DIALOG ÎN PRIDVOR CU RĂZVAN CODRESCU

CLAUDIU TÂRZIU ÎNTREABĂ
RĂZVAN CODRESCU RĂSPUNDE

Sînteţi creştin „născut” sau „făcut”? Aţi fost crescut în duhul Ortodoxiei, într-o familie de oameni credincioşi, sau vi s-a întîmplat să descoperiţi drumul spre Biserică mai tîrziu?


M-am născut din părinţi botezaţi ortodox, dar înstrăinaţi de Biserică, în contextul propagandei ateiste a noului regim comunist. În familie, singura persoană bisericoasă de care-mi amintesc era bunica dinspre tată, la modul simplu, ţărănesc. Mă amuzam că repeta la tot pasul: „Doamne, pupu-ţi tălpile!”. Dar dacă nu erau prea duşi pe la biserică, ai mei nu erau nici atei convinşi, ci aveau un bun-simţ care-i împiedica să fie cu adevărat ireverenţioşi faţă de cele sfinte. Am fost botezat după rînduială, dar educaţie religioasă n-am primit. Pe la 13-14 ani scriam, în versuri, tirade împotriva lui Dumnezeu, invocînd binefacerile ştiinţei, cum fusesem învăţat la şcoală. Mimam cumva necredinţa, dar n-aş fi băgat mîna în foc pentru vreo convingere ateistă. Apoi, cînd am ieşit din mahalaua copilăriei şi am început să citesc mai mult, am constatat că oameni serioşi văd lucrurile altfel, am căpătat conştiinţa manipulării ideologice şi m-am revoltat interior. Am cochetat întîi cu orientalismele, mai ales sub influenţa lui Eminescu (pe care-l citeam şi-l învăţasem în mare parte pe dinafară, încă de pe la 6-7 ani, chiar dacă nu-l pricepeam întru totul), dar şi a „mitului” Eliade (care pe atunci era cel mai realizat român în viaţă). Dumnezeu mi-a scos în cale cîţiva oameni care m-au influenţat şi m-au orientat decisiv, răspunzînd aşteptărilor mele mai adînci: scriitorul Marcel Petrişor (care era pe atunci profesor la „Iulia Hasdeu” şi ţinea un cenaclu literar pentru elevi, atipic şi aproape subversiv), doamna Eugenia Popovici (distinsa şi inimoasa bibliotecară de la acelaşi liceu), iar ceva mai tîrziu inegalabilul Petre Ţuţea. Pe la 16-17 ani eram deja un creştin-ortodox convins, făceam proiecte de poeme, catehisme şi manifeste creştine, îi descoperisem fascinat pe marii noştri interbelici, dar şi pe Dante, Ioan al Crucii, Cervantes (via Unamuno), Dostoievski... Marea mea bucurie a fost că, încetul cu încetul, am reuşit s-o întorc la credinţă şi pe mama...
Devenirea mea interioară mă face să fiu foarte îndatorat religios culturii. De aceea mă simt mîhnit de cîte ori constat un anume divorţ între religie şi cultură în lumea noastră ortodoxă de azi. Ştiu că există o cultură care poate sminti, dar există şi una care poartă spre Dumnezeu şi de ale cărei servicii religia nu se poate lipsi nepăgubită. Religia şi cultura nu trebuie confundate, dar nici puse în raport de excluziune reciprocă. De altfel, la o privire atentă, deculturalizarea merge astăzi mînă în mînă fie cu desbisericirea, fie cu habotnicia obtuză şi belicoasă. Altfel spus, lipsa culturii poartă, de regulă, spre una sau alta din cele două fundături simetrice ale vieţii spirituale.

Vă amintiţi o întîmplare din trecutul dvs. care să vă fi făcut să credeţi că aţi trăit o minune, că a fost mîna lui Dumnezeu deasupra dvs.?

O anume discreţie mă împiedică să relatez episoade concrete, uneori foarte intime, dar mărturisesc că eu unul am simţit tot timpul mîna lui Dumnezeu asupra mea – cînd păzindu-mă mîngîietoare, cînd plesnindu-mă ca să mă trezesc. Simţeam cumva lucrul acesta chiar şi înainte să mă limpezesc în credinţă. Dumnezeu a fost cu mine în mult mai mare măsură decît m-am învrednicit eu să fiu cu El.

Cine v-a influenţat cel mai mult evoluţia spirituală?

Nimic nu mi se pare mai presus de citirea şi recitirea textelor sfinte, mai ales a Evangheliilor şi Epistolelor apostolice. În afară de cei pe care i-am pomenit deja, mă simt dator să-i menţionez, dintre cei în carne şi oase, pe părintele Gheorghe Calciu, pe părintele Athanase Negoiţă, pe părintele Constantin Galeriu. Livreşte, sînt foarte îndatorat literaturii patristice, pe de o parte, şi interbelicilor noştri, pe de altă parte. Pe părintele Dumitru Stăniloae n-am avut ocazia să-l văd decît o singură dată faţă către faţă, binişor înainte de 1989 (cînd a avut bunătatea să-mi dăruiască primele volume din Filocalie, care-mi lipseau şi erau de negăsit pe atunci), dar cărţile lui, inclusiv cele din tinereţe, mi-au fost din capul locului referenţiale. I-am citit avid şi cu folos, adesea în traduceri dactilografiate care circulau „pe sub mînă”, şi pe marii ruşi din exil, de la Soloviov şi Berdiaev la Evdokimov şi Soljeniţîn. Vreau să adaug, totuşi, că am avut mult de învăţat şi de la autori nu neapărat religioşi (Blaga, Eliade, Noica), sau de la un „minor” harismatic ca Saint-Exupéry... (Puteţi citi textul integral al interviului în volumul: Răzvan Codrescu, Sic credo. Mărturisiri dialogale, cu un cuvînt înainte de Costion Nicolescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2014, p. 21 şi urm.)

Într-o variantă prescurtată (din motive de spaţiu), acest interviu a apărut în revista Formula AS, anul XIX, nr. 871, mai 2009, p. 26, sub rubrica “Spiritualitate: Dialoguri în pridvor”.

MOŞTENIREA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

SEMINŢE DUHOVNICEŞTI
UN CAIET AL PĂRINTELUI ARSENIE
EDITAT DE “LUMEA CREDINŢEI”

Caietul păstrat cu evlavie timp de şase decenii şi încredinţat spre publicare Editurii Revistei “Lumea Credinţei” de către Maica Celestina de la Prislop, portretizată pe scurt în cuvîntul înainte semnat de publicistul George Crasnean, cuprinde cuvinte ale Părintelui Arsenie (Zian) Boca (1910-1989) dinspre sfîrşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50. Multe dintre ele se regăsesc, ca atare sau dezvoltate de autor în anii următori, şi în alte volume apărute relativ recent, mai ales în Cărarea Împărăţiei şi în Cuvinte vii. Cele mai multe sînt variante prime sau intermediare ale unor texte devenite exponenţiale pentru gîndirea şi trăirea duhovnicească a Părintelui Arsenie. Caietul ne poate ajuta, nu o dată, să vedem mai bine calea seminţei către rodul împlinit: de aceea şi poartă titlul editorial Seminţe duhovniceşti. Cei mai puţin dedaţi cu tomurile masive pot ajunge la esenţa învăţăturii şi experienţei arseniene şi pe această cale mai modestă şi mai accesibilă, pe care editorii s-au străduit s-o netezească profesional, diortosind cu atenţie textul şi complinindu-l discret cu utile paranteze editoriale.
Cît de vii şi de actuale rămîn meditaţiile şi sfaturile Părintelui Arsenie – primenitorul harismatic al vieţii monahale româneşti din secolul XX, numit de evlavia populară şi “sfîntul Ardealului” – va putea aprecia fiecare cititor în parte. Fie ca aceste „seminţe” să fie aducătoare de rod înnoit în cît mai multe suflete, spre unitatea în Duh a Ortodoxiei româneşti şi spre dreapta cinstire a celui pe care îl aşteptăm cît mai curînd în sinaxarele noastre, alături de alţi vajnici mărturisitori ai dreptei credinţe din greu încercatul secol XX.
Cartea poate fi procurată – inclusiv pe cale poştală – prin Societatea de Difuzare “Supergraph” (str. Ion Minulescu 36, sector 3, Buc., cod 031216; tel.: 021/3206119, fax: 021/3191084), iar în Bucureşti mai ales de la Librăria Sophía (str. Bibescu Vodă 19, vizavi de Facultatea de Teologie) – cea mai dotată librărie teologică din ţară. (R. C.)

De la Părintele Arsenie cetire...

DESPRE ÎNGUSTIMI ŞI SECTARISM

E bine să punem la punct acel „spirit sectar”, spirit îngust, spirit habotnic, zelotismul fără socoteală, sau mai bine zis prostia, care încununează fruntea multor suficienţi de sine.
Nu s-a crezut că se găsesc sectari şi altundeva decât unde de obicei îi ştim. Observând oamenii mai cu atenţie, am aflat că spirite sectare se găsesc oriunde, în toate activităţile omeneşti. Se găsesc (cârcotaşi) pe marginea oricărei gândiri omeneşti, nu numai în religie. Se găsesc spirite sectare răzând chiar la temelia ierarhiei. E clar că spiritele sectare, mentalităţile de orice fel, sunt spirite anarhice, sortite la fărâmiţarea lor până la absurd. Sectarismul se explică prin sine, dar nu şi-l poate explica cel ce pătimeşte de el. Adică cel căzut în asemenea îngustimi susţine cu toată tăria că aşa este Adevărul, cum îl înţelege el, şi nu admite o altă părere a Sfinţilor, a Bisericii şi a obştii în general.
Dacă prostul s-ar recunoaşte prost, ar înceta de a mai fi ca atare şi s-ar schimba în înţelept.
Orişice spirit sectar aduce minţii şi sufletului o nelinişte, o tulburare, o barieră care stinghereşte libertatea sufletului, seninătatea superioară, suveranitatea Credinţei în conducerea preaînţeleaptă a Providenţei, atât în directivele mari ale lumii, cât şi-n amănuntele vieţii noastre. Că ori de câte ori nu ţii pas cu Providenţa, ba din neştiinţă, ba din fixarea pe câteva idei omeneşti, totdeauna am putea fi striviţi, fără a avea un merit altul decât acela de a fi victimă a îngustimii noastre. Cine-i îngust la minte, n-are leac nicăieri. Mulţi sunt mai betegi la minte decât de alte boli fizice.
Sunt oameni care reprezintă Providenţa, oameni providenţiali, dar după oarecare vreme se sectarizează, se limitează la îngustimi, la câteva principii fixe, şi vor cădea victimile acestor îngustimi. Şi întâi trebuie să se spargă capul prost, ca să vie cel cu minte.
Să luăm un exemplu şi un model de îngustime a oamenilor providenţaili din anii 1556-1598. În această perioadă de vreme pe tronul Spaniei a urcat regele Filip al II-lea, care din fire era un rege ipocrit şi veşnic posomorât; se spune că n-a râs în viaţa lui niciodată. A zâmbit numai o singură dată, când a auzit de măcelul din noaptea Sfântului Bartolomeu. A moştenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci. Spania cu America Centrală, America de Sud, Neapolul, Sicilia şi Sardinia, şi Milanul şi Ţările de Jos; iar după ce a cucerit Portugalia, la anul 1580, se făcu stăpân şi peste imperiul colonial [al acesteia]: Brazilia, posesiunile din Africa şi Indiile. Căsătorindu-se cu Maria Tudor a Angliei, dispunea acum şi de aceasta [de Anglia]. Această întindere imensă [îl] făcea pe Filip să se creadă în sine aşa de tare încât afirma, umflat de mândrie, că în împărăţia sa soarele niciodată nu apune, iar lumea zicea că atunci când se mişcă Spania, se cutremură pământul.
Filip ar fi putut fi un rege mare, dacă ar fi înţeles vremea în care trăia. Chiar de la suirea sa pe tron îşi propusese ca toată viaţa lui să lupte pentru stârpirea protestantismului. Fanatismul său, întreţinut şi de iezuiţi, era aşa de mare încât spunea adesea: „Mai bine n-aş mai fi rege, decât să domnesc peste eretici!”. Într-adevăr, el se purta cu atâta cruzime contra reformaţilor încât aceştia îl numiră „demonul de la miazăzi”.
În luptele sale, ce le-a avut cu flamanzii, a căutat să-i aducă pe aceştia cu de-a sila la catolicism, fiindcă, din îngăduinţa lui Carol Quintul, primiseră calvinismul. Măsurile regelui siliră pe aceşti locuitori să facă o confederaţie, pentru ca să-şi apere cu armele libertatea religioasă şi politică.
Filip, afumat de fumul fanatic catolic, însărcină pe generalul său, Ducele de Alba, să se ducă să supună ţările răsculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de acum şi purtarea lui fu înspăimântătoare. Dărâmând toate fortăreţele răsculaţilor, 18.000 de oameni au fost arşi de vii, [la] 30.000 li s-au luat averile, rămânând pieritori de foame, [iar] 100.000 fură nevoiţi să părăsească ţara.
Filip povăţuit de iezuiţi, se hotărî să cureţe Spania de necredincioşi. El dădu un decret prin care ordona ca „toţi cei care nu sunt catolici să se boteze sau să părăsească ţara”. Cei mai bogaţi şi-au vândut averile şi au trecut în alte ţări, iar sărăcimea a rămas pe mâna iezuiţilor şi închinătorilor şi au fost arşi de vii. În urma acestor măsuri, Spania de miazăzi ajunse o paragină. Sfârşitul vieţii lui Filip a fost acelaşi ca al lui irod, ucigătorul pruncilor: „păduche sub piele”, iar după dânsul Spania a decăzut mereu şi nu s-a mai ridicat niciodată.
Iată un argument destul de bun al suficienţei de sine, al bigotismului fanatic, plin de nenumărate crime şi sânge, manifestat prin ura ucigătoare de oameni, bazat pe mijloace de teroare, ca să se impună un creştinism forţat.
Întrebăm Apusul: oare aşa ne-a învăţat Hristos? Unde este răbdarea care trebuie s-o avem, până la jertfă, pentru fraţii noştri mai slabi? Iată unde a dus pe Filip îngustimea fanatică a suficienţei de sine! De aici reiese că acel care este căzut în aceste extreme ale sectarismului nu-şi dă seama de această orbire şi, ascultând de o vrajă vrăjmaşă, împinge lucrurile, în îngustimea sa, până la absurd, prăbuşindu-se în abisul fărădelegilor şi căzând din creştinism prin călcarea iubirii de oameni.
Oricine care este afumat de o vrajă vrăjmaşă sectară luptă pentru ca să-şi facă prozelitism cât mai mare, ca prin aderenţii ce şi-i câştigă să poată, azi sau mâine, să producă „anarhie”, prin răzbunare şi ferocitate.
Sectarismul este o vrajă vrăjmaşă care luptă împotriva păcii lui Hristos, împotriva dragostei Lui, împotriva unităţii Lui, care a legat pe toţi creştinii de veacuri, până la sfârşitul veacului acestuia.
Spiritul anarhic sectar este izvor al răutăţii, care ia pacea de pe pământ şi pustieşte inima de iubirea lui Hristos. Prin îngustimile lui, credinţa se pustieşte, ateismul se generalizează, drepţii se desăvârşesc şi… „judecata cea de pe urmă” se grăbeşte.
Ateismul este ultima fază a sectarismului. Acesta tinde să cotropescă tot pământul, iar când va reuşi ca toţi supravieţuitorii acestei lumi, cu voie şi fără voie, să afirme negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, negaţia Învierii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu, după o vreme foarte scurtă se vor izbi de apariţia cea înfricoşată a lui Iisus Hristos, ca Judecător al lumii şi Împărat al creştinilor. Atunci fiecare îşi va primi plata ostenelilor sale, pentru o veşnicie fără de sfârşit.
Amin!

