Blogul lui Răzvan Codrescu
Răzvan Codrescu: poet, traducător şi eseist de orientare tradiţionalistă, promotor al principiilor şi idealurilor dreptei creştine, fără să fi fost membru al vreunui partid politic nici înainte şi nici după 1989, a debutat publicistic în 1985, cu eseul "Don Quijote şi Prinţul Mîşkin" (în revista "Luceafărul", an XXVIII, nr. 39, p. 8), şi editorial în 1997, cu volumul de eseuri "Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate" (Editura Anastasia, Bucureşti).
duminică, aprilie 28, 2019
sâmbătă, aprilie 27, 2019
PĂRINTELE CALCIU DESPRE MOARTE ȘI ÎNVIERE
Lupta Ortodoxiei cu ateo-materialismul comunist
Al şaselea
cuvînt către tineri[1]
DESPRE MOARTE ŞI ÎNVIERE
“Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi
cuvîntul Meu, nu va vedea moartea în veac” (Ioan 8, 51)
Vom vorbi astăzi,
prietene, despre moarte şi înviere. Ce stranie împerechere antinomică pentru urechile tale, care n-au auzit decît despre moarte
şi viaţă! Tu, tînărul meu prieten, nu cunoşti decît sensul logic al
afirmaţiei sau al negaţiei. Strîns cu forţa în corsetul material al
lucrurilor, tu ştii că apa curge la vale, că focul arde şi că norii conţin
sarcini electrice. Iar astfel de cunoştinţe trebuie să-ţi facă somnul
liniştit, urechea plecată spre ascultare şi înţelegerea limitată la ceea ce ţi
se dă. Reţeta universului ţi se oferă ca un răvaş în plăcintă. Decanii
ideologiilor ateiste au primit “iluminări” care i-au pus în posesia adevărului
absolut: înlocuirea unei greşeli grosolane prin alta mai puţin grosolană!
Numai că fiecare nouă eroare ţi-e impusă cu obligaţia de a o accepta ca
adevăr absolut. Încercarea de a primi în mod critic un adevăr ideologic este
o “erezie” periculoasă. Oficianţii ateismului încep îndată goana după
vrăjitoare...
“Polii
existenţei noastre sînt naşterea şi moartea”, afirmă
orice concepţie materialistă. Tu, omule, eşti sortit să te naşti şi să mori
printr-un capriciu al naturii sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai
destin. Tu urmezi legea necesităţii şi a cantităţii care, ca prin miracol,
devine calitate[2] – şi trebuie să accepţi că aceasta este ceea ce-ţi
guvernează viaţa şi moartea. Înseamnă că tu eşti cea mai nefericită fiinţă de
pe pămînt, căci nici plantele, nici animalele nu au conştiinţa vieţii şi a
morţii. Dar tu ştii! Tu eşti conştient că trăieşti şi, mai ales, eşti
conştient că vei muri. Toată viaţa ta se desfăşoară în sumbra perspectivă a
morţii. Dacă timpul nostru modern nu a crescut cu nimic şansele vieţii, el a
înmulţit, într-o măsură nedefinită, posibilităţile morţii. Civilizaţia şi moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei,
bîntuie de un secol această lume. Şi nici un înger al învierii nu se
arată la orizont, nici un arhanghel al dreptăţii nu brăzdează cerul şi nu
strigă cu glas tunător îngrozitorilor cavaleri: “Opriţi-vă! În numele
Domnului, opriţi-vă!”.
Pe cerul materialismului
ateist scrie cu litere funebre: “Nu există decît viaţă şi moarte”. Şi apoi o
straşnică interdicţie: “Este oprit să crezi în înviere!”.
Prietene, ce ţi-a dat
ateismul în loc atunci cînd te-a deposedat de credinţa în înviere? Ce dar ţi-a
oferit el atunci cînd ţi L-a luat pe Iisus cel înviat? La ce alte sărbători senine
te-a chemat el atunci cînd te-a pus să munceşti în zilele de Paşti şi de
Crăciun? Ce purificare şi ce odihnă spirituală ţi s-au conturat dinainte
atunci cînd sărbătorile creştine au fost mînjite cu noroiul denigrării şi cu lozincile
violenţelor verbale?
Altădată,
de sărbători, oamenii căutau să trăiască timpul
lui Dumnezeu, dimensiunile lărgite spre infinit ale timpului; astăzi măsori
plictisit, cu ochii pe ceas, timpul mitingurilor, ca pe un blestem.
Altădată, de Paşti, ne împăcam cu toţi oamenii, după cuvîntul cîntării
pascale: “... şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm; să le zicem fraţi şi celor ce
ne urăsc pe noi; să iertăm totul pentru înviere!”. Astăzi, în zilele de Paşti,
ni se distribuie distracţii cîmpeneşti, orgii înecate în alcool, sfîrşind,
deseori, în violenţă.
