste 100 de jurnalişti, implorîndu-i să publice despre ceea ce li se întîmplă copiilor. Le-am scris reprezentanţilor locali şi senatorilor, dar am fost ignorată de echipa lor. Postările mele on-line despre povestea fiicei mele au fost şterse şi eu am fost interzisă definitiv pe un forum on-line. Ca o adeptă de o viaţă a Partidului Democrat, sînt furioasă din cauza acestuia şi consider o ironie a sorţii că publicaţiile de ştiri ale conservatorilor au prezentat povestea mea fără adăugiri sau a o cenzura.

Noi, părinţii, sîntem ignoraţi şi calomniaţi, în timp ce copiii noştri suferă în numele incluziunii şi acceptării/toleranţei. Sper că măcar cîţiva democraţi deschişi la minte să se trezească şi să-şi recunoască vina/complicitatea. Sper că ei să-şi pună această întrebare: De ce medicii îi îndoapă cu medicamente pe copii în numele unei identităţi de gen nedovedite? Și de ce legiuitorii canonizează „identitatea de gen” în legile federale şi statale?

A doua mărturie

Fiica mea, la 14 ani, în mod spontan, a decis că ea este de fapt... băiat. După ce a suferit mai multe evenimente traumatice şi după ce a petrecut mult timp pe internet, ea m-a anunţat că este transgender. Personalitatea ei s-a schimbat aproape peste noapte: dintr-o fată drăguţă şi iubitoare a devenit un „mascul pansexual” plin de ură şi cu o gură „bogată”. La început, am crezut că trece printr-o fază efemeră. Dar cu cît încercam să mă înţeleg cu ea, cu atît devenea mai întărîtată. În această perioadă a fost diagnosticată cu ADHD, depresie şi anxietate. Iar experţii în sănătate mintală au părut mai preocupaţi să o ajute să-şi proceseze noua identitate masculină şi să mă convingă pe mine să accept că fiica mea este de fapt... fiul meu!

La 16 ani, fiica mea a fugit de acasă şi a raportat la Departamentul de Protecţie a Copilului că ea nu se simţea în siguranţă să trăiască împreună cu mine, pentru că eu am refuzat să mă adresez ei cu pronume masculine sau cu noul ei nume masculin. Deşi Departamentul a investigat cazul şi a descoperit că era bine îngrijită, m-a forţat să mă întîlnesc cu o persoană transgender pentru „a fi educată” în legătură cu aceste probleme. Curînd după aceea, fără ştiinţa mea, un endocrinolog pediatru a învăţat-o pe fiica mea – minoră – să-şi injecteze testosteron. Fiica mea a fugit apoi în Oregon, unde legea statului îi permite – la vîrsta de 17 ani, fără ştiinţa sau consimţămîntul părintelui – să-şi schimbe numele şi genul legal la tribunal şi să-şi facă masectomie şi o histerectomie totală.

Fiica mea, odată frumoasă, are acum 19 ani şi este un bărbos fără adăpost, în sărăcie lucie, sterilizat şi fără acces la servicii de sănătate mintală, bolnav psihic şi plănuind o intervenţie chirugicală prin care i se va tăia o parte din braţ pentru a i se construi un penis fals.

Cît de rău mă doare inima şi cît de furioasă sînt, ca mamă, nu se poate descrie. De ce legea statului Oregon permite copiilor să ia decizii medicale care să le altereze viaţa?! Ca societate, noi sîntem total împotriva „circumciziei feminine”. De ce doctorii, care jură să nu facă rău, au permisiunea să sterilizeze şi să mutileze copiii deziluzionaţi sau bolnavi psihic?!

A treia mărturie

În august 2017, fiica noastră, elevă în clasa a şaptea, a venit acasă dintr-o tabără crezînd că este băiat. Ea avea un vocabular nou şi o dorinţă puternică să-şi schimbe numele şi pronumele. Nu am prevăzut că ar fi trebuit să întrebăm organizatorii taberei dacă ea va fi într-o cabină cu alte fete care erau în tranziţia socială de schimbare de gen.

