ROMÂNIA AȘTEAPTĂ SĂ SE FACĂ ZIUĂ...

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Monumentul Marii Uniri de la Alba Iulia

CALENDAR DIACONEȘTI 2020

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Sfînta Mănăstire Diaconești

CALENDARUL PE ANUL 2020 

(CU ICOANE ALE MAICII DOMNULUI)

Calendarele se pot comanda la tel 0755276934 sau 0721851486.

DUPĂ LANSAREA CĂRȚII „ȘOCUL REFERENDUMULUI”

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Între Ortodoxie și ortodoxism*

O VRAJBĂ DESCUMPĂNITOARE

Scandal... creștinesc, declanșat de d-l Mihai Gheorghiu (lider al Coaliției pentru Familie)! Nu cred să-i fie ușor cuiva să se pună în pielea mea: după 30 de ani petrecuți (ca să nu zic sacrificați) pe baricadele mediatice și editoriale ale Ortodoxiei și ale dreptei creștine (la Puncte cardinale, Rost, Lumea credinței, Fundația Anastasia, Asociația Christiana sau AZEC**, iar mai recent și on-line) să fiu pus în situația de a asista la un asemenea spectacol absurd și deconcertant. N-am vremea (sînt prea ocupat) și nici dispoziția (sînt prea dezgustat) de a redacta un articol propriu-zis pe această temă, dar reiau selectiv și grupez aici cîteva dintre comentariile pe care am apucat le postez pe Facebook (și care conturează – zic eu că îndestul – punctul meu de vedere: și ca intervievat în corpul volumului Șocul referendumului***, și ca participant la lansarea acestuia****).

„Vi se pare că v-a luat cineva «jucăreua»? Nici vorbă, domnule Mihai Gheorghiu! Noi vă prețuim pentru cît v-ați străduit și încercăm să vă înțelegem frustrările. (În paranteză fie spus: cum să fie o campanie împotriva Bisericii găzduită la Teologie, deschisă de chiar decanul instituției și moderată de d-l Vasile Bănescu, purtătorul de cuvînt al Patriarhiei?!)”.

La întrebarea pusă insinuant de cineva cu privire la realizatorul cărții: „Cine este Cristian Curte?”, n-am putut răspunde decît: „Sper că nu-i o întrebare prostească, ci doar una nesimțită”. A te pretinde creștin și a nu fi auzit de un jurnalist de talia lui Cristian (Cristi) Curte (Radio România Cultural, Formula AS, Lumea credinței, Lumea monahilor*****, Sfinții Ortodoxiei) este cel puțin straniu (dacă nu chiar o formă de autism)”. Iar celor care au sărit să țină partea întrebătorului, desconsiderînd totdeodată vecinătatea dezirabilă dintre credință și cultură, le-am răspuns: „Desigur, ignoranța e la liber, iar unii cred că e chiar o virtute. Autismul socio-cultural ca ideal creștinesc! Nu cumva tocmai asta este problema care ne paralizează și ne dezbină?”.

Unui amic grăbit să crediteze dezinformarea instrumentată de d-l Gheorghiu, i-am răspuns: „Ne cunoaștem de ani de zile. Cum credeți că am putea noi (Curte, Târziu, Bănescu, Lavric sau eu) să fim vrăjmași ai Bisericii?! Cum adică credeți c-o să vă lămuriți citind? Ce vă așteptați să citiți acolo sau ce suspiciuni sinistre aveți despre noi?”.

„Iată de ce lumea ortodoxă românească nu va ajunge niciodată la o unitate constructivă și de ce referendumul însuși a eșuat în derizoriu! Am ieșit bolnavi din comunism și ne urîm prietenii mai tare decît ne urîm dușmanii! Fiecăruia i se pare că Ortodoxia este afacerea lui strict personală sau de gașcă. Cît de triști trebuie să ne privească marii noștri morți!”.

„Acefalului nu-i trebuie să citească: are aprioric «tăria opiniunilor» lui!”.

„N-ați citit cartea. Cum să nu fie criticată manipularea?! Am făcut-o apăsat și pe larg eu însumi în interviul acordat”.

„Vedeți, tocmai acesta este mecanismul manipulării: unul spune ceva cu totul fals, iar altul o ia ca atare, fără să mai verifice. Vedeți înregistrarea video, citiți cartea, iar apoi încumetați-vă la judecăți! Altminteri riscați să ajungeți exact în situația absenteiștilor manipulați de boicotaci!”.

„E un moment foarte trist, oarecum anticipat de discursul laconic și profund amar al d-lui dr. Pavel Chirilă (pe care nu știu cîți l-au perceput în dimensiunea lui aproape tragică). Mie pur și simplu mi s-a rupt inima, pentru că este vorba de unul dintre oameni care, dincolo de vrednicia personală, a crezut cel mai mult în potențialul creștin al poporului român”.

„Confundați Ortodoxia cu reprezentanța vremelnică a formei ei instituționale. În general, discuția se poartă pe deasupra realității și într-o confuzie jenantă de planuri. Sîntem cu toții ortodocși mărturisitori, dar parcă ne vine greu să acceptăm asta și ținem să nu avem loc unii de alții. Dușmanii adevărați își treacă mîinile: întărîtă-i, drace! Îmi pare rău pentru d-l Mihai Gheorghiu că se află la originea acestui «spectacol» deprimant. Cîtă dreptate aveau Părinții: mîndria (și frustrările adiacente ei) reprezintă rădăcina tuturor păcatelor!”.