Biserica de piatră a Mănăstirii Prislop

DOUĂ PISCURI DUHOVNICEŞTI

Viaţa mănăstirească de la Sîmbăta de Sus stă sub arcul de spiritualitate care se întinde, ca o punte între două veacuri şi milenii, între maiestatea duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca, mutat la Domnul în 1989, şi maiestatea duhovnicească a Părintelui Teofil Părăian, aflat acum în al şaselea deceniu de ostenitoare şi rodnică vieţuire în Sfînta Mănăstire Brîncoveanu. Nu este deloc întîmplător că, în anii din urmă, gîndirea şi pilda duhovnicească a celor doi, pe care editurile creştine s-au întrecut să-i publice în tiraje îndrăzneţe, a lăsat în sufletele tinere o urmă mai adîncă decît tomurile pretenţioase ale multor teologi de catedră. Prestanţa exemplului personal, forţa discursului altoit pe trăire, buna întîlnire dintre credinţă şi cultură, refuzul şabloanelor şi conectarea atentă a tradiţiei cu actualitatea – iată numai cîteva trăsături definitorii pe care cei doi mari înduhovniciţi le au în comun şi de care lumea ortodoxă românească simte o primenitoare nevoie, atît în mediile monahale, cît şi în cele mireneşti. Întruchipînd realismul duhovnicesc al Ortodoxiei autentice, în duhul Sfinţilor Părinţi şi sub puterea perpetuu înnoitoare a harului, ei au înfruntat fără preget şi fără complexe urgiile şi provocările veacului, răscumpărînd vremurile în Hristos şi punînd temei renaşterii noastre creştine, în răspărul bezbojniciei comuniste şi neocomuniste, al tuturor maladiilor existenţiale ale „omului recent”. Cu toate acestea, ei sînt încă departe de a fi cunoscuţi şi urmaţi pe cît s-ar cuveni, iar de aceea fiecare prilej de rememorare a vieţii şi personalităţii lor este oportun şi binevenit, amendînd uitarea şi nepăsarea unei lumi româneşti despre care îţi vine să te întrebi uneori dacă îşi merită cu adevărat apostolii şi profeţii...

La 10 mai 1929, în curtea Liceului “Avram Iancu” din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, tînărul Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, “Gorunul lui Zian”. Cel ce se născuse în inima Ardealului, la Vaţa de Sus, aproape de Ţebea, unde veghează “Gorunul lui Horea”, săvîrşea un gest simbolic, pe care abia astăzi îl putem cîntări în toată semnificaţia lui: nu departe de gorunul marelui mucenic al istoriei neamului nostru se sădea gorunul celui ce avea să fie, sub numele călugăresc de Arsenie (în gr.: “Cel plin de bărbăţie”), “sfîntul Ardealului”, marele mărturisitor harismatic al credinţei strămoşeşti, din mijlocul şi în răspărul unui “secol nebun”.
După ce va studia Teologia şi Artele Frumoase, dar va audia cu pasiune şi cursuri de Medicină, Zian Boca va deveni diacon celib în 1935, iar în 1939 va lua calea Athosului, unde a petrecut 3 luni, pregătindu-se pentru călugărie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: “Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”, la care tînărul şi-a spus în sinea lui: “Aici e de mine, la ăsta stau!”. Încă din prima tinereţe se simte la el vocaţia asumată a celui ce mai tîrziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mîntuiesc... Unii din­tre călugări nu sînt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti... De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!”.
Este închinoviat la mănăstirea refăcută a Sîmbetei de Sus, în vara aceluiaşi an, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism şi să înceapă ceea ce s-a numit “mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sîmbăta”, acea “bulboană spirituală uriaşă” în faţa căreia un Nichifor Crainic exclama: “Ce vreme înălţătoare cînd toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cîntînd cu zăpada pînă la piept, spre Sîm­băta de Sus, ctitoria voievodului martir [Constantin Brîncoveanu]!”. În paralel, aducînd cu sine manuscrisele trebuincioase de la Sfîntul Munte şi stăruind pe lîngă Părintele Dumitru Stăniloae, va fi un adevărat ctitor al Filocaliei româneşti, căreia îi va realiza şi coperta. Pe fondul acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu: “M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dum­nezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi”.
Vremurile se precipitau, iar comunismul ateu îşi înfigea tot mai adînc ghearele în trupul ţării. Ajutîndu-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele Arsenie intră în vizorul Secu­rităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. Strămutat cu forţa de la Sîmbăta la Prislop, devine acolo stareţ, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhov­nic, pînă în 1959, cînd comuniştii au risipit obştea. Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a stat aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost ţinut în marginalitate, ca simplu pictor bisericesc, mereu sub ochiul cîinos al puterii. În ul­ti­­ma parte a vieţii avea să se lege mult de două locuri: Drăgănescu (unde a pictat biserica timp de 15 ani, începînd din 1968, lăsîndu-ne o adevărată – şi unică în felul ei – “predică în imagini”) şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde obişnuia să se retragă tot mai des, şi unde a şi închis ochi, în pragul iernii lui 1989[1], în vîrstă de 79 de ani).
Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat “pe sub mînă”, în dactilograme, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990, de la Că­ra­rea Împărăţiei sau Cuvinte vii şi pînă la volumul antologic Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gîndirii Părintelui Arsenie în 800 de capete, realizat de Ioan Gânscă, cu sprijinul Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian. Cuvîntul lui ne petrece spre vămile altor vremi şi ne descoperă poarta de lumină a Împărăţiei, amintindu-ne mereu că “Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Cînd îşi urmează destinul, au apărarea lui Dum­nezeu. Cînd şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!”.
Din păcate, în contextul libertăţii postcomuniste, la împlinirea a 10 şi a 15 ani de la strămutarea la cele veşnice a omului care a schimbat, în inima secolului XX, faţa monahismului nostru ortodox, ca şi la împlinirea a 80 sau a 90 de ani de la naşterea sa, s-a făcut prea puţin pentru a i se cinsti memoria. Poate se va face mai mult anul acesta, cînd se împlinesc două decenii de la moarte, şi anul viitor, cînd e centenarul naşterii sale.
Însă cu sau fără girul pietăţii noastre curente, Părintele Arsenie Boca, duhovnic şi clarvăzător intrat în legendă, mare trăitor, dar şi mare învăţat, teolog şi pictor de icoane, rămîne “un fenomen unic în istoria monahismului românesc” (D. Stăniloae). Mutat la cele veşnice cu puţin înainte de prăbuşirea ve­chiu­lui regim comunist (pe care se spune că o şi profeţise), Părintele Arsenie odihneşte sub cetinile de la Prislop, mănăstirea unde fusese mai întîi surghiunit de comunişti şi care a sfîrşit prin a-i deveni vatră de suflet. Urmele lui rămîn neşterse în spiritualitatea ortodoxă româneas­că, sfinţind toate locurile pe unde s-a perindat, din Făgăraş în Haţeg şi de la Sinaia la Bucureşti. “Din cîţi oameni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică – mărturiseşte Părintele Teofil Părăian – socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vîrf, culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră”.
Şi cine altul l-ar fi putut defini pe Părintele Arsenie într-un stil mai succint şi mai inconfundabil decît acelaşi Părinte Teofil, urmaşul său duhovnicesc: „Cîndva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie, la Bucureşti, pentru mă­năs­tirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului... Stăteam în faţa acestei icoane şi o pre­zentam unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: «Eu cred că Părintele Arsenie este un geniu». Şi respectivul spune: «Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva». Şi zic eu: «Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sînt sigur că are încă ceva». Ăsta a fost Părintele Arsenie...”

