UN OM, O CARTE (IV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Modesta ediţie din 1998

DUMITRU (TACHE) FUNDA

ŞI DATORIA MĂRTURISIRII

Prin pasiunile pro şi contra pe care le-a stîrnit în epocă, precum şi prin ecourile ei de lungă durată, în ciuda unei istorii atît de potrivnice, Mişcarea Legionară, tutelată de figura emblematică a lui Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), a reprezentat una dintre cele mai profunde şi mai complexe "aventuri" (în sensul de "înfruntare a destinului") din viaţa publică românească, sfîrşind prin a angaja o întreagă generaţie şi acoperind deopotrivă zona social-politică şi zona moral-spirituală – fenomen aproape unic în contextul general al dreptei europene.

Desigur, între ceea ce a fost în realitate Mişcarea Legionară şi imaginea publică tendenţioasă care i s-a creat (printr-o conlucrare mistificatoare a tuturor fronturilor stîngii) există o diferenţă pentru mulţi incredibilă. Pe de altă parte, legendei negre făurite de propaganda stîngistă (fie ea comunistă sau democrată) unii supravieţuitori ai vechiului legionarism au căutat să-i opună un fel de legendă aurită, tentată să împingă nevoia apologetică spre o retorică exaltată, greu digerabilă pentru spiritul mai degrabă circumspect al generaţiilor mai noi. Dacă însă legenda neagră a devenit aproape curentă, legenda aurită circulă în cercuri destul de restrînse, ceea ce-i întăreşte aerul de partizanat marginal.

Le revine în primul rînd istoricilor oneşti răspunderea de a scoate din legendă trecutul legionar, printr-o analiză lucidă a faptelor şi ideilor, ţinîndu-se seama de contextul epocii respective (atît intern, cît şi internaţional), dar şi de anumite permanenţe ale gîndirii româneşti de dreapta (de la Hasdeu şi Eminescu pînă la Eliade şi Ţuţea), de care legionarismul nu poate fi izolat. Abia atunci Mişcarea Legionară va putea fi cîntărită în adevărata ei amploare şi semnificaţie, cu virtuţile şi cu viciile pe care le-a avut, ca orice înjghebare omenească supusă relativismului istoric. Se pare, însă, că deocamdată onestitatea morală şi profesională a istoricilor noştri rămîne în grea suferinţă, după o jumătate de veac de ideologizare marxistă. Ce-i drept, un Gh. Buzatu (secondat de cîţiva colaboratori mai tineri) a deschis deja calea unei reconsiderări istoriografice corecte a legionarismului [1]; începutul a fost făcut, dar prejudecăţile sînt departe de a fi fost biruite.

În orice caz, istoricul de azi sau de mîine nu se va putea dispensa, dincolo de alte izvoare documentare, de mărturiile directe ale celor angajaţi în marea aventură legionară, începînd cu literatura "clasică" a legionarismului (în fruntea căreia stau scrierile lui Codreanu, Moţa şi Marin) şi terminînd cu scrierile de dată mai recentă, cum este şi volumul semnat de Dumitru Funda, După 60 de ani mistificarea continuă. Cui foloseşte? (Editura Fundaţiei Buna Vestire, Bucureşti, 1998, în condiţii editoriale jenant de modeste; s-ar impune o nouă ediţie, "reparatorie", a aceleiaşi edituri) [2].

Acuzaţia de "subiectivism" nu poate funcţiona generic şi aprioric, fie şi numai pentru că nu se poate renunţa la principiul audiatur et altera pars. Supravieţuitorii vechilor structuri legionare (fie că este vorba de persoane angajate "la vîrf" în desfăşurarea evenimentelor, fie că este vorba de simpli "ostaşi" ai Mişcării, nivelurile de percepţie fiind complementare) au şi dreptul, şi datoria de a se face ascultaţi, mai ales că adeseori este vorba de oameni de înaltă ţinută morală şi intelectuală, mărturisitori nu doar cu vorba sau cu condeiul, dar şi cu întreaga lor viaţă de jertfelnică luptă anticomunistă, de fidelitate creştină şi naţională. Desigur, nota de "subiectivitate" este implicită, dar numai prostia sau reaua-voinţă poate confunda principial subiectivismul cu mistificarea tendenţioasă. Discursul "subiectiv", cîtă vreme este onest şi întemeiat pe probe/argumente, nu este nici nefolositor, nici neavenit [3]. În fond, ce înseamnă "obiectivitatea" dincolo de concreteţea diferiţilor "subiecţi"? În faţa unui "punct de vedere" nu trebuie să ne întrebăm dacă este "obiectiv" sau "subiectiv", ci dacă este onest şi coherent.

Legionar vechi, de origine macedo-română (n. 1916, la Hrupiştea, în Macedonia grecească [4]), format de timpuriu în spiritul lui Codreanu, autorul acestei cărţi, inginerul Dumitru Funda ("Tache", cum îi spuneau cei apropiaţi şi cum este cunoscut în cercurile legionare), a fost nu doar martorul, ci şi protagonistul multor evenimente importante de după asasinarea "Căpitanului" (1938), mişcîndu-se în structurile superioare ale Legiunii. Chiar octogenar, omul impresiona prin vitalitate şi luciditate, iar memoria sa părea să funcţioneze fără greş. Toţi cei ce l-au cunoscut, legionari sau nu [5], pot mărturisi despre exemplaritatea trecutului său anticomunist, fie că este vorba de luptele legionare din preajma lui 1940, fie că este vorba de înfruntarea prigoanei bolşevice de după 1945 (a fost deţinut politic şi deportat în Bărăgan, între 1948 şi 1964), fie că este vorba de hărţuielile neîncetate ale Securităţii de după 1964.

Desigur, asemenea tuturor "machedonilor", paginile sale vădesc o evlavie cu totul deosebită faţă de "Căpitan" (a cărui "linie", în primul rînd moral-spirituală şi numai în al doilea rînd politică, se regăseşte în noţiunea de "codrenism") şi o mărturisită inaderenţă faţă de aşa-numitul "simism" (care pare a fi inversat raportul, punînd în primul plan obiectivele politice imediate). Polemicile interlegionare nu lipsesc nici din cartea aceasta, dar ele îşi păstrează un aspect de echilibru şi urbanitate, caracteristic întregului scris al autorului. De altfel, după 1989, inginerul Dumitru Funda s-a numărat printre cei ce au făcut eforturi în direcţia unei medieri (din nefericire, eşuate) în conflictul păgubos dintre cele două tabere legionare (conflict adîncit şi întreţinut mai ales de mediile legionare din Exil, acutizat în Ţară abia după 1990, cu riscul de a fi lăsat moştenire şi noii generaţii de aderenţi ai "crezului legionar"). Probabil că dacă mai mulţi vechi legionari influenţi ar fi manifestat "disponibilitatea la dialog" (ca să întrebuinţez o sintagmă la modă) a autorului acestei cărţi, atunci conflictul ar fi fost în mare măsură dezamorsat, mai ales după moartea "Comandantului" (1993). În orice caz, portretul pe care i-l face, spre exemplu, regretatului Gheorghe Brahonschi (m. 1997), "simist" notoriu, dar legionar ireproşabil, onorează atît pe cel evocat, cît şi pe cel care evocă, demonstrînd că adevărata calitate umană depăşeşte conjuncturile şi netezeşte calea armoniilor esenţiale, în acel duh creştin pe care, altminteri, toţi legionarii îl revendică discursiv (şi în absenţa căruia legionarismul, cu împlinirile sau cu neîmplinirile lui, n-ar mai fi decît o "bisericuţă" politică între altele...) [6].