„Toată această ploaie de comentarii (în cea mai mare parte penibile, iar unele de-a dreptul delirante) s-a născut în urma unei dezinformări lansate de un om frustrat (în asemenea măsură încît nu mai discerne între prieteni și dușmani). Cine nu-i tîmpit sau rău-voitor, poate (pînă să citească volumul lansat) să vizioneze înregistrarea lansării și să se dumirească. Prezentarea făcută pe Facebook de d-l Mihai Gheorghiu este cu totul falsă (înregistrarea e o evidență). Altminteri, toți cei prezenți l-au tratat cu toată considerația și i-au subliniat meritele în termeni superlativi”.

„În intervenția mea de la lansare eu am vorbit despre prostie. Nu credeam să primesc atît de repede confirmarea…”.

„Eu unul mărturisesc că nu m-aș fi așteptat, deși m-am lovit de ea în nenumărate rînduri în activitatea mea publicistică și editorială de 30 de ani, ca prostia «ortodoxă» să aibă asemenea dimensiuni monumentale și să fie în asemenea măsură corcită cu abjecția. Mojicia ulcerată a d-lui Mihai Gheorghiu, mai ales așa cum s-a manifestat pe pagina sa de Facebook (în ovațiile «fanilor» acefali, care nici măcar n-au fost la fața locului și n-au răsfoit cartea******), a fost ca un revelator al acestei turpitudini otrăvite, mult peste puterea de imaginație a unei minți normale. Am ajuns în situația deopotrivă paradoxală și penibilă că marea problemă a creștinismului nostru ortodox n-o mai reprezintă neortodocșii sau necreștinii care-l atacă în mod curent și fățiș, ci masa aceasta toxică de pretinși «apologeți», de agramați habotnici și de nimeni ai maidanelor virtuale, greu de găsit (sau măcar de închipuit) la un alt meridian! Cum am putut ajunge într-un asemenea hal de cecitate sinistră, belicoasă și dizolvantă, e întrebarea care ar trebui să-i ardă pe toți cei ce mai păstrează un dram de luciditate și de rectitudine. Și e de discutat dacă nu tocmai această atitudine bolnavă a și dus la nereușita referendumului (atît de dureroasă pentru toți cei care sînt sau se pretind credincioși).

Observației legitime a d-nei Manuela Cernat: „Dureroasă si contraproductivă dihonia iscată între intelectuali de marcă ai unei țări lovite de neo-marxism”, i-am răspuns: „Dureroasă, contraproductivă și mai ales penibilă, pentru că nu are absolut nici un motiv serios, în afara sentimentului de frustrare al d-lui Gheorghiu, tradus într-o percepție total falsă a realității. Din înregistrări se vede bine că nimeni nu l-a atacat sau nu i-a minimalizat meritele. Iar acuzația de «atac împotriva Bisericii» este cu atît mai stupidă cu cît totul s-a desfășurat în deplină armonie, sub moderația teologului Vasile Bănescu, purtătorul de cuvînt al Patriarhiei Române… Al Pacino, în «Avocatul diavolului»: Vanity, my favorite sin!”.

N-am de gînd să mă mai implic în aceste polemici oțioase. Rămîn doar cu gustul amar al unui ortodoxism toxic și decerebrat, care riscă să compromită în ochii adversarilor (nici mici, nici puțini) și să pervertească iresponsabil maiestatea unică a Ortodoxiei (fără de care nu vom fi niciodată mai mult decît niște caricaturi marginale ale istoriei).

Răzvan CODRESCU

* Ca și tradiționalismul în raport cu Tradiția, ortodoxismul este în raport cu Ortodoxia o formă de radicalizare ideologică, sterilă, opacă și inutil învrăjbitoare. Rugăciunea noastră de căpătîi, în aceste vremuri de cecitate habotnică și de învrăjbiri sinucigașe, s-ar cuveni să fie: „Scapă, Doamne, Ortodoxia de ortodoxism”.

** Asociația Editorilor și Ziariștilor Creștini (căreia i-am fost vice-președinte), inițiată de jurnalistul creștin Răzvan Bucuroiu și care a fost destul de activă prin anii 2007-2009.

*** Cristian Curte, Șocul referendumului, Interviuri, Editura Rost, București, 2019.

**** Pe 26 niembrie 2019, în Sala „I. G. Coman” a Facultății de Teologie „Patriarhul Iustinian” din București. avîndu-l de față de părintele profesor dr. Ioan Moldoveanu, decanul instituției.

***** Al cărei redactor-șef este de ani întregi.

****** Ce poate fi mai suspect decît să-ți sară în apărare un Victor Roncea, campionul sinistru și semidoct al mistificărilor din presa românească, făcînd din abjecție pariul vieții lui?!

Înregistrarea VIDEO a lansării.

AFR: BARNEVERNET-UL LA ZI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

BARNEVERNET-UL CONTINUĂ

POLITICA CONTRA FAMILIEI

Ne cunoaştem de mulţi ani cu personalităţi marcante din mişcarea pentru familie şi valori din Europa. Una dintre ele e Robert Clarke, din grupul de avocaţi creştini Alliance Defending Freedom (ADF). Robert a şi locuit pentru o vreme în România, la Oradea, fiind interesat să cunoască mai îndeaproape mişcarea creştină din România. Am păstrat legătura şi cu colegii lui din ADF şi ne bucuram de succesele lor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cît şi la Curtea Supremă a Statelor Unite, privind protejarea valorilor.