Noi bănuim că fiica noastră a presupus că de vreme ce eu şi soţia mea sîntem lesbiene şi liberale privind politica, noi îi vom susţine această nouă identitate. Noi sîntem lesbiene, dar nu avem nici un dubiu privind sexul nostru biologic. Ea a încercat să ne convingă cu o explicaţie „ca la carte” ca ea s-a simţit dintotdeauna băiat. Dar nu am văzut şi nici nu am auzit de la ea vreo dovadă a acestei „simţiri”. Am ascultat-o, i-am dat spaţiu pentru a-şi împărtăşi sentimentele şi am încercat din răsputeri să nu-i transmitem că eram oripilate de această „revelaţie”.

În timp ce ne străduiam să găsim informaţii care să ne ajute să înţelegem, am găsit dovezi ale unei infectări sociale în tot internetul.  YouTube, Instagram, Twitter şi Reddit pun la dispoziţie un ghid şi o carte de buzunar privind „trecerea”, completată cu vedete transgender ca  Jazz Jennings şi Riley J. Dennis, unii cu mii de fani.

Nu am scăpat nici pe departe de pericol. Unii părinţi care se confruntă cu această problemă consideră că sîntem norocoase pentru că ea este încă mică şi asta ne dă mai mult timp pentru a putea remedia disconfortul ei. Poate vom reuşi, dar acum ne confruntăm cu această furtună în creştere a infectării sociale, fără nici un ajutor de la media de bază sau de la neglijenta Agenţie pentru mîncare şi medicamente, ca să nu mai amintim nici de capitularea patetică a doctorilor şi profesioniştilor în sănătate mintală.

A patra mărturie

Fiica mea a trăit o copilărie fericită, angajîndu-se în ceea ce am numi activităţi tipice fetiţelor, fără încurajări de stereotipuri de gen din partea noastră. Totul s-a schimbat după ce a plecat la colegiu. Mediul noului ei oraş şi universitatea celebrau identităţile transgender. Ea a început să ne vorbească la telefon ca neavînd gen, ceea ce eu am înţeles, în mod naiv, ca fiind asemănător cu a fi bisexual. Anxietatea şi depresia au pus stăpînire pe ea. A renunţat la studii şi s-a întors în oraşul natal, unde s-a internat la psihiatrie. Aparența ei, întotdeauna feminină, s-a schimbat dramatic. Capul ras, haine de băieţi şi o evidentă nefericire erau noul ei camuflaj faţă de lume. Ea a trecut de la a nu avea gen la a pretinde că este de fapt un băiat. A repetat că un papagal un sfat din mediul on-line: „Întotdeauna am ştiut că ceva nu este bine, dar nu aveam cuvinte pentru a o exprima pînă cînd am început să mă uit la materialele video de pe TumbIr şi Youtube. Cînd eram mică, îmi era teamă să-ţi spun că nu mă simţeam bine”.

Această poveste nu se potrivea cu nimic din trecutul ei – dar eram în continuare naivă. Căci psihiatrul ei nu a considerat-o transgender. Am presupus că ea nu va fi capabilă să obţină recomandarea pentru testosteronul pe care era hotărîtă să îl ia.

Doar într-o vizită, şi doar cu puţină analiza de sînge, Planned Parenthood capacitează tinerii, femei şi bărbaţi, să-şi urmărească „autenticul” sine în trecerea cu tratament hormonal de la un sex la altul. Tot ceea ce trebuie pentru acest demers sînt ceva bani şi o semnătură pe un formular privind luarea la cunoştinţă şi înţelegerea riscurilor.

Acesta este traseul pe care fiica mea l-a parcurs la frageda vîrstă de 20 de ani, ignorîndu-şi chiar şi psihiatrul.