Textele reunite în volum sînt diverse şi incitante; unele au mai fost publicate, de-a lungul anilor '90 (mai ales în Cuvântul românesc din Canada şi în Puncte cardinale), dar aici capătă parcă o nouă însufleţire, ca notele disparate cînd se regăsesc într-o simfonie. Unele zugrăvesc evenimente la care autorul a luat parte (ridicarea, de la Spitalul Militar din Braşov, a celor sortiţi decimării, în ajunul carlistei "nopţi a cuţitelor lungi"; arestarea în Cadrilater a maiorului Dinulescu, asasinul "Căpitanului"; darul de trei sute de oi făcut lui Codreanu de vajnicii macedoneni ş.a.m.d.), altele se constituie în memorabile portrete (Corneliu Codreanu, Petre Ţuţea, Petre Pandrea, Corneliu Coposu, Nicolae Cojocaru, Gheorghe Brahonschi etc.), iar cîteva ţin de registrul polemicii de idei şi principii (cei vizaţi fiind fie legionari cu vederi divergente, precum un Sebastian Mocanu sau un Filon Verca, fie adversari de cele mai diverse categorii: Regele Mihai I, Andrei Pleşu, Virgil Măgureanu ş. a.).

Biografia autorului (căreia i se pot identifica, pe baza textelor antologate, următoarele etape: rădăcinile şi formaţia intelectuală, luptele legionare ale primei tinereţi, experienţa închisorilor şi lagărelor comuniste, surogatul de "libertate" de pînă în 1989, apoi polemicile postdecembriste, cu o atenţie deosebită nu doar asupra ultimelor înjghebări de sorginte legionară, dar şi a situaţiei mai generale din A.F.D.P.R.) [7] se topeşte, practic, în destinul obştesc al unei Românii martirizate, conştientizat cu iubire şi cu durere, dar şi cu o cotruşiană "nădejde flămîndă de izbîndă". Semnatarul cărţii a fost tăiat, fără îndoială, din stofa celor care pot fi zdrobiţi, dar niciodată înfrînţi, atestînd, o dată în plus, uriaşa forţă formativă şi mobilizatoare a "şcolii spirituale" create de "geniul" lui Codreanu [8].

Scrisul apologetic şi mărturisitor al inginerului Dumitru Funda rămîne limpede şi măsurat, străbătut de căldura unui crez slujit cu onestitate, capabil să trezească respect chiar şi atunci cînd afirmaţiile par discutabile sau insuficiente. Cartea prezintă interes deopotrivă documentar, ideologic, moral şi sentimental; fluxul ei depăşeşte cazul individual al autorului şi devine mărturie a unei generaţii crucificate, care reclamă o dreaptă judecată, cu morţii şi cu viii ei. Pe alocuri, tablourile se colorează, fără ostentaţie, cu pasta pitorească a vieţii aromâneşti [9], trec prin ele "armatolii" ca nişte umbre legendare şi răzbate printre tuşe glasul tainic al "dimîndării părinteşti". O chemare cu care duhul lui Dumitru Funda, cel "adăugat la neamul său" în august 1999, s-a făcut una, în eternitate.

Răzvan CODRESCU

[1] A se vedea, între altele, Kurt W. Treptow, Gh. Buzatu,"Procesul" lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), Colecţia "Românii în istoria universală", Iaşi, 1994, sau Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia dreptei româneşti (1927-1941), Ed. FF PRESS, Bucureşti, 1996.

[2] Dacă ar fi să încercăm o clasificare a principalelor surse informative asupra legionarismului (atît sub aspect faptic, cît şi sub aspect doctrinar), ea ar putea arăta astfel (incluzînd nu doar poziţiile "partizane", ci şi pe cele potrivnice sau "obiectivate"): I. Literatura legionară şi prolegionară (românească sau străină) – 1) din faza "clasică" (anii '30-'40), 2) din faza Exilului postbelic (anii '50-'80), 3) din faza postcomunistă (mai ales din anii '90); II. Literatura antilegionară: 1) democrato-stîngistă, 2) antonesciană, 3) comunistă, 4) strict evreiască; III. Literatura istoriografică cu pretenţii de obiectivitate: 1) românească (Gh. Buzatu etc.), 2) străină (Armin Heinen etc.); IV. Arhivele oficiale (guvernamentale, diplomatice, militare, poliţieneşti, juridice etc.): 1) româneşti, 2) străine; V. Declaraţiile orale ale unor martori autorizaţi (şi consemnate de persoane autorizate). În "literatura" problemei se includ nu doar volumele sau broşurile (expuneri doctrinare, expuneri istorice, comunicate, manifeste, pagini memorialistice, pagini de corespondenţă etc.), ci şi articolele sau menţiunile din mass media (scrise sau "audio-vizuale", mai vechi sau mai noi, din ţară sau din străinătate, cu o prudentă prioritate acordată presei contemporane evenimentelor). În ce priveşte "literatura legionară şi prolegionară", de la un moment dat (a doua jumătate a deceniului al cincilea) trebuie să se ţină tot mai serios seama de divergenţele (adeseori foarte derutante) dintre punctul de vedere "simist" şi cel "antisimist" (sciziune care constituie marea tragedie internă a legionarismului postbelic). Numai din însumarea şi analiza critică şi comparativă a tuturor acestor categorii de surse poate rezulta o imagine relativ obiectivă a "fenomenului legionar".

[3] Nu contestă nimeni că există şi discursuri (pro)legionare de un "subiectivism prost", în care interesele partizane şi zelul propagandistic conduc spre o formă de idolatrie triumfalistă, anumite realităţi fiind eludate sau "ajustate", iar limbajul alunecînd fie spre o grandilocvenţă găunoasă şi desuetă, fie spre o anumită violenţă radicalistă şi suburbană. Asemenea discursuri se compromit prin ele însele şi nu pot face obiectul de interes al unui cercetător serios. Se întîmplă însă ca ele să aibă echivalente în discursul antilegionar curent, aproape fără excepţie de o oarbă visceralitate, împinsă pînă la injurie şi calomnie (mai ales sub pana publiciştilor de origine evreiască sau a "fosilelor" ideologice ale vechiului regim). Este oarecum curios că "subiectivismul prost" este remarcat îndeobşte numai în contul anumitor persoane sau grupări (neo)legionare, iar nu şi în contul împătimiţilor adversari ai dreptei naţional-creştine!

[4] Unde a şi urmat şcoala primară, gimnaziul şi liceul, abia studiile politehnice făcîndu-le la Bucureşti.

[5] Să remarcăm, în treacăt, că un Corneliu Coposu, bunăoară, îl preţuia în mod deosebit. A se vedea, în volumul în discuţie, textul intitulat "Cu privire la «extreme»".

[6] Realitatea este că, sub aspect pur politic, legionarismul poate falimenta (iar după unii a şi falimentat, laolaltă cu celelalte mişcări europene de dreapta); însă prin deschiderea lui moral-spirituală, prin civismul său creştin, acţionînd social "în paralel cu linia Bisericii", el nu poate falimenta decît o dată cu creştinismul însuşi.

[7] L-am cunoscut – ca şi pe bunul său prieten dr. Ionel Zeană (n. 1912), tot macedo-român – într-o lungă călătorie pe traseul Bucureşti-Budapesta-Londra-Glasgow-Toronto-Hamilton, în 1992, şi am fost profund impresionat de extraordinara energie de care dădeau dovadă, deşi se apropiau amîndoi de 80 de ani.