Cu cîteva săptămîni în urmă Robert Clarke a publicat o sinteză a cîtorva cazuri pe rol la CEDO care implică încălcarea drepturilor parentale, inclusiv Cazul Bodnariu. Articolul a apărut în engleză, pentru publicaţia americană on-line Public Discourse (vezi aici). Colegii noştri de la Cultura Vieţii au tradus articolul lui Robert Clarke în româneşte (vezi aici). Republicăm şi noi comentariul lui Clarke.  

Introducere

Cei care subminează familia atacă fundamentul societății noastre, sursă a bogăției și diversității sale. Trebuie să ne păzim de cei pentru care ispita puterii oferă posibilitatea de a-și forța viziunea utopică asupra generației viitoare prin îndepărtarea părinților și, în cele din urmă, prin deconstrucția familiei.

În ultimele săptămîni, autoritățile norvegiene au preluat custodia a trei copii americani de la părinții lor creștini. Natalya Shutakova, cetățean american, și soțul ei, lituanianul Zigintas Aleksandravicius, au voie să-și viziteze copiii doar de trei ori pe an. Din păcate, acest lucru nu este prea șocant pentru cei care s-au ocupat de apărarea drepturilor părinților în Europa.

Pare remarcabil faptul că acest lucru se poate întîmpla într-o țară care se poziționează ca fiind una de vîrf în protejarea drepturilor omului. Prin Agenția de Cooperare pentru Dezvoltare, Norvegia alocă peste 400 de milioane de dolari pe an domeniilor prioritare, inclusiv protecției drepturilor omului. Prin urmare, este ironic că, în ciuda eforturilor publice pe care le face, a ieșit la iveală o încălcare a drepturilor omului pe care mai degrabă ar fi păstrat-o ascunsă.

Cazul familiei Bodnariu

Într-un fel, povestea începe în 2015, cu foarte mediatizata luare a celor cinci copii – cu vîrste de la 9 ani la doar 3i luni – din familia Bodnariu de către Barnevernet, agenția norvegiană de protecție a copilului. Primul lucru pe care părinții l-au văzut a fost sosirea a două mașini negre la locuința lor. Un asistent social le-a spus că fiicele lor au fost luate direct de la școală în custodia de urgență a statului și că părinții trebuie să vină la secția de poliție pentru a răspunde la întrebări. Tot atunci, au fost luați și cei doi fii mai mari.

A doua zi, mașinile negre au apărut din nou, pentru a-l lua pe bebeluș. A existat o acuzație de pedeapsă corporală (ilegală în Norvegia), dar mai mult, infracțiunea părinților a părut să fie căutarea unei educații în conformitate cu credința lor creștină. Îngrijorarea autorităților privea modul în care părinții considerau că Dumnezeu pedepsește păcatul. Potrivit familiei, aceasta a fost și problema ridicată inițial în atenția Barnevernet de către directorul școlii unde învățau fetele Bodnariu. Ideea că un astfel de element esențial al credinței creștine a fost fie și în parte motivul pentru care Barnevernet a năvălit pe porțile școlii a determinat proteste în fața a zeci de ambasade ale Norvegiei din întreaga lume, de la Barcelona la Washington.

Acest scandal i-a încurajat și pe alții să vorbească. La ADF International am fost aproape copleșiți de numărul de persoane care ne-au relatat cazuri similare. După investigații, am căpătat convingerea că dosarul Bodnariu era unul simptomatic pentru problemele grave legate de funcționarea Barnevernet.

Pînă la acest moment, la nivel internațional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a respins, de rutină, cauzele împotriva Norvegiei referitoare la Barnevernet, iar această cale de atac părea să fi fost închisă. A trebuit să săpăm adînc și să punem întrebări dure. Am furnizat informații unui număr de parlamentari membri în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Adunarea a preluat problema și a întocmit un raport detaliat. Raportorul a călătorit în Norvegia și s-a întîlnit cu înalți oficiali și membri ai Parlamentului norvegian. În final, raportul a fost votat și adoptat în plenul Adunării Parlamentare.

Un alt caz apare în prim-plan

Cam în același timp cu întocmirea acestui raport, CEDO a decis să accepte o serie de dosare îndreptate împotriva Norvegiei. În timp ce cazul Bodnariu a continuat să facă valuri, un alt caz a captat atenția. În camera inferioară, CEDO s-a pronunțat împotriva doamnei Trude Strand Lobben, dar Marea Cameră [instanța de apel a CEDO – n. tr.] a fost de acord să revizuiască plîngerea, stabilind „scena” pentru o confruntare. În cauza menționată, o tînără mamă a solicitat autorităților ajutor atunci cînd era însărcinată. Acestea i-au oferit un loc într-o unitate familială pe care o aveau în administrare. La cîteva săptămîni de la nașterea copilului, femeia și-a exprimat dorința de a pleca, ceea ce a pus în mișcare un întreg lanț de evenimente care avea să ducă la luarea în custodie a copilului. Mama putea petrece cu el... 8 ore pe an! În final, copilul a fost dat spre adopție.

Audierea a avut loc la Strasbourg, în octombrie 2018. De o parte a sălii de judecată stăteau doamna Strand Lobben și avocatul ei. Într-o fățișă afișare a inegalității armelor cu care se ducea bătălia, guvernul norvegian a fost reprezentat în instanță de nimeni altul decît procurorul general, susținut de opt consilieri. Petenta a așteptat pronunțarea aproape un an.

