PAŞTI ŞI... PAŞTI

SUMARUL BLOGULUI

Cuvîntul Paşte sau Paşti (în evreieşte: pesah, “trecere”; în greceşte: paskha, cu trimitere şi la paskhein, “a suferi”; în latineşte: pascha,-ae, de la care se trage direct şi termenul românesc) apare des în vorbirea noastră, dar nu înseamnă întotdeauna acelaşi lucru. Desigur, vorbim în primul rînd şi cel mai adesea de Sfintele Paşti, cel mai mare praznic al anului bisericesc, dar mai vorbim, după date şi împrejurări, şi de „Paştele cel mic”, şi de Paştele evreiesc, şi de Paştele Blajinilor, ba şi de... Paştele Cailor. Cum tradiţiile se uită galopant, e bine să ne reamintim mai îndeaproape la ce se referă fiecare în parte, astfel încît să nu vorbim ce ştim, ci să ştim ce vorbim...

Paştele bisericesc

În sensul de bază, Paşte/Sfintele Paşti înseamnă marele praznic bisericesc ce rememorează şi consfinţeşte anual patimile, moartea şi mai ales Învierea lui Hristos, “Mielul lui Dumnezeu”: prin jertfa Lui, Mîntuitorul ne-a scos din robia păcatului şi a morţii, a pecetluit prin Cruce trecerea noastră de la moarte la viaţă sau de la viaţa muritoare la viaţa veşnică. Învierea Domnului e însăşi temelia şi esenţa credinţei creştine: “Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. [...] Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 16-22).

Fiind o sărbătoare cu dată variabilă, regulile fixării anuale a acestei date au fost rînduite încă din anul 325 (Sinodul de la Niceea): duminica de după prima lună plină ce urmează echinocţiului de primăvară (21 martie), cu amînare pentru duminica imediat următoare în caz de coincidenţă cu data sărbătorii evreieşti. Diferenţele dintre calendarul iulian (introdus de Iuliu Cezar în anul 46 î. Hr.) şi cel gregorian (propus de papa Grigore XIII în anul 1582) au complicat ulterior lucrurile, ajungîndu-se ca unele Biserici să sărbătorească Paştele la o dată, iar altele la o alta, însă în ultima vreme se discută tot mai serios posibilitatea unui consens pentru celebrarea la o dată comună.

Aşa cum stau lucrurile astăzi, datele-limită între care poate cădea Paştele în ansamblul lumii creştine sunt 22 martie şi 8 mai (în Apus: 22 martie-25 aprilie; în Răsărit: 4 aprilie-8 mai).

„Paştele cel mic”

        În popor, Duminica Tomii, imediat următoare Duminicii Învierii, poartă şi numele de „Paştele cel mic”, suprapunîndu-se cu obscura sărbătoare folclorică a Mătcălăului, despre care se spune prin unele părţi că ar fi „fratele mai mic al Paştelui”. Nevăzut oamenilor păcătoşiţi, Mătcălăul ar fi fiind o făptură itinerantă, jumătate om, jumătate înger. Se face pomană pentru morţi, iar tinerii din mediul tradiţional ţin ziua aceasta ca pe una a înfrăţirii – care se poate face „pe păr”, „pe sînge”, „pe cruce”, „pe pîine”, „pe pai”, „pe datul mîinii” etc. Pentru frăţia „pe păr”, bunăoară, viitorii „fraţi” sau viitoarele „surori” îşi rup cîte un fir de păr de pe cap şi le îngroapă laolaltă, zicînd: „Să fim fîrtaţi/surate pînă la moarte!”. Pe alocuri este invocat Mătcălăul însuşi: „Mătcălău, Mătcălău,/ Roagă-te lui Dumnezău/ Să ne ferească de rău,/ Că şi noi, cît vom trăi,/ În tot anul te-om cinsti/ [...] Că mătcuţe ne-om numi/ Pînă-n lume vom trăi!”.

Dincolo de cronologia evanghelică şi de mitologia folclorică, trebuie să vedem şi o semnificaţie mai adîncă în aşezarea Duminicii Tomii după Săptămîna Luminată.  “Paştele cel mic” stă în prelungirea marii taine pascale, întărind-o în inimi şi în cugete: “ne­credinciosul” ne încredinţează, o dată mai mult, asu­pra Învierii! După ce Domnul îi ia mîna şi i-o pune în rănile Sale, Toma izbucneşte cu acea exclamaţie cutremurătoare şi de neuitat: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Ce concisă, sublimă şi desăvîrşită mărturie a omului deplin încredinţat!

Paştele evreiesc

Unii sînt nedumeriţi atunci cînd aud că Paşte au pînă azi nu numai creştinii, ci şi evreii (cei care nu L-au primit şi continuă să-L nege pe Iisus ca Hristos/Mesia). Desigur, sărbătoarea numită generic Paşte sau Paşti  are semnificaţii deosebite în cele două religii, chiar dacă există şi unele elemente simbolice comune. Paştele evreiesc celebrează anual trecerea de la robie la libertate a poporului lui Israel, scos de Moise din Egipt (Ieşirea sau Exodul). Ritualul aminteşte îndeosebi de sacrificiul mielului pascal, cu al cărui sînge au fost însemnate casele evreieşti, spre a fi cruţate de îngerul Domnului. Unii cred că numele sărbătorii (pesah, “trecere”) stă în legătură mai ales cu această trecere a îngerului – binevoitoare faţă de evrei şi necruţătoare faţă de neevrei. Alţii îl văd în legătură mai ales cu trecerea Mării Roşii (cînd Moise a despicat apele cu toiagul, pînă ce fiii lui Israel au ajuns toţi pe celălalt mal, după care acestea s-au adunat la loc, înecîndu-i pe urmăritorii egipteni).

Dacă Paştele Legii Noi consfinţeşte anual restaurarea şi răscumpărarea generală a omenităţii prin sîngele Fiului lui Dumnezeu, Paştele Legii Vechi rămîne o afacere particulară a poporului iudeu (în pretenţia lui de “popor ales”), care-şi sărbătoreşte Paştile în luna denumită Nisan (prima lună a anului în calendarul iudaic, parţial corespunzătoare lunilor noastre martie şi aprilie).

Paştele Blajinilor

                                                                                                         

        Blajinii sau Rocmanii/Rugmanii ar fi un neam de creştini ce locuiesc hăt, peste mări şi ţări, pe unde trece Apa Sîmbetei, care cică ocoleşte de trei ori pămîntul, „ca un şarpe făcut de trei ori colac”. Ei s-ar trage, zic unii, din cei care, atunci cînd Moise a despicat marea cu toiagul, n-au apucat să treacă pe celălalt mal, cu grosul „fiilor lui Avraam”. După alţii, ar fi locuitori de pe „tărîmul celălalt” (adică dintr-un fel de „lume paralelă”, cum am zice astăzi). Sînt oameni blînzi şi rugători, cu trai primitiv, dar sănătos (n-au case, căci pe la ei este mereu cald; umblă goi şi se hrănesc cu poame; bărbaţii nu se întîlnesc cu femeile lor decît o dată pe an, la Paşte; în loc de înjurături, ei zic: „Du-te la Domnul!” şi „Vino la Domnul!”; cînd mor, se duc direct în Rai). Cum însă nu sînt pricepuţi să socotească zilele, ei n-ar şti, sărmanii, cînd pică Paştele, dacă româncele noastre nu le-ar da de veste aruncînd pe rîu în jos coji de ouă roşii. Cojile ajung la ei cam într-o săptămînă, iar atunci – cam de Duminica Tomei – sărbătoresc şi ei Paştele ca toţi creştinii, înfruptîndu-se cu ce-a mai rămas în găoacele acestor ouă... Originile acestei stranii legende populare rămîn pînă astăzi obscure.

Paştele Cailor

Ziua Înălţării (prăznuită la 40 de zile după Înviere) poartă în popor şi numele de Ispas. Este ultima zi în care se mai pot roşi ouă şi în care se mai foloseşte salutul pascal (“Hristos a înviat!… Adevărat a înviat!”), dar mai ales în formă adaptată: “Hristos S-a înălţat!… Adevărat S-a înălţat!”.

Conform unei legende populare, la naşterea lui Iisus, în grajdurile lui Crăciun, boii au fost blînzi şi liniştiţi, dar caii şi-au cam dat în petec, făcînd gălăgie mare şi tulburînd lăuzia Fecioarei. Atunci Maica Domnului i-ar fi blestemat să nu fie sătui decît în ziua de Ispas sau Înălţare (joia din săptămîna a şasea de după Paşti), căreia i s-a spus şi Paştele Cailor. Cu timpul, expresia “la Paştele cailor” a ajuns însă să însemne în vorbirea curentă nu “mai tîrziu” sau “altă dată”, ci... “nicicînd” (devenind echivalentă cu expresia “la Sfîntu’ Aşteaptă”).

Răzvan CODRESCU

Iată şi Pascalia (data sărbătoririi Sfintelor Paşti), după calendarul Bisericii noastre, pînă în 2020: 2010 – 4 aprilie; 2011 – 24 aprilie; 2012 – 15 aprilie; 2013 – 5 mai; 2014 – 20 aprilie; 2015 – 11 aprilie; 2016 – 1 mai; 2017 – 16 aprilie; 2018 – 8 aprilie; 2019 – 28 aprilie; 2020 – 19 aprilie.

Mai puteţi citi, chiar pe acest blog:

* Prin Patimi spre Înviere. Îndrumar pentru Săptămîna Mare

* Drumul Crucii
* Cele 7 rostiri de pe Cruce

* Viaţa întru înviere

* Înţelesul numelor Celui Înviat

* Tradiţii populare legate de ciclul pascal

* Icoane pascale

* Evanghelia Învierii (Ioan 1, 1-17 – trei versiuni româneşti)

* Duminica Tomii sau "Paştele cel mic"

Mai multe despre Sfintele Paşti în:

Răzvan Codrescu, Ghid pascal, apărut cu binecuvîntarea şi cuvîntul înainte al P. S. Părinte Lucian, Episcopul Caransebeşului, Editura Christiana – Editura Sf. Siluan (Mănăstirea Nera), Col. „Învăţături şi rînduieli ortodoxe”, Bucureşti, 2009, 190 pagini + 8 planşe color, preţul: 25 lei noi.