Tu ştii, tinere, că o
concepţie este valabilă nu prin faptul că există, ci prin efectele ei
pozitive. Şi atunci judecă singur, prietene al meu, compară şi apreciază, dar,
mai ales, decide-te! Fiindcă ai de ales între bine şi rău, între blîndeţe şi
violenţă, între viaţă şi moarte...
Dar acum te voi lua cu
mine într-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui să renunţi la
prejudecăţile materialiste care ţi-au fost implantate în minte. Va trebui
să-ţi purifici inima de patimile pe care educatorii tăi ţi le-au cultivat încă
din pruncie, dîndu-le strălucire şi nume de virtuţi. Va trebui să-ţi lepezi
necredinţa şi ateismul, ura şi lipsa de respect, servilismul şi violenţa,
laşitatea şi orgoliul. Şi, astfel purificat, să te îndrepţi spre marele
praznic al Învierii. Va trebui să înţelegi că învierea lui Hristos este o
înnoire pentru univers, că prin transformarea unuia toată lumea se schimbă şi
că la Cina cea de Taină, cînd Iisus le vesteşte ucenicilor apropierea patimilor
Sale, acestea trebuiau să ia o valoare mistică şi salvatoare pentru lumea
întreagă. Patimile sînt spre moarte, iar moartea spre înviere. Dacă învierea
nu există, dacă singura realitate este moartea, atunci sîntem mai de plîns
decît pietrele. Căci privind lucrurile fără credinţă, viaţa noastră durează
numai de la naştere pînă la vîrsta morţii, care poate fi la fel de bine la o
zi sau la 70 de ani, căci “din clipa în care te-ai născut eşti deja destul de
bătrîn ca să poţi muri”. Ce înseamnă acest scurt interval faţă de veşnicia morţii?!
Să venim oare pe lume numai pentru a muri animalic, pentru a muri pur şi
simplu, ca o piatră care se rostogoleşte de pe locul ei în hău, sau ca o vită
lovită de toporul măcelarului? O asemenea moarte nu are nimic uman în ea.
Este un coşmar, căci dincolo de ea nu se întrezăreşte nici o lumină, ci doar
întunericul groazei. Viaţa ni se înfăţişează ca o tragedie, din pricina unei
astfel de morţi şi a suferinţei care o precede. Credincios sau necredincios,
nici un om nu poate scăpa acelei ultime judecăţi, care precede cu o clipă
agonia şi care este tribunalul conştiinţei noastre. Şi cine dintre noi se
simte inocent la această judecată?!
Ne înspăimîntă moartea,
cu sumbra ei lipsă de perspectivă, pentru că ne-a slăbit credinţa şi pentru
că, în teama generală care guvernează lumea, moartea nu ne mai apare ca o
eliberare, ci ca o supremă groază. Pentru că am dezumanizat moartea prin
lepădarea de Dumnezeu, iar materia nu poate domina spiritul decît prin
siluire.
Cei mai mari şi mai
înverşunaţi atei ai secolului nostru, care nu numai că au făcut din materie
un dumnezeu şi din ateism o mistică nouă, dar au uzat de toate mijloacele de
persuasiune şi de distrugere pentru a-L ucide în tine pe Dumnezeul cel
adevărat, toţi aceştia, tînărul meu prieten, se tem de propria lor dispariţie,
cu o spaimă metafizică şi incurabilă. De aceea îşi construiesc adesea morminte impozante, ataşîndu-se cu o dragoste
jalnică de rămăşiţele lor pămînteşti, încercînd astfel o tragică substituire
a aspiraţiilor către veşnicie. Drama vieţii lor idolatre sfîrşeşte într-o
moarte încă şi mai idolatră. Au trăit cu groaza suferinţei şi şi-au dorit o
moarte subită, căci moartea n-a fost pentru ei decît o inutilă şi insuportabilă
fundătură a suferinţei. Pe ei nu i-a salvat nici măcar acest ultim act de
solidaritate umană care este moartea.
Dar Iisus ne-a dăruit o
moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus garanţia
că moartea nu este un sfîrşit, ci un început – începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere.
A iubi o fiinţă înseamnă
a-i spune: “Tu nu vei muri”. Şi să crezi. Această credinţă neargumentată este,
de fapt, singurul adevăr fundamental pe care-l simţim în iubirea noastră cu
adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii[3]. Mama care îşi dezmiardă copilul, îi spune, de fapt, cu o
credinţă care răstoarnă munţii: “Tu nu vei muri!”. Iubitul, care şopteşte
fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi
credinţă adîncă: “Tu nu vei muri!”.
Istoria întunecată a
omenirii cunoaşte un moment de soare dogoritor, revărsîndu-se peste
umanitate: este Soarele Dreptăţii, Hristos cel întrupat, Fiul lui Dumnezeu,
venit în lume s-o mîn-tuiască. Ce necesitate putea determina la întrupare
desăvîrşirea divină liberă de orice necesitate? Nici una. Numai dragostea,
căci numai ea este virtutea cea deopotrivă liberă şi liberatoare. Nu
iubirea-pasiune, ci iubirea-caritate.