În toamna aceasta [2019] ea a fost răzbunată de Marea Cameră, care a decis că Norvegia nu a depus nici un efort pentru a reuni familia, așa cum este obligată. Hotărîrea face referire la Raportul care a fost adoptat de Adunarea Parlamentară cu doar patru luni înainte de audierea în acest caz. Decizia marchează a treia cauză în care Marea Cameră a găsit Norvegia vinovată de încălcarea Convenției Europene [a drepturilor omului – n. tr.] – o concluzie cu care au fost de acord treisprezece dintre cei șaptesprezece judecători. Tragedia este că această „victorie” la CEDO vine la peste zece ani după ce doamna Strand Lobben a fost decăzută din drepturi. Decizia nu are ca efect reunirea mamei și a fiului și nici procesul, iar suma mică acordată ca despăgubiri nu ar putea ostoi prejudiciul adus acestei familii.

Norvegia la judecată

Faptele din acest caz urmează, în general, un model de-acum bine stabilit – și tragic. Copilul este luat din familie în temeiul unei îngrijorări anume. Părinții contestă apoi cu tărie măsura. Ceea ce ar trebui să fie înțeles ca o reflectare a iubirii lor pentru copil este apoi folosit împotriva lor, pentru a le demonstra lipsa dorinței de conlucrare cu autoritățile. Mai departe, măsura este folosită ca temei pentru a prelungi separarea, motivul inițial al separării estompîndu-se, de acum, în fundal. În cele din urmă, trece suficient timp, iar autoritățile susțin că de-acum copilul este bine acomodat și că trebuie să rămînă definitiv cu familia socială în grija căruia a fost dat. Am văzut acest model repetîndu-se de nenumărate ori.

Din fericire, acum Marea Cameră a intervenit. Și nu doar Curtea Europeană a Drepturilor Omului ia aminte. Recent, Norvegia a fost supusă unei revizuiri pe termen de patru ani a istoricului său privind drepturile omului, la Națiunile Unite, în Geneva. Mai multe state și ONG-uri și-au exprimat îngrijorarea și au făcut recomandări cu privire la modul în care Barnevernet a funcționat. Norvegia, lovită de vîntul oprobriului internațional, a acceptat toate recomandările menite să protejeze copiii împotriva îndepărtării arbitrare din familie de către Barnevernet și să asigure o protecție adecvată pentru familie.

Dar acceptarea recomandărilor nu este suficientă. Trebuie să fie urmată de acțiuni concrete, care să ducă la o mai bună protecție a familiilor. Deși oricine ar fi de acord că există unele cazuri în care Statul ar trebui să intervină pentru a-i proteja pe copii, acest lucru trebuie să fie rar și să se bazeze pe dovada clară a răului pe care ar urma să îl sufere copilul. Și chiar și după ce separarea s-a produs, datoria Statului – așa cum a arătat CEDO – este să facă eforturi viguroase de a reuni familia.

Drepturile părinților sub asediu

Deși dezvăluirile privesc Norvegia, aceasta nu este unică atunci cînd vine vorba de practici dăunătoare și care subminează autoritatea parentală și familia. În Germania, interdicția de lungă durată a „școlii de acasă” (homeschooling), susținută de pedepse penale în unele regiuni, a fost confirmată la începutul acestui an de CEDO. În cazul familiei Wunderlich, patru copii au fost smulși de acasă de mai mult de treizeci de ofițeri de poliție. Au fost ținuți în custodie trei săptămîni, timp în care au fost supuși evaluărilor educaționale. Au avut performanțe la un nivel normal, dar au fost lăsați să se întoarcă acasă numai după ce părinții le-au promis să-i trimită la școală. Între timp, în Suedia, școlarizarea acasă este, teoretic, permisă. Cu toate acestea, trebuie solicitată permisiunea autorității, care o acordă numai în „circumstanțe extraordinare”. În practică, înseamnă „aproape niciodată”. Aceasta a fost decizia Consiliului Suedez pentru Educație pentru Copii și Educație în cazul familiei Petersen. Mama și tatăl, cu dublă cetățenie (americană și suedeză), și-au educat fiica în vîrstă de 7 ani la domiciliu, în timpul unei călătorii cu durata de trei luni. Rezultatele au fost excelente și, la întoarcerea la școală, era clar că fata performa cu mult peste colegii de clasă. Dorind să continue educarea fiicei lor în acest fel, părinții au cerut, dar în zadar, permisiunea necesară.

Singurul mod în care au reușit să rămînă la alegerea educațională despre care considerau că este în interesul fiicei lor a fost să vîndă aproape tot ce dețineau și să se mute în Statele Unite. În mod evident, aceasta nu este o opțiune disponibilă pentru majoritatea familiilor și, prin urmare, ADF a salutat vestea că Comitetul pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite a acceptat să audieze o asemenea plîngere, la începutul acestui an. Chiar mai recent, guvernul scoțian a anunțat în sfîrșit că extrem de criticata prevedere referitoare la „persoana numită” [named person este un tutore al copilului, numit de stat pentru a-i supraveghea educația și bunăstarea, cu puteri alarmant de mari – n. tr.] urmează să fie abandonată.

Măsura a fost contestată tocmai pînă la Curtea Supremă a Regatului Unit, care, în vara anului 2016, a decis că guvernul Scoției a încălcat articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Într-un pasaj edificator, judecătorii arată că „modurile diferite de creștere și educare [a unui copil] duc la oameni diferiți. Primul lucru pe care încearcă să-l facă un regim totalitar este să ajungă la copii, să-i îndepărteze de influențele subversive și variate ale familiilor lor și să îi îndoctrineze cu viziunea pe care conducătorii săi o au asupra lumii. În anumite limite, familiile trebuie lăsate să-și crească copiii în felul lor”.

