DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXXIII

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Divina Comedie a lui Dante Alighieri

în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu cîntul XXII din Purgatoriu – au apărut în premieră pe acest blog şi în paginile revistei Rost. Revista Rost dispărînd şi ea (cu numărul dublu din iulie-august 2012, în care a apărut cîntul XXVI), cînturile următoare au fost publicate în premieră numai pe acest blog. Cu cîntul de faţă se încheie cartea Purgatoriului (care sper să apară în volum anul viitor, în preajma Sfintelor Paşti, cu notele şi comentariile care au lipsit în reviste şi pe blog).

PURGATORIUL

Cîntul XXXIII

 Amos Nattini, Purgatoriul XXXIII

În pragul Paradisului terestru, într-o atmosferă feerică, doamnele sau fecioarele - personificînd cele patru virtuţi cardinale şi cele trei virtuţi teologale - cîntă alternativ versetele Psalmului 78 („Dumnezeule, venit-au neamurile...”), ce deplînge tragedia Ierusalimului (asimilată aici tragediei Bisericii strămutate de la Roma la Avignon), iar Beatrice, la rîndul ei, repetă profetic (vv. 10-12) cuvintele Mîntuitorului de la Ioan 16, 16: „Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea...”, prin care El Îşi vestise moartea şi învierea, dar care aici se referă la decăderea şi restaurarea Bisericii. Dante urmează alaiul sfînt, însoţit de „frumoasa doamnă” (la bella donna, ce apare încă din Cîntul XXVIII, dar aici, în v. 119, este pentru prima oară nominalizată: Matelda) şi de duhul lui Staţiu. Dante este încă sfios în a i se adresa Beatricei, care-i desluşeşte semnificaţia celor descrise în cîntul anterior şi profeţeşte venirea unui sol divin (cu nume încifrat: „cinci sute zece cinci”, adică DXV, rămas enigmatic, foarte posibil împăratul Henric VII, în care Dante îşi pusese multe nădejdi), care o va ucide pe tîrfă (Papalitatea coruptă) şi pe uriaşul cu care preacurveşte (regele Franţei, Filip cel Frumos). Beatrice îl atenţionează pe Dante - şi acesta întăreşte făgăduiala - că se cade să reţină întocmai cele văzute şi auzite, spre a le transmite în scris „celor vii de viaţa ce spre moarte grabnic cată” (a' vivi del viver ch'è un correre a la morte). În cele din urmă, purtat - la porunca Beatricei - tot de Matelda, Dante, după ce băuse din Lete (apa uitării celor rele), bea acum din Eunoè  (apa amintirii celor bune). Lete şi Eunoè ar avea izvor comun, cum se credea pe vremea lui Dante (urmînd lui Boetius, Cons. phil., V, 1) că aveau, pe pămînt, Tigrul şi Eufratul. După ce se scaldă în Eunoè şi bea din apa lui (experienţă spirituală asupra căreia poetul ne spune că ar mai fi insistat, dar nu-l lasă lo fren de l'arte - v. 141), Dante iese purificat, „curat şi gata de-a sui la stele” (puro e disposto a salire a le stelle), adică să păşească în Paradis, sub călăuzirea Beatricei.

  

1 Deus, venerunt gentes, dîndu-şi rînd,  

cînd trei, cînd patru, dulce psalmodia

doamnele-au prins să-şi cînte, lăcrimînd;

4 iar Beatrice, ascultînd în via

ei milă şi oftînd, la chip era

cam cum sub cruce va fi fost Maria.

7 Cînd locul i-l cedară-a cuvînta

fecioarele, la chip cum focul e

şi în picioare stînd, ea zise-aşa:

10 „Modicum, et non videbitis me;

et iterum, surori cu dulce glas,

modicum, et vos videbitis me”.

13 Şi-n urma celor şapte ea la pas

porni, iar eu la fel, la semnul ei,

cu doamna şi-nţeleptul, ce-a rămas.