Ghidul poate fi procurat şi prin poştă:

S.C. Supergraph S.R.L. (orice fel de comandă)

Str. Ion Minulescu 36, sector 3,

Bucureşti, cod 031216

Tel.: (021) 320 61 19

Fax: (021) 319 10 84

E‑mail: editura@sophia.ro

Editura Christiana (numai comenzi de minimum 5 exemplare, cu rabat 25%)

Str. Theodor Sperantia 104,

bl. S26, sc. 3, ap. 66, sector 3,

Bucu­reşti, cod 030939

Tel.: 021/3225798;

E‑mail: editurachristiana@yahoo.com

Site: http://www.editurachristiana.ro/

SUB SEMNUL ÎNVIERII

SUMARUL BLOGULUI

 ÎN DOMICILIU OBLIGATORIU LA VIIŞOARA, 1962

De la stînga la dreapta: Gabriel Constantinescu, ex-ofiţerul Butaliu, 

Maria Constantinescu şi fiica Ligia, Harry Brauner, ex-ofiţerul Firu

H. BRAUNER  
PENTRU 
G. CONSTANTINESCU

Purtînd dimpreună crucea domiciliului obligatoriu în Bărăgan (Satul Nou-Viişoara, nu departe de Slobozia-Ialomiţa), folcloristul şi muzicologul Harry Brauner şi soţii Gabriel şi Maria Constantinescu au fost legaţi printr-o caldă prietenie.

Gabriel Constantinescu (1921-2010), fost ofiţer în Armata Regală a României şi la data respectivă licenţiat în Filosofie (ulterior va obţine şi licenţa în Cibernetică), ajunsese în domiciliu obligatoriu după ce făcuse 2 ani de front şi 4 ani de prizonierat în U.R.S.S. (1942-1948) şi 10 ani de detenţie politică în România (1950-1960). S-a căsătorit chiar la Viişoara cu fosta deţinută politic Maria Blaj şi tot acolo li s-a născut, în 1961, primul copil (Ligia-Mihaela). A revenit acasă, la Sibiu, abia în toamna lui 1962.

Harry Brauner (1908-1988, fratele pictorului Victor Brauner),  a fost unul dintre cei mai reputaţi folclorişti ai perioadei interbelice. Cadru universitar şi colaborator apropiat al vestitului Constantin Brăiloiu, a fost întemeietor al Institutului de Folclor din Bucureşti (1949) şi al orchestrei de muzică populară „Barbu Lăutarul” (1946). El este cel care a cules prototipul celebrului cîntec „Cine iubeşte şi lasă” (1929) şi adevăratul descoperitor al Mariei Tănase (iar mai tîrziu al lui Gheorghe Zamfir). Arestat în lotul Lucreţiu Pătrăşcanu, face 12 ani de închisoare politică (1950-1962), ca şi iubirea sa de o viaţă, artista plastică Lena Constante (şi ea cu preocupări de folcloristică), cu care se va căsători în 1963, după întoarcerea din domiciliul obligatoriu (unde însă viitoarea sa soţie avusese posibilitatea de a-l vizita).

Încă din anii petrecuţi în temniţa Aiudului, Harry Brauner compusese în minte melodii pe versurile unor celebri poeţi români (cf. vol. Melodii compuse în temniţele Aiudului, Ed. Ars Docendi, Bucureşti, 1999), printre care şi Nichifor Crainic (1889-1972, deţinut politic între 1947-1962), cu care comunicase în închisoare prin alfabetul Morse. Majoritatea acestora au fost scrise în notaţie muzicală în perioada domiciliului obligatoriu. De Paştele anului 1962, Harry Brauner dedica transpunerea muzicală a poeziei „Învierea” de Nichifor Crainic prietenului mai tînăr Gabriel Constantinescu.

Fotocopiile postate în continuare reproduc documentele olografe aflate în arhiva familiei Constantinescu: textul poeziei lui Nichifor Crainic transcris de Gabriel Constantinescu şi notaţia muzicală a lui Harry Brauner (cu adnotările şi semnătura sa). Din aceeaşi sursă provine şi fotografia (făcută tot în primăvara lui 1962).

Minunată întîlnire de suflet, în strălumina Învierii, între trei victime ale comunismului din trei generaţii succesive: un român poet şi teolog ortodox (Nichifor Crainic), un evreu etnomuzicolog îndrăgostit de folclorul românesc (Harry Brauner) şi un ofiţer român cu studii filosofice şi educaţie nemţească (Gabriel Constantinescu)! Doi români de dreapta şi un evreu de stînga, perfect solidari în spiritul tradiţiei folclorice şi bisericeşti, dar şi al rezistenţei morale împotriva a ceea ce Mircea Eliade numea „teroarea istoriei”! Cîtă minciună ideologică,  „democratică” sau „totalitară”, se destramă izbindu-se de această una şi întreită întruchipare a omenescului răstignit pe crucea istoriei! (R. C.)

ÎN ÎNTÎMPINAREA BUNEI VESTIRI

SUMARUL BLOGULUI

Textul de mai jos reprezintă postfaţa editorială a micului volum de versuri Lauda Sfintei Fecioare, recent apărut la Editura Christiana din Bucureşti şi semnat de tînăra poetă Raluca Aştelian. În continuarea lui, am postat şi una dintre poeziile din volum (Ars sacra), precedată de una dintre icoanele Maicii Domnului reproduse color în interiorul volumului. (R. C.)

Cultul marianic

Chiar dacă şi cultul ei, şi iconografia aferentă se cristalizează pe deplin abia în secolele V-VIII, în urma marilor dispute mariologice, Biserica Ortodoxă o preacinsteşte dintotdeauna pe “preasfînta, curata, preabinecuvîntata, mărita Stăpîna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria” ca pe cea care este “mai cinstită decît Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decît Serafimii”, adică mai presus de toate celelalte făpturi; nu doar de cele văzute, dintre care s-a ivit, dar şi de cele nevăzute, între care veşniceşte. Iubirea şi evlavia faţă de Sfînta Fecioară Născătoare de Dumnezeu stă în inima însăşi a trăirii ortodoxe, încălzind şi însufleţind întreg trupul Bisericii. Ea apare pretutindeni – în slujbe, în rugăciuni, în icoane. Aceasta nu înseamnă nicidecum o “divinizare” a ei, ci doar o cinstire aparte (prea-cinstire sau supra-cinstire), mai prejos de adoraţia adusă lui Dumnezeu, dar mai presus de cinstirea adusă Îngerilor şi Sfinţilor. Un creştinism fără cultul Născătoarei de Dumnezeu este întru totul străin de duhul ortodox (de altfel, adepţii protestantismului şi urmaşii lor, sectanţii, se deosebesc cel mai mult de Ortodoxie – dar şi de Catolicism – tocmai prin aceea că refuză cu înverşunare cultul Fecioarei şi al Sfinţilor).

Desăvîrşita unire în Hristos a divinului cu umanul stă în strînsă legătură cu sfinţirea şi proslăvirea firii noastre omeneşti, căreia Maica Domnului îi este temei şi icoană. Biserica nu separă niciodată pe Maică de Fiu, “pe aceea care a întrupat de Acela Care S-a întrupat”. Pe de altă parte, Dumnezeu n-a voit ca întruparea să fie o siluire a firii noastre, ci a voit ca această fire să consimtă de bunăvoie la aceasta, prin glasul celei mai curate fiinţe omeneşti, care a răspuns îngerului vestitor: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău!” (Luca 1, 38). Atunci Duhul Sfînt a pogorît şi a rămas asupra ei: “Buna Vestire a fost Cincizecimea Fecioarei”.

Maica Domnului reprezintă, totdeodată, răscumpărarea şi plinătatea feminităţii, reunind în chip tainic maternitatea şi fecioria. Dacă prin femeie (Eva) a intrat păcatul în lume, tot prin femeie (Maria) a venit în lume mîntuirea. Aşa cum lui Hristos I s-a spus “Noul Adam”, Maicii Domnului i s-a spus “Noua Evă”. Dar legătura dintre Maică şi Fiul ei nu se mărgineşte doar la momentul zămislirii neîntinate; ea a vegheat cu smerenie drumul Lui pămîntesc, între naşterea din Betleem şi înălţarea din Betania; a luat parte la întemeierea Bisericii apostolice, iar “adormind”, a fost ridicată în chip minunat la ceruri, ca Maică duhovnicească a umanităţii înnoite prin Hristos, pentru care mijloceşte pururi dinaintea Tronului dumnezeiesc.

Numită în limbajul liturgic “cheia Împărăţiei”, “uşă cerească” sau “uşă a mîntuirii”, “dumnezeiască intrare a celor ce se mîntuiesc”, Hodighitria (“Îndrumătoarea”) ne călăuzeşte tainic, ca un rug aprins şi nemistuit, spre plinătatea bisericească a umanului şi ni se face nouă “poartă” duhovnicească spre Noul Ierusalim, spre lumina neînserată a Zilei a Opta.