După mai mult de doi ani de la această hotărîre, guvernul scoțian, în cele din urmă, a renunțat la măsură. Și totuși, părinții britanici nu se pot relaxa atîta timp cît, separat, Parlamentul a aprobat acte normative care introduc „Relații și educație sexuală” ca materie obligatorie în școlile din Anglia, din septembrie 2020. Părinții își pot retrage copiii de la orele de „educație sexuală” pînă la împlinirea vîrstei de 16 ani, dar nu au dreptul de a-i opri de la participarea la orele de „relații”.

Lupta continuă

Părinții din întreaga lume știu ce înseamnă responsabilitatea profundă și privilegiul de a avea și de a crește copii. Iar guvernele cunosc imensa putere a familiilor și a comunităților de a contrabalansa excesele statului. Conform Declarației Universale a Drepturilor Omului, familia este „unitatea de grup fundamentală” a societății; cei care o subminează atacă fundamentul societății noastre și sursa marii sale bogății și diversități.

Cea mai „generoasă” interpretare a acestor atacuri este aceea că unele dintre politici, orientate în mod evident către protejarea copiilor, sînt bine intenționate, dar eronate. Cu toate acestea, trebuie să ne păzim de cei pentru care ispita puterii oferă posibilitatea de a-și forța viziunea utopică asupra generației viitoare prin îndepărtarea părinților și, în cele din urmă, prin deconstrucția familiei.

Unul dintre aspectele care transcend multe dintre aceste situații este testul juridic folosit în procedurile de protecție a copilului. Acest test spune că acțiunile trebuie judecate luînd în primul rînd în considerare „interesul superior al copilului”. Deși poate părea atractivă – cine, pînă la urmă, ar dori să acționeze împotriva intereselor unui copil? –, această frază nu furnizează îndrumări reale instanțelor cărora li se cere soluționarea unei dispute între părțile care pretind, ambele, că acționează în interesul superior al copilului. Părțile divergente ar putea fi părinții; dar, de asemenea, vedem adesea părinții de o parte și Statul de cealaltă. Acesta a fost și cazul părinților Bodnariu, al părinților lui Charlie Gard și al doamnei Strand Lobben. În cazul acesteia din urmă, hotărîrea Curții face referire de 122 de ori la acest standard.

Dacă dorim să restaurăm importanța rolului părinților și să protejăm familia, trebuie să revizuim acest standard. Consecințele pentru cei implicați în procedurile de protecție a copilului pot fi mai grave și de mai lungă durată chiar și decît pentru cei implicați în procese penale. Standardele nu trebuie să fie mai puțin exigente. Intervenția trebuie să fie întotdeauna ultimul resort și să se bazeze numai pe dovezi clare că un copil este în pericol real și grav. Mai mult, în situațiile în care se face separarea, apelurile părinților trebuie soluționate cu celeritate, avînd în vedere modul în care status quo-ul poate deveni rapid unul osificat.

În Norvegia, lucrurile sînt departe de final. Natalya Shutakova și Zigintas Aleksandravicius au promis să facă apel, iar dosarul Bodnariu, înregistrat în decembrie 2016, își așteaptă termenul în instanță. Pare probabil că va fi o altă zi proastă pentru Norvegia, dar o demult așteptată victorie pentru părinții și familiile din toată Europa – și nu numai.

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București

Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082

www.alianta-familiilor.ro

office@alianta-familiilor.ro

DUPĂ 30 DE ANI: AM IEȘIT DIN ERA „CIUMEI ROȘII”

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Așadar, scorul provizoriu Iohannis-Dăncilă este undeva între ce estimase fostul președinte Traian Băsescu (70%-30%) și ce estimasem eu (60%-40%) la încheierea primului tur: 66,50%-33,50%. O victorie zdrobitoare, care nu marchează atît superioritatea lui Iohannis, cît voința majoritară a românilor de a ieși din era „ciumei roșii” și de a definitiva - nu prin lupte de stradă, ci prin vot democratic - procesul „revoluționar” cu a cărui iluzie s-a murit în decembrie 1989. Președintele Iohannis nu va trebui să uite că este mai degrabă beneficiarul unui „vot negativ” și că are răspunderi mult mai mari decît aceea de a nu ne face de rîs, ca Dăncilă, în relațiile cu lumea largă. „Ambalajul” rămîne important, dar accentul se mută de-acum în mult mai mare măsură pe „conținut”. Pe de altă parte, dacă „ciuma roșie” și-a pierdut (probabil definitiv) predominanța, asta nu înseamnă că a dispărut de tot, nici că nu ne pîndesc multe alte „ciume” (de toate culorile). Sîntem o țară păscută de multe primejdii (și dinăuntru, și din afară) și în care mai totul rămîne de făcut, iar una dintre marile urgențe ar fi echilibrarea scenei politice, prin construcția unei drepte credibile și viabile, capabile să poată ține piept stîngismelor dizolvante de toate nuanțele, care ne vor în divorț și cu Dumnezeu, și cu tradiția noastră identitară. Oricîte adversități am avea, într-o lume de cutre crepusculare, pînă la capăt soarta ne va depinde de propria luciditate și de propria vrednicie. Dumnezeu să ne ajute să ne unim forțele pentru un mai bine îndelung așteptat și să nu ne întoarcem - în fața încercărilor sau provocărilor care vor veni - precum cîinele la propria vărsătură sau porcul la nămolul scaldei sale!

Răzvan CODRESCU

RIDENDO CASTIGAT MORES (CXVII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

- Domn' președinte, de unde să-ncep?

- De la aria cercului. 