[8] Îmi vine în minte un pasaj din Memoriile lui Mircea Eliade: "Şi mai tîrziu, cînd tragedia se consumase, unul din lucrurile care mă fascinau mai mult era să descopăr aceeaşi credinţă, neclintită, la puţinii supravieţuitori ai măcelurilor" (ed. Humanitas, 1991, vol. II, p. 30; întregul capitol XVI este închinat de Eliade problemei legionare şi experienţei personale din lagărul de la Miercurea-Ciuc).

[9] Capitolul "Mişcarea Legionară şi aromânii" este unul dintre cele mai interesante ale cărţii. Mai menţionez, în treacăt, că sora sa, Atena, a fost căsătorită cu un alt legionar de vază, Leonte Radu din Sibiu (şi el cu ani grei de închisoare). La aromâni, angajamentul legionar era împărtăşit, foarte adesea, de familii întregi.

RIDENDO CASTIGAT MORES (XXXIII)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Ghici a cui e mîna!

OAMENI CARE AU FOST: GEORGE MANU

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

GENIUL ÎN ZEGHE

Ceea ce am putea numi rezistenţa prin cultură pare să fie o caracteristică a recluziunii legionare şi poate că ar merita cercetată mai îndeaproape, ca mod specific de a răspunde la "teroarea istoriei". Ultimul număr al Axei – revista elitei gardiste – a fost făcut în decembrie 1933, nu mult înainte de asasinarea lui I. G. Duca, în închisoarea de la Jilava, unde cuibul omonim, în frunte cu Ion I. Moţa şi Vasile Marin, a stat zăvorît abuziv cîteva săptămîni, spre a nu putea activa electoral. Codreanu, în ultima detenţie (1938), premergătoare asasinării sale, a (re)citit Biblia şi a redactat faimoasele însemnări de la Jilava. În lagărul pentru legionari de la Miercurea Ciuc (1938-39), îşi aminteşte Radu Gyr ("Suferinţă, jertfă şi cîntec"), "Nae Ionescu domina lagărul cu formidabila lui linie de gîndire şi de scrutare a evenimentelor, cu prestigiul cu care, bolnav, suporta sufe­rin­ţa, cu demnitatea şi nobleţea cu care întîmpina toate şicanele jan­dar­mereşti şi toate rigorile cumplite ale lagărului", încît zbirii puterii erau de-a dreptul "exasperaţi de liniştea solemnă cu care Profeso­rul îşi ţinea lecţiile universitare în faţa noastră, transfor­mînd lagărul în elită intelectuală şi zidurile triste ale dormitorului, în a­cademie". Mai tîrziu, în temniţele comuniste, au rămas celebre conferinţele docte ţinute de un Nichifor Crainic sau de un Petre Ţuţea, ori povestirile unui Ovidiu (Puiu) Cotruş (nepotul poetului Aron Cotruş), capabil să repovestească pagină cu pagină romane întregi (mai ales Război şi pace), depăşind treptat sfera audienţei legionare (se înghesuiau să-i asculte nu doar şi alte categorii de deţinuţi, dar şi unii dintre gardienii de serviciu: "Să nu-nceapă ăla, bă, pînă nu vin şi eu!"). Dar, în această privinţă, cazul cel mai notabil [1] rămîne cel al profesorului George Manu, despre care memorialistul Demostene Andonescu (confirmat de numeroşi alţii) spune că "dacă este adevărat (şi, de bună seamă, este) că închisorile comuniste au fost adevărate universităţi [...], atunci «Universitatea Aiud» l-a avut ca «rector», între anii 1954 şi 1961 (anul morţii sale), pe profesorul George Manu" [2].

Pionier al fizicii nucleare, savant de reputaţie mondială încă din anii '30 [3], omul era o adevărată enciclopedie, iar cultura sa umanistă nu era cu nimic mai prejos de cultura sa ştiinţifică [4]. "Filosofia, teologia, dreptul, filologia, şi mai cu seamă literatura, erau domenii în care se mişca cu aceeaşi uşurinţă ca şi în domeniul său de specialitate..." [5]. Alte surse indică o şi mai mare varietate a domeniilor: a mai ţinut în închisoare lecţii sau prelegeri de istorie, geografie, matematică, economie, limbi străine (îndeosebi franceză şi engleză).

Monograful său [6], regretatul Gheorghe Jijie [7] (care a stat cu el în aceeaşi celulă, la Aiud), relatează, printre atîtea alte lucruri uimitoare, că "pe timpul cînd se vorbea de Coreea şi războiul de acolo, la una din plimbările în cerc, Nistor Chioreanu i-a şoptit pe apucate: «Măi George, scrie-ne şi nouă ceva despre Coreea, că în afara faptului că este o peninsulă a Asiei de răsărit, mare lucru nu prea ştim!». N-au trecut decît 3-4 zile şi circula în toată Zarca o tăbliţă cu două feţe scrise: pe prima faţă, o hartă a Coreei, executată cu o precizie de cartograf, cu toate rîurile, cu toate golfurile şi denumirile lor, cu toate oraşele, căile ferate, cum cred că nici un profesor de specialitate coreean n-ar fi putut s-o facă; pe a doua faţă se dădeau date economice, cuprinzînd producţia de cărbune, ţiţei, minereu de fier, mangan, cupru, suprafeţele agricole, cele cu livezi, păduri, păşuni, lungimea totală a drumurilor, a căilor ferate, principalele surse de energie şi aşa mai departe. La alte 3-4 zile a început un serial pe bucăţi de săpun cu preistoria Coreei, înşirînd migraţiile de popoare dinspre vest şi sud-vest către est, punînd totul în legătură cu marea migraţie a popoarelor mongolice spre America. A urmat apoi istoria Coreei, pe alte plăcuţe. Acesta era omul!".

Lui i se datorează, în mare parte, şi metodele ingenioase de comunicare indirectă şi/sau "scriere" care au funcţionat, îmbunătăţite treptat, pînă la lichidarea închisorilor politice (1964).

"În această perioadă [1954-1961], Aiudul era populat de foarte mulţi tineri care fuseseră arestaţi de pe băncile şcolii sau ale universităţilor şi erau, deci, cu studiile neterminate şi instrucţie incompletă. Majoritatea acestora, avizi de a învăţa, apelau, pentru a-şi completa bagajul de cunoştinţe, la «bătrâni», care, în marea lor majoritate fiind intelectuali, le puneau la dispoziţie cunoştinţele lor. Printre cei mai activi în acest sens s-a dovedit a fi, fără îndoială, profesorul George Manu. În toată această perioadă, el a transmis, prin viu grai, celor care au avut norocul să împartă celula cu el, ori prin Morse (profesorul Manu era un morsist desăvîrşit) celor din celelalte celule, zeci şi sute de conferinţe, prelegeri ori lecţii [...], care erau memorate ori scrise pe pereţi, pe bucăţi de săpun, pe cioburi de sticlă etc. şi apoi transmise din celulă în celulă şi din om în om. Mulţi dintre cei care au ieşit din închisoare cu temenice cunoştinţe de limbă şi literatură engleză, de exemplu, lui îi datorează acest lucru. Eu nu l-am cunoscut personal, însă multe dintre lecţiile şi conferinţele ţinute de el au ajuns şi în celula în care mă aflam, astfel că multe din cunoştinţele pe care le-am dobîndit în închisoare lui i le datorez.