“Căci Dumnezeu aşa a
iubit lumea încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[4]. Iisus Se arată astfel drept întruparea iubirii,
dragostea palpabilă şi crucificată.
Atît de greu i-a venit
omenirii să creadă în ceea ce vedea, în faptul că iubirea desăvîrşită stătea
în faţa ei întrupată, încît a vrut s-o vadă pe cruce, adică adusă la acea situaţie-limită
care este suferinţa şi moartea. Pentru a-i verifica autenticitatea ca prin
foc şi pentru a constata dacă rămîne identică, pînă la sfîrşit, cu sine
însăşi. Şi Iisus a trecut ca un Dumnezeu examenul la care omenirea L-a supus. Amintiţi-vă,
prieteni, de cuvintele Lui de pe cruce: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce
fac!”[5].
Ce dovadă mai mare decît
aceasta ne-ar putea da cineva? Şi dacă tu crezi atunci cînd îi spui fiinţei
iubite: “Nu vei muri”, de ce să nu crezi în cuvintele supremei iubiri atunci
cînd îţi face făgăduinţa vieţii eterne? “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel
ce ascultă cuvîntul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la
judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă”[6].
Dar tu crezi şi ştii că
într-adevăr crezi, aşa cum şi eu o ştiu, chiar dacă pentru tine, tînărul meu
prieten, nu-i absolut limpede ceea ce crezi. Însă pentru cei ce fac din conştiinţa
ta tînără un loc de exersare a violenţelor lor doctrinare, pentru cei ce-ţi
încarcerează sufletul în formulele înguste ale ateismului, credinţa ta e o
realitate care-i sperie mai mult decît orice.
Ideile se menţin prin
adevărul lor. O idee care se menţine prin violenţă este profund subminată de
falsul din ea. Dacă materialiştii nu vorbesc despre moarte, este pentru că se
tem de ea. Ei o trec sub tăcere, aşa cum trec sub tăcere toate ideile care nu
pot fi mistificate.
De ce la 4 martie a fost
trecut sub tăcere, la un an de la consumarea lui, marele cutremur din anul
1977? Pentru că moartea te obligă să te gîndeşti la Dumnezeu, la viaţa pe care
o duci, la responsabilitatea ta morală. Or, ei se tem de capacitatea ta de a
intui adevărul metafizic, de libertatea ta spirituală, tot atît de mult ca şi
de moarte.
Eu însă îţi vorbesc
despre ea ca despre singura ta posibilitate de a învinge. Căci fără înviere,
atît moartea cît şi viaţa devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui
Dumnezeu este însă garanţia învierii noastre, iar învierea este fundamentul
credinţei noastre în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia
sublimă şi glorioasă a unei afirmări vitale; o invitaţie la amnistierea
trecutului, cum spunea un ziarist francez; o invitaţie la încrederea în
viitor.
“Să iertăm totul pentru
înviere!”. Orice altă atitudine înseamnă moarte. Cel ce a murit, Acela a şi
înviat, iar cei ce L-au văzut au mărturisit şi mărturia lor este adevărată, fiindcă
au pecetluit-o cu suferinţa şi cu moartea lor. Nu ne putem îndoi de adevărul
spuselor lor.
Cînd se lumina de ziuă,
“în întîia a sîmbetelor”, “... s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului,
coborînd din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea
lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea albă ca zăpada”[7].
Acesta este măreţul
tablou al Învierii Domnului, Cel ce a sfărîmat lanţurile morţii şi a adus
omenirii perspectiva nesperată a obşteştii învieri.
De acum, prietene, nu te
mai teme de moarte, căci Hristos a înviat, fiind pîrga învierii noastre! Din
clipa în care ai aflat acest adevăr, viaţa ta a căpătat un nou sens: ea nu se
va sfîrşi între scîndurile unui sicriu (fapt care ne-ar face viaţa derizorie
şi inutilă), ci, trecînd prin moarte, va sui spre gloria învierii.
Mergi, tinere, şi spune
tuturor vestea aceasta! Să strălucească faţa ta de înger întru lumina învierii,
căci astăzi îngerul din tine, pe care ţi l-am descoperit la primul meu
“Cuvînt”, a biruit pămîntul din tine. Spune-le celor ce ţi-au oprimat pînă
acum sufletul tău divin: “Cred în înviere!” şi-i vei vedea înspăimîntaţi, căci
îi va birui credinţa ta. Se vor zvîrcoli şi-ţi vor striga cu disperare:
“Ţărîna este paradisul tău şi instinctele tale îţi sînt cerul!”.
Dar tu să nu te opreşti
din calea ta, ci să treci mai departe, strălucitor şi pur, străluminînd tuturor
învierea cea din întîia a sîmbetelor!
