ESENȚA DEMOCRAȚIEI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

MĂCAR ATÎT...!

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

FINAL DE CAMPANIE ELECTORALĂ

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

DON QUIJOTE ÎN EST

CREȘTIN RUS, CU CE-ARE EL MAI SFÎNT...

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

INTERMEZZO LIRIC: RONDEL TOMNATIC

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Toamnă după toamnă ruginim de vii,
visele ne poartă tot mai greu în spate,
dar fideli rămînem vechilor păcate
și jucăm pe cartea lui acum și-aci.

Cît și pînă unde amăgirea poate
descînta tristețea anilor tîrzii?
Toamnă după toamnă ruginim de vii
și ne poartă visul tot mai greu în spate.

Zdrențele iubirii cît le-om mai cîrpi,
cînd în jurul nostru se destramă toate,
loc să facă iernii care va veni?
Dăm cu tifla vremii, dar, oricît ne-am zbate,
toamnă după toamnă ruginim de vii.

Răzvan CODRESCU

DE ZIUA CRUCII: AIUD 2020

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

La Aiud au fost comemorați 

deținuții politici

Ca în fiecare an, pe 14 septembrie 2020, de sărbătoarea creștină a Înălțării Sfintei Cruci, la mausoleul de la Rîpa Robilor din Aiud a avut loc comemorarea deținuților politici exterminați în temuta închisoare din localitate. Au fost prezenți circa 150 de oameni, veniți din toate zonele țării. Mai puțini ca în alți ani, din pricina condițiilor impuse de restricțiile în vigoare, dar și pentru că ieri a fost întâia zi a noului an școlar. După slujba oficiată de un sobor de preoți, au vorbit părintele Augustin, starețul mănăstirii, fostul deținut politic Vasile-Jacques Iamandi și Coriolan Baciu, președintele Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, provenit dintr-o familie de foști deținuți politici.

 

„Aiudule, Aiudule, temniță cruntă”…

 

Astăzi penitenciar cu regim de maximă siguranță, închisoarea Aiud a fost atestată documentar prima oară în 1786, în timpul Imperiului Austro-Ungar. Reconstruit în 1857, după un incendiu, a fost completat în 1882 cu un nou corp de clădire, denumit pînă în ziua de azi „Zarca” și considerat cea mai aspră secție a penitenciarului. În 1889-1892 s-a construit pavilionul „Celularul nou”, cu 312 celule, care a rămas până azi corpul principal de clădire al penitenciarului.

În perioada comunistă închisoarea Aiud a fost unul dintre cele mai dure centre de detenție ale sistemului represiv din România. În 1948, toate penitenciarele din România treceau în subordinea Ministerului de Interne, iar conform Ordinul nr. 17249 din septembrie același an, al Direcției Generale a Penitenciarelor, Aiudul devenea unul dintre penitenciarele destinate pedepselor cu caracter politic. Ordinul preciza că la Aiud urmau să își ispășească pedepsele următoarele categorii: avocați, arhitecți, comercianți, farmaciști, medici, ingineri, învățători, profesori, preoți, scriitori, subofițeri și ziariști, precum și pe toți cei care fuseseră bancheri, chiaburi, moșieri, industriași și diverși patroni.

În cele din urmă, închisoarea Aiud a fost destinată cu precădere legionarilor, ofițerilor Armatei Regale Române și în general deținuților considerați mai periculoși pentru regimul comunist de ocupație.

Cu ocazia campaniei de deshumare a rămășițelor deținuților politici decedați în penitenciarul Aiud, coordonate de istoricul Marius Oprea, osemintele au fost analizate de experți în domeniul medicinei legale, care au constatat că acestea prezentau caracteristicile oaselor perosanelor moarte ca urmare a înfometării, ceea ce confirmă încă o dată regimul de exterminare aplicat prizonierilor de aici.