Literatura marianică

Cu rădăcini în Sfînta Scriptură şi în cîteva apocrife ale creştinismului timpuriu, ca Protoevanghelia lui Iacob, literatura marianică, în proză sau în versuri, are o lungă istorie atît în Răsărit, cît şi în Apus, de la primii mari Părinţi ai Bisericii (secolele III-V), trecînd prin poezia imnică bizantină (dominată de figura lui Roman Melodul sau Dulcecîntătorul, poetul siriac de limbă greacă din secolul VI, care şi-ar fi primit harul înghiţind un sul dăruit chiar de Sfînta Fecioară) şi prin poezia latină medievală a Apusului, pînă la marea sinteză a episcopului italian Alfonso Maria de Ligouri (sanctificat de Biserica Romano-Catolică) intitulată Le Glorie di Maria (secolul XVIII), dar şi cu prelungiri răzleţe pînă în ziua de azi. Culminaţia poeziei sacre închinate Sfintei Fecioare este socotit Acatistul Bunei Vestiri (cîntat în biserici, ca denie, în vinerea celei de-a cincea săptămîni a Sfîntului şi Marelui Post), atribuit de tradiţia bisericească răsăriteană Patriarhului Serghie al Constantinopolului, din secolul VII, dar pe care istoricii moderni ai literaturii creştine înclină să-l creadă chiar mai timpuriu (contemporan, poate, cu primele creaţii ale lui Roman Melodul). La începuturile mai multor literaturi europene, mai ales romanice, se regăsesc colecţii de “laude” sau “miracole” referitoare la Sfînta Fecioară, un loc aparte ocupîndu-l, desigur, la noi încă netradusele Milagros de Nuestra Señora şi Loores de Nuestra Señora ale spaniolului Gónzalo de Berceo (secolul XIII).

Chiar dacă nu cu întruchipări la fel de consistente, filonul marianic nu lipseşte nici în literatura română, de la Didahiile Sfîntului Ierarh Martir Antim Ivireanul, trecînd prin sublima Rugăciune eminesciană (“Crăiasă alegîndu-te...”), pînă la minunatele creaţii lirice ale Maicii Teodosia de la Vladimireşti (Zorica Laţcu). La noi, culminaţia poeziei marianice o reprezintă, fără nici o îndoială, Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu alcătuit în anii ‘50 ai secolului trecut de ieroschimonahul Daniil de la Rarău (poetul Sandu Tudor, care a mai scris, printre altele, şi un Acatist al Bunei Vestiri)*. Editura Christiana, care a scos, în mai multe ediţii, acatistele poetului-mucenic Daniil Sandu Tudor (1896-1962), se simte chemată să scoată, în răspărul vremurilor atît de puţin poetice şi de puţin cucernice pe care le trăim, şi acest mic volum întru Lauda Sfintei Fecioare, care se aşază în continuitatea unei tradiţii ce-şi vădeşte astfel, încă o dată, resursele de mereu proaspătă perpetuitate.

Lauda Sfintei Fecioare

Mărturisesc că pentru mine a fost o mare bucurie să-mi redescopăr, în postură de poetă ortodoxă, după mulţi ani, o fostă elevă de la Liceul Pedagogic – Şcoala Normală “Elena Cuza” – din Bucureşti, Carmen-Raluca (pe atunci Codreşin, astăzi Aştelian). Urmînd între timp Facultatea de Litere (fără a renunţa să profeseze ca învăţătoare), în 2003 şi-a luat licenţa (cu lucrarea O lectură critică a sublimului din perspectivă istorică şi tipologică. Sublimul în spiritualitatea românească), în 2004 masteratul (cu lucrarea Ecouri ale Renaşterii italiene în spaţiul francez la sfîrşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea), iar în 2009 doctoratul (cu lucrarea Dramaturgia religioasă a Renaşterii franceze – de la misterele medievale spre teatrul clasic).

Se vădeşte în Lauda Sfintei Fecioare nu numai un talent literar exersat cu discreţie (şi promiţător de noi eflorescenţe, pe care le aştept ca pe un prisos de bucurie, în tainiţa acelor tăceri esenţiale care premerg inefabil cuvîntului), dar şi buna întîlnire profesională cu lamura literaturii creştine europene, pe care prea puţini o mai frecventează astăzi, şi pe care şi mai puţini ajung să o valorifice creator (şi fără vreun complex al tradiţiei în faţa modelor curente).

Dar, pînă la urmă, toate acestea sînt treburi “artistice” şi “belfereşti”. Adevăratul pariu al acestor neostentativ-evlavioase mlădieri lirice rămîne unul duhovnicesc, de înfiorare filocalică, mărturisitor dincolo de orice “literaturizare”: e o lectură a lumii în bucuria şi serenitatea ultimă a misticei comuniuni, o mulţumire maternală de jos către Maica Îndurărilor de sus, care nu lasă rugăciunile fără răspuns, nici frumuseţea fără transcendenţă. E ca o feciorelnicie a spiritului care şi-a descoperit maternitatea şi rămîne de veghe “pe rod”, juxta crucem, în bătaia “iubirii care nu se trece”.

Răzvan CODRESCU

* Cf. Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, cu fotocopia manuscrisului definitiv şi comentariile autorului, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, şi Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Acatiste. Prima ediţie intregrală, Editura Christiana, Bucureşti, 2009.

 

 
 

ARS SACRA

Cuvântul meu adânc cioplit în foaie,
Înmugurit din gândul omenesc,
Anină-l de cireşul ud de ploaie,
Spre bucuria celor ce-l privesc!

Pun versul meu din lut coborâtor
Pe roata veche de olar bătrân;
Sfinţeşte-i rotunjimea de ulcior
Cu apă de pe celălalt tărâm!

Metafora îmi poartă gându-n pântec:
Ascuns adânc, un sâmbure ceresc;
Rodeşte-l tu l-al dimineţii cântec,
Spre bucuria celor ce-l citesc!

Tu limpezeşte muzica din rime,
Ce treaptă peste treaptă-n ceruri urcă
Cu aerul cel alb din înălţime,
Spre bucuria celor ce ascultă!

Binecuvântă gândul meu, Fecioară,
Splendid din vers să înflorească-afară!

Raluca AŞTELIAN

CE MAI REGIZEAZĂ DAN ALEXE

Mai mulţi prieteni mi-au semnalat cu indignare, în ultimele zile, “atacul murdar” al d-lui Dan Alexe* la adresa lui Petre Ţuţea (apărut în România liberă de joi 18 martie, sub titlul insolent “Prizonierii lui Petre Ţuţea, bătrînul habotnic cu verbul dezlînat”).

Eu, ca unul ce l-am cunoscut destul de îndeaproape pe Petre Ţuţea încă de pe la începutul anilor '80, nu pot decît să mărturisesc că nu mi-l amintesc nici ca “habotnic” şi nici ca “dezlînat”. Am scris despre el (un text e postat şi pe acest blog: “Eşecul omului autonom”), i-am cultivat cu respect memoria, dar nu m-am simţit niciodată – şi nici n-am încercat să fac pe altcineva – “prizonier” al acestuia (deşi îi rămîn în multe privinţe îndatorat, ca şi altor cîtorva “interbelici” iluştri pe care i-am mai prins în viaţă). Omul era fascinant, însă avea, fără îndoială, şi limitele lui. Dar oare nu avem toţi limitele noastre? Eu nu cunosc pe nimeni fără limite, decît pe Iisus Hristos.

Ce-i drept, ca să-l înţelegi pe Ţuţea, trebuia să ai răbdarea să întîrzii pe lîngă el, nu să te rezumi la vreo vorbă prinsă din zbor (ba nici măcar la 322, ca d-l Liiceanu). D-l Dan Alexe mărturiseşte că a fost o singură dată la Petre Ţuţea (dintr-un fel de curiozitate juvenilă) şi i-a fost de-ajuns ca să-şi facă o idee (şi să nu mai scape de ea). Îmi permit să bănuiesc, din suficienţa discursului său, că d-l Dan Alexe cam aşa a procedat cu toate “personalităţile” sau “locurile” culturale, alcătuindu-şi en passant un bucheţel de idei fixe, pe baza cărora astăzi crede că se poate pronunţa radical şi emfatic în materie de cultură şi spiritualitate. Este povestea banală a semidoctismului, cu atît mai ridicol cu cît se năimeşte vreunei ideologii (iar în cazul de faţă e clară partitura ideologică).

Că Petre Ţuţea n-a fost un om de condei (şi am spus şi altădată că adeseori i s-a făcut un deserviciu prin publicarea postumă a unor dactilograme), aceasta e cu totul altă discuţie. Om de condei, la o adică, n-a fost nici Socrate...

Dar, în pofida aparenţelor, nu de Petre Ţuţea este în realitate vorba în “atacul murdar” al “documentaristului” de la Bruxelles, ci de o întreagă paradigmă cultural-spirituală dezagreată de establishment-ul actual (ca să nu zic: “de noua gîndire unică”). Citiţi ce scrie d-l Dan Alexe despre Nae Ionescu (căruia nu cred să-i fi citit vreun curs integral, căci atunci s-ar mai fi luminat, cum au păţit-o şi alţii): “... pînă şi cei mai necondiţionali adoratori ai lui Nae Ionescu recunosc că opera acestuia e anostă şi indigestă, o compilaţie de citate şi banalităţi. Mitul subzistă însă pe fond de frustrare... etc.”! Petre Ţuţea ar fi un produs tipic al şcolii lui Nae Ionescu (sau, altfel spus, “aşa dascăl, aşa învăţăcel”). D-l Dan Alexe se preface a uita că din aceeaşi “şcoală” au făcut parte – şi nu s-au dezis niciodată de marele lor Profesor – şi un Mircea Eliade, şi un Constantin Noica, şi un Emil Cioran, şi un Mircea Vulcănescu, şi un Vasile Băncilă, şi atîţia alţii (de care probabil că vajnicul “documentarist” nici nu va fi auzit, “urechismul” neputînd fi mai mult decît este). Dumnealui se leagă “la vedere” numai de Petre Ţuţea, pentru că i se va fi părut mai lesne atacabil. Ce ne facem însă cu ceilalţi? Sînt şi ei “habotnici”, “dezlînaţi”, “fascişti” sadea, “demagogi” semidocţi şi anti-occidentali? Sau mai degrabă trebuie să conchidem că d-l Dan Alexe face figură de sfertodoct ireverenţios şi de politruc al noilor soviete? Aş avea toate temeiurile să înclin spre această din urmă concluzie. Dar ştiu bine că “nu mor caii cînd vor cîinii” şi că avem probleme mai serioase, la dreapta, decît să ne sinchisim de elucubraţiile cîte unui euro-flaşnetar de serviciu (mai ales din tagma tot mai penibilă a celor care duc viaţă dulce prin Occident şi, din cînd în cînd, le mai scapă şi necăjiţilor de pe-acasă cîte o reţetă de cum trebuie să trăiască şi să gîndească după “normele” în vigoare).