Tu, prietenul meu, eşti
unicul purtător al îndumnezeirii tale în Iisus Hristos şi ridici cu tine
întreg neamul acesta românesc spre culmile propriei sale învieri[8]. Din moarte la viaţă şi de pe pămînt la cer.
Preot Gheorghe CALCIU
[1] Cuvînt rostit în cea
de-a cincea miercuri a Postului Mare, la 12 aprilie 1978, pe treptele
Bisericii Radu-Vodă, deoarece directorul V. Micle a zăvorît biserica, iar pe
seminarişti i-a sechestrat în dormitoare.
[2] “A transforma cantitatea
într-o nouă calitate” era, spre sfîrşitul
anilor ’70, lozinca la modă a discursului oficial (lansată de Ceauşescu
însuşi). (N. ed.)
[3] Limba greacă, bunăoară,
are patru termeni care redau “chipurile iubirii”: eros (iubirea sexuală), sorgé
(iubirea familială), philía
(ataşamentul sau prietenia) şi agápe (iubirea
spirituală – la care ne cheamă Hristos şi cu care Dumnezeu Însuşi iubeşte
lumea). (N. ed.)
[4] Ioan 3, 16.
[5] Luca 23, 34.
[6] Ioan 5, 24.
[7] Matei 28, 1-3.
[8] Conform învăţăturii
creştine, există o tainică solidaritate eschatologică între ins şi neamul căruia îi aparţine. Sf. Ioan Teologul expune această viziune
a Ierusalimului cresc: “Şi neamurile vor umbla în lumina ei [a cetăţii
sfinte], iar împăraţii pămîntului vor aduce la ea mărirea lor […] Şi vor
aduce în ea slava şi cinstea neamurilor” (Apocalipsa
21, 24 şi 26). Încă din vechime, evreii sugerau unitatea mistică în eternitate
a insului cu spiţa lui, spunînd despre cel ce murea că “s-a adăugat la neamul
său”. Biserica se roagă în mod curent, pentru cei răposaţi, să fie pomeniţi de
Dumnezeu “cu tot neamul lor cel adormit”. Neamul este resimţit ca un fel de
“sine lărgită” a fiecăruia dintre noi, avînd nu doar realitate istorică, ci şi realitate metafizică. (N. ed.)
Cea mai recentă ediție a Cuvintelor către tineri (2015)
Mai puteți citi pe acest blog
joi, aprilie 25, 2019
marți, aprilie 23, 2019
AFR: PĂRINȚI ȘI COPII – LUMEA PE DOS
IDEOLOGIA DE
GEN:
MĂRTURII ALE PĂRINŢILOR
Recent am dat peste mărturiile unor părinţi ale căror
copii se consideră transgender. Redăm versiunea
românească a mărturiilor, în traducerea
părintelui Emil Ember (AFR Baia Mare).
Introducere
Părinţi ca noi trebuie să-şi păstreze anonimatul pentru a respecta intimitatea
copiilor noştri, dar şi pentru că pot apărea repercusiuni legale împotriva
noastră, dacă numele noastre sînt publicate. Părinţii care nu sprijină
identitatea de gen a copiilor lor riscă să fie reclamaţi la Serviciile de
Asistenţă Socială şi să piardă custodia propriilor copii.
Cînd un copil
spune că este trans-gender, în zilele
noastre, părinţii trebuie să accepte şi chiar să sărbătorească pentru această veste.
Însă mulţi părinţi nu sărbătoresc, ci suferă în tăcere. Ei ştiu că ai lor copii
nu s-au născut cu sexul biologic greşit şi că hormonii şi intervenţiile
chirurgicale nu sînt răspunsul pentru disconfortul şi confuzia lor.
Poveştile lor
de viaţa sînt sfîşietoare. Iată-le, cu cuvintele lor!
Prima
mărturie
Am fost
şocată cînd fiica mea de 13 ani mi-a spus că este de fapt...
fiul meu transgender! Ea nu avea nici o preocupare masculină şi ura toate
sporturile. Dar fiind o adolescentă inteligentă
şi excentrică, cu spectru autist, ea a avut probleme serioase în acomodarea cu alte
fete. De unde i-a venit ideea că este transgender?
De la o prezentare de la şcoală – la o şcoală unde 5% din elevi se
auto-intitulau transgender, sau fără apartenenţă
la vreun sex, şi unde numeroşi elevi deja făceau tratamente cu hormoni, iar una
a făcut o masectomie la 16 ani. În lumea fiicei mele – în viaţa reală şi
on-line – identitatea transgender
este ceva obişnuit, iar tratamentul cu hormoni şi operaţiile nu sînt mare
lucru.
Am dus-o la
un specialist în domeniul genului, pentru a căuta răspunsuri
specializate. Însă acesta i-a acceptat noua
identitate şi mi-a spus că de acum trebuie să mă adresez fiicei mele cu
pronumele masculin şi să-i cumpăr lenjerie care să-i mascheze sînii.