Profesorului George Manu i se datorează şi adaptarea alfabetului Morse la necesităţile temniţei (două puncte îngemănate în loc de linie), precum şi inventarea scrierii, cu ajutorul alfabetului Morse, pe firul de aţă. Odată, un grup de studenţi, care erau la un alt etaj decît cel pe care se afla el, i-au cerut (prin Morse, bineînţeles) să le transmită cîteva dintre principiile de bază ale Constituţiei americane. Profesorul a refăcut din memorie, cu aproximaţie, toate cele şapte articole ale Constituţiei respective [8] şi aştepta un moment propice ca să le transmită la destinaţie. Tocmai în acel moment s-a deschis uşa şi gardianul a dat celor din celulă ac şi aţă pentru cîrpirea echipamentului Văzînd aţa, profesorului Manu i-a venit ideea să transpună pe ea, în alfabet Morse (un nod dublu, linia, un nod simplu, punctul) textul pe care îl avea de transmis. Cu migală şi cu multă răbdare, făcînd mii de noduri, a reuşit să «scrie» pe cîteva zeci de metri de aţă textul celor şapte articole ale Constituţiei americane. A făcut apoi un ghem pe care l-a transmis destinatarilor împreună cu instrucţiunile de decodare. Această nouă metodă de scriere a constituit o adevărată revoluţie a sistemului de comunicare din închisoare. Şi a dat multe dureri de cap celor care vegheau ca deţinuţii să nu comunice între ei" [9]. 

Gheorghe Jijie scrie în monografia pe care i-a închinat-o: "Era de o ingeniozitate uluitoare. Metoda cu emulsia de săpun întinsă pe funduri de gamele, pe scîndurele, pe talpă, pe cîrpe, pe cioburi de sticlă, era rodul inventivității lui inepuizabile. Pe acestea scria cu vîrful unui ac, cu litere de tipar foarte mici, deși avea 20 dioptrii la ochelari. Așa au circulat lecțiile lui de istoria Angliei sau a Franței, geografia lumii, lecțiile de limba franceză sau engleză. Apoi, după însușirea metodei de către noi toți, poeziile lui Radu Gyr, Nichifor Crainic și ale altor poeți de-ai noștri..."; şi conchide: "Această dragoste de a cunoaște, transmisă din om în om – asemenea lumînărilor din seara Învierii, care se aprind de la una la alta – a inundat Zarca, apoi Aiudul și apoi, prin cei plecați, toate închisorile, fiind una dintre formele cele mai puternice de rezistență – rezistența spiritului, învățată de la el".

Cine era acest geniu în zeghe, astăzi aproape uitat de lumea largă românească?

Nepot al vestitului general Gheorghe Manu (1838-1911, ilustrat în Războiul de Independenţă şi în viaţa politică a sfîrşitului de secol XIX), al cărui nume l-a şi purtat [10], se trăgea dintr-o familie – Manno – cu vechi origini italieneşti (veneţiano-genoveze [11]), strămutată la Constantinopol în secolul al XVI-lea (înainte de cucerirea turcească), apoi în Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XVIII-lea (prin strămoşul Mihail Manu, mare logofăt al Patriarhiei Ecumenice, căsătorit cu o domniţă fanariotă – Constanţa Caragea? Smaranda Mavrocordat? – şi răposat la 1754), înrudită, în diferite grade, cu Brîncovenii, Cantacuzinii, Mavrocordaţii şi Ghiculeştii.

Viitorul profesor s-a născut la 13 februarie 1903, în Bucureşti. Din pricina unor debilităţi fizice, familia îi asigură şcolarizarea la domiciliu, cu excepţia ultimelor două clase de liceu, urmate la Nancy (1919-1921). Se înscrie apoi la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti, de unde iese în 1925 dublu licenţiat: în ştiinţe matematice şi în ştiinţe fizico-chimice. În 1926 obține certificatul de studii superioare de chimie-fizică și radioactivitate al Facultății de Științe din Paris şi va lucra o vreme (1927-1934) la Institut du Radium, pregătindu-și doctoratul (vezi nota a treia), pe care-l obţine cu mențiunea Très honorable. Mînat de patriotismul care-i va conforma întreaga viaţă (pe cît de nobil, pe atît de păgubos), declină oferta de a rămîne cercetător la Institut du Radium și revine în România, ca asistent la Facultatea de Științe din București (1935), unde nu va apuca să ajungă decît pînă la gradul de conferențiar (1945). În subsolul facultăţii, ajutat de bunul său prieten Radu Grigorovici, a amenajat, într-o încăpere mai degrabă improprie, un modest laborator de fizică atomică pentru studenți – primul din România.

În 1936 se căsătorește cu Sonia Poulieff, cu care va avea un fiu, Şerban Alexandru Manu [12], stabilit în Franţa din anul 1982 (şi încă în viaţă).

Simpatizant mai vechi, în 1937 intră efectiv în Mişcarea Legionară, fără a avea activităţi politice notabile pînă la dizolvarea oficială a acesteia, din ianuarie 1941. A fost un admirator al lui Codreanu, dar nu şi al lui Horia Sima, iar asasinarea lui Iorga l-a indignat profund. Abia în 1943, spre a nu-şi lăsa camarazii la nevoie, acceptă să fie pentru o vreme comandant interimar al Mişcării în ţară (Horia Sima şi majoritatea vîrfurilor legionare, cîte mai supravieţuiseră evenimentelor, se aflau pe atunci în străinătate), văzîndu-şi însă, în paralel, şi de cariera universitară. După sfîrşitul războiului, se dedică în exclusivitate mişcării naţionale de rezistenţă împotriva bolşevismului, iar în 1948 este arestat și condamnat, în "Procesul grupului de complotiști, spioni și sabotori" (procesul "Marii Trădări Naţionale", cum i s-a spus propagandistic în epocă), la muncă silnică pe viață.

Alcătuise (începînd din 1945) şi trimisese, în primăvara lui 1947, în Statele Unite şi Marea Britanie un amplu studiu-raport intitulat mai întîi România între Rusia și Europa, iar în cele din urmă În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupație rusească, semnat cu pseudonimul Testis Dacicus ("Martorul dacic""; identitatea autorului n-a fost lămurită decît în urma anchetelor dure de după arestarea sa) şi al cărui scop este formulat pe scurt în prefață: "Prezentul studiu are drept scop să descrie în mod obiectiv felul în care un popor mic este nimicit în mod sistematic de o mare putere [...] El intenționează să informeze pe orice persoană imparțială, și în special pe conducătorii celor două Puteri Occidentale, Statele Unite și Imperiul Britanic. Aceste state și-au asumat în mod voluntar obligații precise prin Charta Atlanticului, care a devenit acum Charta Națiunilor Unite. Astfel, națiunile amenințate de invazie străină și subjugare au fost îndreptățite să spere într-un viitor mai bun. [...] Ar fi păcat ca aceste speranțe să fie înșelate" (din nefericire, au fost înşelate cu asupra de măsură, de la Yalta la Malta, iar George Manu a trăit şi el dramatic şi a murit cu speranţa deşartă a "venirii americanilor", care în realitate nu au avut, nici o clipă, nici cea mai mică intenţie serioasă în acest sens) [13]. Autorul oferea – întemeiat pe o informaţie absolut impresionantă, pe care rămîne şi astăzi uimitor şi insuficient elucidat cum a putut-o aduna, într-un timp relativ scurt şi în condiţii de clandestinitate! [14] – o analiză detaliată, în unsprezece capitole, a situaţiei politico-socio-economice a României ocupate şi a perspectivelor ei imediate. Dactilografiat în mai multe exemplare, în limbile română și engleză (dar se păstrează şi o traducere parţială în franceză), studiul a fost expediat prin intermediul misiunilor civile și militare americane și britanice din România. Se pare însă că, prin agenții K.G.B. infiltrați în serviciile secrete anglo-americane, el a ajuns şi la cunoştinţa Kremlinului... Păstrată ca document secret decenii de-a rîndul, cartea a fost editată relativ recent: Testis Dacicus (George Manu): În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupație rusească, Editura Kullusys, București, 2004, recomandabilă rămînînd ediţia Gheorghe Manu, În spatele Cortinei de Fier: România sub ocupaţie rusească / Testis Dacicus (George Manu), Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011, îngrijită profesional şi cu un serios studiu introductiv de Silviu B. Moldovan (cercetător C.N.S.A.S., probabil în momentul de faţă cel mai bun cunoscător al biografiei şi operei lui George Manu [15]).