16 Şi-aşa mergînd, nu cred c-a pus temei

mai mult de zece paşi, cînd deodată,

cu ochii aţintiţi în ochii mei

19 şi chipul blînd: „Să mergi mai iute cată”,

îmi zise, „astfel ca, vorbind cu tine,

auzu-ţi lesne-a m-asculta să poată!”.

22 Iar cînd aproape-i fui cît se cuvine,

ea îmi grăi: „De ce tu şovăi, frate,

să mă întrebi cînd mergi în pas cu mine?”.

25 Cum celor ce, din multă pietate,

mai marilor vorbindu-le, cu greu

cuvîntul printre buze le răzbate,

28 la fel păţii în vorba mea şi eu,

abia-ngăimînd: „Madonna, vi-i a şti

nevoia mea, ca şi folosul meu”.

31 Şi dînsa mie: „Vreau să scapi aci

de temeri sau sfieli şi să nu fie

de parcă-n vis cu mine ai vorbi.

34 Ce vas dragonul sparse clar să-ţi fie

c-a fost şi nu-i; şi creadă cel de vină

că nu-i de-o supă-a cerului mînie.

37 Urmaş să n-aibă veşnic n-o să ţină

vulturul care fulgi în car lăsat-a,

ca monstru şi-apoi pradă să devină;

40 căci clar eu văd - şi-a povesti sînt gata -

cum stele-n cer vădesc sorocul scris

(şi piedici nu-s să le oprească roata),

43 cînd un cinci sute zece cinci, trimis

de Dumnezeu, pe tîrfă-o s-o omoare

şi pe uriaşul ce-i cu ea proscris.

46 Povestea mea obscură poate-ţi pare

ca Temis şi ca Sfinxul, ea punînd,

asemeni lor, gîndirea la-ncercare;

49 dar faptele Naiade-or fi curînd,

ce-or dezlega enigma încifrată,

nici turme şi nici roade-n schimb cerînd.

52 Aminte ia şi cum îţi spun le-arată

acestea toate-ntocmai celor vii

de viaţa ce spre moarte grabnic cată.

55  Şi aminteşte-ţi, cînd o fi să scrii,

să n-ascunzi c-ai văzut copacul care

e-acum de două ori prădat aci.

58 Oricine-i face jaf sau vătămare,

aduce hulă grea lui Dumnezeu,

ce-l făcu sfînt spre propria-i lucrare.

61 Muşcînd din el, cu chin rîvni mereu

întîiul suflet, ani peste cinci mii,

spre cel ce-n sine-a şters păcatul greu.

64 Ţi-e mintea-n somn de nu-ţi dă ghes să ştii

din care noimă aşa de-nalt crescu

şi-aşa de mult în creştet se lăţi.

67 De n-ai avea ca apa Elsei tu

gîndiri deşarte-n preajma minţii tale,

pe plac cum Piram dudului îi fu,

70 chiar şi din cît ţi se vădi pe cale

ai şti, prin pom, a cerului dreptate

şi bunul rost al piedicii morale.

73 Dar cum le văd pe toate-ntunecate

în cugetul ce-ţi împietri stingher,

că eu te-orbesc cu vorbe luminate,

76 de nu în scris, măcar în minte sper

că le vei duce,-aşa cum porţi cu tine

toiagu-ncins cu foi de palmier”.

79 Iar eu: „Aşa cum în pecete ţine

întocmai ceara ce-i înscris în ea,

la fel rămîne spusa voastră-n mine.

82 Dar de ce-i oare-atît vederea mea

de zborul vorbei voastre întrecută,

de-o pierde-atît pe cît de mult o vrea?”.

85 „Să vezi şi tu”, grăi, „cît te ajută

şcoala-ţi urmată şi doctrina ei

să-ţi fie vorba-mi lesne pricepută;

88 şi calea voastră să pricepi de ce-i

de cea divină-atît de-ndepărtată,

ca lumea de cerescul ei temei”.

91 La care eu: „Nu-mi amintesc vreodată

de voi atît să mă fi-nstrăinat

încît să-mi simt conştiinţa vinovată”.