Specialistul nu mi-a recomandat nici o terapie şi nu a luat în considerare
factorii sociali care au influenţat gîndirea fiicei mele. Am fost sfătuită să-i dau tratament împotriva pubertăţii. Am fost abuziv convinsă că
aceste medicamente au fost bine studiate şi că erau modul sigur pentru ea ca
să-şi cunoască genul.
Mi s-a spus
că dacă nu mă pliez acestei transformări, atunci ea
va fi expusă unui risc sporit de sinucidere. Nu aveam unde să mă duc
pentru a obţine ajutorul potrivit. Psihologii sînt pregătiţi în mod activ şi sînt
presaţi social să nu pună sub semnul întrebării aceste noi identităţi în
creştere. În statul Washington, ca şi în alte state cu legi care interzic
aşa-numita terapie de convertire, a pune sub semnul întrebării credinţa unui copil
că este de sex opus este împotriva legii. Trăiesc acest coşmar de patru ani şi, în ciuda tuturor eforturilor mele, fiica mea plănuieşte să-şi facă
operaţia de schimbare de sex cînd va împlini 18 ani, adică peste
cîteva luni.
Părinţii ca mine trebuie să-şi păstreze anonimatul,
pentru a respecta intimitatea copiilor, dar şi pentru că pot apărea repercusiuni
legale împotriva noastră, dacă numele noastre sînt publicate. Părinţii care nu
sprijină identitatea de gen a copiilor lor risca să fie reclamaţi la Serviciile
de Asistenţă Socială şi să piardă custodia propriilor copii. În New Jersey, Departamentul Educaţiei încurajează în mod oficial şcolile
să raporteze asemenea părinţi.
Şi în acest
timp, media romanţează şi îi celebrează pe copiii transgender, ignorînd povestea mea sau a altora care trăiesc
aceeaşi tragedie. Am scris la peste 100 de jurnalişti, implorîndu-i să
publice despre ceea ce li se întîmplă copiilor. Le-am scris reprezentanţilor
locali şi senatorilor, dar am fost ignorată de echipa lor. Postările mele on-line despre povestea fiicei mele au fost şterse şi eu am
fost interzisă definitiv pe un forum on-line. Ca o adeptă de o viaţă a Partidului
Democrat, sînt furioasă din cauza acestuia şi consider o ironie a sorţii că
publicaţiile de ştiri ale conservatorilor au prezentat povestea mea fără
adăugiri sau a o cenzura.
Noi,
părinţii, sîntem ignoraţi şi calomniaţi,
în timp ce copiii noştri suferă în numele incluziunii şi acceptării/toleranţei.
Sper că măcar cîţiva democraţi deschişi la minte să se trezească şi să-şi
recunoască vina/complicitatea. Sper că ei să-şi pună această întrebare: De ce
medicii îi îndoapă cu medicamente pe copii în numele unei identităţi de gen
nedovedite? Și de ce legiuitorii canonizează „identitatea de gen” în legile federale
şi statale?
A doua
mărturie
Fiica mea, la
14 ani, în mod spontan, a decis că ea este de fapt...
băiat. După ce a suferit mai multe evenimente traumatice şi după ce a
petrecut mult timp pe internet, ea m-a anunţat că este transgender. Personalitatea ei s-a schimbat aproape peste noapte: dintr-o fată drăguţă şi iubitoare a devenit un „mascul
pansexual” plin de ură şi cu o gură „bogată”. La început, am crezut că trece
printr-o fază efemeră. Dar cu cît încercam să mă înţeleg cu ea, cu atît devenea
mai întărîtată. În această perioadă a fost diagnosticată cu ADHD, depresie şi anxietate.
Iar experţii în sănătate mintală au părut mai preocupaţi să o ajute să-şi
proceseze noua identitate masculină şi să mă convingă pe mine să accept că
fiica mea este de fapt... fiul meu!
La 16 ani,
fiica mea a fugit de acasă şi a raportat la Departamentul de Protecţie a
Copilului că ea nu se simţea în siguranţă să trăiască împreună cu
mine, pentru că eu am refuzat să mă adresez ei cu pronume masculine sau cu
noul ei nume masculin. Deşi Departamentul a investigat cazul şi a descoperit că
era bine îngrijită, m-a forţat să mă întîlnesc cu o persoană transgender pentru „a fi educată” în
legătură cu aceste probleme. Curînd după aceea, fără ştiinţa mea, un
endocrinolog pediatru a învăţat-o pe fiica mea – minoră – să-şi injecteze
testosteron. Fiica mea a fugit apoi în Oregon,
unde legea statului îi permite – la vîrsta de 17 ani, fără ştiinţa sau consimţămîntul părintelui – să-şi schimbe numele şi genul legal la
tribunal şi să-şi facă masectomie şi o histerectomie totală.
Fiica mea, odată frumoasă, are acum 19 ani şi este un bărbos fără
adăpost, în sărăcie lucie, sterilizat şi fără acces la servicii de sănătate
mintală, bolnav psihic şi plănuind o intervenţie chirugicală prin care i se va tăia o parte din braţ pentru a i se construi un
penis fals.