Încarcerat şi anchetat constant cu o sălbăticie greu de imaginat, a trecut şi pe la Baia Sprie şi Gherla, dar cea mai mare parte a detenţiei a făcut-o la Aiud. S-au exercitat presiuni imense asupra lui pentru ca să accepte "autodemascarea" şi să semneze o declaraţie de "desolidarizare" de propriul trecut, nu doar pentru a-l îngenunchea personal, dar şi pentru că atitudinea lui ar fi cîntărit foarte greu în economia psiho-morală a celorlalţi deţinuţi (cum a cîntărit şi cea a lui Radu Gyr, care pînă la urmă s-a lăsat înduplecat să cedeze, nu atît din slăbiciune, cît pentru a-i "dezlega" pe cei care-şi făcuseră din el un reper de rezistenţă şi de a căror soartă se simţea răspunzător, cum colonelul Crăciun, parşiv, îi repeta întruna). Cu profesorul Manu n-a mers: el a ales rectitudinea cu orice preţ, iar preţul final a fost moartea.

Fostul deţinut politic Gabriel Bălănescu, în cartea lui de memorii Din împărăția morții (Ed. Gordian, Timișoara, 1994), povesteşte întreitul refuz care i-a precedat profesorului sfîrşitul mucenicesc:

"George Manu a făcut tuberculoză ganglionară... Medicul oficial nu putea indica un tratament decît cu avizul comandantului închisorii și al ofițerului politic. A doua zi după diagnosticarea bolii, George Manu a fost chemat de comandantul penitenciarului, colonelul Crăciun, care i-a cerut o declarație de desolidarizare. George Manu a răspuns negativ la cererea colonelului și, ca urmare, a fost dus din nou în zarcă. Relatarea acestui episod o am direct de la George Manu, cu care comunicam zilnic, cît am rămas deasupra celulei în care era izolat.

După două sau trei luni, același medic... îi diagnostichează tuberculoză pulmonară. A urmat din nou întrevederea cu colonelul Crăciun, condiționîndu-i tratamentul de o declarație în sensul pomenit. George Manu, care nu era un om al compromisurilor, răspunde din nou negativ, dar de această dată, puțin iritat, răspunsul i-a fost mai dur. În aceeași zi, mîncarea a primit-o strecurată, adică numai zeamă. Acest regim alimentar s-a prelungit pe o durată de cîteva luni, astfel încît George Manu, la scurt timp, nu se mai ținea pe picioare. Cu toate acestea, lecțiile lui de geografie, istorie, engleză, filosofie etc. continuau cu aceeași febrilitate, fie prin morse la zid, fie prin morse pe firul de ață...

În fine, după încă un timp, două sau trei săptămîni, același medic... îi diagnostichează meningită tuberculoasă. În aceeași zi, profesorul Manu este din nou chemat de colonelul Crăciun, care avea pe biroul său cîteva flacoane de streptomicină... și alte medicamente antibiotice occidentale.

– Le vezi? – îi spune lui George Manu colonelul Crăciun. Iată medicamentele care te pot salva. Privește-le, sînt numai medicamente occidentale, în care aveți încredere voi! Dă-mi declarația și te salvez!

George Manu a răspuns și de astă-dată: Nu.

Acesta a fost ultimul răspuns...".

Demostene Andronescu îşi încheie astfel evocarea din cartea citată:

"Cu toate presiunile care s-au făcut asupra lui, el a refuzat demn şi fără ostentaţie orice compromis. Pentru atitudinea sa fermă şi fără echivoc, profesorul Manu a plătit cu viaţa. Din pricina regimului inuman la care a fost supus în urma refuzului său categoric de a face declaraţiile care i se cereau, boala i s-a agravat. Ultimul diagnostic pus de medicul oficial al închisorii, doctoriţa Balea, în prezenţa colonelului Crăciun, a fost meningită t.b.c. Tratamentul însă i s-a refuzat şi de data aceasta, fiindu-i condiţionat de semnarea declaraţiei care i se cerea. S-a stins din viaţă împăcat cu sine şi cu toţi din jur, în aprilie 1961, în infirmeria Aiudului, unde a fost internat doar cu cîteva ore înainte de a muri".

Era, mai exact, 12 aprilie 1961. Împlinise în februarie 58 de ani. Cuvintele sale testamentare au fost: "Să le spui tuturor că nu am făcut nici un compromis!". Aceasta s-a vrut şi rămîne pînă la urmă capodopera vieţii lui.

Posteritatea sa e încă problematică. O fundaţie neolegionară îi poartă numele, patronînd lunarul de tiraj confidenţial Permanenţe şi avînd o destul de bogată producţie editorială (din păcate, adeseori subculturală şi obtuz partizană). Rămîne greu de spus dacă, pe această cale, s-a făcut memoriei profesorului un serviciu sau un deserviciu.

Pe lîngă monografia subiectiv-memorialistică şi pios-ditirambică a lui Gheorghe Jijie, regizorul Nicolae Mărgineanu (fiu de fost deţinut politic) l-a evocat mult mai convingător într-un bun film documentar, "George Manu – Rectorul din Zarca Aiudului", dar nici conştiinţa publică, nici comunitatea ştiinţifică românească nu par deocamdată permeabile la memoria şi la mesajul savantului-martir. După ce în partea finală a vieţii geniul lui s-a nevoit în zeghea de teroare a comunismului roşu, azi memoria lui se nevoieşte în zeghea de uitare a comunitarismului albastru. Dar Dumnezeu mai are încă răbdare cu noi...

Răzvan CODRESCU

[1] Las la o parte fenomenul Gafencu, cu tot grupul din jurul său, căci acolo dimensiunea era în mult mai mare măsură mistică decît culturală.

[2] Reeducarea de la Aiud..., Editura Christiana, Bucureşti, 2009, cap. "Grupul «recalcitranţilor»", subcap. "Profesorul George Manu".

[3] Teza sa de doctorat (îndrumată de Marie Curie), Recherches sur l'absorption des rayons α, a fost publicată în Annales de physique (1934) şi a devenit referenţială în bibliografia de specialitate a vremii. În 1940 publică primul volum (despre izotopi, momentele nucleare şi radioactivitate) al tratatului Fizica nucleară, ce ar fi urmat să aibă trei volume (pe al doilea, despre transmutările nucleare, şi pe al treilea, despre teoria nucleului, nu a mai apucat să le scrie, fiind abătut şi înghiţit de vitregia vremurilor).

[4] Şi, nota bene, nu a pus niciodată ştiinţa deasupra credinţei: "Trăim într-un veac al ştiinței şi credem că totul se rezolvă prin ştiință. Vă spun eu, un om care am stat pe microscop: nu prin știință, nu prin laborator, ci prin credință". Din acest punct de vedere, seamănă mult cu Alexandru "Codin" Mironescu, savantul-scriitor din gruparea Rugului Aprins trecut şi el prin temniţele comuniste.