Soţul meu le-a scris celor de la  Planned Parenthood, explicîndu-le istoricul sănătăţii mintale a fiicei noastre, oferind şi numele psihiatrului, şi numărul lui de telefon. Însă avocatul de la Planned Parenthood a răspuns scurt că ei presupun că orice persoană peste 18 ani este în măsură să-şi dea consimţămîntul după ce a fost informată.

Nu contează ce cred alţii despre celelalte servicii ale  Planned Parenthood, faptul că ei se oferă instant să prescrie hormoni puternici cu multe efecte necunoscute şi de durată – mai ales unor oameni cu probleme mintale – ar trebui să ne şocheze conştiinţele. Oamenii trebuie să ştie că aceasta este noua afacere marca Planned Parenthood.

La vîrsta de 17 ani, după imersiunea pe TumbIr şi după ce două dintre cele mai vechi şi apropiate prietene din liceu s-au declarat transgender, fiica noastră ne-a spus că ea este „de fapt un băiat”. Terapeutul ei a diagnosticat-o cu autism. Terapeutul a fost de asemenea clar că noi „vom pierde controlul asupra medicalizării”, după ce fiica noastră va împlini 18 ani.

Ca angajat federal, nu am putut găsi asigurare de sănătate care să nu acopere tratamentul cu hormoni pentru auto-declarata disforie de gen.

Fiica mea are acum 20 de ani şi a făcut tratament cu testosteron timp de un an, ba şi-a făcut și o programare pentru un consult în vederea unei duble masectomii – şi asta deşi ea nu-şi poate cumpăra legal o băutură alcoolică. Nu pot obţine nici un răspuns de la doctori la întrebările şi îngrijorările mele despre riscurile pe care aceste „tratamente” le implică. Nu am primit nici un răspuns de la specialiştii în sănătate mintală privind recomandarea acestui tratament... sau despre ce o diferenţiază pe fiica mea de acele tinere care nu mai sînt transgender şi s-au schimbat la loc, uneori după ce au fost mai mulţi ani sub tratament hormonal. Obligată să-i privesc pe aceşti adulţi care îmi capacitează fiica să facă asta fără nici o acoperire medicală, ştiinţifică este un scenariu pe care nu mi-am închipuit că vreun părinte îl va trăi, cel puţin nu în Statele Unite. Dar aceasta este noua noastră realitate – o realitate pe care media naţională nu o abordează.

