LUCIAN D. POPESCU: DESPRE OAMENI VII
Profesorului Ştefan
Stănescu
Este ceva, în lumea recentă în care trăim, care mă pune din
ce în ce mai des în imposibilitatea de a înţelege ce se întîmplă. Adică de a
înţelege care sînt resorturile fenomenelor cotidiene. Nu că mai înainte aş fi
priceput totul. Dar în mod cert altădată ziua mă surprindea mai rar cu
factologia ei.
Am să relatez trei întîmplări mărunte şi monstruoase –
mărunte din unghiul statisticianului, dar monstruos de importante din
perspectiva celor implicaţi direct ori indirect – pe care, dacă nu aş le-aş fi fost
martor sau dacă nu mi-ar fi fost relatate la prima mînă de persoane dincolo de
orice suspiciune, le-aş fi crezut inventate.
Mai întîi închipuiţi-vă o persoană de vreo 35 de ani. Bărbat
în putere, cu studii superioare şi o ocupaţie care îi înlesneşte prosperitatea,
ceva în domeniul imaginii şi promovării. Nu are contracte cu statul. Ar
face parte din middle-class, dacă ar
exista aşa ceva la noi, poate chiar high-end
middle class. Fără să fi experiat comunismul şi fără să fi beneficiat ori
să fi fost prejudiciat de el, e neatins de tarele lui. E un tip eco-friendly, mănîncă şi se poartă bio, nu fumează şi nu aruncă hîrtii pe
jos. Selectează gunoiul chiar dacă ştie că, selectat, gunoiul va fi amestecat
în cele din urmă în groapa de gunoi bucureşteană, şi chiar dacă ideea inutilităţii
îl cam irită. Este esenţialmente politicos, dar are nerv şi îşi cunoaşte
drepturile. Respectă cu obstinaţie regulile urbanităţii, mai ales cînd e la
volan. O face demn. “Un gentleman nu
se grăbeşte niciodată” e ceva ce îi răsună adesea în cap. E ponderat.
Şi, într-o bună zi, cu toate astea, e cît pe ce să lovească
o femeie aflată regulamentar în traversare pe trecerea de pietoni. Reuşeşte cu
greu să o evite, trece pe sub nasul ei terifiat, îşi continuă deplasarea pe
lîngă echipajul de poliţie locală staţionat la mică distanţă şi care e
imposibil să nu îl fi văzut, dar care – domnul cel corect nu ştie de ce – nu îl
opreşte. În aceeaşi zi, povesteşte indignat unui prieten la fel de corect:
- Nu ştiu cum s-a întîmplat, că eu dau prioritate la toată
lumea pe trecere. Dom’le, îţi zic cinstit, n-am văzut-o din cauza stîlpului din
dreapta... Stîlpul maşinii... Ştii, la maşina mea ăsta e lat. S-o fi mişcat şi
ea prea repede, nu ştiu… Oricum, eu în orice caz eram de vină!
Povestind, se aprinde şi ajunge la ceea ce i se pare cel mai
de seamă în toată întîmplarea:
- Dom’le, da’ imbecilii ăia de poliţişti trebuie daţi afară!
Păi de ce nu m-au sancţionat?! Stau aiurea pe stradă, plătiţi din banii mei! De
ce nu m-au oprit? Asta era o chestie de luat permisu’! Tu ştii cîte accidente se
întîmplă pe trecerea de pietoni? De ce nu mi-au luat permisu’?
Şi domnul cel corect continuă expunînd recentele şi
proastele schimbări ale legislaţiei care guvernează situaţiunea respectivă. Are
perfectă dreptate. Se întreabă cum de a fost atît de lipsit de civism încît să
nu reţină numărul maşinii de poliţie pentru a putea face plîngere – poate chiar
penală, dar nu îşi dă seama exact cum să o încadreze –, împotriva poliţiştilor
care, plătiţi din banii lui, nu i-au luat permisul.