Cît de rău mă
doare inima şi cît de furioasă sînt, ca mamă, nu se poate descrie. De ce legea
statului Oregon permite copiilor să ia decizii medicale care să le altereze
viaţa?! Ca societate, noi sîntem total împotriva „circumciziei feminine”. De ce
doctorii, care jură să nu facă rău, au permisiunea să sterilizeze şi să
mutileze copiii deziluzionaţi sau bolnavi psihic?!
A treia
mărturie
În august
2017, fiica noastră, elevă în clasa a şaptea, a venit acasă dintr-o tabără crezînd că este băiat. Ea avea un
vocabular nou şi o dorinţă puternică să-şi schimbe numele şi pronumele. Nu am
prevăzut că ar fi trebuit să întrebăm organizatorii taberei dacă ea va fi într-o
cabină cu alte fete care erau în tranziţia socială de schimbare de gen.
Noi bănuim că
fiica noastră a presupus că de vreme ce eu şi soţia mea sîntem lesbiene şi
liberale privind politica, noi îi vom susţine această nouă identitate. Noi sîntem
lesbiene, dar nu avem nici un dubiu privind sexul nostru biologic.
Ea a încercat să ne convingă cu o explicaţie „ca la carte” ca ea s-a simţit dintotdeauna băiat. Dar nu am văzut şi nici nu am
auzit de la ea vreo dovadă a acestei „simţiri”. Am ascultat-o, i-am dat spaţiu
pentru a-şi împărtăşi sentimentele şi am încercat din răsputeri să nu-i transmitem că eram oripilate de această „revelaţie”.
În timp ce ne
străduiam să găsim informaţii care să ne ajute să înţelegem, am găsit dovezi
ale unei infectări sociale în tot internetul. YouTube, Instagram, Twitter
şi Reddit pun la dispoziţie un ghid şi o carte de buzunar privind „trecerea”, completată cu vedete transgender
ca Jazz Jennings şi Riley J. Dennis, unii
cu mii de fani.
Nu am scăpat
nici pe departe de pericol. Unii părinţi care se confruntă cu această problemă
consideră că sîntem norocoase pentru că ea este încă mică şi asta ne dă mai mult
timp pentru a putea remedia disconfortul ei. Poate vom reuşi, dar acum ne
confruntăm cu această furtună în creştere a infectării sociale, fără nici un ajutor de la media de bază sau de la
neglijenta Agenţie pentru mîncare şi medicamente, ca să nu mai amintim nici de
capitularea patetică a doctorilor şi profesioniştilor în sănătate mintală.
A patra
mărturie
Fiica mea a
trăit o copilărie fericită, angajîndu-se în ceea ce am numi
activităţi tipice fetiţelor, fără încurajări de stereotipuri de
gen din partea noastră. Totul s-a schimbat după ce a plecat la colegiu. Mediul
noului ei oraş şi universitatea celebrau identităţile transgender. Ea a început să ne vorbească la telefon ca neavînd
gen, ceea ce eu am înţeles, în mod naiv,
ca fiind asemănător cu a fi bisexual. Anxietatea şi depresia au pus stăpînire pe ea. A
renunţat la studii şi s-a întors în oraşul natal, unde s-a internat la
psihiatrie. Aparența ei, întotdeauna feminină, s-a
schimbat dramatic. Capul ras, haine de băieţi şi o evidentă
nefericire erau noul ei camuflaj faţă de lume. Ea a trecut de la a nu avea gen
la a pretinde că este de fapt un băiat. A repetat că un papagal un sfat din
mediul on-line: „Întotdeauna am ştiut că ceva nu este
bine, dar nu aveam cuvinte pentru a o exprima pînă cînd am început să mă uit la
materialele video de pe TumbIr şi Youtube. Cînd eram mică, îmi era teamă să-ţi
spun că nu mă simţeam bine”.
Această
poveste nu se potrivea cu nimic din trecutul ei – dar eram în continuare naivă.
Căci psihiatrul ei nu a considerat-o transgender.
Am presupus că ea nu va fi capabilă să obţină recomandarea pentru testosteronul pe care era hotărîtă să îl ia.
Doar într-o
vizită, şi doar cu puţină analiza de sînge, Planned Parenthood capacitează
tinerii, femei şi bărbaţi, să-şi urmărească „autenticul” sine în trecerea cu tratament hormonal de la un sex la altul. Tot
ceea ce trebuie pentru acest demers sînt ceva
bani şi o semnătură pe un formular privind luarea la cunoştinţă şi înţelegerea
riscurilor.
Acesta este
traseul pe care fiica mea l-a parcurs la frageda vîrstă de 20 de ani, ignorîndu-şi chiar şi
psihiatrul.