[5] Ibidem.

[6] George Manu. Monografie, Editura Elisavaros, București, 2002.

[7] Născut la 10 iunie 1919 în Botoşani, vajnic luptător anticomunist, a executat 13 ani de închisoare (1948-1961), trecînd pe la Jilava, Aiud, Gherla, Văcăreşti, Periprava etc. (fratele său, Ioan Jijie, a murit în temniţa de la Aiud). A trecut la Domnul pe 12 iunie 2012.

[8] Constituţia Statelor Unite, datînd din 1787, are 7 articole şi 27 de amendamente.

[9] Demostene Andronescu, loc. cit.

[10] S-a impus mai ales sub forma George, desigur şi sub influenţa versiunii franceze: Georges Mano.

[11] Pe blazonul familiei figurează o mînă (mano) ieșind din apă.

[12] Ajuns inginer, deşi la inima sa avea mai degrabă literatura şi arta dramatică (îşi aminteşte cum tatăl său îi declama din Cyrano de Bergerac a lui Edmond Rostand, piesă pe care o ştia integral pe dinafară, în original!).

[13] A se vedea, între altele, cărţile lui Nicolae Baciu Yalta şi crucificarea României (Ed. Europa, Roma, 1983, reed. Fundaţia Europeană Drăgan, f. l., 1990) şi Agonia României (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990), sau Mihail Sturdza, România şi sfîrşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută (Ed. Dacia, Rio de Janeiro – Madrid, 1966, reed. FRONDE, Alba Iulia – Paris, 1994, şi Criterion Publishing, Bucureşti, 2004), dar şi Dan Amedeu Lăzărescu, De-o fi una, de-o fi alta... de-o fi Yalta, de-o fi Malta (Ed. A.G.I.R., Bucureşti, 2000).
[14] Se pare că, printre altele, avusese acces neoficial, prin Anton Golopenţia (care va sfîrşi şi el în închisoare), la anumite arhive secrete de stat, pe care le "fotografiase" cu memoria sa colosală. La anchetă a făcut dovada procedurii: a cerut să i se deschidă o carte de telefon la o pagină oarecare şi, după ce s-a uitat pe ea preţ de cîteva minute, a reprodus totul întocmai!

[15] Rămîne incredibilă absenţa lui George Manu din martirologiul editat în 2007 de Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (deşi d-l Silviu B. Moldovan s-a numărat printre principalii realizatori).

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CXXVIII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

2006

MEMENTO GULAG

ÎN VENDEEA

Nu sînt foarte mulţi cei care ştiu că 27 ianuarie este Ziua Internaţională a Holocaustului (la 27 ianuarie 1945 a fost închis primul lagăr de la Auschwitz). Şi încă şi mai puţini sînt însă cei care ştiu că 7 noiembrie este Ziua Internaţională a Gulagului, zi închinată memoriei victimelor comunismului. Această zi are încă un statut semi-oficial, întrucît Parlamentul European, unde de mai multe ori s-a făcut propunerea, nu a acceptat pînă acum instituirea acestei comemorări, ceea ce arată cît de dificilă este încă deschiderea conştiinţei europene către o înţelegere a dezastrului istoric care a însemnat comunismul.

Vladimir Bukovski, vajnicul disident rus, este cel care a ales 7 noiembrie ca zi a Gulagului, 7 noiembrie 1917 fiind momentul luării puterii de către bolşevici. 7 noiembrie era ziua în care pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice (şi în ţările sovietizate) se serba "Marea Revoluţie din Octombrie" (7 noiembrie după calendarul gregorian echivalează cu 25 octombrie după calendarul iulian). Această dată, care în plus este ajunul zilei Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, este foarte bine aleasă, pentru că ea arată esenţa puterii comuniste. Comunismul, care a început la 7 noiembrie, înseamnă pur şi simplu Gulag: aceasta este ecuaţia istoriei.

În anii care au trecut Ziua Gulagului a fost marcată prin conferinţe internaţionale la Roma (2003), Bucureşti (2004) şi Berlin (2005). Anul acesta [2006] "Memento Gulag" a avut loc în Franţa, la universitatea catolică (ICES, adică Institut Catholique d’Etudes Supérieures) din oraşul La Roche-sur-Yon, în Vendeea.

De ce în Vendeea şi nu într-un alt loc? De ce Vendeea este cea care s-a oferit să fie gazdă comemorării morţilor terorii comuniste? Nici un alt loc nu putea fi mai potrivit: Vendeea ştie şi îşi aminteşte. Morţii ei au fost primii morţi în valul terorii ideologice care a culminat în Uniunea Sovietică şi s-a împrăştiat pe toată planeta. Cum spunea Soljeniţîn: "Experienţa Revoluţiei franceze ar fi putut să fie suficientă pentru ca organizatorii raţionalişti ai «fericirii poporului» să tragă concluziile necesare. Dar nu s-a întîmplat aşa! În Rusia, totul s-a desfăşurat şi mai rău încă, la o scară incomparabil mai mare. Numeroase metode pline de cruzime, practicate de Revoluţia franceză, au fost docil reaplicate pe trupul Rusiei de către comuniştii leninişti şi specialiştii internaţionalişti, iar gradul lor de organizare şi caracterul sistematic au depăşit cu mult pe cel al Iacobinilor".

Aceste cuvinte le-a rostit Soljeniţîn la 25 septembrie 1993, cînd, pe drumul său de întoarcere din exil către Rusia, a făcut un singur popas: în Vendeea, pentru a asista la inaugurarea Memorialului de la Lucs-sur-Boulogne. La Lucs-sur-Boulogne, la 28 februarie 1794, 500 de oameni, mai ales femei şi copii, au fost arşi de vii în biserică, de către "coloanele infernale" ale Revoluţiei franceze. Pentru Soljeniţîn, acest moment al inaugurării memorialului a fost unul de viziune înlăcrimată asupra terorii care a bîntuit lumea din Franţa pînă în Rusia şi dincolo de ea. Văzînd Memorialul "eroicei Vendei", el a văzut "cu ochii minţii monumentele care într-o zi vor fi ridicate în Rusia, mărturii ale rezistenţei noastre ruseşti în faţa urgiilor hoardei comuniste". "Am traversat împreună cu voi", le-a spus Soljeniţîn la sfîrşit vandeenilor, "secolul XX, acest secol care a fost, de la un capăt la altul, un secol al terorii, încoronare îngrozitoare a acelui Progres la care visase atîta secolul XVIII. Astăzi, cred, tot mai mulţi francezi vor înţelege mai bine rezistenţa şi sacrificiul Vendeei, le vor aprecia mai mult şi le vor păstra cu mîndrie în memorie".

Într-adevăr, nu este deloc întîmplător că "Memento Gulag" a avut loc anul acesta în Vendeea. Soljeniţîn a marcat comuniunea de destin şi de spirit între Vendeea martiră şi cei care au trăit suferinţa comunismului şi rezistenţa împotriva lui. Rămînînd credincioasă chemării ei, Vendeea păstrează memoria propriilor săi eroi şi a eroilor care, în alte părţi şi în alte timpuri, au continuat aceeaşi luptă: nu ştiu cîte licee din lume poartă numele lui Soljeniţîn, dar în Vendeea există, din anul 2005, "Le Collège Alexandre Soljenitsyne", în localitatea Aizenay.