Obiecţia prietenului său, care cunoaşte legea chiar mai bine
decît el, că poliţiştii locali nu sînt competenţi din punct de vedere legal să
sancţioneze astfel de fapte, nu îl pune în dificultate şi nici nu îl domoleşte:
- Dom’le, da’ trebuia demult schimbată legea! Nu e posibil
aşa ceva! De la A.N.A.F. să fi fost şi trebuia să-mi ia pemisu’! Nu, nu! Totul
merge aiurea! Scuze, mă sună cineva de la firmă... Hai, spor!
Nu ştiu cum era îmbrăcat domnul cel corect, dar mi-l pot
închipui îmbrăcat într-un costum modern, cu pantaloni cu dungă fermă, însă aproape
mulaţi, uşor ridicaţi pe glezne şi cu şosete de culori diferite. Nu din
neglijenţă. Ci conform modei...
În aceeaşi zi, în alt colţ al Bucureştiului, închipuiţi-vă că
murea de cancer un bugetar cam de aceeaşi vîrstă, pătruns în breaslă pe baza
unui concurs extrem de dur şi riguros organizat. În ultima vreme, în stadiul
final al bolii, nu a mai putut să îndeplinească lucrările cu gradul normal de
dificultate, foarte ridicat, pentru slujba sa. Strict legal, ar fi trebuit să intre
în concediu medical, iar după 6 luni sau maximum 9, să devină pensionar pe caz
de boală. Însă asta ar fi atras o scădere foarte mare a veniturilor, pentru că
pensia de boală ar fi fost mult mai mică decît salariul. Aşa că şeful i-a atribuit
cîteva lucrări net inferioare ca dificultate, puţine, numai să poată fi păstrat
în serviciu. Îi dădea de lucru aproape de formă. Ceva ce, într-adevăr, în alte
condiţii ar fi de neconceput. Colegilor li s-au repartizat şi lucrările lui
obişnuite, dar colegii erau foarte mulţi, aşa că diferenţa de muncă în plus era
realmente nesemnificativă pentru ei. Ar fi fost la fel şi dacă bolnavul ar fi
plecat în concediu medical, iar apoi la pensie, pentru că postul ar fi rămas
neocupat mult timp după pensionare. Toţi colegii ştiau că diferenţa de venituri
îi era foarte necesară, pentru că soţia lui nu mai putea să meargă la serviciu.
Aveau un copil autist care trebuia supravegheat permanent, pe care îl iubeau şi
pe care nu îl voiau abandonat într-o instituţie.
După moarte, colegii au dat sfoară în ţară şi mulţi omologi
au participat la o chetă de ajutorare.
Dar încă în viaţă fiind muribundul, unul dintre colegi – aici
masculinul are funcţia generalitaţii, nu a indicării sexului respectivului
coleg, căci nu importă dacă e bărbat sau femeie – a făcut plîngere împotriva
şefului pe motiv că îl favorizează pe bolnav...
Într-o sîmbătă am dus-o pe prietena mea cea mai bună, soţia
mea, la facultatea de stat la care predă. Uneori sîmbăta ţine seminarii
suplimentare pentru studenţii interesaţi. Matematica e grea, acum e uşor să iei
bacalaureatul fără să ştii nimic, la inginerile se intră fără examen, iar universităţile
nu mai primesc fonduri dacă studenţii
sînt picaţi şi nu trec în anul următor. Combinaţia e ucigătoare, iar studenţi
interesaţi să înveţe cînd se poate şi fără sînt din ce în ce mai puţini.
Trecînd prin curte, văd o persoană îmbrăcată în hainele
distinctive, imposibil de confundat, ale femeii de serviciu. Mă gîndesc cu
mulţumire că cei de aici nu au externalizat.