Mănăstirea Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus

Spre sfîrşitul lui august 1942, pe vremea cînd Părintele Arsenie, deşi încă destul de tînăr, generase deja mişcarea duhovnicească de la Sîmbăta şi începea să-şi dobîndească faima devenită legendară, un băieţandru de numai 13 ani, pe nume Ioan, răsărit din marele rezervor de credincioşie şi bună-cuviinţă al satului românesc de altădată, bătea cu rîvnitoare candoare la poarta mănăstirii brîncoveneşti, ca să ceară cuvînt de îndrumare, cu gîndul de a se călugări. Părintele Arsenie nu-l tratează ca pe un ţînc, ci pare să fi intuit din capul locului în micul nevăzător un mare văzător cu duhul, care avea să-i şi fie cel mai de seamă ucenic. Călugăria rămînea s-o capete la o vîrstă mai coaptă, dar i se încredinţează deja taina “rugăciunii cu care se mîntuiesc călugării”[2], marele rugător învăţîndu-l cum s-o spună “cu gîndul şi lipită de respiraţie”: “între respiraţii să zic: «Doamne»; trăgînd aerul în piept să zic: «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu»; şi apoi, dînd aerul afară din piept, să zic: «miluieşte-mă pe mine, păcătosul!»”. Tînărul ascultă sfatul şi îşi însuşeşte metoda, trăieşte străluminarea şi bucuria rugăciunii, pune temei mistic nezdruncinat desăvîrşirii sale viitoare.
După ce urmează calea firească a formării intelectuale (luîndu-şi bacalaureatul în 1948, la Timişoara, şi licenţa în Teologie în 1952, la Sibiu), tînărul dă curs chemării pe care o simţise încă din pruncie şi, la 1 aprilie 1953, intră în obştea călugărească a Mănăstirii Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus, devenind monah în 15 august 1953, cu numele de Teofil (în gr.: “iubitorul de Dumnezeu”) şi ierodiacon în 15 august 1960. 23 de ani mai tîrziu, în 13 mai 1983, de praznicul „Izvorului Tămăduirii”, va fi hirotonit preot şi hirotesit duhovnic, iar în 8 septembrie 1988, de praznicul Naşterii Maicii Domnului, va primi şi rangul de arhimandrit, cu care străluceşte pînă în ziua de azi.
Părintele Arsenie îşi ducea de-acum crucea prigoanelor şi bejeniilor, dar duhul lui continua să străjuiască sfinţitor lavra Sîmbetei făgărăşene, iar Părintele Teofil a avut şansa unei alte călăuze încercate, vrednicul de pomenire Părinte Arhimandrit Serafim Popescu, neasemuitul “odihnitor de oameni”.
Dacă înainte de 1989, personalitatea şi lucrarea Părintelui Teofil a fost mai degrabă circumscrisă în aria Sîmbetei şi a împrejurimilor, sub un regim făţiş ostil propovăduirii valorilor religioase, după 1989 marele duhovnic a ţîşnit ca un far lumină, străluminînd de-a lungul şi de-a latul întregii ţări cu “tinereţea fără bătrîneţe” a cuvîntului mărturisitor şi ajungînd, în scurtă vreme, alături de regretatul Părinte Galeriu, cel mai de seamă bogoslov în carne şi oase al României postcomuniste. N-a pregetat să se deplaseze şi să vorbească, mai ales la solicitările tinerilor, în toate colţurile ţării, dar îndeosebi în marile centre universitare, iar de pe la jumătatea anilor ’90 cărţile sale au început să apară una după alta (azi sînt aproape 30 de titluri), statornicindu-i definitiv învăţătura în conştiinţa creştină a României contemporane. Prea Cuvioşia sa a avut şi are iscusinţa de a se aşeza mereu harismatic în punctul de convergenţă ziditoare al Credinţei cu Cultura[3], ştiind să apere tradiţia fără a ignora complexitatea modernităţii, să formeze sufleteşte fără să deformeze intelectual, să afirme ferm Ortodoxia fără să dispreţuiască valorile neortodoxe ale creştinătăţii, să vorbească în acelaşi timp simplu, dar subtil, patetic, dar raţional, cu gravitate, dar şi cu umor[4], găsind întotdeauna tema, tonul şi nuanţa pe potrivă, ca un ales al Logosului (într-o vreme tot mai pîndită de primejdia logoreei lumeşti), redînd cuvîntului forţa lui originară şi ideii tensiunea sacră a dinamismului sofianic.

Cer îngăduinţa de a-mi exprima şi aici, într-o notă mai personală, nemîngîierea (care este şi a multor altora din generaţia mea) de a nu fi ajuns să-l cunosc pe Părintele Arsenie Boca în carne şi oase. (M-am dus o dată, plin de bune nădejdi, la Drăgănescu-Mihăileşti, unde încă lucra la pictura bisericii, dar sfinţia sa tocmai plecase la Sinaia... iar apoi... „timpul n-a mai avut răbdare”...) Citind însă cărţile sau luînd parte cu smerită discreţie la conferinţele recente ale vrednicului său urmaş sîmbetean, am retrăit ca şi aievea, în mai multe rînduri, adînca înfiorare pe care am simţit-o pe la începutul anilor ’80, când, călăuzit de nepreţuitul meu prieten făgărăşean Grigore Moga, am păşit cu sfială în vatra monahală de la Sîmbăta de Sus, unde am avut şansa şi bucuria de a-l cunoaşte nemijlocit pe Părintele Teofil. Nu mai văzusem niciodată pe cineva cu atîta forţă duhovnicească şi îmi amintesc, pe de altă parte, cît de impresionat am rămas, printre altele, de faptul că Prea Cuvioşia sa era perfect avizat asupra misticilor spanioli (Sfîntul Ioan al Crucii şi Sfînta Teresa de Ávila), pe care eu abia îi descoperisem pe atunci cu tinerească (şi exagerată) încîntare şi pe care îmi propusesem deja să-i traduc (ceea ce n-am reuşit decît în parte şi abia mult mai tîrziu[5]). Iar cîţiva ani după aceea, nu mică mi-a fost mirarea că, revenind la Sîmbăta, bunul părinte, care m-a recunoscut îndată după voce, nu numai că reţinuse numele unui nevrednic ca mine, dar îşi amintea şi fiecare detaliu al discuţiei pe care o purtasem!
Deşi simplă, discretă şi – pentru păcatele mele – nemaireînnoită ca atare de atunci, întîlnirea faţă către faţă cu Părintele Teofil a rămas pentru mine una dintre acele întîlniri esenţiale de care Dumnezeu ne face parte pe traseul unei vieţi[6].
Tinerilor de azi mă simt dator să le spun: Fiţi mai puţin sfioşi şi mai smeriţi decît mine, bucuraţi-vă că sînteţi trăitori în aceeaşi vreme cu Părintele Teofil şi nu pregetaţi să vă împărtăşiţi din cuvîntul preaputernic al Prea Cuvioşiei sale, care face pîrtie în cer neamului nostru românesc!
Cînd Dumnezeu a dăruit unui neam părinţi îmbunătăţiţi de talia unui Arsenie Boca sau a unui Teofil Părăian, un asemenea dar cinsteşte, însă şi obligă, chemînd la răscumpărarea vremurilor prin credinţă. Zestrea lor duhovnicească, pusă generos la îndemîna tuturor celor rîvnitori întru desăvîrşire, este mărturia îmbucurător-odihnitoare a chemării şi a putinţei de a ne înălţa, ca inşi şi ca neamuri, din veacul de întuneric al Răsăritului de jos spre vecii de lumină ai Răsăritului de Sus.

Răzvan CODRESCU

Prislop: curcubeu la mormîntul Părintelui Arsenie

[1] Fatidic acest an (ce avea să se încheie în baia de sînge prin care a fost abolit vechiul regim comunist), an în care monahismul ortodox românesc şi-a pierdut în primăvară (30 martie) cea mai mare figură culturală (N. Steinhardt, devenit din 1980 Monahul Nicolae de la Rohia) şi în toamnă (28 noiembrie) cea mai mare figură duhovnicească (Părintele Arsenie Boca, considerat decenii de-a rîndul un adevărat sfînt în viaţă)!
[2] Aşa îi plăcea Părintelui Arsenie să numească Rugăciunea isihastă, căreia i se spune în multe feluri (Rugăciunea lui Iisus, Rugăcinea minţii, Rugăciunea inimii) şi pe care Părintele Teofil preferă s-o denumească “Rugăciunea de toată vremea”.
[3] Urmînd creator, şi pe linia aceasta, învăţătura Părintelui Arsenie (ce se întîlneşte în multe privinţe şi cu cea a monahului Nicolae de la Rohia, un alt primenitor harismatic al discursului ortodox contemporan): „Precum urmărim o armonie între facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să urmărim o armo­nie şi între cunoştinţele din cît mai multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multa ştiinţă îl apropie pe om de Dumnezeu; puţina ştiinţă îl îndepărtează şi de ştiinţă, şi de Dumnezeu. Iar omul atîta preţuieşte cîtă apropiere de Dumnezeu şi-a cîştigat în sine”.
[4] Tînărul teolog Mihail George Neamţu îl califica inspirat drept zoon gelastikon (ceea ce, într-o traducere mai liberă, va să zică “fiinţă aducătoare de bucurie”, care ştie să se bucure şi să îm-bucure totdeodată, să rîdă paideic şi exorcizator, cu acel “rîs al patriarhilor” despre care teologul Teodor Baconsky a scris o carte întreagă, încă insuficient înţeleasă şi preţuită la noi de o anume mentalitate mohorîtă, cuibărită uneori şi pe la case foarte mari…).
[5] Cf. San Juan de la Cruz/Sfîntul Ioan al Crucii, Noche oscura del alma/Noaptea întunecată a sufletului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, şi Sfîntul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original şi cu fragmente din comentariile teologice în proză, Editura Christiana, Bucureşti, 2003.
[6] Şi cu atît mai mare este părerea mea de rău că mulţi ani mai tîrziu, sub un alt nume (publicistic), cu care semnez penitent şi rîndurile de faţă, am ajuns să-l mîhnesc pe Părintele cu o nefericită scăpare de condei şi cu o inabilă expresie a dragostei mele faţă de dumnezeiasca frumuseţe a poeziei Zoricăi Laţcu (Maica Teodosia), în care s-ar fi cuvenit să mă (re)întîlnesc altfel cu marele înduhovnicit... Azi nădăjduiesc că bunul părinte a înţeles şi m-a iertat, chiar dacă eu însumi n-am să mă iert niciodată.

FEŢELE ECUMENISMULUI

Comunicarea de mai jos a fost susţinută de d-na Elena Dulgheru la Simpozionul Naţional “Ortodoxia românească şi mişcarea ecumenică. 45 de ani de la intrarea B.O.R. în Conciliul Mondial al Bisericilor” (Universitatea “Ovidius”, Constanţa, iulie 2006) şi publicată în revista clujeană de cultură teologică Tabor (mai 2009). Aici textul e preluat de pe blogul autoarei, http://elena-dulgheru.blogspot.com/, căreia îi mulţumesc pentru îngăduinţă. (R. C.)

ECUMENISMUL

ÎNTRE SOBORNICITATE CONFESIONALĂ

ŞI “LOBOTOMIE RELIGIOASĂ”



Este foarte interesant de observat atitudinea emoţională diametral opusă cu care este întâmpinat acelaşi termen – ecumenism – de către medii culturale diferite. Pronunţat într-o societate laică de tip universitar, ştiinţific sau umanist, ori de tip jurnalistic, cuvântul este primit cu mai multă încredere decât cel de “religie” sau “creştinism” (care produc reticenţă, fiind adesea asociate cu “fundamentalismul”). Lucrurile se schimbă parţial în mediile catolice şi protestante şi radical în cele ortodoxe, atât academice, dar mai ales în cel monahal, unde termenul este identificat, fără drept de apel, cu “erezia cea mai rea a vremurilor din urmă”.
Toată această polisemie, transformată în ambiguitate, este cât se poate de păguboasă, întrucât compromite orice şansă de real dialog. Ea naşte confuzii, creează polemici şi certuri acolo unde nu ar trebui să existe, doar pentru că tabere diferite subînţeleg lucruri diferite prin acelaşi concept. Aşa că, de câte ori cineva pronunţă cuvântul “ecumenism”, ar trebui să îl întrebăm mai întâi ce anume subînţelege prin acesta.
Diac. Andrei Kuraev, în cartea sa Provocările ecumenismului (Vyzov ekumenizma, Fundaţia Blagovest, Moscova, 1998), tradusă la noi de Boris Buzilă (Editura Sophía, Bucureşti, 2006), îşi propune să facă lumină în hătişul de înţelesuri, subînţelesuri şi interpretări ale termenului. Cunoscutul teolog ortodox panoramează diversele aspecte şi scopuri ale fenomenului ecumenic, privit atât din perspectiva zilei de azi, cât şi din cea a istoriei. Lucrarea de faţă încearcă să prezinte succint aspectele fenomenului ecumenic, având ca reper principal cartea teologului rus. Diac. Andrei Kuraev distinge o serie de direcţii şi tipuri de manifestare a relaţiilor interconfesionale, pe care le analizează pornind de la cele benigne, până la cele periculoase pentru identitatea Bisericii Ortodoxe. Le vom prezenta succint, sintetizând şi comentând, acolo unde este cazul, capitolele aferente din textul cărţii.