Şi încă ceva: mi se pare că Balcanii sînt cu atît mai mult “curul Europei” cu cît se strămută mai la Vest. “Orizontala” nu ne rezolvă: e nevoie de “verticală”.

Răzvan CODRESCU

* Regizor de filme documentare, pripăşit prin Belgia încă dinainte de 1989, şi care de la o vreme a prins şi gustul scrisului (şi n-ar scrie rău, doar că mi se pare a fi din categoria tot mai extinsă şi mai ofensivă a celor care vorbesc ce ştiu, dar nu ştiu ce vorbesc...).

PENTRU NOSTALGICII "IEPOCII DE AUR"

SUMARUL BLOGULUI

Natură moartă (1984?)

Ce se pierde atunci cînd ceva se cîştigă...

Nicolae şi Elena sînt a filei două feţe...

În aşteptarea zilei de 8 martie 

("Nu vrem Kent, nu vrem valută...")

Clasa muncitoare merge în paradis...

Mais où sont les neiges d'antan?

(Dar unde sînt nămeţii de maian?)

Bălălău din Scooorniceşti

E boier la Buuucureşti...

Haida, haida, Bălălău...

Nu mai e, s-a terminat, ce ouăle mele să fac?!

Aş mînca salam de vară,

l-aş mînca cu tot cu sfoară,

l-aş mînca şi-un pic prăjit...

dar butélia s-a golit...

- Ce se dă?

- Păi... ce se bagă...

Joc secund:

Noi doi - şi-o oglindă...

Dincoace de cortina de fier...

Să nu uiţi, Darie!

----------------------------------------------------------------

Fotografiile pe care le-am selectat şi glosat aici sînt realizate de Andrei Pandele.

OVIDIU VASILESCU ŞI “FANTOMELE ROŞII”