Soţul meu le-a scris celor de la Planned Parenthood, explicîndu-le istoricul sănătăţii mintale a fiicei noastre, oferind şi
numele psihiatrului, şi numărul lui de telefon. Însă avocatul de la Planned Parenthood a răspuns scurt că ei presupun că orice persoană peste 18 ani este în măsură să-şi
dea consimţămîntul după ce a fost informată.
Nu contează
ce cred alţii despre celelalte servicii ale Planned Parenthood, faptul că
ei se oferă instant să prescrie hormoni puternici cu multe efecte necunoscute
şi de durată – mai ales unor oameni cu probleme mintale – ar trebui să ne
şocheze conştiinţele. Oamenii trebuie să ştie că aceasta este noua afacere marca Planned Parenthood.
La vîrsta de
17 ani, după imersiunea pe TumbIr şi după ce două dintre cele mai vechi şi
apropiate prietene din liceu s-au declarat transgender, fiica noastră ne-a spus că ea este „de fapt un băiat”.
Terapeutul ei a diagnosticat-o cu autism. Terapeutul a fost de asemenea clar că
noi „vom pierde controlul asupra medicalizării”, după ce fiica noastră va împlini 18 ani.
Ca angajat
federal, nu am putut găsi asigurare de sănătate care să nu acopere tratamentul
cu hormoni pentru auto-declarata disforie de gen.
Fiica mea are
acum 20 de ani şi a făcut tratament cu testosteron timp de un an, ba şi-a făcut și o programare pentru un consult în
vederea unei duble masectomii – şi asta deşi ea nu-şi poate cumpăra legal o
băutură alcoolică. Nu pot obţine nici un răspuns de la doctori la întrebările
şi îngrijorările mele despre riscurile pe care aceste „tratamente” le implică. Nu am primit nici un
răspuns de la specialiştii în sănătate mintală privind recomandarea acestui tratament... sau despre ce o diferenţiază
pe fiica mea de acele tinere care nu mai sînt transgender şi s-au schimbat la loc, uneori după ce au fost mai
mulţi ani sub tratament hormonal. Obligată să-i privesc pe aceşti adulţi care
îmi capacitează fiica să facă asta fără nici o
acoperire medicală, ştiinţifică este un scenariu pe care nu mi-am închipuit că
vreun părinte îl va trăi, cel puţin nu în Statele Unite. Dar aceasta este noua
noastră realitate – o realitate pe care media naţională nu o abordează.
ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro\office@alianta-familiilor.ro
duminică, aprilie 21, 2019
RADU PREDA: EUROPA FĂRĂ BISERICI
Un scurt exerciţiu de imaginaţie: ce ar cuprinde un album fotografic despre România, dar nu şi lăcaşurile ei de cult? Carpaţii, Delta Dunării, întinderi de pădure şi o poiană plină de narcise. Un fenomen al naturii. Nimic în plus. Ce ar fi, în continuarea acestui gînd, Europa de azi fără bisericile ei? Tragedia de la Paris a mişcat inimi şi, sper, a trezit conştiinţe.
Acum doar cîţiva ani în urmă, un lanţ de magazine ştergea, pe calculator, crucea de pe cupola unei biserici greceşti. Nu dorea, s-au scuzat reprezentanţii, să jignească sentimentele celor de altă credinţă sau care nu aveau nici una. Ca şi cum am putea să ne ascundem de noi înşine, să fugim din propria istorie, să negăm ceea ce sîntem, să tratăm moştenirea culturală şi spirituală drept un balast pe care trebuie să îl camuflăm în debaraua modernităţii.
Contrar zeloţilor laicităţii fără rest, identitatea europeană nu poate fi gîndită şi cu atît mai puţin prezentată altora scoţând din mijlocul ei tocmai pivotul în jurul căruia s-a articulat. În Est sau în Vest, în lumea catolică şi protestantă sau în cea ortodoxă, spaţiile de rugăciune creştine au coagulat de-a lungul secolelor generaţii de oameni care, măcar pentru o clipă, au suspendat războiul, comerţul şi zarva. Ştiu, unii văd doar defectele creştinilor, certurile dintre ei, dar toate acestea nu au reuşit, la scară istorică, să pună fundamental în umbră Evanghelia lui Hristos.
De trei decenii încoace, românii noştri punctează şi ei cerul occidental cu turlele credinţei pe care o poartă. La Viena, unde se construieşte deja a doua biserică, la Salzburg sau München, unde minunate biserici de lemn încîntă şi uimesc pe cei care le privesc, la Paris, unde în foste fabrici s-au amenajat laboratoare de mîntuire sau în subsoluri unde ce coace pîinea virtuţilor, la Madrid sau în Irlanda – Europa de azi a devenit în bună parte casa noastră lărgită. Motiv ca cele petrecute acum cîteva zile să ne privească nemijlocit, să ne tulbure şi să ne motiveze deopotrivă.