1) Primul sens al ecumenismului, sesizat de A. K., considerat dezirabil şi pozitiv, porneşte de la sensul etimologic originar al cuvântului (acela de “universalitate”), înţelegând prin aceasta “cooperarea confesiunilor creştine în propovăduirea Evangheliei şi în lupta cu păgânismul”.
Dar a existat oare în istorie – ne întrebăm noi – un astfel de ecumenism? Pornind de la Marea Schismă, relaţiile dintre confesiuni, la nivel instituţional, au fost mai degrabă conflictuale, determinate de lupta pentru identitate şi, eventual, pentru asimilarea celui mai slab. Sunt rare cazurile în istoria Evului Mediu când statele ortodoxe s-au aliat cu cele catolice pentru stăvilirea unui duşman comun; dimpotrivă, slăbiciunea militară a unui stat era speculată de cel mai puternic, politicul rămânând dominant.
Şi, totuşi, rădăcina ideatică a ecumenismului rămâne aceasta. Astăzi, în epoca unor dialoguri interconfesionale lărgite, ea a reuşit, graţie unor intelectuali teologi vizionari (precum emigranţii ruşi de la începutul secolului XX şi urmaşii lor spirituali din Apus – vezi mai jos) de confesiuni diferite, să-şi manifeste sensul originar şi chiar să rodească. Totul depinde de intenţiile celor angajaţi în proiecte, căci sinceritatea în cele bune atrage harul lui Dumnezeu, Singurul Care poate desăvâşi o asemenea lucrare.
Cooperarea editorială, artistică şi universitară dintre ortodocşi, catolici şi protestanţi în publicarea unor lucrări de combatere a neopăgânismului şi în realizarea unor proiecte cultural-artistice creştine (spectacole, festivaluri de film cu jurii specializate, expoziţii, culegeri de texte) sunt întreprinderi concrete în care acest sens constructiv al ecumenismului şi-a găsit aplicarea.
2) Un al doilea scop posibil al ecumenismului – după A. K. – are în vedere mai buna cunoaştere reciprocă a creştinilor de diferite confesiuni, care, din motive istorice ştiute, nu au avut această posibilitate. Depăşirea unor stereotipuri în reprezentarea imaginii celuilalt, ieşirea din cadrele manualelor, care oferă adesea o perspectivă exclusiv polemică, reducţionistă sau chiar deformată asupra confesiunilor “heterodoxe” (diferite de cea a autorului), este, indiscutabil, utilă.
O consecinţă a întâlnirilor ecumenice este deprinderea toleranţei faţă de cel cu alte convingeri religioase. Acesta este modul cel mai direct de asanare a surselor de conflict interconfesional, bazate pe necunoaşterea celuilalt şi speculate de diverse grupuri de interese.
De-a lungul istoriei, sfatul Mântuitorului referitor la tratarea aproapelui, indiferent de credinţa acestuia (“Cine este aproapele meu?”), întărit de repetatele pilde Evanghelice ale vindecării păgânilor, a fost adesea uitat şi înlocuit cu porniri belicoase, susţinute de interese statale şi/sau ale Bisericilor heterodoxe în ascensiune. Pentru a întreţine premisele războaielor religioase, autorităţile bisericeşti aveau nevoie de crearea unei imagini defavorabile a “adversarului”, imagine care dăinuie şi astăzi, atât în unele manuale de catehism, cât şi în conştiinţa de masă. Ea a fost preluată şi speculată de presă, dar şi de unele produse subculturale intens mediatizate, pentru a susţine războiul psihologic desfăşurat la nivel mondial “împotriva Tradiţiei”.
Întâlnirile interconfesionale directe sunt un prilej de manifestare a calităţilor reale ale Ortodoxiei, ale omului ortodox, putând oferi răspunsuri la multe aspecte ale crizei spirituale a Occidentului. Efectul lor secundar, o îmbunătătire a imaginii Ortodoxiei în lume, nu poate fi decât de dorit.
Astfel de întâlniri se desfăşoară nu la nivel de vârf, nici la acela de mase, ci undeva la mijlocul piramidei ierarhice a Bisericilor implicate în dialog. Laici de diverse specializări, alături de preoţi şi ierarhi, deopotrivă interesaţi de un anumit domeniu, se reunesc în cadrul unor manifestări cu caracter ştiinţific, social, cultural, declarat ecumenice, al căror scop nu este punerea la punct a diferendelor dogmatice, liturgice sau jurisdicţionale, ci soluţionarea unor probleme “seculare”, cu o anumită rezonanţă moral-religioasă (bioetică, New Age, postmodernism, globalizare etc). Fiind chestiuni de anvergură transnaţională, cooperarea interstatală şi, implicit, interconfesională (la nivel de universităţi, ONG-uri, jurisdicţii bisericeşti) este obligatorie pentru soluţionarea lor eficientă.
Astfel de exemple nu sunt puţine. În România, Asociaţia de Dialog dintre Ştiintă şi Religie (ADSTR), Fundaţia Templeton, organizaţiile ecumenice din audiovizual, institutele de studii ecumenice constituie exemple a căror activitate este demnă de interes. Nu aspectele vieţii mistice sau liturgice sunt vizate aici, ci aducerea religiosului în viaţa socială, culturală, ştiinţifică, implicând şi avantajele primului aspect al ecumenismului. Rezultatele colaterale – mai buna cunoaştere dintre confesiuni – nu sunt de neglijat.Dacă unele dintre aceste organizaţii au şi scopuri oculte, nu ştim. Dar ştim că permanenta suspiciune nu este o virtute, ci dimpotrivă. Generalizările fără temei sunt păguboase şi adesea nu vădesc clarviziune, ci autosuficienţă. Absenţa Duhului, spun asceţii, este cauza permanentei îndoieli. “Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine” (I Tes. 5, 21) – îi sfătuia pe greci, cu curaj, înţeleptul Apostol al Neamurilor, într-o perioadă când limitele doctrinare ale creştinismului erau infinit mai confuze decât azi.
Mai buna cunoaştere interconfesională a îmbrăcat, în secolul XX, aspecte definitorii pentru curente de aculturaţie facilitate de anumite contexte istorice, care au îmbogăţit considerabil universul spiritual occidental. Ele s-au dezvoltat – potrivit observaţiilor lui A. K. – pe două directii simetrice:
2.1) Cunoaşterea Ortodoxiei de către Occident (facilitată, în primul rând, de marele val al emigratiei ruse din timpul Revoluţiei bolşevice, apoi de valurile mai mici, inclusiv din România, declanşate de căderea Cortinei de Fier). Apariţia şi înflorirea unor centre de cultură şi viaţă liturgică ortodoxă (eparhii, mănăstiri, institute de studii, edituri, centre de presă) în Franţa, Anglia, Germania, dar şi pe continentul american (California, Alaska, Los Angeles), nu ar fi fost imaginabilă fără aportul acestor valuri de emigraţie.Interesul crescut al occidentalilor faţă de fenomenul creştin-răsăritean (arta icoanei, muzica psaltică, dar şi spiritualitatea Sfinţilor Părinţi) şi faptul că însuşi termenul Ortodoxie nu mai e scris de catolici cu ghilimele, ca acum un veac, sunt tributare acestei masive aculturaţii. Fără deschiderea interconfesională a unor teologi şi filosofi religioşi ca prot. Serghei Bulgakov, prot. Gheorghi Florovsky, prot. Alexander Schmemann, prot. Ioan Meyendorff – participanţi activi ai mişcării ecumenice din prima jumătate a sec. XX –, acest fenomen nu ar fi avut loc.
Să observăm şi sensul pe care aceştia îl confereau ecumenismului. Ei erau cu toţii convinşi că doar Biserica Ortodoxă este păstrătoare a harului în toată plenitudinea lui şi concepeau ecumenismul ca pe o mişcare universală de întoarcere la Ortodoxie, în sensul rugăciunilor liturgice din prima şi ultima ectenie a Sfintei Liturghii (“Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm” şi “Unitatea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”). Acestui fenomen îi datorăm mutaţia pozitivă în receptarea lumii pravoslavnice de către occidentali; asimilată, până nu demult, cu subdezvoltarea, închistarea şi barbaria, astăzi Ortodoxia este privită cu respect şi tot mai mult interes – dacă nu de către presă, cel puţin de o parte din elita teologică şi intelectuală apuseană.
2.2.) Cealaltă direcţie de aculturaţie: Preluarea de către ortodocşi a experienţelor pozitive ale heterodocşilor (din ştiinţă, tehnologie, organizare socio-economică, arte, dar şi apologetică, experienţă misionară etc.). Atâta vreme cât asemenea împrumuturi corespund scopurilor şi duhului Ortodoxiei, iar nu alinierii acesteia la standarde heterodoxe, asemenea acţiuni – susţine şi A. K. – sunt salutare, ele corespunzând aceluiaşi îndemn paulin.
Desigur, pentru astfel de împrumuturi este nevoie de discernământ. Una este – de pildă – asimilarea din spaţiul germanic, acum vreo 150 de ani, a bradului de Crăciun, a cărui semnificaţie se integrează perfect evenimentului Naşterii Domnului, iar cu totul alta importarea de dată recentă a iepuraşului pascal, care frivolizează, deturnează spre comercial şi tinde să anuleze dimensiunea mistică a celei mai importante sărbători a calendarului creştin.
Există de veacuri tratate ascetice de mare circulaţie în Ortodoxie, preluate din lumea catolică, fără ca utilizarea lor să fi deturnat duhul Ortodoxiei: Urmarea lui Hristos după Thoma de Kempis (călugăr belgian din Ordinul Augustinilor, † 1472), Războiul nevăzut al Sfântului Nicodim Aghioritul, transpunere a unui tratat catolic de ascetică (cf. op. cit., p. 74). Având în vedere criza literaturii teologice din Rusia secolelor XVII-XVIII, importanţi scriitori bisericeşti, precum Sf. Dimitrie al Rostovului († 1709) sau Sf. Tihon din Zadonsk († 1783), foloseau adesea în predicile lor (cf. p. 74) materiale din surse catolice. De altfel, Sf. Teofan Zăvorâtul († 1894) recunoaşte în scrisorile sale că “se află mulţi ostenitori smeriţi într-ale scrisului nu numai printre catolici, ci şi printre protestanţi. Aceştia expun foarte bine adevărurile general-creştine. Ne putem folosi de ei, dar, totuşi, nu cu ochii legaţi” (p. 23).
Naşterea bioeticii, dialogul dintre ştiintă şi religie iniţiat acum peste un secol în lumea catolică (cu toate riscurile lor doctrinare), dialogurile ecumenice (debutate între catolici şi protestanţi) sunt experienţe de care, din motive istorice, cea mai mare parte a lumii Ortodoxe a fost privată, dar preluarea lor critică este indispensabilă pentru integrarea europeană a ţărilor ortodoxe ex-comuniste.
3) Un efect al dialogurilor ecumenice – observă A. K. (p. 23) – este maturizarea gândirii teologice, deprinderea de a discerne dintre esenţal şi secundar, supraistoric şi istoric, pentru construirea unei identităţi confesionale bine definite şi ancorate dogmatic. Încă de la începuturile creştinismului, disputele cu diversele erezii au avut ca rezultat un câştig progresiv de identitate şi profunzime a gândirii teologice. “Conştiinta religioasă este firesc înclinată să absolutizeze toate formele istorice relative, în care conţinutul absolut al religiei a devenit pentru întâia oară accesibil” (p. 23). Cu cât un grup social trăieşte mai izolat, cu atât creşte tendinţa de a vedea în manifestările alogene o ameninţare la propria identitate.
“Viaţa parohială este percepută, în toate amănuntele ei, ca unică modalitate de expresie a credinţei şi experienţei duhovniceşti. Până şi un alt mod de intonare a aceleiaşi rugăciuni este suspectat uneori de erezie” (p. 23). “Istoria polemicii interconfesionale a secolelor trecute a cunoscut multe cazuri de amestec al problemelor cu adevărat importante cu unele total secundare. Polemica din jurul lui Filioque se învecina cu acuza episcopilor catolici că poartă... inel” (p. 24).
Un secol de dialoguri ecumenice a dus la educarea gândirii şi psihologiei bisericeşti, la creşterea capacităţii de a discerne esenţialul din propria credinţă şi din aceea a altora. “Astăzi, dialogurile teologice sunt centrate pe chestiuni cu adevărat esenţiale” şi actanţii lor au conştientizat „necesitatea unităţii dogmatic-catehetice, modurile locale de manifestare a evlaviei putând diferi” (pp. 25 şi 26).
“Ortodoxia acceptă diferenţe în rânduiala ierurgică, în ceea ce priveşte cutumele vieţii creştine. În zorii Marii Schisme, Sf. Fotie propunea discutarea, în primul rând, a chestiunii de credinţă Filioque. Celelalte puncte ale polemicii (postul de sâmbătă, tipul de pâine folosit la proscomidie ş. a.) le considera secundare, potrivit principiului formulat de el al coexistenţei în aceeaşi Biserică a diferite tradiţii canonice locale”, care nu trebuie să constituie prilej de dispută (p. 25). Şi alţi sfinţi ai Bisericii Răsăritene (Fericitul Teofilact al Ohridei, bunăoară) considerau Filioque singura chestiune serioasă în disputa Romei cu Bizanţul.
Întâlnirile ecumenice cu heterodocşi ne ajută să conştientizăm – subliniază A. K. (p. 27) - esenţa hristologică a credinţei noastre creştine şi prioritatea mesajului evanghelic în faţa Tipicoanelor şi a culegerilor de Canoane.
4) Al patrulea scop al mişcărilor ecumenice este cooperarea interconfesională pentru rezolvarea unor probleme general-umane (sărăcia, subdezvoltarea, analfabetismul, bolile, inegalitatea socială, exploatarea minorilor, imoralitatea etc.). Activitatea socială a Bisericii reclamă cooperare şi profesionalism, care, în genere, nu sunt influenţate de apartenenţa confesională. Autorul citează inspiratele cuvinte ale Sf. Ioan Gură de Aur: “Noi numai cu diavolul nu avem nimic în comun; cu toţi oamenii, în schimb, avem foarte multe în comun”.
Diverse proiecte, desfăşurate în domeniul cultural şi social, la nivel de ONG-uri, instituţii de învăţământ etc. oferă premise de reuşită, atunci când forţele interconfesionale se unesc spre înfruntarea unui duşman comun. În cazul chestiunilor majore, de anvergură suprastatală, dialogul şi schimbul de experienţă interconfesional sunt, practic, indispensabile, iar bunele intenţii mutuale, o importantă premisă a reuşitei.
Toate sensurile, modurile şi conotaţiile manifestărilor ecumenice menţionate până aici sunt utile, benigne şi constructive. Cele de mai jos prezintă faţa mai tulbure, întunecată a fenomenului.