94 „Dacă se-ntîmplă chiar că ai uitat”,  

răspunse surîzînd, „adu-ţi aminte

măcar din Lete cum te-ai adăpat;

97 cum vorba despre foc şi fum nu minte,

la fel uitarea ta e mărturie

a vinei dintr-o poftă necuminte.

100 De-acum căta-voi vorbele să-mi fie

ne-nvăluite, atît pe cît o cere

stîngacea minţii tale vrednicie”.

103 Cu mers mai lin şi-arzînd mai cu putere

în crucea-amiezii sta măritul soare,

ce-şi schimbă locu-n cer după vedere,

106 cînd se opriră, ca acela care,

fruntaş într-un alai, zăbavă face

atunci cînd nou vreun lucru-n drum i-apare,

109 acele şapte doamne-n verdea pace

a unui mal umbros, sub zadă deasă,

precum în Alpii reci brădetul zace.

112 Şi-acolo-n faţa lor păreau să iasă

Eufrat şi Tigru tot dintr-un izvor,

doi fraţi ce despărţiţi cu greu se lasă.

115 „O, glorie-a lumii, duh strălucitor,

ce apă este oare-aceasta care

e una-ntîi şi-n două-apoi dă zor?”.

118 Răspunse rugii mele: „Întrebare   

tu fă-i Mateldei şi-o să-ţi spună ea!”.

Şi-atunci grăi, cum cel ce vină n-are,

121 frumoasa doamnă: „Eu cu gura mea

de-aceasta şi de altele-i zisei,

ce sigur Lete nu i le ştergea”.

124 Iar Beatrice: „Poate cu temei   

mai mare grijă-l prinse şi făcu

să-i aibă-ai minţii ochi un văl pe ei.

127 Dar iată, Eunoè e-aproape: tu

acolo scaldă-l, cum prea bine ştii,

şi-nvie-n el virtutea ce-o pierdu!”.

130 Ca sufletul ales, ce-a se codi

nu stă să intre-n slujba voii cui

ajunge printr-un semn a şi-o vădi,

133 la fel frumoasa,-alături cînd îi fui,

urnindu-se, lui Staţiu blînd i-a zis,

cu farmec gíngaş: „Mergi pe urma lui!”.

136 Să am eu, cititorule, de scris 

loc cît aş vrea, ţi-aş mai cînta, în parte,

dulceaţa apei ce-o rîvnesc şi-n vis,

139 dar din cîntarea mea a doua carte

cum s-a-mplinit, aici nu mă mai lasă

al artei frîu a merge mai departe.

142 Din unda sfîntă fu făptura-mi scoasă

mai prospătă ca ramurile cele

ce-şi primenesc podoaba lor frumoasă,

145 curat şi gata de-a sui la stele.

Gustave Doré, Purgatoriul XXXIIII

 

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante Alighieri între viaţă şi operă

* Dante – repere bibliografice

* Prolog la noua traducere a Infernului

* Ecouri la noua traducere a Infernului  

* Sonete din lirica universală

* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX)

* Claudio Mutti: Dante şi India

* Claudio Mutti: Despre "veltro"-ul dantesc

* Dante: Papè Satàn, papè Satàn, aleppe! (Inf., VII, 1)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu)

* Patimile după Dante

* Dantele lui Marian Papahagi

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu)

LUMEA CREDINŢEI 126

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

 

(Clicaţi pe icoana fiecărei pagini spre a vizualiza textul mărit pentru lectură!) 

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XCV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Autorul articolului

2004

CHILIA ISIHASTULUI ÎN LUME

                                                             

I. Chilia isihastului...

          

Înainte de a intra în prezentarea subiectului pe care ni l-am propus, credem că este necesară aducerea aminte a unor teme importante legate în mod direct de isihasm, pu­tînd avea totodată şi un rol introductiv într-o atmosferă de  spiritualitate autentică. Vom încerca să aducem în discuţie cîteva elemente care sînt definitorii isihasmului, cum ar fi: tema “contemplativului activ”, misticismul şi “întunericul divin” – teme ce ne vor purta treptat spre soteriologia ortodoxă de care ne ocupăm. Nu vom uita să facem referire la unii promotori de marcă ai isihasmului, ca şi la relaţia acestuia cu lumea. În fine, nu vom ezita să facem comparaţii cu alte practici soteriologice din şcolile ce aparţin altor religii, fără intenţia de a propune vreo combinare, oricare ar fi ea, între practicile exemplificate; contextul din care sînt luate este păstrat, căci în lipsa lui le-am distruge înţelesul.