Nu zidurile sînt aici determinante, oricît de vechi, nici măcar odoarele, oricît de preţioase, şi nici măiestria celor de dinainte, oricît de evidentă. Bisericile Europei sînt garanţii că spaţiul nostru, mic pe hartă, dar cu atît mai profund, nu aparţine doar celor care au putere sau bani, că sîntem purtaţi de o forţă dincolo de politică, economie sau ideologie. Că destinul nostru, al europenilor, este copleşitor, că nu putem dispărea fără urmă, că, la urma urmelor, avem o combustie ce întrece în intensitate pasiunea piromană a celor care vor să ne distrugă.
Acum doar cîţiva ani în urmă, un lanţ de magazine ştergea, pe calculator, crucea de pe cupola unei biserici greceşti. Nu dorea, s-au scuzat reprezentanţii, să jignească sentimentele celor de altă credinţă sau care nu aveau nici una. Ca şi cum am putea să ne ascundem de noi înşine, să fugim din propria istorie, să negăm ceea ce sîntem, să tratăm moştenirea culturală şi spirituală drept un balast pe care trebuie să îl camuflăm în debaraua modernităţii.
Contrar zeloţilor laicităţii fără rest, identitatea europeană nu poate fi gîndită şi cu atît mai puţin prezentată altora scoţând din mijlocul ei tocmai pivotul în jurul căruia s-a articulat. În Est sau în Vest, în lumea catolică şi protestantă sau în cea ortodoxă, spaţiile de rugăciune creştine au coagulat de-a lungul secolelor generaţii de oameni care, măcar pentru o clipă, au suspendat războiul, comerţul şi zarva. Ştiu, unii văd doar defectele creştinilor, certurile dintre ei, dar toate acestea nu au reuşit, la scară istorică, să pună fundamental în umbră Evanghelia lui Hristos.
De trei decenii încoace, românii noştri punctează şi ei cerul occidental cu turlele credinţei pe care o poartă. La Viena, unde se construieşte deja a doua biserică, la Salzburg sau München, unde minunate biserici de lemn încîntă şi uimesc pe cei care le privesc, la Paris, unde în foste fabrici s-au amenajat laboratoare de mîntuire sau în subsoluri unde ce coace pîinea virtuţilor, la Madrid sau în Irlanda – Europa de azi a devenit în bună parte casa noastră lărgită. Motiv ca cele petrecute acum cîteva zile să ne privească nemijlocit, să ne tulbure şi să ne motiveze deopotrivă.
Nu zidurile sînt aici determinante, oricît de vechi, nici măcar odoarele, oricît de preţioase, şi nici măiestria celor de dinainte, oricît de evidentă. Bisericile Europei sînt garanţii că spaţiul nostru, mic pe hartă, dar cu atît mai profund, nu aparţine doar celor care au putere sau bani, că sîntem purtaţi de o forţă dincolo de politică, economie sau ideologie. Că destinul nostru, al europenilor, este copleşitor, că nu putem dispărea fără urmă, că, la urma urmelor, avem o combustie ce întrece în intensitate pasiunea piromană a celor care vor să ne distrugă.
Radu PREDA
vineri, aprilie 19, 2019
INTERMEZZO LIRIC: VALENTIN DAN INEDIT
ȘA DESCĂLECATĂ
Tu
chiar credeai că n-aș putea să zbor
doar
mestecîndu-ţi urma de sub talpă,
doar
bîndu-te din văzul tuturor
ca
pe un gînd, o sîngerare albă?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să curg
pînă
în ochii tăi, secînd înecul,
ca
de aceea, apă în amurg,
să
mă usuc, încetul cu încetul?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să-ngroș
această
scăpărare, aste flame,
cu
ale mele vene, șerpi nervoși,
doar
ca să-ţi ţin de sete și de foame?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să sting
incendiile
care te îngheață
sub
platoșa de carne și de zinc
pe
care am bătut-o peste viață?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să tai
din
norii mei oleacă de minune
și-un
pic de oboseală, ca să ai
sub
ce să te întinzi cînd o să tune?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să scot
din
inima părerii o poiană
pe
care să o-nsămînțez cu tot
ce
te azvîrle-n lume cosînzeană?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să culc
pe
urma ta o urmă omenească
și
din ninsori să înăspresc un fulg
în
care primăvara să dospească?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să mut
cuvîntul
tău zidit în adiere
în
strigătul de dor al unui mut
cu
șoapte lungi, cu și mai lungi junghere?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să scald
cu
ceruri vii privirea ta fugară
și,
ca să-ţi fie ţie mai înalt,
să
storc din mine trepte pentru scară?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să sorb
ca
pe un sînge nevăzut de piele
lumina
dezvelită unui orb
în
dimineața nesfîrșirii mele?
Hai,
spune-mi, chiar credeai că n-o să pot
să
las deodată totul deoparte
ca
din adîncuri umbra ta s-o scot
și
să pornesc cu umbra ta în spate?
Hai,
spune-mi, spune-mi, chiar așa credeai?
Dar
chiar nu vezi c-am îngheţat în tine?
Ce
simplă e sudoarea de pe cai
cînd biciurile toate sînt străine.
Valentin DAN