5) În primul rând, prozelitismul catolic (şi neoprotestant) este adesea un scop nedeclarat, mai bine sau mai prost disimulat, al mişcărilor ecumenice. El a fost demascat de mulţi sfinţi şi scriitori bisericeşti. Câteva citate din scrierile Sf. Ioan de Kronstadt (sec. XIX), apărător înflăcărat al Ortodoxiei, sunt edificatoare: “Ura împotriva Ortodoxiei, fanatismul şi prigonirea ortodocşilor, crimele răzbat ca un fir roşu toate secolele de existenţă ale catolicismului” (vol. Liturghia: Cerul pe pământ, p. 83). “Cauza tuturor falsurilor Bisericii Romano-Catolice este trufia şi recunoaşterea papei drept capul efectiv al Bisericii, şi încă unul infailibil. De aici vine tot caracterul opresiv al Bisericii apusene: oprimarea gândirii şi a credinţei, lipsa adevăratei libertăţi în credinţă şi în viaţă” (p. 83). “La catolici, capul propriu-zis al Bisericii nu e Hristos, ci papa, iar catolicii se arată râvnitori pentru papă, nu pentru Hristos, pentru papă se luptă, nu pentru Hristos, iar râvna lor trece întotdeauna din credinţă în fanatism pătimaş, în ură turbată faţă de om, în fanatismul sângelui şi sabiei, al rugurilor, în intoleranţă, duplicitate, minciună, viclenie” (p. 105).
Pe de altă parte, după buna tradiţie a dragostei evanghelice, tot Sf. Ioan de Kronstadt se ruga în faţa altarului pentru “marile comunităţi care se numesc creştine, care s-au rătăcit în credinţă…: catolicii, luteranii, anglicanii etc. Mă rog şi pentru venirea la credinţa adevărată a tuturor popoarelor, precum şi a raskolnicilor noştri” (p. 84). Iată calea cu adevărat ortodoxă şi “ecumenică”, de urmat şi astăzi, pentru membrii Bisericii Drept-Slăvitoare.
Dar iată că, după secole de războaie deschise, tendinţa de asimilare a Ortodoxiei de către Catolicism a îmbrăcat şi hainele “paşnice” ale dialogului. Ce credit pot avea aceste demersuri? În ce măsură asimilarea propusă a fost atinsă prin noile mijloace? Într-una nesemnificativă, cât timp s-a făcut uz numai de dialog. O mărturiseşte un îndrăgostit de “ecumenismul ideal şi benign”, teologul ortodox rus Vladimir Zielinsky: în privinţa unirii dintre Biserici, “ecumenismul s-a dovedit neputincios”, toate documentele şi discursurile “nu au condus decât la un set de mărci ale politeţii reciproce… Ecumenismul, dacă există, nu are sens”.
Deosebirile nete dintre Ortodoxie şi Catolicism, nu doar sub aspectul dogmatic, ci mai ales sub cel al trăirii religioase (sesizabile atât în atmosfera liturgică, dar mai ales în practica rugăciunii), au dus la rejectarea organică a credinţei Apusului de către pravoslavnici, la toate nivelurile. Singura infiltraţie reuşită a prozelitismului catolic a fost încurcătura dogmatico-jurisdicţională creată de Uniatism.
6) O direcţie doctrinară a ecumenismului, discutabilă pentru ortodocşi (dar sensibilă, în mod oarecum simetric, şi pentru catolici), susţine că universul Creştinismului nu s-ar limita la propria confesiune şi că harul este accesibil, într-o anumită măsură, şi heterodocşilor. Dacă noi vedem Biserica Ortodoxă ca receptacol al plenitudinii harului, putem să negăm prezenţa acestuia la alte Biserici creştine?
Cu alte cuvinte: “Primeşte Hristos o adoraţie strâmbă?”. “Dacă plenitudinea experienţei duhovniceşti o dobândim în Ortodoxie, înseamnă aceasta că ceilalţi sunt în afara lui Hristos?” – se întreabă A. K., răspunzând: “Realitatea mistică nu este realitatea noastră. Nu noi suntem stăpânii ei. Noi suntem doar cei chemaţi, invitaţii… Poate să-i spună oaspetele gazdei cum să servească masa?” (p. 30). “Dacă ei nu au înţeles adâncimea gândirii Sfinţilor Părinţi, o înîelegem noi, oare?” (p. 30). “Nu ne asemănăm noi cu lucrătorii din ceasul întâi”, mânioşi că Tatăl îi primeşte şi pe cei din ceasul al doisprezecelea – se întreabă autorul –, ori cu fratele mai mare al fiului risipitor? Este adevărat că “în afara Bisericii nu există mântuire”, dar până unde se întind hotarele Bisericii? Putem să le stabilim cu exactitate, pe baza argumentelor dogmatice sau canonice?
“Teologumenele greşite ale ierarhilor sunt fatale totdeauna pentru viaţa duhovnicească a enoriaşilor de rând, mai ales când aceştia le ignoră?” – se întreba odinioară şi filosoful ortodox Aleksei Homiakov (sec. XIX), demascând îngustimea unui punct de vedere ce pune la îndoială milostivirea lui Dumnezeu (cf. p. 30).
Chestiunea şansei de mântuire a credincioşilor aflaţi sub episcopi căzuţi în erezie este analizată pe un exemplu concret, şi anume cazul persanilor nestorieni, despărţiţi fără voia lor de Ortodoxie. (Dogma nestoriană i-a fost propusă şahului Persiei în 484 de către opozanţii politicii monofizite a împăratului bizantin Zenon, ca garanţie a protejării Persiei de Bizanţ. Doctrina impusă pe criterii politice nu a fost primită cu simpatie de popor. Iar în secolele VI-VII mucenicii nestorieni îşi vărsau sângele nu pentru o erezie, ci pentru Hristos al Apostolilor şi Biserica Universală – susţine prof. V. V. Bolotov, într-un studiu privind încercările de întoarcere a nestorienilor la Biserica Ortodoxă, la sfârşitul sec. XIX.) La întrebarea privind şansele de mântuire a unora ca aceştia, prot. Serghei Bulgakov răspundea prin abţinere. Este relativ simplu de acuzat o erezie, dar e mult mai greu atunci cînd este vorba de oameni.
Aşadar, până unde se întind limitele harului, a cărui plenitudine se află în Biserica Ortodoxă? Există ramificaţii ale lui, ce hrănesc şi celelalte Biserici? Sf. Teofan Zăvorâtul vorbea în Scrisorile sale despre “harul chemător”, lucrare dumnezeiască de întoarcere la Dumnezeu, adresată oricărui suflet, inclusiv din afara Bisericii.
Întrebarea se concretizează şi cu privire la mântuirea catolicilor. Răspunsul lui A. K. urmează înţelepciunea Sfinţilor Părinţi: “În calitate de romano-catolici, puţin probabil; în calitate de simpli creştini, este posibil”. Îi poate mântui nu ceea ce e specific Catolicismului, ci ceea ce acesta a păstrat din moştenirea Bisericii Unice. Cu alte cuvinte, se pot mântui “nu datorită, ci în pofida faptului că sunt romano-catolici” (p. 34). Răspunsul este antinomic. Orice răspuns univoc la asemenea întrebări a condus la o falsă simplificare a problemei şi la învăţături potrivnice învăţăturii evanghelice. Aceasta este poziţia generală a gândirii ortodoxe, susţinută şi de sfinţi, şi de cei mai importanţi scriitori teologi. Sf. Filaret al Moscovei, în virtutea cuvintelor Scripturii, nu îndrăznea să numească eretică nici o Biserică care crede că Iisus este Hristosul: “Întrucât nu ştiu dacă sunt mulţi creştinii occidentali care sunt pătrunşi de caracterul specific al Bisericii Occidentului şi care dintre ei se ţin mai degrabă de credinţa în Piatra Unghiulară a Bisericii Universale – Hristos –, firescul meu respect faţă de părerea Bisericii răsăritene nu constituie defel o judecată şi o acuză fată de creştinii occidentali şi de Biserica lor. Potrivit rânduielilor bisericeşti, predau Biserica apuseană judecăţii Bisericii Universale, iar sufletele creştinilor judecăţii sau, mai bine zis, milostovirii lui Dumnezeu”.
Sf. Inokentie al Hersonului, examinând rânduielile întoarcerii catolicilor la Ortodoxie, observa îngăduinţa canonică manifestată de ortodocşi cu această ocazie, îngăduinţă defel regăsibilă în atitudinea catolicilor faţă de creştinii răsăriteni. Sfântul episcop comenta: “În timp ce catolicii susţin că în afara Bisericii lor nu este mântuire, noi trebuie să credem că în credinţa ortodoxă este mântuire. Această pretenţie e umilă şi arată îngăduinţa noastră religioasă” (pp. 40-41).
7) Speculând, însă, îngăduinţa ortodocşilor faţă de heterodocşi şi faptul că Biserica Răsăritului nu respinge ideea prezenţei harului, într-o oarecare măsură, la Catolici, iar într-o şi mai mică măsură şi la Protestanţi, apare următoarea direcţie, mai radicală, a mişcării ecumenice. Ea susţine teza şanselor soteriologice egale ale diverselor confesiuni creştine, oricare ar fi acestea, adică egalitatea în har a diferitelor Biserici. Cu alte cuvinte, mântuirea este la fel de posibilă în oricare dintre Biserici, iar diferenţele dogmatice şi rituale nu influenţează calitatea vieţii duhovniceşti.
Desigur că această poziţie este întru totul nefondată şi atacabilă, chiar şi din punct de vedere istoric şi cultural, cu atât mai mult din perspectivă teologică, sub toate aspectele ei (dogmatic, mistic etc.). Argumentele împotriva acestui ecumenism radical sunt multe şi uşor de găsit în textele scriitorilor bisericeşti referitoare la Catolicism, care sunt categorice, avizate şi nedictate de “spiritul timpului” (Cuv. Macarie al Optinei, Sf. Ignatie Briancianinov, Sf. Nicolae Luminătorul Japoniei ş. a.).
Pe scurt, toleranţa din partea Ortodoxă nu înseamnă acceptarea ereziei, ci doar abţinerea de la acuze.
8) Ultima şi cea mai radicală formă de ecumenism, care depăşeşte abuziv graniţele termenului, este “ecumenismul” interreligios sau sincretismul total al religiilor. De neconceput cu secole în urmă (decât în fanteziile utopiştilor), apărut pe fondul ateismului generalizat, acesta se instaurează o dată cu mişcarea New Age, care speculează ignoranţa de masă şi necesitatea omului de a crede “în ceva”. “Multiculturalism”, “pluralism (sau liberalism) religios”, “era post-creştină”, “religiozitate cosmică”, “sincretism”, “relativism absolut” – iată o serie de termeni în spatele cărora nu se ascunde nimic, decât un vid ontologic.
Fiind cel mai îngrijorător fenomen religios contemporan, A. K. îi dedică un capitol întreg. Dacă mişcarea ecumenică s-a născut din necesitatea creştinilor de diferite confesiuni de a înfrunta păgânismul, acest “ecumenism” înseamnă pierderea noţiunii înseşi de Dumnezeu, denominarea lui Dumnezeu (nu se mai vorbeşte de “Cineva”, ci de “ceva”). Dacă mişcarea ecumenică însemna dialog şi confruntare de idei, sincretismul religios se bazează pe pasivitatea spirituală a omului contemporan, ascunsă sub lozinca “liberei cugetări”. Încercând să niveleze deosebirile dintre religii, sincretismul contemporan atentează la însăşi fiinţa religiei şi tinde să desfiinţeze dimensiunea spirituală a omului. Kuraev îl numeşte tranşant: “lobotomie ecumenică”. Refuzând, ca pretins periculoasă, orice confruntare dogmatică, acesta interzice dreptul de a gândi în sfera religiei. Teologia – care înseamnă, în fond, căutarea celor mai potrivite formule pentru definirea unei realităţi şi Persoane transcendente – devine o disciplină interzisă!
Dar interdicţia de a discuta probleme religioase nu este nouă – observă autorul. A existat pe vremea lui Constantin cel Mare, care, pentru a păstra pacea în Imperiu, a interzis disputele teologice dintre Arie şi Sf. Atanasie cel Mare privind natura dumnezeiască a lui Hristos. Iar în 648, împăratul Constant al II-lea interzicea disputele dintre ortodocşi şi monoteliţi referitoare la prezenţa voinţei omeneşti în Persona Mântuitorului; urmare au fost prigoana şi mucenicia Sfântului Maxim Mărturisitorul şi a Sfântului Papă Martin. Şi în al doilea mileniu creştin au existat împăraţi ce au condamnat dialogul dintre catolici şi ortodocşi (cf. pp. 66-67]. Însă toţi aceştia – subliniază A. K. – erau, într-un fel, de înţeles: pe atunci religia era centrul vieţii spirituale a omului, iar tulburările doctrinare le aduceau după sine pe cele sociale, degenerând în război religios. Se murea pentru o literă sau un verset, ceea ce nu se mai întâmplă azi, când societatea a devenit complet areligioasă.Aşadar, dacă interdicţiile teologale ale Bizanţului aveau justificări pacifiste, cele de astăzi sunt greu de explicat, întrucât nu au nici o motivaţie “umanitară”, scopul lor real fiind acela de nivelare a conştiinţelor, până la aneantizare, pentru o şi mai mare înrobire materialistă a omului.
Argumentele contra sincretismului religios pot continua, din perspective diferite, precum cele ale marilor religii monoteiste, ori chiar a bunului simţ.