ICOANA LIVIEI PISO (1931-2019)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Descendentă din vechea aristocrație maramureșeană, purtîndu-și discret pe crucea frumuseții din afară marea frumusețe lăuntrică, străbătînd cu grația și eleganța altor vremi tîrziul unei lumi care n-a meritat-o și pe care nu l-a meritat, doamna Livia-Flora Piso (n. Filipașcu) și-a strîns, aproape nonagenară, generoasa risipă în desaga unui suflet curat și s-a dus la marea înfățișare de dincolo.

Născută la 27.03.1931 în inima Maramureșului, la Sighet, a fost fiica preotului și istoricului Alexandru Filipaşcu (din vestita familie nobilă de Dolha și Dolha & Petrova) și a Liviei Buzila (al cărei tată, Ștefan Buzila, provenea din altă nobilă familie maramureșeană: Rișcu de Drăgoiești, cu obîrșiile în vremea voievodului Dragoș).

În 1948, Livia Filipașcu își lua cu nota 10 bacalaureatul la Cluj și intra, tot acolo, la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” (1948-1951), ca apoi să continue la Institutul „Nicolae Grigorescu” din București (1951-1954), specializîndu-se în pictură și scenografie. În 1955 îşi ia diploma în artă (decoruri și costume la opera „Trubadurul” de Verdi, pusă în scenă la Opera de Stat Română din Cluj) și devine membră a Uniunii Artiștilor Plastici.

În 1956 Dumnezeu rînduiește împlinirea matrimonială a unei întîlniri pentru amîndoi providențiale: își leagă viața pentru totdeauna de marele tenor Ion Piso (n. 1928), pe atunci solist la Opera Română din Cluj. Un rug aprins care avea să ardă fără să se mistuie timp de peste șase decenii.

Alături de activitatea de scenografă, continuă pictura de şevalet şi este din ce în ce mai mult atrasă de pictura bisericească. Are șansa cîtorva călătorii în străinătate și adînceşte tehnica picturii bizantine pe lemn. Restaurează mai multe icoane vechi pentru Muzeul de Artă din Bucureşti. Despre această dimensiune mărturisitoare a creației sale artistice a apucat să vorbească pe larg într-un minunat interviu acordat jurnalistului creștin Marius Vasileanu (Adevărul literar şi artistic, nr. 865, 4 aprilie 2007, apoi inclus în volumul Tradiția în actualitate: repere dialogale pentru mileniul trei, Ed. Lumea Credinței, București, 2013).

În 1960 soții Livia și Ion Piso se stabilesc la București, unde tînăra scenografă colaborează mai ales cu Teatrul Municipal sau cu Ansamblul Artistic al Armatei (dar o regăsim, cu scenografie și costume, și la Brașov, Craiova sau Reșița), participînd totdeodată la numeroase expoziții de scenografie, naționale și internaționale.

În1968 familia optează, în contextul ingrat al epocii, pentru crucea exilului, stabilindu-se în Germania de Vest (iar mai tîrziu în Italia). „Obosit de postura de victimă perpetuă a tuturor cecităţilor şi constitutiv refractar mentalităţii lui «Merge şi aşa!», în 1968 (după «istoricul» răspuns primit de d-na Livia Piso, soţia tenorului: «Tovaraşă, înţelege că nu putem periclita independenţa României pentru cariera lui Piso!»), tenorul ia hotărîrea de a părăsi ţara, unde nu va reveni decît în 1990, de-acum încununat de gloria mapamondului” (Răzvan Codrescu, Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a învrednicirii românești, Ed. Manuscris, Pitești, 2018, pp. 664-665). Acolo Livia Piso – devenită în scurtă vreme membră a Uniunii Artiștilor Plastici Profesioniști din Germania (BBK), Uniune care face parte din Asociația Internațională a Artelor Plastice UNESCO (Paris) – realizează scenografia mai multor piese pentru televiziunea germană, printre care o operă modernă (punere în scenă premiată la Salzburg, în 1977). Au urmat angajamente la teatrele din Passau, Trier (unde a avut și o expoziție personală de scenografie, în holul Teatrului Municipal) şi Oldenburg, în calitate de pictor scenograf, iar în 1985 semnează două scenografii în cadrul Stagiunii Internaţionale de la Dublin („Oneghin” și „Carmen”). În aceeași perioadă, realizează decorul pentru filmul „Portret Brigitte Fassbaender” (prima mezzosoprană a Teatrului Național de Operă München) și costumele pentru filmul „Das Stiftungsfest”.

Ca pictoriţă participă la mai multe expoziţii colective. Pictează și restaurează icoane pe sticlă și lemn. În 1984-1985 realizează proiectul Iconostasului românesc pentru Misiunea Greco-Catolică din München și pictează icoanele acestui iconostas („Am făcut un iconostas la München, am convenit cu părintele Bârlea să-i fac proiectul. Iconostasul se află în capela St. Elisabethkirche, Mathildenstrasse 10”). De asemenea, pictează Icoanele Împărătești pentru Parohia Ortodoxă din Freiburg. N-a lipsit nici realizarea veșmintelor grafice sau afișelor publicitare ale unor cărți, discuri sau programe festive, ca în 1981 pentru Centenarul Enescu (München), iar în 1989 pentru Centenarul Eminescu (Paris).