SUMARUL BLOGULUI

Poet, prozator, dramaturg, eseist, Ovidiu Vasilescu (n. 1939) este genul literatului complet, chiar dacă nu toate experienţele sale creatoare plac sau îl reprezintă deopotrivă. Eu unul mărturisesc că deşi i-am citit cu interes şi reflecţiile aforistice, şi încercările dramatice (Fără cortină, 2004), şi ambiţiosul roman Saul şi... Pavel (2006), îl preţuiesc în primul rînd ca poet[1], ba cred că, de fapt, îndărătul tuturor celorlalte ipostaze creatoare se ascunde tot poetul, ca o rara avis proteică şi inepuizabilă, pe care vremurile n-o merită şi care ea însăşi ar fi meritat să respire şi să zboare în văzduhul altui timp. Dar vremurile, mai mult sau mai puţin rele (căci bună cu adevărat nu-i decît nevremelnicia paradisului pierdut), sînt şi ele parte a crucii pe o avem fiecare de purtat prin lume.
Cum observam mai demult, Ovidiu Vasilescu, “pendulînd cu un fel de inepuizabilă tinereţe între ţara de refugiu (America) şi ţara de baştină (România), cînd înfiorat mistic de taina dumnezeirii, cînd răzvrătit – la modul romantic – de «absenţa» sau «tăcerea» lui Dumnezeu, sincer pînă la teribilism cu sine şi cu ceilalţi, certat cu lumea şi în acelaşi timp îndrăgositit aproape cu neînţelepciune de ea, [...] se vădeşte egal pe linia vocaţiei sale de cruciat şi templier al rosturilor şi rostirilor”, reasumîndu-şi, iarăşi şi iarăşi, “unica-i identitate fără umbră de îndoială: cea de bine­credincios şi dreptmăritor al limbii române”. Şi tot atunci identificam “trei ipostaze majore ale eu-lui său liric, subtil întreţesute şi anevoie măsurabile la «cumpăna sufletului»: Îndrăgostitul, Întemniţatul şi Înstrăinatul”.
De data aceasta, prin Constelaţia fantomelor roşii, este în discuţie ipostaza Întemniţatului – nu ca poziţionare simbolic-existenţială, ci ca realitate crudă, trăită aievea într-o tinereţe tîlhărită de istorie, de la 17 la aproape 25 de ani, în bolgiile Gherlei, Aiudului, Peripravei sau Jilavei. În 1956, cînd a început calvarul său, Ovidiu Vasilescu era desigur unul dintre cei mai ti­­neri deţinuţi politici ai “obsedantului deceniu“.
Am constatat încă de la primele pagini, sub raportul strict al scriiturii, că memorialistul îmi place aproape la fel de mult ca şi poetul. În fond, memorialistica este un gen de frontieră, un fel de lirică deghizată în epică, de retrăire interioară a propriilor aventuri existenţiale. Pe de altă parte, trebuie spus că o astfel de mărturie, ţinînd nu doar de urzeala unei biografii personale, ci de însăşi “crucificarea României” pe Golgota sinistră a experimentului comunist, depăşeşte cu mult miza literară. Scriind paginile acestea de o dureroasă autenticitate mărturisitoare, Ovidiu Vasilescu împlineşte o datorie nu doar faţă de sine, ci de o întreagă umanitate mucenicită: glasul lui se face deopotrivă glas al lui Dumnezeu şi al morţilor, chemînd generaţiile de azi şi de mîine la o meditaţie responsabilă asupra trecutului şi la o veghe neîntreruptă pentru ca astfel de orori să nu mai fie lăsate să se repete.
Mărturiile de acest gen au desigur greutate în sine – o greutate brută şi nenegociabilă. Dar împrejurarea de a beneficia şi de un anume dar al expresiei le adaugă un plus de “tranzitivitate” în conştiinţa adeseori capricioasă a contemporanilor şi – mai ales – a posterităţii. Ajutat de talentul său literar, Ovidiu Vasilescu se înscrie, prin Constelaţia fantomelor roşii, între purtătorii de cuvînt privilegiaţi ai experienţei penitenciare din fostul lagăr comunist, alături de o întreagă pleiadă de nume ilustre, de la Aleksandr Soljeniţîn la Vladimir Bukovski şi de la Paul Goma la Ioan Ioanid.
Cartea e scrisă într-un dublu registru: rememorarea faptelor, pe de o parte, şi reflecţia asupra lor, pe de altă parte. Pasajele redate cu cursive ţin de acest al doilea registru, oarecum transfigurator. Reflecţia are, fireşte, gradul ei de subiectivitate, dar introspecţia omului Ovidiu Vasilescu confruntat cu istoria recentă nu-i pentru aceasta mai puţin introspecţie a Omului confruntat cu Istoria în general.
Ştim că Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt se deschide cu cele trei soluţii ale omului – nu mistice, ci lumeşti – “pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar” (şi, în genere, din orice tip de agresiune totalitară): cea a lui Soljeniţîn (a te considera ca un om mort pentru lume), cea a lui Zinoviev (totala neadaptare la sistem, nebunia pentru/întru libertate) şi cea a lui Churchill şi Bukovski (voluptatea şi curiozitatea rezistenţei încăpăţînate). Şi în Constelaţia fantomelor roşii se schiţează încă din capul locului o astfel de soluţie (ce pare o sinteză între a doua şi a treia soluţie de mai sus): “Aveam să înţeleg că tot ce te poate ţine la suprafaţa deznădejdii este să nu renunţi la a fi un combatant onest şi să nu te predai niciodată inamicului. [...] Timpul m-a ajutat să ajung la înţelegerea că un prizonier, pentru inamic, este un combatant dezarmat, pe cînd un luptător care s-a predat inamicului nu poate fi considerat decît un aliat nesigur. Soldatul adevărat nu se gîndeşte la moarte şi cu atît mai puţin la a se preda inamicului. El vrea să trăiască şi să învingă!”.
Rezistenţa nu este însă tocmai lesnicioasă cînd ai de-a face cu tipul uman al bestiei robotizate, pe a cărei mînă regimul te-a abandonat (“În cadrul metalic, cu arătătorul pe buze şi ochii holbaţi, apăruse «omul nou»! Un «neanderthal» vopsit în kaki, cu cizme din piele neagră, cu centură şi diagonală, se holba la mine, ca buimăcit. Pe capul imens purta o caschetă kaki şi ea, tivită cu o bandă albastră de jur-împrejur, aşa cum albaştri îi erau şi epoleţii de pe care luceau o tresă groasă şi una mai îngustă...”), şi cînd, pe lîngă teroarea psihică, sînt puse în lucrare, pe pielea ta, adevărate rafinamente ale torturii fizice: “Erau două feluri de bătăi la tălpi. Prima încercare se făcea desculţ. Se pare însă, că nu-i satisfăcea îndeajuns pe bătăuşi. «Spectacolul» se termina prea repede; sîngerai, ţi se rupea un os, ori vasele rupte din interior făceau ca gleznele şi labele picioarelor să se umfle în doar cîteva minute. Schingiuitul avea avantajul(!) că trauma era locală. Bătaia peste încălţăminte, a doua încercare, era de mai lungă durată; bestiile loveau cu o rangă de fier, o ţeavă metalică, pînă ce, uneori, ţeava se curba. Fiecare lovitură peste încălţăminte transmitea un impuls dureros, direct în creier. Era nu doar dureros, era şi înfricoşător. Trăiai spaima că-ţi pierzi minţile şi uneori chiar aşa s-a şi întîmplat!”. Sau: “... legau victima de mîinile aduse în faţă ca pentru rugăciune. Un altul aşeza picioarele unei capre de lemn în poziţii opuse, iar legătura dintre ele o făcea un drug de metal. După ce victimei i se legau mîinile, trebuia să se aplece şi să-şi cuprindă genunchii, aşa încît, adunat, compactat, oferea un spaţiu între braţe şi unghiul de închidere al genunchilor, prin care se introducea o ţeavă. Călăii apucau capetele ţevii şi o sprijineau de cele două capre. Victima, astfel suspendată, se putea roti, ajungînd în poziţia dorită de torţionari, cu capul în jos, expunîndu-şi perfect tălpile. Se lucra la două răngi. Loveau consecutiv cîte doi. Probabil în ideea să aibă fiecare o participare, fie chiar şi minimă, pentru că, oricum, victima nu ţinea la mai mult de 15-20 de lovituri şi leşina”.
Oricîtă putere lumească ai fi pus în rezistenţa ta, pînă la urmă tot de la Dumnezeu, prin “soluţia mistică a credinţei” (particulară şi necuantificabilă, după N. Steinhardt, întrucît este “consecinţa harului prin esenţă selectiv”), vine, chiar şi pentru firile mai puţin religioase, deplina îm-puternicire în faţa maşinii infernale: “Cît de mare este taina rugăciunii în momentele de disperare! Cît de mare este disponibilitatea noastră atunci de a stărui în planul evlavios şi de a ne apropia total, cu fanatism, cu un voluntarism tulburător, aproape copilăresc, de Cel al Cărui nume, de multe ori, îl luăm în derîdere. [...] Tînăr şi înfăşurat în platoşa religiei mele ortodoxe, mă consideram o cetate inexpugnabilă, chiar dacă, uneori, simţeam fizic cum laţul se strîngea tot mai mult în jurul gîtului meu. Important pentru mine era să ies din dificultate aşa cum intrasem, ori să nu mai ies niciodată. Acela a fost testamentul meu!”.
Atent la cei din jur, fiind şi la vîrsta cînd omul îşi caută mai abitir decît oricînd repere şi modele, dar şi un fel de patos al solidarităţii exemplare, tînărului deţinut nu puteau să nu-i atragă atenţia deţinuţii legionari (despre care şi Steinhardt are pagini memorabile), mai viguroşi, mai demni şi mai încrezători decît ceilalţi “politici” nu numai datorită vîrstei lor de regulă mai tinere, ci poate şi datorită mai bunei lor relaţii cu creştinismul şi cu credinţa în genere (Căpitanul lor le ceruse anume “să creadă nelimitat”): “Am remarcat prezenţa numeroasă a legionarilor şi mai ales tinereţea lor în comparaţie cu celelalte Partide Istorice. Erau mult mai ageri, mai activi şi trăiau într-un grup solid. Aveau un moral foarte bun, ceea ce le dădea un fel de desprindere, de detaşare faţă de situaţia grea. Ascultam şi părerile altora, chiar ale inimicilor lor, care confirmau ceea ce văzusem eu. Personal eram entuziasmat de protestele şi grevele legionarilor, care mergeau mereu pînă la limita posibilă, indiferent de sacrificii”. Mai tîrziu, în libertate, la a doua tinereţe, avea să scrie chiar o carte despre “omul legionar”[2]. Ca o întruchipare a lui îi apăruse, în anii detenţiei, bunăoară un Mircea Tarcea: “Avea 29-30 de ani cînd l-am cunoscut eu. Era înalt şi atletic, calm şi ordonat, un transilvănean dintr-o familie cu tradiţie preoţească. Tatăl său, preot, murise la Aiud după mai mulţi ani de osîndă. Mircea era omul pe cuvîntul căruia puteai conta pînă în pînzele albe. Nu era un exaltat; cumpătat, dar ferm în atitudinea lui faţă de comunismul abject, era pur şi simplu simbolul omului intransigent şi hotărît să meargă pe drumul său pînă la capăt”.
O puternică impresie i-a făcut, ca atîtor altora, prinţul Alexandru Ghyka (legionar şi el). Dar cea mai mare fascinaţie au exercitat-o asupra tînărului poet în formare cei doi “barzi” supremi ai închisorilor, Radu Gyr (1905-1975) şi Nichifor Crainic (1889-1972), ce l-au determinat şi la un fel de legămînt cu sine însuşi (care continuă să-l oblige şi astăzi la fel de mult ca şi ieri): “În acea perioadă, mulţi dintre cei aflaţi în detenţie învăţaseră poezii din superbele opere ale lui Radu Gyr şi ale lui Nichifor Crainic. Astfel, memorarea de către deţinuţi a acelor poezii devenise o modă. Întîlnirea mea cu operele acestor doi mari poeţi a fost o adevărată revelaţie. Două genuri diferite, însă opere consistente şi scăpărătoare amîndouă! Metaforei inegalabile a lui Gyr, Crainic îi răspundea cu versul adînc, filosofic, mistic. Doi titani ai literaturii române din subteranele acelei vremi! Spirit mai puţin conformist, Crainic s-a păstrat, ca scriitor şi mai ales ca poet, la distanţă de faptul politic, ceea ce a dat o mai mare arie de rezonanţă operei sale poetice. Din păcate, Radu Gyr, subordonat ideii legionare, a înţeles că şi scrisul său trebuie să fie subordonat, încarcerat acelei colectivităţi politice, fapt care a stopat cumva diversificarea şi universalitatea operei sale, de altfel magnifice. Întîlnirea cu poezia lor adîncă şi sobră a avut un impact atît de mare asupra conştiinţei mele, încît, din acel moment, am încetat să mai cred că ceea ce scrisesem eu pînă atunci era poezie. Am tăcut şi am renunţat la o îndeletnicire plăcută şi care mă pasiona. «Voi mai scrie – mi-am spus – doar atunci cînd voi fi capabil să scriu nu ca ei, ci la nivelul lor»”. Admiraţia totuşi nu-l orbeşte, iar decepţia produsă de căderea lui Crainic este pe măsura preţuirii de pînă atunci: “Oameni ca Nichifor Crainic şi alţii, pe care noi, cei mai tineri, i-am luat drept repere un timp, ascunşi îndărătul unei reputaţii neprobate îndeajuns, au acceptat să se umilească, să trădeze, să stigmatizeze idealurile lor”[3].
Frumoase sînt şi rîndurile despre N. Steinhardt (închis din 1960), care-i era ceva mai apropiat ca vîrstă (n. 1912) şi cu care a întreţinut relaţii prieteneşti atît în ultimii ani de detenţie, cît şi în primii ani de după eliberare: “Cu Nicu Steinhardt am ajuns pînă la relaţia de prietenie. Nu era prea greu. Orice om decent putea deveni prietenul lui Nicu. Ne-am cunoscut mai bine către perioada de sfîrşit a suferinţelor noastre. Prietenia a continuat şi după ieşirea din detenţie. L-am vizitat de cîteva ori şi acasă. Era mai mereu împreună cu un alt om minunat, Marinică Popescu, pe care Nicu pur şi simplu îl adoptase. Locuia vis-à-vis de Spitalul Colţea, în vecinătatea Bisericii Ruse...” Şi urmează această paralelă (care unora li s-ar putea părea prea îndrăzneaţă, dar care răsare organic din context): “Nicu Steinhardt iubea necondiţionat oamenii, pe cînd eu se întîmpla uneori să ignor judecăţile unora dintre ei! În marea lui erudiţie, Nicu Steinhardt găsea înţelegere pentru toate faptele semenilor săi şi, cu un discernămînt cuantic, cu egală sinceritate, le măsura pe fiecare cu justeţe. Marea diferenţă dintre noi consta în faptul că el era pe calea sfinţeniei, pe cînd eu eram militantul combativ, căruia nu-i lipseau sentimentele de îngăduinţă şi compasiune, dar eram asprit cumva de spectrul înfrîngerii”. Apoi conchide, cu rînduri care se ţin minte: “Da, aşa era prietenul meu, Nicu Steinhardt. Întîlnirile cu el pe coridoarele Gherlei erau singurele mele bucurii. Cîteva cuvinte schimbate cu acel cavaler al dreptăţii erau suficiente să mă mobilizeze pentru orice efort. Îl vedeam pe acel copil mare cum juca şotronul printre psalmi! Nicu Steinhardt s-a sfinţit la Rohia prin dragoste nelimitată pentru lucruri şi oameni. Nu încape îndoială în conştiinţa mea că, dacă Dumnezeu îşi alege pază dintre oameni, atunci Nicu a fost ales de Divinitate ca staroste al apărătorilor domeniilor sacre”.
La eliberare, în 1964, aşa cum mărturisesc şi atîţia alţii, senzaţia dominantă a fost că “intram într-o închisoare mai mare. Una în care, între timp, fără ca eu să fi ştiut, [...] «elitele» neamului, scriitorii, mulţi dintre moraliştii mai vechi şi mai noi, prin cărţile pe care le scriau, prin revistele pe care le conduceau, ori prin cele la care colaborau, mai mascat ori direct, fără ruşine, se dăduseră de partea inamicului”. Crucea libertăţii, pînă la exilul în Statele Unite (1980), nu i se pare cu mult mai uşoară în pseudo-paradisul ordinii proletare decît îi fusese crucea recluziunii în infernul concentraţionar din care ieşise: “În sfîrşit, lăsam în urmă 8 ani de traume profunde, un lung şir de umilinţe, care mai de care mai dureroase, şi cu sfiala pe care mi-o creaseră neverosimilele întîmplări din acel panopticum fantastic, închisoarea, intram, şovăind, într-o altă irealitate. Împlinisem 24 de ani şi eram un neisprăvit!”.
Şi autorul are instinctul sau nobleţea de a nu încheia cu vreo raportare concluzivă la sine însuşi, ci cu o reverenţă dinaintea “celor care nu mai sînt”, aducînd “un pios omagiu acelora care n-au mai ajuns oameni liberi, eroilor anonimi ai acelui infern roşu prin care am trecut, şi aplaudîndu-i totodată frenetic pe cei 22 de eroi al revoltei de la Gherla din 14-16 iunie 1958”.
Constelaţia fantomelor roşii, carte apărută în tîrziul mărturiilor penitenciare, rotunjeşte imaginea unui autor şi a unei opere care ar merita în mai mare măsură atenţia publicului larg, dar în acelaşi timp ne reaminteşte că sîntem încă departe de a fi învăţat pînă la capăt din lecţia propriei noastre istorii. Ovidiu Vasilescu Măcin, astăzi septuagenar, şi-a îndeplinit datoria lui. Ar fi cazul să ne punem căciula dinainte şi să ne întrebăm dacă şi noi, fiecare în parte, ne-am îndeplinit-o pe a noastră...