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București

Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082

www.alianta-familiilor.ro\office@alianta-familiilor.ro

RADU PREDA: EUROPA FĂRĂ BISERICI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Un scurt exerciţiu de imaginaţie: ce ar cuprinde un album fotografic despre România, dar nu şi lăcaşurile ei de cult? Carpaţii, Delta Dunării, întinderi de pădure şi o poiană plină de narcise. Un fenomen al naturii. Nimic în plus. Ce ar fi, în continuarea acestui gînd, Europa de azi fără bisericile ei? Tragedia de la Paris a mişcat inimi şi, sper, a trezit conştiinţe. 
Acum doar cîţiva ani în urmă, un lanţ de magazine ştergea, pe calculator, crucea de pe cupola unei biserici greceşti. Nu dorea, s-au scuzat reprezentanţii, să jignească sentimentele celor de altă credinţă sau care nu aveau nici una. Ca şi cum am putea să ne ascundem de noi înşine, să fugim din propria istorie, să negăm ceea ce sîntem, să tratăm moştenirea culturală şi spirituală drept un balast pe care trebuie să îl camuflăm în debaraua modernităţii. 
Contrar zeloţilor laicităţii fără rest, identitatea europeană nu poate fi gîndită şi cu atît mai puţin prezentată altora scoţând din mijlocul ei tocmai pivotul în jurul căruia s-a articulat. În Est sau în Vest, în lumea catolică şi protestantă sau în cea ortodoxă, spaţiile de rugăciune creştine au coagulat de-a lungul secolelor generaţii de oameni care, măcar pentru o clipă, au suspendat războiul, comerţul şi zarva. Ştiu, unii văd doar defectele creştinilor, certurile dintre ei, dar toate acestea nu au reuşit, la scară istorică, să pună fundamental în umbră Evanghelia lui Hristos. 
De trei decenii încoace, românii noştri punctează şi ei cerul occidental cu turlele credinţei pe care o poartă. La Viena, unde se construieşte deja a doua biserică, la Salzburg sau München, unde minunate biserici de lemn încîntă şi uimesc pe cei care le privesc, la Paris, unde în foste fabrici s-au amenajat laboratoare de mîntuire sau în subsoluri unde ce coace pîinea virtuţilor, la Madrid sau în Irlanda – Europa de azi a devenit în bună parte casa noastră lărgită. Motiv ca cele petrecute acum cîteva zile să ne privească nemijlocit, să ne tulbure şi să ne motiveze deopotrivă. 
Nu zidurile sînt aici determinante, oricît de vechi, nici măcar odoarele, oricît de preţioase, şi nici măiestria celor de dinainte, oricît de evidentă. Bisericile Europei sînt garanţii că spaţiul nostru, mic pe hartă, dar cu atît mai profund, nu aparţine doar celor care au putere sau bani, că sîntem purtaţi de o forţă dincolo de politică, economie sau ideologie. Că destinul nostru, al europenilor, este copleşitor, că nu putem dispărea fără urmă, că, la urma urmelor, avem o combustie ce întrece în intensitate pasiunea piromană a celor care vor să ne distrugă.

Radu PREDA

INTERMEZZO LIRIC: VALENTIN DAN INEDIT

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

ȘA DESCĂLECATĂ

Tu chiar credeai că n-aș putea să zbor

doar mestecîndu-ţi urma de sub talpă,

doar bîndu-te din văzul tuturor

ca pe un gînd, o sîngerare albă?

Tu chiar credeai că n-aș putea să curg

pînă în ochii tăi, secînd înecul,

ca de aceea, apă în amurg,

să mă usuc, încetul cu încetul?

Tu chiar credeai că n-aș putea să-ngroș

această scăpărare, aste flame,

cu ale mele vene, șerpi nervoși,

doar ca să-ţi ţin de sete și de foame?

Tu chiar credeai că n-aș putea să sting

incendiile care te îngheață

sub platoșa de carne și de zinc

pe care am bătut-o peste viață?

Tu chiar credeai că n-aș putea să tai

din norii mei oleacă de minune

și-un pic de oboseală, ca să ai

sub ce să te întinzi cînd o să tune?

Tu chiar credeai că n-aș putea să scot

din inima părerii o poiană

pe care să o-nsămînțez cu tot

ce te azvîrle-n lume cosînzeană?

Tu chiar credeai că n-aș putea să culc

pe urma ta o urmă omenească

și din ninsori să înăspresc un fulg

în care primăvara să dospească?

Tu chiar credeai că n-aș putea să mut

cuvîntul tău zidit în adiere

în strigătul de dor al unui mut

cu șoapte lungi, cu și mai lungi junghere?

Tu chiar credeai că n-aș putea să scald

cu ceruri vii privirea ta fugară

și, ca să-ţi fie ţie mai înalt,

să storc din mine trepte pentru scară?

Tu chiar credeai că n-aș putea să sorb

ca pe un sînge nevăzut de piele

lumina dezvelită unui orb

în dimineața nesfîrșirii mele?

Hai, spune-mi, chiar credeai că n-o să pot

să las deodată totul deoparte

ca din adîncuri umbra ta s-o scot

și să pornesc cu umbra ta în spate?

Hai, spune-mi, spune-mi, chiar așa credeai?

Dar chiar nu vezi c-am îngheţat în tine?

Ce simplă e sudoarea de pe cai

cînd biciurile toate sînt străine. 

Valentin DAN