Cu toate succesele profesionale, exilul n-a fost deloc o experiență ușoară pentru soții Piso. Succesul, gustat din plin, nu poate estompa pînă la capăt sentimentul înstrăinării, nici percepţia critică a unei lumi desigur primitoare şi poleite, dar care-şi trădează la fiecare pas „mecanismul tipic al traiului grăbit”, superficialitatea şi pînă la urmă suficienţa, tot mai mult în răspărul propriei ei tradiţii. Iată ce scrie marele tenor: „Blaga spune undeva că cel ce pleacă cu iubita în străinătate îşi ia cu el ţara. Eu mi-am dus cu mine România prin Livia, dar şi sub forma pasiunii pentru folclorul nostru, poate cel mai impresionant depozit arhaic de spiritualitate...“ (Antifonar epistolar, Ed. Albatros, Bucureşti, 2004, p. 196). Şi apoi, către sfîrşit, aceste rînduri de o cuceritoare simplitate şi gingăşie: „Din bogăţia imaginilor tăinuite în pridvorul însorit al amintirilor, în care îmi apare Livia mea de cîte ori mă gîndesc la ea, stăruie peste toate una. Cînd, întors de prin turnee, vlăguit şi cu gîndurile niciunde (pictura de şevalet şi meseria ei legată de teatru, ca scenografă, nu-i îngăduia totdeauna să vină cu mine), mă întîmpina în pragul casei, surîsul ei deschidea toate ferestrele vieţii. Zîmbetul Liviei este ca aerul pe care-l respiri şi, din obişnuinţă, aproape nu-ţi mai dai seama de el... dar fără, nu se poate! Lumina lui cu statut ceresc, în care se răsfrîng temeiuri din alte lumi, a devenit marele adevăr al vieţii mele, aripa care ne-a trecut, salvator, peste atîtea“.

Bucuria întoarcerii în țară o face să trăiască o a doua tinerețe, dar cu toată experiența maturității artistice și profesionale. În 1991-1992 este angajată la Opera Română de Stat din Cluj, ca pictor scenograf (va realiza, între altele, scenografia pentru „Răpirea din Serail” și „Liliacul”, spectacole premiate de Ministerul Culturii din Austria). Pentru Capela din Cluj a Ordinului „Vasile cel Mare”, pictează cele patru Icoane Împărătești și una cu Încoronarea Maicii Domnului („Când am revenit în România după ’89, am vizitat sediul Ordinului «Vasile Cel Mare». Văzînd că făceau slujba în demisol şi aveau o ţesătură de covor cu Cina cea de Taină, am mers acasă în Italia şi am pictat patru icoane împărăteşti şi le-am adus cadou, pentru ca să-şi facă un iconostas vrednic de ei şi de Dumnezeu”). Pentru Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj pictează o icoană menită a fi dăruită Papei Benedict XVI cu ocazia primirii de către acesta a titlului de Doctor Honoris Causa („Şi cînd Papă Benedict al XVI-lea a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Cluj, atunci m-au rugat, am vorbit cu d-l Andrei Marga de la Universitate ce să-i facă cadou. Ar trebui o icoană, dar mai deosebită, mi-au spus. Şi atunci mi-am adus aminte şi am spus că este o icoană deosebită pentru că este cu toţi episcopii greco-catolici martiri, şi asta este un unicat. Imediat s-a dus, a vorbit acolo, la Ordinul «Vasile Cel Mare», stareţul a fost de acord şi încîntat să o trimită Papei, cu condiţia să le-o pictez la loc…”). „Venită în Bucureşti, am restaurat, cred, cel puţin 1500 de icoane, dacă nu chiar mai mult”, îi mărturisea în 2007 lui Marius Vasileanu.

Cetățeană de onoare a localității Petrova, marea sa dragoste identitară – strîns împletită cu memoria tatălui ei, prigonit de bezbojnicia bolșevică (a murit în detenţie, în 1952) – a rămas pînă la capăt Maramureșul. Antecesorii Liviei Piso-Filipașcu au făcut parte din înalta nobilime a Regatului Apostolic și posesiunile familiei de Dolha și Dolha & Petrova se întindeau odinioară pe un areal cu o suprafață de 5 ori mai mare decît Maramureșul de azi! Despre familia de Dolha și Dolha & Petrova investigația nobiliară din 1752 afirmă: „Omnes Petrovay in possessione Petrova degentes (…) hi quoque Petrovay in Rosalya degentes (…) quoque Petrovay in Dragomerfalva degentes. (…) … inquam praevio modo annotati ex aeternitatis vinculo, ut ipsi invicem coram nos perhibuissent, juncti, siquidem tam productionem certarum donationalium quondam Caroli primi regis Hungariae de Anno 1326 emanatarum, antiquitatem familiae suae Petrovayanae alius Dolhayanae de Petrova edoctam fecissent (…) eandem familiam ab antiquo et quidem tempore longissimo possessionatam esse,  pluribus in possessionibus haereditariam et possessionatam esse constaret, per Nos pro indubitatis nobilibus habiti et recogniti (…) Resolutio Comitatus: Est idubitata et possessionata in possessionibus Petrova, Leordina, Ruscova, Rus Poyiana, Rosalya, Dragomerfalva, ac aliis pro indubitat determinatur” (Protoc. Prod. Nob. Anni 1752, pp. 1-2). Membrii familiei au primit nume secundare în 1763. Ei însă nu semnau niciodată cu numele secundar fără a fi însoțit de predicativul DE PETROVA, legat de privilegiile liberbaronatului, care garanta statutul de „NOBILES PRIMAE CLASSIS, NIHIL CONTRIBUENTES”.

Sprijinită cu același devotament de soțul său, ultimele două decenii de viață și le-a dedicat cu abnegație îngrijirii (textuale și grafice) și editării pe spese proprii a celor două lucrări postume ale tatălui său, Pr. Prof. Dr. Al. Filipașcu: Patronime maramureșene și Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română (două ediții), de o inestimabilă valoare istoriografică.