Concluzia autorului: “De ce nu suntem ecumenişti?” – se întreabă A. K., subînţelegând formele radicale şi abuziv-radicale ale mişcării (desemnate la noi cu punctele 7 şi 8). Pentru că Hristos a murit pentru noi şi a instituit Biserica Sa Unică, pe care a lăsat-o moştenire apostolilor şi, prin ei, tuturor creştinilor, până în ziua de azi.
“Noi simţim că Ortodoxia nu este făcută de mână omenească. Cât timp acest sentiment este viu, oamenii nu se simt stăpâni în Casa lui Dumnezeu şi nu pot reconstrui Biserica după voinţa ziarelor sau a modelor zilei. Din momentul când omul se va simţi stăpân absolut în Casa credinţei, acea Casă va înceta să mai fie Casa lui Dumnezeu şi va deveni o simplă instituţie socială. Care va pieri, aşa cum piere tot ce e omenesc, ori excesiv omenesc” (p. 87).
Victoria ecumenismului – susţine A. K. – echivalează cu reformarea Casei lui Dumnezeu după nevoile pământeşti şi transformarea ei într-o cooperativă omenească. Ceea ce înseamnă pierderea bucuriei pascale, adică a prezenţei lui Dumnezeu pe pământ şi a învierii omului întru cele cereşti.

Elena DULGHERU

SFINŢII ÎNCHISORILOR: PĂRINTELE MARCU

Părintele Marcu

(în toamna lui 1998)

PĂRINTELE MARCU,
“FACHIRUL” DREPTEI CREDINŢE

Din ce în ce mai mult, în timpurile noastre, sfîntul devine pentru lume o persoană care creează dificultăţi. De multe ori, el are în spate o istorie care nu convine... În creştinism, esenţială este întoarcerea omului la Hristos, pentru ca, prin asemănăre cu El, să ajungă la aflarea personală a lui Dumnezeu. Nu importă punctul în care se face întoarcerea, nu are nici o importanţă de unde se pleacă, ci la Cine se ajunge. Istoria creştinismului abundă, încă de la începutul ei, în exemple de extremism duhovnicesc, inclusiv în sensul că mari păcătoşi au ajuns în cele din urmă sfinţi. Vameşi, tîlhari, desfrînate şi alţii ca ei au dat curs chemării lui Hristos şi s-au sfinţit, iar lumea a cunoscut aceasta. Or, astfel stînd lucrurile, este de neînţeles de ce ar subzista astăzi o anume crispare relativ la recunoaşterea excelenţei duhovniceşti a unor oameni cu vieţuire recentă, pentru unicul motiv că, înainte de marea lor întoarcere la Hristos, nu au “corespuns” arbitrarei “corectitudini” lumeşti, mai ales din punct de vedere politic.
Este posibil ca reţinerea de la o prea-degrabă canonizare să nu fie decît reflexul tradiţionalei înţelepciuni ortodoxe – se pare că foarte accentuată la români – de a nu precipita lucrurile atunci cînd e vorba de o astfel de procedură. Şi, dacă aşa stau lucrurile, atitudinea este, evident, benefică. Însă există şi riscul ca uneori să fie vorba de o ignorare dictată de supunerea secularizantă prea îndelung pritocită în comunism. Iar dacă Biserica-administraţie refuză să iasă din umbra statală – şi, mai de curînd, supra-statală – atunci cînd această umbră este obrocul luminii lui Hristos, o astfel de atitudine înseamnă să dai Cezarului ce este al Cezarului fără să-I dai lui Dumnezeu ce este al Său.
Lumina lui Dumnezeu este răspîndită în lume prin harul Său, iar sfinţii sînt cei mai eficienţi agenţi lumeşti ai acestei lumini. Sfînt vine din limba slavă, dintr-un cuvînt care înseamnă chiar lumină. În Răsăritul ortodox, ca de altfel şi în alte părţi ale lumii, omul a ştiut că simbolismul luminii este indispensabil simbolismului mîntuirii. Căci mîntuirea înseamnă aflarea lui Dumnezeu, iar această aflare nu poate fi răsplata orbecăielii şi nici a unui demers aleatoriu. De aceea este bine ca – după măsura smerită a cultului creştin, care nu are nimic de-a face cu superstiţia şi nici cu orgoliile naţionale ori de alt soi – sfîntul să fie arătat lumii tocmai pentru că este sfînt, adică un om luminînd întru Domnul, indiferent că viaţa lui a fost sau nu de la un capăt la altul “corectă politic”.
Dacă dintre comunişti, să zicem, s-ar fi învrednicit vreunii la viaţa sfinţeniei, atunci Biserica ar fi trebuit să-i canonizeze fără rezervă, căci nici apartenenţa, nici convingerile şi nici declaraţiile politice nu sînt imposibil de expiat, deci nu sînt nici piedici în calea sfinţeniei. Altminteri, nu există un specific politic al păcatului, ci, eventual, diferenţe statistice ale ocurenţelor. Un roman ca Struţocamila al lui Vladimir Volkoff poate fi oricînd taxat drept pură ficţiune literară, dar realitatea este că revenirile sînt întotdeauna posibile. Totuşi este adevărat că aceste reveniri sînt mai dificile din partea celor infectaţi cu boli “de-a stînga” [1].
În ceea ce priveşte dreapta românească, mai ales acea parte numită, mai mult sau mai puţin convenţional, de extremă dreaptă, ea s-a dovedit un prodigios izvor al tămăduirii spirituale tocmai atunci cînd spiritualitatea creştină era subminată din toate direcţiile, adică în plin comunism.
În închisori, atunci cînd a fost vremea lor, iar mai apoi în mînăstiri şi prin lume, o mulţime dintre cei ce aleseseră să stea “de-a dreapta” scenei politice au ajuns la acea stare de-a dreapta a iconomiei Împăratului a toate. Iar unii dintre ei, ca părintele Marcu de la Sihăstria, bunăoară, despre al cărui caz vom pomeni cîte ceva în continuare, s-au dovedit a fi nici mai mult, nici mai puţin decît sfinţii lui Dumnezeu.

* * *

Cel care a ajuns să fie părintele Marcu de la Sihăstria a fost mai înainte Constantin Dumitru. Dar nu de la acest Constantin Dumitru vom porni scurta noastră istorisire, ci de la părintele Marcu – şi ne vom întoarce în timp către începuturile sale.
Părintele Marcu a trecut la Domnul în 1999, în vîrstă de vreo 88 de ani, aflîndu-se în Mînăstirea Sihăstria. Despre acest monah, care nu era şi preot, părintele Cleopa spunea că “acesta este cel mai mare duhovnic al Sihăstriei”.
Un anume monah din generaţia celor veniţi la mînăstire în anii de după 1989, tînăr, aprig şi şcolit, nota, cu perfectă înţelegere, îndată după moartea părintelui: “... niciodată nu l-am găsit pe acest Sfînt, fie că era zi, fie că era noapte, fie că era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din faţa casei, fie că era în chilie pomenind pomelnice ori citindu-şi pravila, fără lacrimi în ochi. De fiecare dată cînd veneam îl vedeam cum i se luminează faţa, mă binecuvînta şi apoi, cu un gest discret, îşi ştergea lacrimile de pe obraz”. Monahul ce tînăr ştia bine cine era părintele şi pe ce drum ajunsese unde era, astfel că, fie şi numai raţional, tînărul pătrundea precis fiecare gest al bătrînului. El era ultimul care l-ar fi putut suspecta de sentimentalism dulceag sau de slăbiciune psihică. Lacrimile acestui om erau sublimarea unui duh teandric sălăşluind într-un trup rămas neînfrînt de cele mai grozave încercări.
În anii ’90, octogenar, părintele Marcu se ocupa de stupină. Munca fizică nu l-a epuizat niciodată, nici în tinereţe şi nici acum [2]. După rînduiala trudnică, el îşi împlinea rînduiala rugăciunilor personale, care constituie principala formă de existenţă a celui ce-a depus voturile monahale. Apoi părintele mai rostea şi pomelnice pentru vii şi morţi, după adevăratele trebuinţe ale unor cunoscuţi şi necunoscuţi. Iar la vremea odihnei de noapte, de cele mai multe ori el dormea în pridvorul casei, cu gîndul că astfel va putea să vegheze mai multă vreme... Şi, astfel, somnul îi era de cel mult două ore pentru o întreagă zi... cu tot cu noaptea ei.
Pe timpul evenimentelor din decembrie 1989, părintele Marcu stătuse, ca de obicei, în preajma casei sale, izolat. Se întîmplase şi atunci, ca şi în alte dăţi, să treacă multe zile în care să nu coboare la biserică şi să nu aibă de-a face cu nici o fiinţă omenească. Despre receptoare radio ori tv, nici pomeneală, întrucît omul acesta avea acces la alt soi unde. Iar atunci cînd a coborît la biserică, dintr-o discuţie cu un monah, s-a vădit că el ştia bine ce se întîmplase cu ţara aceasta. Căci părintele Marcu dobîndise darul înainte-vederii.
Spre a se vedea cine era părintele Marcu, neştiutul din Mînăstirea Sihăstria, vom reda o parte a unui dialog dintre părintele Cleopa şi Ioan Ianolide, care a avut loc probabil prin anii ’70.