Condițiile cumplite de detenție au fost evocate în poezii zămislite în gând de deținuții care și-au petrecut acolo ani sau decenii, versuri transmise prin alfabetul Morse, prin pereți sau țevi, căci deținerea unui petic de hîrtie sau a unui capăt de creion constituia o contravenție care atrăgea pedepse dure. Iată cum surprindea Dumitru Bacu Aiudul: „Aici e Aiudul, aici e Aiud, / răsună din piepturi cuvântul durut. / Aici unde viața își cîntă imn sfînt / un neam se coboară cu fruntea-n pămînt. / Satan de-ar voi ca și vechiul lui vad / să se cheme altfel, decum este, iad, / ar spune sinistru, cu glasul lui crud: / Aici e Aiudul, aici e Aiud!”. Iar Radu Gyr, marele poet al închisorilor, spunea:  „Aiudule, Aiudule, / temniţă cruntă, /  fă-te, zăludule,/ piatră măruntă! // Focul mînce-te, / că nu te saturi, / Mereu vrei scâncete / şi bei oftaturi.!/ Vântul destramă-te, / că nu-ţi ajunge / şi-n marea-ţi foamete / mereu vrei sînge!”.

Reeducarea – mlaștina deznădejdii

Din 1958 și pînă în 1964, cînd comuniștii au grațiat toți deținuții politici ca urmare a presiunilor internaționale, director al închisorii a fost torționarul Gheorghe Crăciun. Avînd gradul de colonel de Securitate, acesta s-a distins prin coordonarea așa-numitului proces al reeducării de la Aiud, în care, între 1962 și 1964, fără a se mai folosi metodele de tortură fizică de la penitenciarul Pitești (1949-1951), s-a exercitat un diabolic sistem de presiuni psihologice, privațiuni fizice (izolarea la Zarca, frig, înfometare, șantaj, privarea de orice asistență medicală, amenințări referitoare la soarta familiilor rămase acasă), concomitent cu ademenirea cu eliberarea și reintegrarea în viața socială conform pregătirii profesionale a fiecărui deținut. Izolați total de orice știre din exterior, prizonierii politici nu aveau de unde să știe că România era presată la nivel internațional și că, în cele din urmă, oricum aveau să fie eliberați. Unii dintre ei erau închiși de 20 de ani sau chiar mai mult, de pe vremea regimului antonescian, iar alții aveau de executat pedepse uriașe, chiar muncă silnică pe viață. Perspectiva eliberării și a unei vieți normale alături de familie era ispititoare, iar refuzul de a participa la activitățile „cultural-educative” (cum eufemistic erau numite) atrăgea izolarea în regim de exterminare, la Zarca. Aceasta a făcut ca o mare parte dintre deținuți, inclusiv unii dintre cei cu un mare prestigiu în rândul Mișcării Legionare, să cedeze și să renege idealurile tinereții, în scris și în fața camarazilor lor. Abjurarea trebuia să meargă pînă la insultarea memoriei unor martiri ai cauzei lor, precum și lepădarea de Hristos. Totodată, deținutul trebuia să recunoască superioritatea ideologiei comuniste și adeziunea sa necondiționată la aceasta.

În arhivele fostei Securități există o fotografie care prezintă un grup de ofiţeri de Securitate din conducerea penitenciarului Aiud pozând triumfători, cu țigările în mîini, în faţa uriaşei lozinci arborate în timpul reeducării de la Aiud (vezi foto): „Legionarismul s-a născut în închisoare, / din ură, sînge şi crimă. / Legionarismul a murit pentru totdeauna, / aici, în Aiud, prin reeducare”. Cei care s-au aflat, ca deţinuţi politici, în închisoarea Aiud a acelor ani îşi amintesc cu frisoane de acea inscripţie prin care se dorea pecetluirea, în triumf, a mormântului biologic, dar mai ales moral, al Mişcării.  A fost o luptă inegală, în care călăii au recurs la cele mai perfide mijloace, încercînd să folosească orice slăbiciune, orice punct vulnerabil și orice spaimă, pentru a înșela vigilența și pentru a obține capitularea morală a victimelor aflate total la discreția lor.