Tot împreună cu soțul său, construiește – exclusiv prin resurse proprii – la Vișeul de Sus, în 2011-2013, „Centrul Expozițional Documentar al Nobililor Români Maramureșeni” (în a cărui Aula Magna realizează două mari picturi istorice în frescă), inaugurarea făcîndu-se sub auspiciile Casei Regale a României. Înființează în același timp FUNDAȚIA ION ȘI LIVIA PISO, care înzestrează acest Centru cu o pădure de 97 ha, iar anual organizează colocvii cu subiecte din istoria Maramureșului. Un Maramureș asupra căruia, de bună seamă, Livia Filipașcu-Piso, marea doamnă DE PETROVA, va veghea în eternitate, cu îngerii și cu sfinții.

Liviei Piso i-a fost dat să se stingă din viața aceasta în tîrziul toamnei lui 2019, la 88 de ani (este înmormîntată la Cimitirul Bellu), dar amintirea ei arde mai vie ca oricînd în mințile și în inimile celor ce au cunoscut-o. Dumnezeu s-o odihnească și să ne facă vrednici de dreapta ei pomenire!

Răzvan CODRESCU

INTERMEZZO LIRIC: CÎNTEC DE PRAG

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Rămași nedeslușiți ca niște rune,

ne facem vad spre veacul de apoi,

sperînd că cerul va citi în noi

mai mult decît pămîntul poate spune.

Cu multe rele și puține bune,

ne-ncredem milei sfinte amîndoi

și nu privim spre lume înapoi

de teamă că tristețea ne-ar răpune...

Ce-am fost deja a devenit poveste,

iar ce vom fi e taină-nfricoșată...

De vreun folos iubirea ne mai este

sau stă sub semnul lui „a fost odată”?

Cînd sîntem sub, e rost s-ajungem peste?

Și Dumnezeu e drept să nu ne bată?

Răzvan CODRESCU

RIDENDO CASTIGAT MORES (CXVI)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

MONSTRUOASA FILIAȚIE

LA CÎTE GENERAȚII...?

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Discuțiile despre oportunitatea unei eventuale confruntări dialogale între „mut” și „țoapă” nu mi se par doar oțioase (în condițiile în care știm cu toți despre cine și despre ce este vorba), ci de-a dreptul ridicole, avînd în vedere că lucrurile sînt destul de clare după primul tur: bun sau rău, Iohannis va obține în turul al doilea, la un scor mai lejer sau mai strîns, un al doilea mandat prezidențial, orice ar zice unii sau oricît nu le-ar plăcea. Zarurile au fost deja aruncate, iar disputele electorale dintre cele două tururi au tot mai mult aspectul unor aflări în treabă sau al unor crize de frustrare (deopotrivă penibile și sterile). Nici eu nu sînt foarte încîntat de Iohannis (chiar dacă-i apreciez un anume „ambalaj”), nici de cîrdășia lui cu liberalismul de bîlci dîmbovițean (Caragiale e cu noi!), dar dacă alternativa o reprezintă Dăncilă și jegurile ei tutelare, atunci, într-o lume normală la cap, nici n-ar mai trebui să încapă discuție. Ba ar trebui să-I mulțumim în genunchi lui Dumnezeu că ne-a păzit – mai degrabă pe nemeritate – de rușinea de a o avea în fruntea statului pe proasta absolută a țării și a mapamondului (cu prisosință dovedită ca atare) – țoapă, lălîie, agramată, incultă, incompetentă, iar pe deasupra mînjită cu toate dejecțiile penalității ambiante, într-un pseudo-partid de tip mafiot, mai puturos decît smîrcurile de la Căcîna. Dacă asta-i „partida națională”, cum par să pretindă la unison neaoșiștii „roșii” și „verzi”, cărora Sputnik le dă azimutul, atunci eu unul prefer să mă vîndă „nemțălăul” străinătății euro-americane, eretice și capitaliste!

Mă întreb doar retoric ce or aștepta – nu zic mîrla acefală, dar unii care chiar „se pretind” – de la o eventuală confruntare Iohannis-Dăncilă? Să-l bage Dăncilă în buzunar pe Iohannis și să răstoarne soarta alegerilor?! La cîte generații trebuie să fii sifilitic ca să-ți poți imagina așa ceva? Și dacă chiar s-ar întîmpla asta, printr-o minune (a minunilor), cine și ce ar avea de cîștigat? La cîte generații trebuie să fii sifilitic ca să-ți dorești perpetuarea unei puteri care a jefuit și a spurcat tot ce a reușit să atingă, punînd țara pe butuci și prefăcîndu-ne în panaramele sinistre ale lumii civilizate (ajungînd chiar și de rîsul curcilor bulgărești)? La cîte generații trebuie să fii sifilitic ca să nu realizezi, nici în ceasul al unsprezecelea, că Iohannis e ca și ales, iar alternativa – ratată deja, slavă Domnului! – nu-i decît năluca scabroasă a viermilor de closet? La cîte generații..., prostime larvară și deșteptăciune ulcerată? Mai puteți – și mai vreți – să vă vindecați de sifilisul mental al ideologiilor și de visceralitatea resentimentară a marginalității troglodite? Dacă da, realitatea crudă vă așteaptă, vrednici și solidari, la fapte, nu la trăncăneli, într-o țară în care totul este de făcut și pe care Dumnezeu o mai rabdă, probabil, numai pentru morții ei!

Răzvan CODRESCU