Da, Vendeea ştie şi îşi aminteşte. Această mică regiune din vestul Franţei, la sud de oraşul Nantes şi rîul Loira (10.000 kilometri pătraţi, 800.000 locuitori), s-a ridicat în martie 1793 împotriva acelei revoluţii care i-a omorît regele şi distrus legea (Point de roi, point de loi, "Unde nu e rege, nu e lege" a fost unul din refrenele revoltei), care i-a alungat, persecutat, omorît preoţii, şi care supunea întreg poporul marii "reeducări": formarea "omului nou", cel "fără prejudecăţi", adică fără Dumnezeu (creştinismul a fost interzis), fără tradiţii, fără memorie. Împotriva acestei revoluţii s-a ridicat Vendeea. Nu a fost o mişcare de partizani (ca şuanii din Bretagne), şi nu a fost nici o răscoală populară obişnuită. A fost altceva. S-au ridicat ţăranii, şi ei s-au dus la nobili şi i-au rugat să vină, şi au format – lucru unic în istorie – o formidabilă armată. De aceea, ceea ce s-a petrecut în Vendeea nu se numeşte "revolta" sau "răscoala Vendeei", ci les guerres de Vendée, "războaiele Vendeei". Vendeenii au format o armată, o armată fără uniformă – erau săteni în straiele lor obişnuite –, dar reprezentată printr-un simbol pe care toţi l-au arborat spontan: o mică inimă brodată, inima arzătoare a lui Hristos (le sacré coeur). (Şi astăzi simbolul Vendeei este inima lui Iisus.) Dacă vreodată a fost o mişcare de rezistenţă pură, firească – luptă pentru libertatea de a fi om, fiinţă a lui Dumnezeu şi fiinţă istorică, purtătoare a unei comunităţi organice –, aceasta a fost Vendeea, ceea ce face din ea simbolul rezistenţei ce avea să vină în faţa comunismului.

Rezistenţa vendeenilor este un capitol introductiv la rezistenţa împotriva comunismului, iar represaliile care au venit după aceea au arătat, la rîndul lor, ceea ce avea să se întîmple mai tîrziu.

Represaliile împotriva populaţiei din Vendeea, care nu a cerut altceva decît libertatea de a-şi păstra credinţa şi legea (l’autel et le trône), nu s-au limitat la cîteva masacre răzleţe, oricît de oribile ar fi fost ele. Aici a fost o decizie de stat de a şterge de pe faţa pămîntului "rasa blestemată" (la race maudite) a celor ce gîndesc altfel. Exterminarea sistematică a populaţiei din Vendeea este de aceea considerată un genocid, "primul genocid de natură ideologică" din istoria modernă.

Legea din 1 august 1793 hotărăşte că "Vendeea trebuie să devină un cimitir naţional", iar cea din 1 octombrie acelaşi an cuprinde ordinul de "exterminare a tuturor locuitorilor". Cum avea să spună generalul François-Joseph Westermann în raportul său oficial: "Vendeea nu mai există [...]. Am îngropat-o în mlaştinile şi pădurile din Savenay. După ordinele primite, am strivit copiii sub copitele cailor, am masacrat femeile – acestea, în orice caz, nu vor mai aduce pe lume bandiţi [...]. Pe drumuri sînt cadavre peste tot [...]. Mila nu este un sentiment revoluţionar".

De la 21 ianuarie la 15 mai 1794, Vendeea a fost străbătută în lung şi lat de cele 12 "coloane infernale". Totul a fost ars şi orice om întîlnit a fost omorît, în mod special femeile (le sillon générateur, brazda fertilă din care iese "rasa de bandiţi") şi copiii ("viitorii bandiţi").

În 1802, Chateaubriand se reîntoarce din exilul lui din Anglia şi descoperă Vendeea, cîndva pămînt "fertil", "transformată într-un pustiu". "Acest ţinut", scrie Chateaubriand, "purta, ca un vechi luptător, cicatricele şi mutilările care au fost preţul vitejiei sale. Oseminte albite de timp, ruine înnegrite de flăcări îţi izbeau privirea".

Forţele republicii revoluţionare trecuseră într-adevăr pe acolo. Cîţi au murit? Între 120.000 şi 250.000 de oameni, adică între 15 şi 30 % din populaţie. În răstimp de 18 luni. Şi pentru că nu era suficient, trebuia şi ca numele de Vendeea, sinonim cu răzvrătirea, cu "fanatismul" şi "prejudecăţile" (adică în primul rînd credinţa creştină), să dispară. Memoria trebuia ştearsă. Numele de Vendée a fost înlocuit cu Vengé: revoluţia s-a răzbunat!

           

*

Oraşul în care s-a ţinut "Memento Gulag" este, cum am spus la început, La Roche-sur-Yon, capitala Vendeei. La Roche-sur-Yon, nume care s-ar putea traduce cu "stînca de pe rîul Yon" (oraşul este construit pe piatră de granit, deasupra văii Yon-ului), este un oraş de provincie cu un farmec deosebit. O adiere blîndă vine dinspre Oceanul Atlantic, care e la numai 20-30 de km. Acest La Roche-sur-Yon, pe care îl vedem astăzi, este un oraş tînăr, oraşul pe care l-a construit Napoleon, începînd cu 1804, pe "ruinele înnegrite de flăcări" ale Vendeei devastate de trupele revoluţionare.

În La Roche-sur-Yon se află cea mai tînără universitate catolică a Franţei, universitate înfiinţată în 1990. În această universitate, în aula mare, în prezenţa multor profesori, studenţi şi elevi de liceu, s-a desfăşurat ziua intensă a memoriei Gulagului. Pe unii dintre cei care un ţinut comunicări îi cunoaştem bine: Vladimir Bukovski, Stéphane Courtois (autorul principal al volumului Cartea neagră a comunismului), Dario Fertilio (ziarist la Corriere della Sera, secretar al organizaţiei "Comitatus pro Libertatibus"); pe alţii mai puţin, aşa cum este Mathyas Kolos, unul dintre participanţii la revolta din Ungaria, din 1956, şi traducătorul, în limba franceză, al cărţii Le cri de la taïga de Aron Gabor, care este considerată ultima mare operă literară a gulagului. Din delegaţia română au făcut parte, între alţii, Marius Oprea, Ruxandra Cesereanu, Raluca Grosescu.

Nu poate fi vorba în acest articol de a face un rezumat al fiecărei comunicări în parte. Ele vor fi publicate, şi ne vom putea întoarce atunci cu comentarii. Acum voi reliefa numai cîteva puncte. "Memento Gulag" înseamnă recuperarea memoriei. Comunicările au fost o întoarcere către trecut – un trecut trăit, un trecut care trebuie mai departe cercetat şi înţeles. Două teme mari au structurat ziua: istoria comunismului de la raportul Hruşciov la revolta din Ungaria (anul acesta [2006] este o jumătate de secol de la marea revoltă a Ungariei împotriva comunismului); comunismul şi ieşirea din comunism în România. A vorbi despre gulag este a continua lupta împotriva comunismului, luptă care nu s-a încheiat. Comunismul există încă (China, Cuba, Coreea de Nord, Vietnam), iar în ţările unde a fost zdruncinat se petrece o întoarcere spre comunism (Rusia, Ungaria, republicile din Asia), a subliniat Bukovski. Şi în Occident se constată puterea comunismului, nu numai în minţi, ci şi în angrenajul politic. Nu se poate ignora forţa pe care comunismul o are încă, de exemplu, în Italia, faptul că preşedintele Italiei, Giorgio Napolitano, a susţinut invazia sovietică în Ungaria, sau că preşedintele Camerei Deputaţilor (Fausto Bertinotti) "este nu un fost, ci un actual comunist", a spus Dario Fertilio.  Procesul comunismului, care nu a putut avea loc de jure, a afirmat Vladimir Bukovski, amintind de încercarea lui de a organiza procesul comunismului la Moscova, poate avea loc de facto: aceasta este misiunea zilei de 7 noiembrie. Ceea ce nu s-a putut realiza ca un proces juridic, poate fi făcut prin memento, prin puterea memoriei.