„Domnilor, ați învins!”

Au fost și deținuți care au cunoscut o succesiune de căderi și reveniri pe poziție de rezistență. Rezistenții, considerați recalcitranți, „îmbîcsiți mistic”, fanatici și „legionari înrăiți”, erau deținuți în Zarca, supuși la frig, foame și lipsiți de asistență medicală. Mulți au murit în cursul acestor doi ani, remarcîndu-se printre ei și personalități precum scriitorul Constantin Gane (autorul Trecutelor vieți de doamne și domnițe) ori savantul fizician George Manu (fost asistent al Mariei Curie, acesta a refuzat constant să dea declarații acuzatoare la adresa conducerii Rezistenței din exil, în schimbul cărora putea primi medicamente ce i-ar fi salvat viața; a preferat să moară). Alții, precum prințul Alexandru Ghica, părintele Arsenie Papacioc ș. a., au supraviețuit.

Au fost mulți care au refuzat să dea orice declarație, iar organele represive au fost nevoite să îi pună în libertate chiar și în aceste condiții. La 1 august 1964, atunci când ultimii rezistenţi, anemici, palizi, devorați de tuberculoză ori reumatism, au părăsit penitenciarul rămas gol, clătinîndu-se pe picioare și sprijinindu-se unii pe alții, diabolicul colonel Crăciun, cel care coordonase teribilul experiment sufletesc de la Aiud, a găsit puterea să le spună: „Domnilor, aţi învins!…”. Ce altă recunoștere mai mare din partea dușmanului puteau primi acești ultimi eroi care rezistaseră pînă la capăt asediului terorii, spaimelor și ademenirilor?

Un memorial în calea uitării

„S-a construit acest monument, început la 28 octombrie 1992, terminat la 14 septembrie 1999, pentru cinstirea memoriei deținuților politici morți în timpul regimului comunist în închisoarea Aiud și în închisorile unde nu s-au înălțat memoriale, iar numele lor nu au fost săpate în piatră, pentru aducere aminte. Doamne, primește jertfa!” (inscripția de pe mausoleul de la Aiud).

„La Aiud, loc de întemnițare și exterminare, comuniștii au îngropat, în cimitirul denumit de localnici «Rîpa Robilor», elita rezistenței românești. Înmormîntarea deținuților se făcea noaptea, pe întuneric, fără să li se pună cruce la căpătîi. Aici, unde morții sînt neidentificați, de multe ori azvîrliți în gropi comune, numai crucile acestui monument le vor veghea somnul”. Așa începea anunțul sobru al asprului inginer Gheorghe Brahonschi, în 1992, cînd s-au început lucrările la cel mai de seamă monument închinat victimelor rezistenței anticomuniste din România. Acest proiect nu a primit nici un sprijin din partea statului român, fiind realizat exclusiv din contribuțiile foștilor deținuți politici și ale unor urmași ai acestora.

Mausoleul, construit din 1992 pînă în 1999, domină „Rîpa Robilor”, dealul în care erau îngropați noaptea, în secret, în lăzi de marmeladă, prizonierii politici exterminați la penitenciarul din Aiud. Ulterior, pe mormintele lor comuniștii amenajaseră crescătorii de porci. Semnificația ansamblului este cutremurătoare: două rînduri de cruci, îngemănate perechi, poartă pe brațele lor interioare o uriașă cruce: destinele celor martirizați, purtînd povara crucii suferinței întregului neam românesc. În interior există un adevărat sanctuar, ale cărui trepte coboară spre Altarul înconjurat de vitrine adăpostind osemintele a sute și sute de oameni exterminați în iadul Aiudului, deshumate cu ocazia lucrărilor pentru mausoleu. Pe pereți străjuiesc plăci de marmură pe care sînt înscrise nume ale celor stinși în temniță.