Omul are sădită în fiinţa lui o iubire faţă de Creatorul său, care nu îl părăseşte nici în cele mai degradante situaţii; este acea “scînteie divină”, acea dorinţă neexplicată de a vedea dincolo de sensibil, de a ne autodepăşi. Plecînd de aici, se poate spune de ce mulţi oameni, printr-o ghidare mai mult sau mai puţin conştientă din partea unor curente anti-spirituale (anti-creştine sau generic anti-tradiţionale), ajung să îşi îndrepte atenţia spre tot ce e neobişnuit, straniu, macabru. Astăzi, omul despiritualizează tot ceea ce nu înţelege, creînd o accesibilitate la un nivel grosier (“materialism spiritual”), nemaitrebuind astfel să se tea­­mă de necunoscut şi asigurîndu-şi o falsă siguranţă. Omul este devorator de sacru, de misterios, dar ceea ce i se oferă în societatea modernă îl distruge (de exemplu o religie lai­că, precum comunismul, care avea un profet – Marx – şi o Biblie – Manifestul).

Avem nevoi spirituale de care nu ne dăm seama şi trăim o nelinişte a cărei sursă nu o identificăm; societatea ne oferă satisfacţii, comodităţi, servicii, pentru care trebuie să muncim, crezînd că astfel acea nelinişte asupra căreia se păstrează tăcerea va fi potolită. Sîntem educaţi să gîndim că fără o dedicare trup şi suflet unei activităţi lumeşti... “vom muri de foame”. Contemplativul, spre deosebire de cel activ, este văzut ca un leneş, ca un parazit al societăţii. Şi se pare că nu ar putea avea loc vreo reconciliere între aceste două tipuri de atitudini.

Că lucrurile nu stau chiar aşa, isihasmul a dovedit-o cu prisosinţă. Se poate să ai o activitate intensă şi să te detaşezi (cînd doreşti) de vîltoarea evenimentelor care te înconjoară, ca şi să te depărtezi de schimbare, întorcîndu-te din chilia interioară la propria activitate cu o minte liniştită, mereu conştient de efemeritatea celor înconjurătoare.

Dum­ne­zeu nu este accesibil simţurilor şi nici cercetării raţionalist-ştiinţifice, pe care omul se bazează atît de mult astăzi. El este un mister, este tainic; ceea ce numim în greacă mystikos ne apropie foarte mult de înţelesul cuvintelor de mai sus şi de conceptul care s-a născut pentru definirea unor practici ce au ca ţintă transcendentul, reunindu-se sub denu­mirea de misticism. Această ţintă este atinsă de către mistic prin unire duhovnicească; se vor­beşte de o cunoaştere transfiguratoare, nu de una de tip cunoscător-cunoscut, dihoto­mia anulîndu-se – cunoscătorul şi cunoscutul devenind una [1].

Fenomenul mistic îl întîl­nim şi în afara creştinismului, în hinduism, buddhism, tao­ism, orfism, iudaism, islamism. În ceea ce priveşte practica, la unele găsim asemănări, la altele deosebiri, dar nici uneia nu i se poate nega o recunoaştere a faptului că existenţa nu e numai ceea ce vedem şi simţim, iar omul, ca fiinţă decăzută, poate totuşi urca dincolo de ceea ce cunoaşte şi de ceea ce poate fi cunoscut în mod curent, dincolo de condiţia sa actuală (fără să o anuleze definitiv).