Mi se strînge inima cînd mă gîndesc cîţi bani se cheltuie în instituţiile
bugetare de unde – oare de ce? – au fost concediate femeile de serviciu pentru
a face loc firmelor particulare de curăţenie. La mine la insitituţie, tot bugetară, de cînd au apărut cele patru angajate
ale firmei private în locul celor două femei de serviciu de pe vremuri, s-au
schimbat două lucruri: se folosesc produse de curăţenie puternic odorizate şi au
apărut la toaletă prosoape de hîrtie şi săpun. Care e costul net al acestor
îmbunătăţiri, nu ştiu.
Dar de ce lucrează femeia asta şi sîmbăta?
- Tanti Margareta locuieşte aici – sînt informat.
- Cum adică?
- Şi-a pierdut locuinţa şi e lăsată să locuiască pe undeva prin
clădire.
Clădirea a aparţinut uneia dintre şcolile catolice din
Bucureştiul de altădată şi are încăperi pentru tot felul de întrebuinţări. Pe
vremuri locuiau aici eleve cuminţi, călugăriţe catolice erudite, poate şi vreo
harnică putzfrau. Se vede că unui
singur tip de spaţiu de aici nu i s-a restaurat activitatea: spaţiului sacru. În
capelă e tot magazia comunistă, iar crucea din basorelieful frontispiciului a
rămas tot zdrobită, aşa cum zdrobite au rămas pînă azi şi chipurile sfinţilor
de la Mont Saint-Michel după Revoluţia Franceză. Aşa ceva e de ţinut minte. Dar
Hristos alungat din capelă e în inima omului: ştiu sigur că cei mai rafinaţi
matematicieni din facultatea asta Îl poartă cu ei. Cum o face şi omul cel mai interesant
dintre inginerii care au predat aici în comunism şi după. Şi cu siguranţă că şi
alţi dascăli, studenţi şi personal auxiliar.
Tanti Margareta nu are aspectul unui homeless. Deşi în vîrstă, e vioaie, ordonată în mişcări şi aş fi
zis că e de permanenţă la curăţenie, nu că e aciuată pe-aici. Nici nu e
aciuată. E un om demn, aflat într-o nenorocire pe care o poartă exemplar. Îngăduinţa
staff-ului facultăţii – aşa trebuie
să zici acum ca să te-nţelegi ca lumea – îmi ameliorează impresia alcătuită din
cioburi de ştiri despre administraţie.
În Germania, o putzfrau
Margarita nu ar putea ajunge în situaţia de a avea nevoie să fie găzduită
de o universitate. Pentru că în Germania nici măcar o putzfrau nu ajunge într-un asemenea hal. Nici măcar dacă o cheamă Margarita
şi, stînd în marginea neimportantă a mediului faustic al zilelor noastre, are toate
datele lui Gretchen a lui Goethe – Gretchen e un diminutiv de la Margarita –,
pentru a fi pierdută sau salvată de proximitatea maeştrilor cunoaşterii
speculative ori nu. Mefisto nu-i mai încearcă pe nemţii universitari cu alde
Margarita. Mefisto a ratat o dată cu Gretchen şi a găsit alte căi.
Pe de altă parte, mă întreb dacă Mefisto nu a cîştigat deja,
pentru că e posibil ca universitarii nemţi să fie definitiv puşi în
imposibilitatea de a se mai salva de pe urma Margaritei. Procedurile, normele
europene, în general corectitudinea, par să facă să nu se mai poată aşa ceva.
Dar la noi, iată, se mai poate.
Cît timp se va mai putea, nu ştiu.
Căci, pînă să ajungă România la standardul Germaniei, care
îi găseşte în mod regulamentar Margaretei un heim[1]civilizat,
mi-e teamă că, judecînd raţional după primele două întîmplări povestite aici, oamenii
din România sînt pe cale de a pierde acele însuşiri care o îngăduie pe tanti
Margareta prin clădirea universitară.
Şi dacă o ţin pe calea asta exclusiv raţională pînă la capăt,
adică fără a se salva sufleteşte pe ei înşişi şi unii pe alţii, oamenii vor muri.
Lucian D. POPESCU
Autorul textului
publicat de Răzvan Codrescu @ 11:36
0 comentarii