Impunătorul memorial a fost finalizat în 1999. Dar inginerul Gheorghe Brahonschi, coordonatorul construcției, precum și arhitectul Anghel Marcu trecuseră la cele veșnice. După dispariția celor doi, finalizarea lucrărilor a fost vegheată de filialele din Sibiu și Alba ale Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, în special de Maria Brahonschi, văduva lui Gh. Brahonschi, la rîndul ei trecută prin închisorile politice.

Sfințirea monumentului a avut loc în ziua Înalțării Sfintei Cruci, pe 14 septembrie 2000, în prezența lui Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului, și a unui sobor de preoți ortodocși și greco-catolici, cu toții trecuți prin închisorile comuniste.

Totuși, pentru ca slujbele dedicate martirilor să devină permanente, protosinghelul Iustin Pârvu de la mănăstirea Petru-Vodă (și el fost deținut politic) a luat inițiativa construirii, alături de mausoleu, a unei clădiri-anexă, pentru adăpostirea cîtorva călugări.

În ultimii ani, în apropierea mausoleului, a fost ridicat un centru de martirologie sub coordonarea Fundației Aiud, patronată – la recomandarea foștilor deținuți politici – de actorul Dan Puric.

Florin DOBRESCU

INTERMEZZO LIRIC: ULTIMUL TRUBADUR

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Iubirii dacă urma am să i-o prind cîndva,

nu voi cruța nici lațul, nici lancea, nici săgeata,

dar voi vîna-o singur și nicidecum cu ceata,

și pielea i-o voi pune, ca pe-un trofeu, sub șa.

Iar dacă niciodată de urmă nu-i voi da,

voi blestema-o groaznic pe limba mea, șireata,

să i se strîmbe gura și să îi cadă pleata,

ca-n veci să nu mai poată-nșela pe cineva.

În locul ei voi pune un vis frumos și pur,

de-al cărui drag m-oi bate cu dracii și cu zmeii

și înalța-voi turle de cîntec în azur.

Iar cerul de mi-o face de alte raiuri parte,

nu șarpelui pleca-voi urechea, nici femeii,

ci doar Atotiubirii de dincolo de moarte.

Răzvan CODRESCU

MADON CU PRUNCĂ

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL XXVIII

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Divina Comedie a lui Dante Alighieri

în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

  

PARADISUL

Cîntul XXVIII

Din cerul al nouălea (Primo Mobile, zis și cristalin), Dante contemplă dumnezeirea într-un punct imobil și luminos, obîrșie și țel final a tot ce există, văzut și nevăzut. În jurul „punctului” divin se rotesc vertiginos, în formă de cercuri (cerchi) înflăcărate (traducerea m-a obligat pe alocuri, din necesități de măsură sau rimă, să le numesc și „sfere”), corurile celor nouă ordine angelice („cetele îngerești” sau „puterile cerești cele fără trup”, cum le spune Biserica noastră), grupate în trei trepte sau ranguri: I. 1) Serafimii, 2) Heruvimii, 3) Scaunele (sau Tronurile); II. 4) Domniile, 5) Puterile (la Dante: Virtuțile), 6) Stăpînirile; III. 7) Începătoriile (la Dante: Principii), 8) Arhanghelii, 9) Îngerii („îngeri“ fiind atît o denumire generică pentru fiinţele create ale lumii nevăzute, cît şi numele propriu al uneia dintre cele nouă cete cereşti). Beatrice le prezintă urmînd tratatul creştin cel mai complet şi mai larg recunoscut pînă astăzi, atît în Răsărit, cît și în Apus: Ierarhia cerească a Sfîntului Dionisie [Pseudo-]Areopagitul (sec. V), pe care medievalii îl confundau cu un discipol direct al Sfîntului Apostol Pavel (cf. Fapte 17, 34), la a cărui „răpire la cer” se și face aluzie în finalul cîntului. Beatrice îi deslușește poetului corespondența dintre cele nouă ceruri (ei se află deja în al nouălea) și cele nouă cercuri, cu felul și rostul fiecăruia, nu fără aride prețiozități scolastice (adesori greu – dacă nu chiar imposibil – de redat în traducere).