“Întunericul divin” poate fi înţeles, ca şi concept, numai atunci cînd îmbrăţişezi prin credinţă ide­ea că Dumnezeu se află acolo unde cunoştinţele noastre nu pot ajunge. În Ecclesiast 3, 7 găsim: “Tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei”, text la care Sfîntul Grigorie de Nyssa îi sugerează teologului că “vorbind despre Dumnezeu, cînd ajungi la fiinţa (ousia) lui Dumnezeu, atunci este vremea să taci. Însă cînd este vorba de lucrarea Lui, de o cunoaştere a ceea ce poate coborî pînă la noi, atunci este vremea să vorbeşti despre atotputernicia Lui...” [2].

Imaginea “întunericului divin”, atît de des folosită de Părinţi, poate fi găsită în cî­teva locuri din Vechiul Testament: momentul rugăciunii lui Solomon de sfinţire a Tem­plului, cînd aflăm că Dumnezeu vrea să locuiască în întuneric (Regi 8, 12); în alt loc (Psalmi 86,13) întîlnim: “Oare se vor cunoaşte întru întuneric minunile Tale...” sau “Şi şi-a pus întunericul acoperămînt”. Toate acestea [3] ne vorbesc despre o altfel de raportare la Dumnezeu. Este vorba de mult discutata cale apofatică, specifică în creştinism Orto­do­xiei [4]. Printre alţi Părinţi ortodocşi, cel mai citat în legătură cu această problemă este Dionisie Pseudo-Areopagitul, care deosebeşte două căi teologice cu putinţă: una afirmativă (numită şi catafatică sau pozitivă), cealaltă negativă (sau apofatică). Privind impor­tanţa fiecăreia, Dionisie subordonează teologia catafatică celei apofatice, ultima fiind calea desăvîrşită spre “necunoaşterea totală” care i se potriveşte atît de bine lui Dumnezeu. Alt­fel spus, pentru a te apropia de El trebuie negat tot ceea ce este mai prejos de Creator, în raport cu atributele cu care îl investim; calea catafatică “trebuie să purifice conceptele noastre prin contactul cu ceea ce este inaccesibil şi să le ferească de închistare în propriile lor sensuri limitate. Desigur, Dumnezeu este înţelept, dar nu în sensul curent în care spu­nem că este înţelept […] un filozof. Numele cele mai înalte, chiar şi iubirea, exprimă, dar nu epuizează esenţa divină” [5], care ne rămîne necunoscută [6].

Interesant de observat este faptul că şi în alte religii se găseşte o atitudine apofatică [7]. Astfel, vom lua ca prim exemplu hinduismul, unde, în Kena Upanişad, găsim: “Dacă ţi se pare că îl cunoşti bine (pe Brahma), ceea ce cunoşti din natura Sa este în realitate foarte puţin […] Cine dintre noi înţelege aceste cuvinte (în adevărata lor semnificaţie): «Nu îl cunosc şi totuşi îl cunosc», acela îl cunoaşte cu adevărat. Prin cel care crede că Brahma este neînţeles (printr-o virtute oarecare), Brahma este înţeles (căci, prin cunoaşterea lui Brahma, acela devine realmente şi efectiv identic lui Brahma); dar cel care crede că Brahma este înţeles (printr-o virtute sensibilă sau mentală), acela nu-l cunoaşte deloc” [8]. Şi în Dao De Jing de Lao Zî găsim: “Dao care poate fi rostit nu este eternul Dao, numele care poate fi numit nu este eternul nume” [9]. După cum se vede, şi în alte locuri i se recu­noaş­te Absolutului caracterul inaccesibil, la care nu se poate ajunge prin mijlocirea concep­telor sau simţurilor curente. 