Răzvan CODRESCU

[1] Fructe din pomul serii (New York, 1981), Strigăt către dragoste şi către moarte (New York, 1986), Cîn­turi pentru somnul Tău (Hamilton-Canada, 1989), Pasărea abisului (Sibiu, 1993), Scrisori către Îngerul meu (Cluj-Napoca, 1999), Cumpăna sufletului (Bucureşti, 2004), Idei verticale (2008 – volum pentru care a primit în 2009 Premiul pentru Poezie pe anul 2008 al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, printre ai cărei membri se numără). Mai de curînd, pe internet, unde e bine reprezentat cu pagini antologice, îl aflu semnînd Ovidiu Vasilescu Măcin.
[2] Trepte spre omul legionar, New York, 1985. În aceeaşi vreme scotea în exil ziarul Libertatea şi colabora la revista Cuvântul românesc din Canada. Era un soi de solidaritate cu legionarismul care ţinea nu atît de ideologie, cît de un anume idealism cu tentă mesianică, identificabil şi în poezia sa: Destinele noastre le-am pus temelie,/ metanii bătute la ceasuri tîrzii,/ şi-am pus legămîntul că alte frăţii/ mai bune, mai brave, mai drepte-or să fie/ născute să treacă din veac în vecii („Am zidit“).
[3] Este decepţia pe care a trăit-o şi a transmis-o posterităţii şi un alt mare poet al temniţelor comuniste, Demostene Andronescu (cf. Reeeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, mai ales pp. 60-64).

-----------------------------------------------

Textul de mai sus a fost scris ca prefaţă a volumului de memorii Constelaţia fantomelor roşii.

FILME ROMÂNEŞTI ON-LINE

SUMARUL BLOGULUI

Filme româneşti din toate timpurile

Actorul şi sălbaticii (1974)
Amintiri din copilărie (1964)
Apocalipsa după Cioran (1995)
Artista, dolarii şi ardelenii (1978)
Balanţa (1992)
Baltagul (1969)
Binecuvîntată fii, închisoare! (2002)
Buletin de Bucureşti (1983)
Burebista (1980)

California Dreamin (2007)
Cel mai iubit dintre pămînteni (1992)
Ciprian Porumbescu (1972)
Cireşarii (1984)
Ciuleandra (1985)
Columna (1968)
Coana Chiriţa (1986)
Dacii (1966)
Dincolo de pod (1976)
Dumbrava Minunată (1980)
Felix şi Otilia (1971)
Fraţii Jderi (1974)
Haiducii lui Şaptecai (1970)
Lăutarii (1971)
Liceenii - Extemporal la Dirigenţie (1987)
Mihai Viteazul (1970)
Mircea cel Bătrîn (1989)
Mişcarea legionară (1996)
Nea Mărin miliardar(1979)
Neamul Soimăreştilor (1964)
O scrisoare pierdută (1953)
Occident (2002)
Păcală (1974)
Răpirea fecioarelor (1968)
Săptămîna nebunilor (1971)
Tanţa şi Costel (1967)
Tinereţe fără bătrîneţe (1968)
Undeva în Est (1991)
Veronica (1968)
Vlad Ţepeş (1978)

ÎNTRU POMENIREA LUI GABRIEL CONSTANTINESCU

SUMARUL BLOGULUI

GABRIEL CONSTANTINESCU
ŞI RECONSTRUCŢIA DREPTEI

„Noi am încercat, cu Puncte cardinale, să provocăm la o reconstrucţie a dreptei pe fondul noilor realităţi, iar nu la o simplă imitaţie epigonică a dreptei interbelice. Trecutul trebuie avut în vedere, dar nu poate fi reiterat ca atare. Este ceea ce n-au înţeles, din păcate, mulţi supravieţuitori de bună credinţă ai Mişcării Legionare şi mulţi tineri exaltaţi sau teribilişti, care au preferat unei reconstrucţii anevoioase o agitaţie ieftină şi anacronică”.

Gabriel Constantinescu

Născut la Sibiu (5 noiembrie 1921), fiu al scriitorului Paul Constant (1895-1981), Gabriel Constantinescu, înainte de a fi fost autor de cărţi, publicist sau editor, a fost o înaltă şi lucidă conştiinţă românească, mărturisitor exemplar al unei generaţii de excepţie, care a ştiut să moară şi să renască pe toate crucile istoriei, zdrobită, dar niciodată înfrîntă, cu destinul tăiat în carnea vie a celui mai smintit dintre veacuri.

Scriitorul-ofiţer Paul Constant

Pentru că a fost un om de dreapta şi pentru că revista Puncte cardinale (pe care a întemeiat-o în 1991) a susţinut vreme de 20 ani o fermă poziţie naţională şi creştină, Gabriel Constantinescu a trecut în ochii multora drept un fost deţinut politic cu trecut legionar, ceea ce ar fi putut fi onorant, dacă ar fi fost adevărat, pentru că marea aventură legionară, dincolo de erorile, excesele şi neîmplinirile ei, a avut şi o latură pozitivă de românism jertfelnic şi de solidaritate europeană în numele lui Hristos. Cînd se va scrie adevărata istorie şi exegeză a legionarismului interbelic, fără patimi şi fără prejudecăţi, se va vedea în ce măsură virtuţile lui răscumpără nu puţinele-i păcate.
Dar patriarhul Punctelor cardinale n-a fost legionar şi nici măcar „frate de cruce“. A fost doar contemporanul şi martorul parţial al unui fenomen pe care s-a străduit să-l înţeleagă şi cu care a venit în contact mai mult în prizonierat şi în temniţă decît în Sibiul primei tinereţi. A crescut însă organic în duhul românismului (care „suflă“ unde vrea“, iar nu doar în faldurile cămăşilor verzi) şi în cultul sănătos al valorilor clasice, al moralităţii şi al onoarei. Generaţia sa intelectuală, încă imberbă la 1940, s-a caracterizat, în cea mai mare parte a ei, printr-o instruire temeinică (deşi adeseori nedefinitivată, din pricina contextului istoric), prin seriozitate, idealism curat şi spirit de dăruire. Ea n-a mai apucat decît agonia României Mari, iar comunismul a bulversat-o de timpuriu. De nu s-ar fi întîmplat aşa, acesta ar fi fost elementul uman capabil să facă din România, pe bazele puse deja de strălucitele generaţii anterioare, ale lui N. Iorga şi M. Eliade, o adevărată putere europeană a Estului, creştină şi anticomunistă, cu o civilizaţie şi cu o cultură de nivel occidental, dar şi cu nota sa de specificitate (dată îndeosebi prin sinteza de Occident şi Orient, de latinitate şi Ortodoxie). Dar crudul „destin“ românesc al lui „n-a fost să fie“ i-a împins pe tinerii de atunci – şi ţara o dată cu ei – într-o tragică fundătură. Faptul că cei mai mulţi dintre aceştia, deşi anulaţi social şi profesional, au rezistat moral tragicei încercări este o dovadă în plus a bunei lor plămade, dar şi un posibil reper de „exemplaritate“, din păcate insuficient valorificat în haosul imund al României postcomuniste.

Gabriel Constantinescu, tînăr ofiţer (1942)