*

Memoria ţine de domeniul spiritului. A-ţi aminti şi a înţelege este o luptă pe care o dă spiritul împotriva morţii şi a răului. În faţa comunismului ca "negare a spiritului", despre care a vorbit François Boulêtreau, rectorul universităţii catolice din La Roche-sur-Yon, se ridică "afirmarea spiritului", despre care am vorbit eu la "Memento Gulag". În faţa "vastei otrăvi" care este minciuna comunismului, s-a ridicat din chiar adîncurile gulagului spiritul omenesc care redescoperă cuvîntul purtător de adevăr. În faţa terorii, a haosului şi a morţii s-a ridicat arta, cu ordinea şi frumuseţea ei, poezia şi muzica (de la Radu Gyr la Traian Popescu [cel zis "Macă", autorul oratoriului Calvarul]). Suferinţa a devenit o cale către Dumnezeu. Cum o spun versurile din închisoare ale lui Radu Gyr: Cu necerşită slavă Tu mă-ncarci/ şi-n cuie cînd sfinţenia mă frînge,/ oftînd mă uit la rănile prea largi/ şi-Ţi cresc alături, sînge după sînge ... ("Identitate")

*

Şi Vendeea are poezia, muzica, folclorul ei de rezistenţă. Şi în această privinţă aceste două lumi se apropie. În faţa urgiei, vendeenii au ascuns documente, povestiri, memorii, unele din ele descoperite tîrziu, abia în timpul nostru.

"Memento Gulag" în Vendeea are o semnificaţie cu totul deosebită. Evident, "Memento Gulag" este universal şi se cuvine marcat peste tot în lume. Dar legătura de destin şi de spirit între "Memento Gulag" şi Vendeea rămîne ceva aparte. Aici, în Vendeea, înţelegi mai bine lungul şi pustiitorul drum, presărat cu milioane de victime, al iluziilor utopice care se ridică împotriva Vieţii şi a ordinii Spiritului. Aici, în Vendeea, înţelegi mai bine că este posibil pentru un popor de a-şi păstra memoria şi de a-şi cinsti eroii şi martirii.

Monica PAPAZU

[Danemarca]

* Monica Papazu, "Memento Gulag în Vendeea", în Puncte cardinale, anul XVI, nr. 12/192, decembrie 2006, p. 2 (rubrica "Rănile istoriei").

Autoarea articolului

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – "Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – "Fiziologia trepăduşului" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – "Pe marginea unei decepţii" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – "Viaţa – proprietate de stat" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – "Sensul unităţii creştine" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – "San Juan de la Cruz: Romances" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – "Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – "Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – "Iarba verde de acasă…" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – "Doar o vorbă să-ţi mai spun…" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – "«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – "Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – "Între zoón politikón şi homo religiosus" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – "Apocalipsa şi ştiinţa" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – "Stafia comunismului la Paris"   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – "«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – "Falimentul speranţei" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – "Masoneria şi organizaţiile internaţionale" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – "Ispita «iubirii»" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – "Apostrof-area ca asasinat moral" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – "Fabulă cu trandafir" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – "Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – "Aspecte ale dialogului religie-cultură…"

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – "Puncte cardinale 100": "La aniversară", "Măcel de Buna Vestire", "Marginalii" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – "Cronica unei gafe editoriale" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – "Epica Holocaustului…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – "Lecţia americană" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – "Demonizarea Americii" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – "«Dictatura bunului simţ»…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – "În sfîrşit, Acasă…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – "Anul Eminescu", "Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – "Cine eşti dumneata, domnule Neştian?" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – "Demitizarea" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – "Maxime Egger: Cum am devenit ortodox" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – "Marea iertare" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – "Maica Mihaela" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – "Un luceafăr pe columna cezarilor" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – "Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – "Supără realitatea sau formularea ei?" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – "Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – "Odihna de Eminescu" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – "Mesianismul Dreptei" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – "Misiunea românilor în istorie" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – "Obligaţiile unei conştiinţe morale" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – "Naţionalismul şi România de azi", "Menirea generaţiei noastre" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – "Lichidarea unei legende" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – "Pentru o Europă unită a naţiunilor" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – "Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – "Despre a fi altfel" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – "Pentru un naţionalism european" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – "Caracterul naţional al Ortodoxiei" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – "Un evreu renegat avertizează America" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – "In memoriam: Horia Bernea", "Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – "Europa lui Hristos" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – "Ziua judecăţii" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – "Interviu cu istoricul Neagu Djuvara" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – "Elitele şi partidele politice" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – "Revolta «omului recent»" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – "Naţionalism şi democraţie" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – "Perversiunea naţional-comunistă" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – "Isteria antifascistă" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – "Moştenirile lui Horia Bernea" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – "Veşti triste din Spania" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – "Mai bine prea tîrziu decît niciodată!" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – "Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – "Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – "Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – "Cultul monştrilor" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – "Nu-i pace sub măslini..." (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – "Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – "De la vulgaritate la perversiune" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – "Dimensiunea cosmică a dorului" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – "Călătorie în «buricul pămîntului»" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – "Taina fratelui" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XC) – "Conceptul de medicină creştină" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – "Cazul Paulescu văzut cu ochii altora" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – "Political correctness?" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – "Tîlcuirea patristică a Psalmului 50" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – "Un clown pentru Nobel?" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – "Chilia isihastului în lume" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – "Paul Goma «antisemit»?" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – "Catedrala Mîntuirii Neamului..." (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – "Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – "August roşu: circ fără pîine" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (C) – "«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CI) – "Erosul care mişcă lumile" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CII) – "Sfinţita rugăciune" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CIII) – "Păcatul lui Onan" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIV) – "Dante, Infernul, Cîntul XXXIV" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CV) – "Acatistul Sfinţilor Români din închisori" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVI) – "Giulgiul din Torino: o provocare perpetuă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVII) – "Tentative de purificare" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVIII) – "La despărţirea de Papa Ioan Paul II..." (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIX) – "Cine a fost Teodor M. Popescu?" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CX) – "Cuvînt prevenitor despre idolatrie şi magie" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXI) – "Cultul eroilor la români" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXII) – "Miza unui linşaj mediatic" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIII) – "Biblia lui Robespierre" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIV) – "Imoralitatea apartenenţei la francmasonerie" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXV) – "Împotriva falsului ecumenism" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVI) – "De la Facere la Apocalipsă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVII) – "O uşă interzisă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVIII) – "Pe marginea unei blasfemii" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIX) – "Un portret al Căpitanului la copilărie" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXX) – "«Am vrut să-l împuşc pe Ceauşescu»" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXI) – "Ciobanul şi «futelniţa»" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXII) – "Luciferismul de larg consum" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIII) – "Adevărata dramă de la Petru-Vodă" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIV) – "În jurul unei neînţelegeri" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXV) – "Ofensiva homosexualilor"

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVI) – "Ultima biruinţă a lui Ştefan cel Mare"

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVII) – "«Sfîntul» Mişa din Clejani"