II. ...în lume

O apoftegmă a Părinţilor pustiei ne spune aşa: “Avva Arsenie, fiind încă în palatele împărăteşti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: «Doamne, îndreptează-mă ca să ştiu cum mă voi mîntui». Şi i-a venit lui glas zicîndu-i: «Arsenie, fugi de oameni şi te vei mîntui». Acesta, după ce s-a dus la viaţa călugărească, iarăşi s-a rugat, zicînd acelaşi cuvînt. Şi a auzit glas zicînd: «Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te, că acestea sînt rădăcinile nepăcătuirii!»”. Isihia este, prin urmare, “netulburare”, “linişte”, moment de comuniune tainică cu Dumnezeu, în tăcere şi retragere spre interior (parţial asemănătoare cu acea „invulne­ra­bilitate la mediu” din vechea spiritualitate hindusă). Se remarcă aici trei etape în practi­ca­rea isihasmului, ultima – liniştirea propriu-zisă – fiind cea mai importantă.
Un element central în practica isihastă este rugăciunea – o rugăciune în aparenţă simplă, dar cu implicaţii uriaşe în transfigurarea umanului. Să vedem ce spune Sfîntul Grigore Sinaitul: “… Dis-de-dimineaţă aşează-te pe un scăunel jos (de-o palmă) şi adună-ţi mintea în inimă şi ţine-o în ea. Aplecîndu-te apoi, cu încordare, ca să simţi durere în piept, strigă stăruitor cu mintea sau cu sufletul: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă» [10]” (Filo­calia, vol. 7, trad. Dumitru Stăniloae).
Metoda rugăciunii în discuţie, în particular, şi prac­tica isihastă, în general, nu sînt considerate compatibile cu viaţa activă, cu trăirea curentă în “locul ispitelor”, al neliniştii şi al devenirii. Unii Părinţi o susţin chiar cu vehemenţă [11]. Cu privire la porunca Sfîntului Apos­tol Pavel: “Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5, 17), Sfîntul Grigorie Palama (1296-1359) [12] consideră însă că ea se adresează tuturor creştinilor, fără excepţie. Sfîntul Simeon Noul Teolog (917-1022) “credea că plenitudinea «vederii» lui Dumnezeu este cu putinţă atît în «mijlocul oraşelor», cît şi «în munţi şi chilii»” [13]. Viaţa şi activitatea multor Părinţi şi figuri exemplare sînt o pildă în acest sens [14].
Căutarea liniştii interioare în mijlocul lumii actuale este cu atît mai necesară cu cît influenţele risipitoare [15] sînt tot mai puternice. Momentele de practicare treptată a rugăciunii inimii pot avea loc în toate situaţiile vieţii, rugăciunea ajungînd cu timpul dublată de o ritmare a ei prin respiraţie (sau mătănii), pe fondul unei necesare “goliri de gîndurile vrăj­maşe” [16]. Prea Sfinţitul Kallistos Ware se exprimă în acelaşi sens: “… Numeroşi pustnici şi consacraţi, care trăiesc într-o izolare severă, duc o «viaţă activă». Dar se poate spune şi că există bărbaţi şi femei, dăruiţi în întregime slujirii în lume, care ţin rugăciunea inimii şi duc o «viaţă contemplativă» [17]”.

Alexandru ANGHEL

[1] Dar fără a se confunda unul cu celălalt.

[2] John Meyendorff, Teologia bizantină, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 25.

[3] Şi desigur evenimentul de pe Muntele Sinai, unde Moise a primit revelaţia.

[4] Spun “specifică”, deoarece nu trebuie să facem din catolicism un promotor exclusiv al catafaticului.

[5] Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 39.

[6] Să nu se înţeleagă cumva că, refuzîndu-se cunoaşterea raţională a lui Dumnezeu, ar fi vorba aici de o for­mă de agnosticism. Este vorba doar de o inadecvare a instrumentului raţiunii. Această cunoaştere este posibilă pe o altă cale, al cărei scop adevărat nu este cunoaşterea de tip raţional, ci unirea cu Dumnezeu sau în-dumnezeirea (theosis).

[7] Dar nu pînă la identitate cu cea ortodoxă, diferenţă de care nu ne vom ocupa aici.

[8] René Guénon, Omul şi devenirea sa după Vedanta, Editura Antet, f. l.,1995, p. 117.

[9] Lao Zî, Cartea despre Dao şi Putere, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 39.

[10] Această rugăciune nu este singura variantă; în funcţie de cum simţim că ni se potriveşte, putem spune: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, sau chiar: “Doamne Iisuse”. Esenţa este Numele plin de putere al Mîntuitorului.