Traseul biografic al lui Gabriel Constantinescu este grăitor pentru vitregul destin general al acestei elite sacrificate. În 1940, cînd viitorul director al Punctelor cardinale absolvea Liceul „Gh. Lazăr“ din Sibiu, marele război izbucnise deja, bătîndu-ne şi nouă la uşă. În faţa acestei situaţii, tînărul se simte dator, civic şi moral, să îmbrăţişeze cariera armelor. În 1942 absolvă Şcoala Militară de Ofiţeri de Cavalerie „Regele Ferdinand I“ din Tîrgovişte şi este repartizat în Regimentul de Gardă Călare, cu care ia parte, ca tînăr sublocotenent, la campania anticomunistă din Răsărit[1]. Cade în mîinile ruşilor, refuză categoric actul de trădare militară de la 23 august 1944 (numit eufemistic „întoarcerea armelor“ şi concretizat în înfiinţarea, la iniţiativa şi sub controlul Moscovei, a celor două divizii roşii numite „Tudor Vladimirescu“ şi „Horia, Cloşca şi Crişan“) şi rămîne în prizonierat pînă în mai 1948 (trecînd pe la Oranki, Mănăstîrca, Krasnigorsk, Gorki, Mariţeiska, Marşansk). Eliberat şi revenit în ţară, încearcă să-şi croiască o nouă cale, în pofida potrivniciei vremurilor. Dă curs, cu o anume naivitate, mai vechii sale pasiuni pentru filosofie; capătă anevoie dreptul de a se înscrie la Facultatea de Filosofie din Bucureşti (pe atunci doar în „tranziţie“ spre totala ideologizare), dar în cele din urmă reuşeşte, iar după numai doi ani obţine licenţa. Performanţa rămîne fără finalitate imediată, pentru că în iunie 1950 este arestat de Securitate (sub tripla acuzaţie de „tipărire şi difuzare de publicaţii interzise“, „uneltire împotriva ordinii sociale“ şi „deţinere ilegală de arme şi muniţie“), judecat şi condamnat la 10 ani de închisoare (Securitatea Sibiu, Ministerul de Interne, Jilava, Aiud, Canal-Peninsula, Baia Sprie, Valea Nistrului, Lugoj şi Gherla, de unde s-a eliberat în 1960). Între 1960-1962 are domiciliu obligatoriu în Bărăgan (Satu Nou-Viişoara), unde se căsătoreşte (la aproape 40 de ani) cu Maria Blaj (la rîndul său deţinută politic, ca fostă membră a „Cetăţuilor de fete“) şi unde li se va naşte, în 1961, prima din cele două fete (Ligia-Mihaela[2]; cea de a doua, Eugenia-Tatiana, s-a născut un an mai tîrziu). Întors la Sibiu, unde casa părintească fusese între timp asaltată de „chiriaşii“ impuşi de Stat, trăieşte cu proaspăta familie în bucătăria şi dependinţele propriei case (a cărei reconquista se va încheia abia în 1976). Încercînd fără succes să se angajeze pe un post mai apropiat pregătirii sale, nu este acceptat nici măcar în învăţămîntul ajutător, aşa că este nevoit să se mulţumească, pornind de la munca necalificată, să fie slubaş al Întreprinderii de Construcţii din Sibiu (unde mai tîrziu va face pe contabilul). Simţind că nu se va putea consolida social decît printr-o recalificare mai realistă, găseşte energia ca la 45 de ani să redevină student (de data aceasta la fără frecvenţă), la Facultatea de Cibernetică din Bucureşti (1966-1972), opţiunea fiind acum evident una pragmatică. Din 1975 este informatician în cadrul Centrului de Proiectări Sibiu, de unde se pensionează, ca regretat profesionist, în 1987. După căderea comunismului, devine membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi al Uniunii Veteranilor de Război. Participă la constituirea Uniunii Democrat-Creştine din România, dar înţelege relativ repede, pe de o parte că, în inconsistenţa şi neorînduiala vieţii româneşti post-comuniste, un efort de pedagogie naţională este mai urgent decît o hazardată acţiune politică de dreapta, iar pe de altă parte că adevărata misiune a generaţiei închisorilor, cu precădere în faţa lui Dumnezeu şi a morţilor săi, este una de mărturisire şi veghe morală. Din această atitudine principială şi din această stare de spirit s-au născut, în pofida puţinătăţii mijloacelor materiale, revista Puncte cardinale[3] şi editura omonimă[4] .

Gabriel Constantinescu la 85 de ani

Întrucît, în ultimii 20 ani, existenţa lui Gabriel Constantinescu s-a confundat cu cea a Punctelor cardinale, îmi voi îngădui să insist asupra genezei şi obiectivelor publicaţiei sibiene[5], citînd cîteva pasaje din interesantul interviu apărut în ambianţa festivă a Numărului 100 (aprilie 1999), sub titlul „Principiile nu au vîrstă“ (p. 2).
„Spre jumătatea anului 1990 – spune G. C. – toţi oamenii cu capul pe umeri au înţeles că speranţele din decembrie ´89 fuseseră doar o amăgire. Reînfiinţarea Securităţii (în urma evenimentelor de la Tîrgu Mureş), rezultatele alegerilor din luna mai şi constituirea unui guvern «legitim», a cărui primă măsură a fost chemarea minerilor pentru a apăra «democraţia originală» şi a spulbera fenomenul sublim al Pieţii Universităţii, m-au pus în faţa alternativei: resemnare sau luptă. Valorificînd singurele urmări pozitive ale evenimentelor din decembrie ´89, libertatea de asociere şi libertatea de expresie, am optat pentru luptă, arma aleasă fiind însă cuvîntul. Cu un grup alcătuit din foşti deţinuţi politici şi din tineri intelectuali sibieni, am luat iniţiativa întemeierii unei publicaţii care să apere tradiţia românească autentică, demascînd diversiunile neocomuniste, dar şi celelalte forme de stîngism anticreştin şi antinaţional. […] Iniţiativa noastră a găsit dintru început sprijin în Bucureşti, mediator fiind scriitorul Marcel Petrişor[6], şi el fost deţinut politic […]
Mai întîi am ţinut să cinstim memoria celor căzuţi şi să încercăm să le facem dreptate. Apoi am creat cîteva punţi: între bătrîni şi tineri, între Ţară şi Exil, între diferitele confesiuni creştine… Ne-am atras un public fidel (chiar dacă nu foarte numeros), ce poate deja constitui nucleul unei noi drepte româneşti, deşi se află destul de risipit. În fine, am arătat, cred, că o publicaţie serioasă de dreapta este cu putinţă şi că Tradiţia poate încă răspunde plauzibil provocărilor actualităţii“.
Aşa cum persoana lui Gabriel Constantinescu a fost abrupt asociată cu legionarismul, tot astfel revista a fost mecanic pusă în legătură cu un faimos volum de publicistică ortodoxistă al lui Nichifor Crainic[7]. Directorul ei ţinea să lămurească:
„În ceea ce priveşte denumirea revistei, unii cred că a fost preluată din titlul cărţii lui Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos. E însă o simplă coincidenţă (non è vero, ma è ben trovato). Ceea ce am avut noi în vedere, dincolo de orice aluzie sau înrudire culturală, a fost ideea pură şi simplă de orientare, de recuperare a reperelor, atît de necesară unui popor dez-orientat cu brutalitate de lungile decenii de comunism“. (Trebuie adăugat, în privinţa subtitlului revistei, că, după mai multe variante abandonate, el s-a fixat, din iunie 1992, la: „Periodic independent de orientare naţional-creştină“[8].)

Cu soţia (Maria) şi fiica mai mare (Ligia-Mihaela)

În Puncte cardinale şi-a publicat iniţial Gabriel Constantinescu, aproape în exclusivitate, lucidele şi uneori causticele comentarii politice şi morale (multe sub formă de editorial), precum şi – în serial – lungile studii despre arabi[9], evrei[10], Talmud[11] şi Cabala[12], iar mai recent despre istoricul relaţiilor politice româno-americane („Amăgiri & dezamăgiri”)[13], despre monarhia românească în secolul XX („Şah la rege...”)[14] sau despre România adevărată şi România comunistă („Cele două Românii”)[15].
Poate unora li se va părea straniu, dar după cultura română şi cea germană, fostul ofiţer de Cavalerie a manifestat o pasiune constantă faţă de istoria şi valorile semitice[16]. Teza sa de doctorat în Filosofie (definitivată cu mult înainte de 1989, recomandată călduros de un Ion Banu sau de un Gh. Vlăduţescu, dar care n-a ajuns să fie susţinută din pricina numeroaselor obstrucţii securistice şi birocratice) a fost închinată filosofului arab Ibn Haldun (sec. XVI), recunoscut astăzi de tot mai mulţi specialişti drept adevăratul părinte al sociologiei şi unul dintre cei mai interesanţi precursori ai filosofiei istoriei. Din cît am cunoştinţă, ampla monografie a lui Gabriel Constantinescu a rămas unică pînă astăzi în bibliografia românească de specialitate. Ea a constituit şi tîrziul său debut editorial, la vîrsta de 75 de ani[17]. Citez de pe coperta finală: „Fost ofiţer în timpul celui de-al doilea război mondial, cu studii de Filosofie şi Matematică, autorul acestei cărţi (…), deşi trecut prin cele mai cumplite experienţe ale acestui secol (frontul de Răsărit, prizonieratul la ruşi, închisorile comuniste din România, domiciliul forţat în Bărăgan, apoi libertatea «controlată» şi marginalizarea socio-profesională), a găsit totuşi puterea să se întoarcă la filosofie, sfidînd «teroarea istoriei». Cartea de faţă reprezintă nu doar rodul unei pasiuni constante şi unei competenţe îndelung dobîndite, dar şi un fel de răscumpărare a destinului…“ (pentru întreaga poveste a acestei cărţi – Habent sua fata libelli – a se vedea postfaţa ediţiei Anastasia, pp. 237-243).

Cu fiica mai mică (Eugenia-Tatiana)

Ulterior îi vor apărea alte patru volume (alcătuite pe baza textelor din Puncte cardinale): Marginalii la Talmud (Editura Dacia, Col. „Homo religiosus“, Cluj-Napoca, 1999), Evreii în România (secolele XVI-XX) (Editura FRONDE[18], Alba-Iulia – Paris, 2000), Gîlceava anti-comunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (1991-2001) (Editura Christiana, Bucureşti, 2002) şi Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX (Editura Christiana, Bucureşti, 2007 – cartea sa cu cel mai mare succes de librărie, acum în curs de reeditare[19]).
Gîlceava anticomunistului cu lumea, reprezentîndu-l pe autor mult mai intim decît toate celelalte volume, este o selecţie (inevitabil subiectivă)[20] din editorialele şi comentariile publicate în lungul interval menţionat în subtitlu. Se reconstituie astfel, prin prisma unei viziuni critice de dreapta, traseul sinuos al unui deceniu de istorie românească. Deşi politicul este punctul generator şi dominant al discursului, el este conformat în adîncime de o înaltă rigoare morală. Dincolo de analistul politic (foarte „la zi“, cum se constată la lectură, cu lucrările de istorie, politologie şi filosofie politică ale momentului, atît din aria autohtonă, cît şi din cea occidentală), cititorul va descoperi aici un moralist superior, dublat de un temeinic om de cultură. Tocmai prin această dimensiune etică şi culturală (i-am putea spune deopotrivă „pedagogică“ sau „paideică“), textele se salvează de efemeritatea contextului, alcătuind nu doar un corpus documentar, dar şi un coherent mesaj teoretic şi formator, însufleţit de accente testamentare şi chiar profetice.
Deşi într-un mod nesistematic, scrisul gazetăresc al lui Gabriel Constantinescu conţine o întreagă doctrină de dreapta, credincioasă principiilor tradiţionale, dar nu mai puţin atentă la problematica specifică a actualităţii. Adversarii săi declaraţi sînt, îndeobşte, (neo)comunismul, politicianismul, lenea, indolenţa şi vulgaritatea. El îşi asumă să lupte donquijoteşte cu „nemernicia“ românească[21], adoptînd fără rabat poziţia unui naţionalism critic, străin de orice urmă de populism.
Dacă Punctele cardinale ar fi avut posibilitatea unei audienţe mai largi, Gabriel Constantinescu ar fi fost fără îndoială o voce mult mai „grea“ şi mult mai respectată în peisajul atît de pestriţ al dezbaterilor etice, ideologice şi doctrinare ale ultimului deceniu românesc. Mai cu seamă volumul Gîlceava anticomunistului cu lumea (ce ar merita o reeditare cu adaosuri la zi) încearcă să recupereze ceva din această nobilă excelenţă a marginalităţii, adăugîndu-se, cred, bibliografiei esenţiale a unei drepte româneşti reconstruite din mers, spre în-dreptarea unei lumi ce se cere deopotrivă iubită şi certată, în numele lui Dumnezeu şi al martirilor ei ştiuţi şi neştiuţi. Adică al Eternităţii ce se cuvine să puncteze Istoria.