 

1 Cînd împotiva vieții muritoare

a bietei lumi întru-adevăr grăi

cea care-mi face rai din cugetare,

4 cum cineva-n oglindă-ar desluși

că dinapoia-i arde o făclie,

întîi de-a o vedea și de-a o ști,

7 și se întoarce, sigur vrînd să fie

că nu-l înșeală glaja, și-află-n ea

acord ca între vers și melodie,

10 c-așa făcui păstrez în mintea mea,

privind în ochii cei frumoși prin care

Amor a vrajei mreajă mi-o-ntindea.

13 Și cînd din nou spre roata sclipitoare

întors cu-ai mei mă minunam sedus

de ce se-arată-n ea privirii clare,

16 un punct văzui ce strălucea nespus, 

încît acel ce într-acolo cată

nu-și poate ține fața lui în sus;

19 și cea mai mică stea ce ni se-arată

de-aici de jos, s-ar zice lună plină

pe lîngă el, pe bolta înstelată.

22 Aproape poate-atît cît de-o lumină

ne-apare nimbul zugrăvit de ea,

cînd pînza de vapori e mai deplină,

25 un cerc de foc în juru-i se-nvîrtea,

părînd să-ntreacă chiar și-acea mișcare

ce lumii-i scris mai iute-ocol să-i dea.

28 De-un altu-acesta era-ncins, și-atare

al treilea de-al patrulea, și-așa

se succedau concentric fiecare.

31 Al șaptelea așa de larg era

încît nici cel de Juno-n cer trimis,

chiar întregit, nu l-ar putea-ngloba.

34 Al optulea-ntr-al nouălea circumscris,

la fel; și-i tot mai lin vîrtejul lor

cu cît de primul mai departe mi-s;

37 și mai intens era scînteietor

cel mai aproape de văpaia pură,

învederat, cred eu, de-acel izvor.

40 Stăpîna mea, văzînd în ce măsură

ardeam să știu: „De acel punct”, grăi,

„depind în veci și ceruri, și natură.

43 Privește-i cercul cel mai proxim și

fii sigur că se mișcă-atît de iute

prin forța sfîntă a iubirii vii”.

46 Iar eu: „Și-n lume dacă-ar fi ținute

cu-aceeași bună rînduială toate,

aș fi sătul cu cele-aici văzute;

49 dar lumii celei ce-i de simț legate

rotirile cu-atît mai iuți îi sînt

cu cît de centru mai îndepărtate.

52 Or, dacă dorul meu în acest sfînt

lăcaș angelic saț să-și afle-i dat,

în infinit de dragoste și-ncînt,

55 atunci se cade-a ști cu-adevărat

de ce modelul și icoana nu-s

la fel, căci eu zadarnic capu-mi bat”.

58 „Mirare nu-i că nodu-n fața-ți pus

nu-l pot desface degetele tale,

căci el, cu vremea, s-a-ncîlcit nespus”.

61 Așa grăit-a doamna-mi; și: „Cu cale

de ți-e să înțelegi pe săturate,

mușcă din ce ți-oi spune mai la vale.

64 Sferele lumii-s largi sau îngustate

după virtutea ce-o cuprind în sine,

distribuită-n părțile lor toate.

67 Mult bun vrea să emane mai mult bine,

iar multul bine vrea și-n corp plinire,

și-n armonie părțile le ține.

70 Deci ăstui cerc, ce-atrage cu-a lui fire

întregul univers, îi corespunde

cel mai presus în cuget și-n iubire.

73 Încît, de sînt virtuțile fecunde

măsura ta, nu aparența care

substanțele le-nchipuie rotunde,

76 tu vei vedea perfecta-armonizare

de mult și mare ori puțin și mic

în orice cer, din cîtă noimă are”.