Părintele Cleopa

Ianolide spune mai întîi despre părintele Cleopa: “M-a impresionat puterea cu care vorbea, cît şi vastele sale cunoştinţe teologice şi duhovniceşti. Se plimba cu uşurinţă prin Sfinţii Părinţi şi-i tîlcuia atît de personal, încît părea că de la sine vorbeşte. Se situa la înălţimi greu de urmărit vorbind despre comuniunea cu Dumnezeu”.
Apoi reproduce dialogul:
“Părintele Cleopa: - ... Acum oamenii sînt orbi şi robi, orbiţi de lumina falsă din ei, robiţi de materia în care cred. Trăim vremuri apocaliptice. Fiara e omul şi maşina e unealta nimicirii omului. [...]
Ioan Ianolide: - Părinte, sînteţi nemaipomenit! De-acum ştiu tot ce vreţi să-mi mai spuneţi. Mărturisesc că nu vă credeam preocupat de alte probleme. Ştiam că vorbiţi despre har şi lucrarea Lui, dar văd că sînteţi neîntrecut şi în cele ale vieţii şi materiei.
Păr. C.: - Nu vreau acuma să mă smeresc, căci m-a smerit Dumnezeu din destul, dar n-ar fi drept să nu spun că multe dintre acestea m-a ajutat să le pricep părintele Marcu.
I. I.: - Dar cine e părintele Marcu? – am întrebat eu nedumerit.
Păr. C.: - Îţi este prieten şi ştie că eşti aici. Te-a văzut din chilie!
I. I.: - Prieten?... Chilie?... Atunci să mă duc să-l văd!
Păr. C.: - E prea departe şi nici nu te primeşte. Mi-a îngăduit însă să-ţi vorbesc despre el.
I. I.: - Atunci cum m-a văzut?
Păr. C.: - A primit de la Dumnezeu darul vederii în duh, aşa, prin materie... şi prin timp...
I. I.: - Spuneţi-mi, rogu-vă, cine este acest om?
Păr. C.: - L-ai văzut ultima oară cînd discutai cu stareţul unei mînăstiri unde el era văcar. [...] De la el am învăţat multe despre Dumnezeu şi lume. Ne întîlnim adesea şi stăm îndelung de taină. Vezi, eu vorbesc mult, mi-a fost dat darul acesta. El zice că eu sînt glasul lui. El s-a retras de lume, dar este arcul cel mai încordat al lumii. [...] E un trăitor unit cu Dumnezeu, fiindcă nu poţi vedea iadul, nici păcatul dacă nu eşti în lumina dumnezeiască. El este deci ochiul lui Dumnezeu pe pămînt. [...] Trăieşte între albine... De sănătatea sa se îngrijeşte Însuşi Dumnezeu. De-ale gurii îi mai ducem noi, de aici, din schit.
I. I.: - Dar îl ştiam bolnav!
Păr. C.: - E sănătos! Oamenii nu mai cred în puterea de tămăduire a Duhului Sfînt, dar el este o dovadă că ea lucrează. [...] El mănîncă mană cerească. Mana cerească e şi materială, este şi imaterială. El ştie să le îmbine pe toate. [...]
Am hotărît să plec. Mă liniştisem. [...] M-am dus să-mi iau rămas bun.
Păr. C.: - Să nu-l judeci greşit! El stă ascuns pentru că acesta e darul lui. N-am văzut la nimeni mai multă dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. Acesta e modul lui de a-i sluji. Du-te şi te va însoţi. Acolo unde vei întîlni lucrări minunate, gîndeşte-te că pot fi făcute şi prin el... el este miezul lumii. Fii binecuvîntat! Te binecuvîntează şi el!”.
Poate pentru unii surprinzător, un astfel de om nu putea ajunge cu uşurinţă la mînăstire în vremea comunismului şi nici nu era bine văzut întotdeauna şi oriunde, atunci cînd erau ochi să-l vadă. Tot Ioan Ianolide este cel care reface o parte relevantă în acest sens din filmul părintelui Marcu:
“Într-o zi m-am dus la o mînăstire lîngă Bucureşti. Pe o cărare înverzită mă întreţineam cu stareţul [...]. Se apropie de noi o turmă de vaci şi stareţul strigă:
- Hei, frate, văd că ştii ce-i ascultarea, dar mai ai mult pînă să înveţi ce-i credinţa!
Vorbea cu paznicul vacilor, un începător venit să intre în monahism. Mă uit bine la el şi mă cutremur. Între timp, văcarul a alergat după o vacă răzleţită şi s-a tot dus.
- Părinte, ştii cine este acest om? – îl întreb pe stareţ.
- Unul care ţine morţiş să intre în mînăstire. L-am ispitit cu batjocuri, cu dispreţ, l-am alungat, dar el se ţine scai de mînăstire. [...]
- Părinte, întreb eu, ce crezi că este mai important: să te rogi ori să aperi credinţa? [...] Părinte, acest om de la vacile mînăstirii nu s-a lăsat în voia lui Dumnezeu, ci a făcut voia lui Dumnezeu. El a luptat să nu se împuternicească în ţară ateismul. A suferit torturi cumplite şi tăcea mormînt. I se cerea să se lepede de credinţă, să-şi trădeze fraţii, să se supună statului ateu”.
Înainte de a-şi afla definitiv aşezarea la mînăstire, părintele Marcu făcuse peste 20 de ani de închisoare. A ieşit din închisoarea Aiud în 1964, printre ultimii, adică printre cei care nu făcuseră nici un compromis şi nu acceptaseră în nici un fel diavoleasca reeducare făcută de colonelul Crăciun la ordinul conducerii comuniste. Căci Constantin Dumitru nu doar că nu se lepădase cu nimic de familie, de camarazi, de convingeri, de neam şi de Hristos, dar nu făcuse loc în fiinţa sa nici măcar unei vorbe slabe sau vreunui gest îndoielnic.
Părintele Marcu spune: “A trebuit să luptăm cu toate neputinţele noastre. Mulţi au vrut să se sinucidă, pentru că nu mai puteau suferi chinurile. Şi cel mai grav era că îţi cerea să îi spui pe ceilalţi, să îi torni. Şi te torturau atît de groaznic că nu puteai decît ori să mori, ori să cedezi”, dar Constantin Dumitru n-a cedat şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nici n-a murit.
Astăzi, lecţia despre Piteşti, Gherla şi Aiud ar trebui predată de profesorii de istorie stînd în genunchi. Pentru că în aceste închisori Constantin Dumitru şi alţii ca el au forţat literalmente mîna comuniştilor. I-au făcut să înţeleagă că reeducarea, sluţirea omului întru comunism, pervertirea lui extremă, poate izbuti cu anumiţi indivizi, poate chiar cu marea majoritate a populaţiei, dar că nu poate izbuti cu toţi oamenii. Şi înţelegînd comuniştii că există oameni indestructibili sufleteşte – chiar dacă nu operau cu acest termen, comuniştii erau suficient de pragmatici pentru a lua seama la efectele acestea –, au hotărît că acest gen de experiment nu trebuie să fie aplicat şi în afara închisorilor, întrucît există riscul major al unei reacţii incontrolabile. Desigur, marele experiment comunist a reuşit, iar reuşita lui se exprimă deplin abia astăzi. Dar cine ştie cîţi dintre noi n-am fi fost oribil schimonosiţi dacă reeducarea, aşa cum a fost experimentată în Aiud, ar fi trecut de porţile închisorii.
Detenţia din Aiud a fost doar sfîrşitul petrecerii lui Constantin Dumitru prin puşcăriile în care de la început ajunsese să fie cunoscut sub numele de “Fachirul”, din pricina incredibilei sale rezistenţe la torturi. Nu vom menţiona bogata anecdotică a torturilor (cine e interesat o poate descoperi cu uşurinţă în titlurile cuprinse în bibliografie), ci numai o mărturisire a părintelui Marcu. Este vorba despre o bătaie cu ranga la tălpi: “Am numărat pînă la 200, după care am pierdut numărătoarea. Însă nu am scos nici un geamăt. Dar, spre deosebire de părintele Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimţind nici o durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate pînă în vîrful creierului. N-am scos însă nici un cuvînt, avînd, şi atunci, şi după aceea, marea grijă să nu pîrăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvînt despre cineva. [...] Darul lui Dumnezeu m-a ţinut”.
Pentru Constantin Dumitru, din cauza rezistenţei lui, pentru că nu scotea nici măcar un geamăt atunci cînd era chinuit fizic, au fost inventate torturi noi. Toate l-au rănit, dar nici una nu l-a înfrînt.
“Trei lucruri m-au ţinut: firea, pe care am moştenit-o de la mama [...], voinţa personală şi, mai mult decît acestea două, Darul lui Dumnezeu. [...] Dar am cedat totuşi, leşinînd, cînd, altă dată, l-au adus pe un camarad şi l-au bătut în faţa mea...”.
În Aiudul anilor 1944-1947, Constantin Dumitru s-a întîlnit cu aşa-numitul “grup al misticilor”, între care s-a numărat şi el, vremuind detenţia cu neîntrerupta rugăciune pentru care erau rînduiţi după tipicul monahal.

* * *

Pentru ce a stat atîţia ani în închisoare Constantin Dumitru? Pentru că a fost legionar.
Ce înseamnă să fi fost legionar? Din punctul de vedere al comuniştilor, începînd cu 1948, însemna că eşti adversarul lor ireductibil. Din punctul de vedere al istoriografiei comuniste şi al celei post-comuniste înseamnă să fi fost un extremist de dreapta căruia i se poate spune fascist şi care, spre deosebire de un extremist de stînga, nu are dreptul la explicaţii, la replică şi la poziţii publice.
Din punctul de vedere al părintelui Arsenie Papacioc, Garda de Fier însemna altceva: “Îmi amintesc că ieşind de la părintele [Marcu de la Sihastria – n.n.] din chilie, pe un coridor m-a întrebat cineva despre Mişcarea Legionară, ce este. I-am spus: n-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înţelegi şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail; şi i-am spus troparul: «Unde umbrează darul tău, Mihaile Arhanghele, de acolo se teme toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămînă lîngă lumina ta lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră stinge-le cu mijlocirea ta, vrednicule de laudă Mihaile Arhanghele». Asta era Garda de Fier, i-am spus”.
Punctul de vedere al lui Constantin Dumitru se desprinde într-o oarecare măsură din cele ce am aflat despre el. A fost în 1939 şoferul uneia dintre cele două maşini care au fost pregătite pentru asasinarea lui Armand Călinescu, ca reacţie la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Maşina lui Constantin Dumitru s-a defectat şi astfel el nu a mai fost implicat în acel eveniment. A scăpat şi de a fi asasinat fără judecată între cei 252 de legionari luaţi la întîmplare, cîte 3 din fiecare judeţ, ca reacţie la asasinarea lui Armand Călinescu. Părintele Marcu credea că nu printr-o crimă trebuia răzbunat Căpitanul, pentru că nu în mîinile omului este viaţa semenilor săi, ci în mîinile lui Dumnezeu. Dar o mărturie arată că părintele Marcu socotea că acel Constantin Dumitru, luptătorul, în acel context şi în acel moment, nu avea cum să re-acţioneze altfel.
De atunci şi pînă în 1964, Constantin Dumitru a a fost urmărit, a fost scăpat, a fost prins, a fost arestat şi eliberat de mai multe ori.
În luptele din ianuarie 1941 a fost împuşcat cu două gloanţe în spate, unul în mînă şi unul în cap, acesta ajungînd pînă la cerebel. Dar n-a murit dintr-atîta lucru...
Curajos, calm şi cu prezenţă de spirit, a scăpat cîndva de urmăritori cu o ... sărutare. Căci nu Iuda l-a fost sărutat, ci, se spune, însăşi iubita lui. Pe vremea aceea, sărutul în plină stradă nu era un lucru atît de comun şi “ieftin” ca astăzi. Urmăritorii îl pierduseră din vedere, iar cînd au văzut pe cineva care părea să fie el, însă care săruta pasional o femeie, dispreţuind timpul, spaţiul şi, deci, dacă ar fi fost însuşi urmăritul, dispreţuind chiar libertatea şi viaţa, au crezut că nu este el şi au plecat mai departe. Se mai spune că iubita lui l-a aşteptat nestrămutat, iar cînd el, ieşind de la închisoare, a intrat la mînăstire, din dragoste pentru Hristos şi oameni, a făcut şi ea asemenea, tot din iubire.
Un luptător, un haiduc, un fachir, un om de onoare, un îndrăgostit, un mistic, un văzător cu duhul, un făcător de minuni... Numai atît? Ioan Ianolide completează: “Omul era şi foarte citit. Uneori se lăsa antrenat în discuţii şi uimea prin puterea de a pătrunde lucrurile şi de a le sintetiza. Nu vorbea nici ca un preot, nici ca un filosof, ci se situa într-un plan superior, care le cuprindea pe amîndouă. Preocupările lui erau vaste şi toate se rezolvau simplu, în spiritul lui suveran. Se bucura de respectul tuturor”.
Un om care nu a plîns niciodată pentru durerea lui, ci numai pentru durerea altora.

* * *

Ca oamenii să nu le vadă unora ca aceştia sfinţenia, nu este o “ofensă” adusă lor şi nici lui Dumnezeu, căci Ortodoxia nu socoteşte lucrurile şi oamenii în termeni de “ofensă”. Sfinţii nu vor fi pentru această ignoranţă mai puţin sfinţi, căci nu hotărîrea unui Sinod îl sfinţeşte pe om, ci o astfel de hotărîre doar îl face cunoscut tuturor membrilor Bisericii. Bineînţeles că aceasta nu-i deloc puţin lucru, ba dimpotrivă. Căci sfîntul, chiar necunoscut ori ne-re-cunoscut, poate mijloci cu rugăciunile sale venirea ajutorului şi harului peste oameni, lume şi însuşi Sf. Sinod. Şi oare cu cît încă mai mult dacă oamenii i se roagă nu doar cu supuşenie, ci cu bărbăţie mărturisitoare?
De aceea, mai cu seamă dacă duhul lumesc ne împuţinează puterea martirică, adică a mărturisirii în cel mai înalt grad, trebuie să-L rugăm cu toţii pe Dumnezeu să ne dea măcar puterea de a-i recunoaşte pe adevăraţii mărturisitori.
Desigur, creştinul de rînd este într-o situaţie delicată, pentru că el nu trebuie să forţeze înţelepciunea sinodală, dar nici nu va greşi dacă, aşa cum s-a întîmplat dintotdeauna între creştini, va întreţine spiritual o evlavie încă neconsacrată cultic. Dar parcă şi mai delicată este situaţia celor care se vor încurca în socoteli lumeşti atunci cînd, întru cinstire şi cerere de ajutor, vor “omite” să îl canonizeze pe sfînt, adică vor împiedica lumea să îl cunoască pe cel care este deja sfîntul lui Dumnezeu. Căci înfricoşătoare este perspectiva de a ignora un sfînt, adică de a ignora însăşi lumina lui Dumnezeu reflectată în om. Nădăjduim ca părintele Marcu să ne ajute pe toţi întru luminare!

Lucian D. POPESCU

[1] Înainte de război, în România se zicea că a fi comunist este mai ruşinos decît a fi bolnav de sifilis sau blenoragie.

[2] În sistemul referenţial al acestor oameni, munca nu este un blestem, ci, aşa cum mi-a spus cîndva unul dintre ei, regretatul Simion Ghinea, munca este o onoare.

Mînăstirea Sihăstria

Bibliografie esenţială:

- Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, ed. Mînăstirea Diaconeşti, Ed. Christiana, Buc., 2006.
- Monahul Filotheu Bălan, Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, Ed. Mînăstirii Petru Vodă, 2007.
- Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti, ed. Matei Marin Moţu, Ed. Bonifaciu, Buc., 2008.
- Revista Rost, anul VI, nr. 68, octombrie 2008.

DE VORBĂ CU SORA LUI VALERIU GAFENCU

Valeriu Gafencu – un martir, un sfânt al închisorilor româneşti, după cum a fost numit de cei care l-au cunoscut…
Mărturisitorii nu ne-au lipsit, iată, într-o vreme când „soarele s-a întunecat” şi neamul creştin românesc răstignit a fost pe Cruce...
Doamna Valentina Gafencu, sora martirului Valeriu Gafencu (1921-1952) şi logodnica pătimitorului creştin Ioan Ianolide (1919-1986), nădăjduieşte şi astăzi că neamul românesc va renaşte. De altfel, întreaga sa viaţă a privit lucrurile doar din perspectiva mântuirii... (Gh. C.)

Doamnă Valentina Gafencu, v-a fost dat să cunoaşteţi viaţa sub aspectul ei mărturisitor, al prigoanei, aş putea spune…
Într-adevăr, dacă stau bine şi mă gândesc, aşa au decurs lucrurile în viaţa familiei noastre. Tata, care a luptat în Sfatul Ţării, pentru unirea Basarabiei cu ţara-mamă, a pierit în Siberia. Nu am mai aflat, după ce a fost luat de ruşi, nimic despre el, oricâte încercări am făcut... Nici atunci când am crezut că am devenit liberi, după Revoluţie, şi i-am scris preşedintelui Mircea Snegur, în speranţa că vom afla despre părintele nostru ceva, nu am primit vreun un răspuns. După grele suferinţe, s-a stins undeva în Siberia, atâta am ştiut, atât eu, cât şi surorile mele. În care loc al Siberiei, nu am putut afla. Despre fratele meu, Valeriu, se cunoaşte că a murit la Târgu Ocna. Unde anume este el îngropat? Este acolo un loc arat… Târziu de tot, pentru cei care au murit la Târgu Ocna, s-a ridicat o troiţă. Cât despre logodnicul meu, Ioan Ianolide, acesta a petrecut 23 de ani prin puşcării. Dar câte nu ar mai fi de spus... Consider însă că aceasta a fost voia lui Dumnezeu.
Şi totuşi, poate că în copilărie aţi petrecut şi clipe frumoase împreună cu familia d-voastră. Bănuiaţi ce va urma?
După ce am plecat de acasă, după '40, mai m-am întors, iată, în urmă cu câţiva ani, în vreo trei rânduri, la Sângerei. Parcă nu a mai rămas însă nimic din ce a fost odată... În copilăria mea, doar medicul comunei era rus. Un om foarte bun, de altfel. Se vorbea pe atunci numai româneşte. Poate că şi numele de Sângerei spune ceva... Îmi aduc aminte cum întreaga noastră familie, în duminici şi sărbători, mergea la slujbă. Am fost 4 copii la părinţi.

Valeriu Gafencu: ultima fotografie înainte de arestare

Cum era Valeriu Gafencu, fratele d-voastră, în copilărie? Ce preocupări avea?
Poate că pare idilic: îl văd pe Valeriu hrănind porumbeii. Aveam acasă o mulţime de porumbei. Fiind singurul băiat între cele trei surori, tuţa – aşa-l numeam noi, copiii, pe tata – îl iubea foarte mult. Vă spun, îl văd şi acum pe Valeriu în mijlocul porumbeilor din bătătura noastră… Mai târziu, pe la 15-16 ani, când a plecat la liceu, la Bălţi, gândul i s-a îndreptat spre soarta neamului. La modul serios.
Cu ce ochi a privit familia această preocupare a fratelui d-voastră?
Valeriu a intrat într-un conflict deschis cu tuţa, care era ţărănist. „Măi băiete, eu am făcut politică la 50 de ani, şi tu vrei să intri în politică la nici 16 ani?!” – îl mustra tuţa pe Valeriu. Odată, Valeriu a venit cu un vraf de afişe de la Bălţi şi a început să le lipească pe uliţele Sângereiului... Comuna noastră, nu v-am spus, era cea mai mare din Basarabia...
Ce fel de afişe?
„Dragoste de ţară”, „Iubire de neam”, „Totul pentru ţară” – aşa citeam pe ele, din câte îmi aduc aminte. Valeriu, când l-a văzut însă pe tuţa că s-a luat după el, ca să-l oprească să mai lipească afişe, a început să fugă cu ele sub braţ. Parcă era o săgeată pe dealurile de la marginea satului... Îl văd şi astăzi pe tata alergând în urma lui… Iar mama alerga după tata, ca nu cumva Valeriu să mănânce bătaie... Noi, fetele, copile fiind, priveam uimite la acest spectacol.
Cu d-voastră, şi cu surorile în general, cum se comporta Valeriu?
Când venea de la Bălţi, de la şcoală, începea să ne sfătuiască, le chema şi pe verişoare, şi pe câteva vecine de-ale noastre. Stăteam pe băncuţe, ca la şcoală. Ne spunea să avem o ţinută corectă, să fim serioase, bune gospodine, dar mai ales credincioase. Spunea că politică doar el, ca băiat, are dreptul să facă. Noi, fetele, nu. Zâmbeam uneori, când îl auzeam, şi ne aduceam aminte cum Valeriu, „învăţătorul” nostru, odată, când era mai mic, luase o lingură de lemn ca să se războiască cu nişte răufăcători ce dăduseră foc la arie. Valeriu striga atunci într-una: „Arde grâul, arde grâul!”...
Basarabia a fost cedată ruşilor, tatăl d-voastră a fost luat în Siberia, iar Valeriu a ajuns în puşcărie. Ce a urmat?
Surorile erau pe atunci la facultate. Eu am intrat în învăţământ, mai întâi la Iaşi, apoi la Făgăraş. Am adus-o şi mama din Basarabia, ce era să facem? Am luat-o cu mine peste tot prin ţară; şi la Dobroteşti, şi la Ploieşti…

În lagărul de la Galda, 1946:

I. Ianolide, mama lui V. Gafencu (în vizită), V. Gafencu

Aţi locuit în satul lui Ioan Ianolide?
Da. Mergând să-l vizitez pe Valeriu, prin toate puşcăriile prin care a trecut, l-am cunoscut pe cel mai bun prieten al lui, pe Ioan. La Galda, ei s-au aflat o perioadă într-un fel de semi-libertate. Cunoscându-l mai bine pe Ioan, după o vreme, am hotărât să ne logodim. Logodna s-a petrecut în biserica din colonia de la Galda, înaintea preotului. A fost şi mama, au fost şi părinţii lui Ioan. Mama, săraca, a spus aşa, ca pentru sine: „Doamne, încă un puşcăriaş în familia noastră!”. Ioan, ca să fim în siguranţă, ne-a trimis la Dobroteşti. Am predat acolo limba română, locuind în casa mătuşei lui Ioan. Avea două case, de fapt.
Cât timp aţi locuit la Dobroteşti? 
Aproape 5 ani. În 1952, fiind la clasă, a venit primarul comunei, Popa, şi mi-a spus: „Bine că v-am găsit aici! Sunteţi urmărite de miliţie. Cred că ar fi mai bine să plecaţi. Mai vreau să vă spun că soţul d-voastră, Valeriu Gafencu, a murit la Târgu Ocna”. „E fratele meu” – i-am spus... Şi a trebuit să plecăm din Dobroteşti. Nu am avut permisiunea să mergem însă la înmormântarea lui Valeriu...

Galda, 1946: Ioan Ianolide şi Valentina Gafencu

Unde v-aţi mutat?
Am plecat cu mama la Ploieşti. Acolo am stat mai mulţi ani. Prin 1962, a venit la noi tatăl lui Ioan cu sora lui, Maria. Tatăl lui Ioan era de neam aromân. Om drept. Mi-a spus, reproduc exact: „Valentina, l-ai aşteptat 18 ani pe Ioan. Nu ştim dacă mai trăieşte ori nu. Nu mai ştim nimic despre el de atâţia ani. Noi te sfătuim, dacă găseşti un suflet bun, să te căsătoreşti”. Mi-au căzut foarte greu aceste cuvinte. Aveam pe atunci aproape 39 de ani. Am făcut cunoştinţă, printr-o rudă, cu viitorul meu soţ. Acesta se întorsese nu demult din Uniunea Sovietică, după 16 ani de prizonierat. Nu dorise să se întoarcă acasă cu diviziile „Tudor Vladimirescu” sau „Horia, Cloşca şi Crişan”... După 2 ani avea să fie eliberat din puşcărie şi Ioan. Vă daţi seama…
Aproape că nu ştiu cum am mai putea continua discuţia...
Eram căsătorită de-acum. A trimis vorbă, fără să ştie despre acest lucru, printr-o cunoştinţă, să-l aştept la gară. Locuiam lângă Bucureşti, în Voluntari. Nu m-am putut duce. A venit mai întâi la o mătuşă de-a lui, de pe strada 1 Mai. Avea hainele rupte. Văzând că nu l-am aşteptat, înspăimântat, a întrebat de toţi. Pe mine m-a lăsat la urmă. Mătuşa, în acea seară, i-a spus că eu sunt bine... Când a aflat adevărul însă, a doua zi, a început să tremure tot... Ne-am întâlnit, în cele din urmă... Mi-l aduc aminte şi astăzi pe Ioan, în spital, dându-mi o hârtie şi un creion ca să scriu: Iartă-mă! L-am întrebat, atunci când a înţeles mai bine situaţia, după ce a luat legătura cu familia lui, dacă ar trebui să divorţez. Ioan mi-a spus, zdrobit, că Taina Cununiei este mai mare decât logodna... În 1986, el s-a mutat la cele veşnice. Tot timpul sculpta mici troiţe, cruciuliţe... şi se ruga… A murit şi soţul meu, care a stat 16 ani în Siberia... Ce pot să vă mai spun despre viaţa noastră?

Parastas pentru martirii închisorilor

D-nă Valentina Gafencu, ce v-a ajutat să rezistaţi, să vă purtaţi crucea până astăzi?
Singur Dumnezeu. Credinţa că El toate le ştie, toate le vede. Aşa am văzut eu lucrurile.

Interviu realizat de
Gheorghiţă CIOCIOI