În seara zilei de sîmbătă 6 martie 2010, acasă la Sibiu, după o lungă agonie, Gabriel Constantinescu s-a adăugat la neamul său[22]. Încă din toamna lui 2009, cînd a fost sărbătorit la împlinirea vîrstei de 88 de ani, era ţintuit la pat de boala necruţătoare (cancer pulmonar, cu metastază la creier). În numărul jubiliar (1-2/229-230) al Punctelor cardinale din ianuarie-februarie 2010 (ultimul pe care a apucat să-l vadă ieşit de sub tipar), ce a marcat intrarea în cel de-al douăzecilea an de apariţie neîntreruptă, i-a fost publicat cel din urmă interviu (pp. 1-2), consemnat de jurnalistul Claudiu Târziu (cel care, în 2006, îi dedicase şi numărul pe octombrie al revistei Rost[23]) şi devenit testamentul său moral-spiritual (din care am şi extras motto-ul textului de faţă). Punctele cardinale au reprezentat, de altfel, grija sa de căpătîi pînă la ultima suflare. Lui Claudiu Târziu îi mărturisea, pe patul de suferinţă, în pragul lui 2010: „Eu fac parte dintr-o generaţie crescută în cultul datoriei împlinite. Şi am căutat şi eu, pe cît am putut, să-mi împlinesc datoria mea, atît înainte, cît şi după decembrie 1989. Am ţinut la Puncte cardinale ca un părinte la un copil. Le-am zămislit, dar nu le-aş fi putut creşte fără sprijinul entuziast şi generos al tuturor celor cu care am împărtăşit credinţa, idealurile şi munca de fiecare lună. Le mulţumesc că m-au ajutat pînă acum şi îi rog să mă ierte că eu nu prea îi mai pot ajuta de acum înainte... [...] E aici, în 20 de ani de apariţie neîntreruptă, munca multor oameni, ştiuţi şi neştiuţi. Din familia mea şi în sens restrîns, dar şi în sens larg, de înrudire sufletească. Poate că nu am realizat tot ce ne-am fi dorit să realizăm, poate că n-am făcut întotdeauna tot ce trebuia sau aşa cum trebuia, dar am arătat măcar că este cu putinţă, chiar în această vreme a tuturor dezbinărilor, să fie oamenii solidari pe termen lung, să pună preţ pe nişte principii şi să jertfească pentru ele. Nu-i puţin lucru, cred eu”[24].
Într-adevăr, Gabriel Constantinescu rămîne în memoria noastră, înainte de toate, ca o icoană vie a datoriei împlinite: faţă de Dumnezeu, faţă de neam, faţă de generaţia sa mucenicită, faţă de propria conştiinţă morală şi intelectuală. Nu există mai înalt eroism şi mai autentică nobleţe decît să trăieşti pentru a-ţi împlini datoriile în mijlocul unei lumi care aproape că nu mai ştie altceva decît să-şi cerşească drepturile (mai mult sau mai puţin iluzorii).

Pentru Gabriel Constantinescu, Dreapta nu a fost o simplă opţiune politică, ci în primul rînd o bună aşezare în existenţă. O dreaptă românească autentică şi cu adevărat primenitoare nu va căpăta contur şi consistenţă decît atunci cînd, urmînd modelul uman întruchipat de un Gabriel Constantinescu şi de cei din aceeaşi plămadă, va şti să se ridice jertfelnic de la ideologie la asumare existenţială şi de la pariul cu veacul la pariul cu veşnicia.
Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Răzvan CODRESCU

[1] România intrase în război, de partea Axei, la 22 iunie 1941, nu doar cu năzuinţa reîntregirii, dar şi cu conştiinţa misionară a unei Cruciade împotriva bolşevismului. Cel puţin la nivelul corpului ofiţeresc, ambele motivaţii erau la fel de puternice.
[2] Acum secretar general de redacţie şi tehnoredactor la Puncte cardinale.
[3] Apărută lunar – fără nici o întrerupere sau amînare – din ianuarie 1991, a ajuns acum în anul 20, fiind cea mea longevivă publicaţie de dreapta postdecembristă.
[4] În care au apărut pînă acum următoarele titluri: Dumitru Banea, Acuzat, martor, apărător în procesul vieţii mele – 1995; Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric (Poezii) – 1995; Claudio Mutti, Mircea Eliade şi Garda de Fier – 1995; Ovidiu Vasilescu, Templul unui păgîn (Aforisme) – 1996; Ovidiu Vasilescu, Pasărea abisului (Poezii) – 1996; Constantin Iorgulescu, Dimensiunea transcendentă a politicului – 1997; Ana-Maria Marin, Povestea neamului românesc scrisă de o bunică pentru nepoata sa – 1999; Mia Pădurean, De ce am fugit de acasă [biografia milionarului canadian de origine română Nicolae Pora] – 1999; Taina jertfei. Dosar istoric Moţa-Marin [alcătuit de Răzvan Codrescu] – 2002; Mihail Gavril, Biserica, Sinagoga, Loja: Ispitirea din Carantania. Drumul Damascului. Disoluţia masonică – 2007. De remarcat, în treacăt, că regretatul Gabriel Contantinescu nu şi-a publicat nici o carte la propria sa editură...
[5] Care la un moment dat a avut şi un supliment popular intitulat Lumea satelor (din octombrie 1994 pînă în iunie 1996), abandonat din motive financiare.
[6] Născut în 1930, autor a numeroase volume de proză literară, eseistică şi memorialistică, membru al Colegiului Redacţional pînă în momentul de faţă.
[7] Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Editura „Cugetarea” – Georgescu-Delafras, Bucureşti, 1936; reed. Editura Timpul, Iaşi, 1996 (cu inadmisibile modificări de conţinut), şi Editura Albatros, Bucureşti, 1998.
[8] „În fond, noi am fost consecvenţi. Încă de la primul număr am afirmat ideea naţională şi ideea creştină, chiar dacă din raţiuni strategice sau conjuncturale am întrebuinţat temporar şi alte etichete”, a explicat Gabriel Constantinescu cu mai multe prilejuri (inclusiv în interviul menţionat).
[9] „Lumea arabă – adevăr şi prejudecată” (de la Nr. 8-9/1993 pînă la Nr. 2/1996); cf. şi „Islamismul între adevăr şi prejudecată” (de la Nr. 11/2001 la Nr. 7/2002).
[10] „Evreii în România” (de la Nr. 7/1992 pînă la Nr. 4/1995).
[11] De la Nr. 3/1996 pînă la Nr. 3/1999.
[12] De la Nr. 4/1999 pînă la Nr. 8/2001.
[13] De la Nr. 6/2002 pînă la Nr. 12/2003.
[14] De la Nr. 1-2/2004 pînă la Nr. 9/2006.
[15] De la Nr. 1-2/2007 pînă la Nr. 10/2008.
[16] Face parte din pitorescul tragicomic al presei dîmboviţene faptul că anumiţi politruci ai „politicii corecte” au crezut că-l pot învinui tocmai de… „antisemitism”!
[17] Gabriel Constantinescu, Filosofia arabă a istoriei. Ibn Haldun, Editura Anastasia, Col. „Religiile Cărţii”, Bucureşti, 1996.
[18] Anterior, Fundaţia româno-franceză FRONDE acordase revistei Puncte cardinale premiul său pe anii 1996 şi 1997.
[19] Citez din recomandarea editorială de pe coperta finală a primei ediţii: „Solid documentată şi călăuzită de conştiinţa fermă într-un sens moral al istoriei, această radiografie critică nu este doar un istoric al instituţiei monarhice şi al culiselor ei sub Carol II şi Mihai I, ci în acelaşi timp o îndrăzneaţă sinteză de dreapta asupra lumii româneşti din prima jumătate a secolului XX, cu urmări resimţite – uneori acut – pînă în zilele noastre”.
[20] Alcătuită de autor, cu unele sugestii ale subsemnatului.
[21] „Nemernicia românească” este chiar titlul unuia dintre articole. Semnificativ, pe această linie, este şi necruţătorul ciclu „Noroiul la români” (I-IV).
[22] Slujba de înmormîntare s-a oficiat pe 9 martie, la Catedrala Episcopală “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Sibiu, de către un sobor de 9 preoţi, în frunte cu Mitropolitul Serafim Joantă. Au luat cuvîntul, între alţii, Î. P. S. Serafim, Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Gh. Bogdan.
[23] Anul IV, nr. 44.
[24] Revista Puncte cardinale va continua să apară cel puţin pînă la sfîrşitul anului în curs, aşa cum Gabriel Constantinescu şi-a dorit şi a lăsat cu limbă de moarte.