[11] Aş menţiona doi dintre aceştia: Ilie Ecdicul (“Cel ce duce o viaţă activă poartă în inima sa, în timpul rugăciunii, vălul cunoştinţei lucrurilor sensibile, pe care nu-l poate ridica din pricina ataşării faţă de ele. Numai contemplativul, nefiind legat de ele, poate vedea… slava lui Dumnezeu” (Mică filocalie a rugă­ciunii inimii, Editura Herald, Bucureşti, pp. 128-129) şi Sf. Isaac Sirul (pentru care linştirea lăuntrică nu se poate realiza fără o singurătate exterioară prealabilă).

[12] Sfîntul Grigorie Palama a fost un apărător de marcă al isihasmului (cf. triadele sale pentru Apărarea sfin­ţilor isihaşti), împotriva unor adversari a căror interpretare asupra acestui subiect era mediocră şi sub­ver­sivă (cel mai influent dintre aceştia fiind apuseanul Varlaam).

[13] Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, Bucureşti, 1996, p. 84.

[14] Pe lîngă activitatea plină de har a Sfîntului Grigorie Palama, de menţionat sînt şi Sfîntul Serafim de Sarov sau stareţii Leonida şi Ambrozie de la Optina (cf. K. Ware, loc. cit.).

[15] Şi îmi amintesc aici de formula alchimică Rassembler ce qui est épars (“Adună ceea ce este împrăş­tiat”).

[16] Interesant de observat sînt şi asemănările dintre anumite practici ale isihasmului şi cele ale yogăi şi su­fis­mului. Se poate vorbi de o anumită similitudine între rugăciunea inimii şi repetarea ritualică a mono­silabei sacre OM; între golirea minţii de gînduri a misticii isihaste şi acea citta vritti nirodhah (“supri­ma­rea modificărilor conştiinţei”) sau ekagrata (“focalizarea minţii” pe orice punct exterior sau interior); în­tre ritmarea respiraţiei în rugă şi pranayama (“disciplina” avînd ca scop “înfrînarea” respiraţiei). Toate aces­­tea, ca şi altele, ne pot ajuta să le înţelegem mai bine una prin intermediul celeilalte, ţinînd cont şi de faptul că experienţa Indiei mistice are meritele ei de-a lungul a mii de ani de practică şi meditaţie. Aceasta nu înseamnă că ar fi îndreptăţit să se amestece isihasmul ortodox cu practicile yoga sau cu sufismul mu­sulman – sisteme spirituale ireductibile. Oricîte analogii s-ar putea stabili între ele, yoga nu este isihasm şi nici isihasmul nu este yoga!

[17] K. Ware, op. cit., p. 84.

* Alexandru Anghel, “Chilia isihastului în lume”, în Puncte cardinale, anul XIV, nr. 1-2/157-158, ianuarie-februarie 2004, p. 21 (cu urm. în p. 22).

2005: Alexandru Anghel şi Răzvan Codrescu

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – “In memoriam: Horia Bernea”, “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – “Europa lui Hristos” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – “Ziua judecăţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – “Interviu cu istoricul Neagu Djuvara” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – “Elitele şi partidele politice” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – “Revolta «omului recent»” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – “Naţionalism şi democraţie” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – “Perversiunea naţional-comunistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – “Isteria antifascistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – “Moştenirile lui Horia Bernea” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – “Veşti triste din Spania” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – “Mai bine prea tîrziu decît niciodată!” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – “Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – “Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – “Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – “Cultul monştrilor” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – “Nu-i pace sub măslini...” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – “Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – “De la vulgaritate la perversiune” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – “Dimensiunea cosmică a dorului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – “Călătorie în «buricul pămîntului»” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – “Taina fratelui” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XC) – “Conceptul de medicină creştină” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – “Cazul Paulescu văzut cu ochii altora” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – “Political correctness?” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – “Tîlcuirea patristică a Psalmului 50” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – “Un clown pentru Nobel?” (2004)