79 Precum rămîne-al cerului portic

senin cu totul cînd Boreea bate

suflînd nu tare, ci abia un pic,

82 cît vînt să-i facă ceții-adunate,

încît văzduhul blînd surîzător

întreaga lui splendoare să-și arate,

85 la fel și eu, cuvînt lămuritor

cînd am primit din partea doamnei mele,

de adevăr ca steaua sclipitor.

88 Iar cînd tăcu, scîntei precum acele

ce sar din fierul înroșit văzui

cum scăpărau în sferele de stele.

91 Legată-oricare dintre flăcărui

era de focul ei și multe-atare

că dubla de la șah nimica nu-i.

94 Osanna-n coruri înălțau cîntare

spre punctul fix ce veșnic le va ține

ca într-un ubi-al lor pe fiecare.

97 Iar cea ce-n mintea mea citea prea bine:

„Primele cercuri Serafimi ți-arată

și Heruvimi”, grăi atunci spre mine.

100 „Legați de el, așa de iuți dau roată

spre-a fi cu punctu-asemeni cît se poate,

și mult li-i dat în chip sublim să poată.

103 Acele-n jur iubiri alăturate

se cheamă Tronuri ale slavei sfinte

și împlinesc întîia trinitate.

106 Și fericirea lor, să iei aminte,

stă-n cît contemplă adevărul care

împacă-n el și-ntrece orice minte.

109 Deci fericirea-n rai temeiu-și are

în faptul de-a vedea, nu de-a iubi:

iubirea-i doar fireasca lui urmare;

112 iar meritul e rînduit a fi

măsură pentru văz, prin har și vrere:

așa din treaptă-n treaptă poți sui.

115 Cealaltă trinitate, cui putere

să crească-i dă eterna primăvară

și nu cunoaște prin Berbec scădere,

118 înalță osanale iar și iară,

tot pe trei glasuri ce se-aud din trei

rotiri ferice-n ordinea ternară.

121 Alte stări sfinte-și află-aici temei:

sînt Stăpîniri, Puteri pe urmă și

Domniile – deci iarăși cîteștrei.

124 Penultimele două măreții

Principi și-Arhangheli sînt, și-al lor sobor

cu Îngerii se-ncheie – mii de mii.

127 Aceștia toți își dau în slavă zor

și simt triumf că înspre Dumnezeu

atrași sînt ei și-atrag la rîndul lor.

130 Iar Dionisie, plin de dor mereu

să le contemple pe acestea toate,

le-a fost numit cum le-am numit și eu.

133 Grigore-apoi cătă a se abate

pe alt făgaș, dar rîse el de el

cînd fostu-i-au în cer învederate.

136 Iar că un muritor putu defel

pătrunde-aceste taine nu te mire,

căci lui i-au fost vădite chiar de cel

139 ce-aicea sus le-avuse sub privire”.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante Alighieri între viaţă şi operă 

* Dante – repere bibliografice 

* Prolog la noua traducere a Infernului 

* Ecouri la noua traducere a Infernului   

* Sonete din lirica universală 

* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX) 

* Claudio Mutti: Dante şi India 

* Claudio Mutti: Despre "veltro"-ul dantesc 

* Dante: Papè Satàn, papè Satàn, aleppe! (Inf., VII, 1) 

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)  

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Patimile după Dante 

* Dantele lui Marian Papahagi 

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)  

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Paradisul, Cîntul IV (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Paradisul, Cîntul V (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Paradisul, Cîntul VI (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Paradisul, Cîntul VII (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Paradisul, Cîntul VIII (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Paradisul, Cîntul IX (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Paradisul, Cîntul X (versiunea Răzvan Codrescu) 

* Dante, Paradisul, Cîntul XI (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XIII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XIV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XVI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XVII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XVIII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XIX (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XX (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XXI (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XXV (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu)