SUMARUL BLOGULUI
Dumitru Cristea (1927-2000)
DUMITRU CRISTEA
SAU POEZIA CA DESTIN
I
N-am avut bucuria să-l cunosc pe Dumitru Cristea față către față, dar
am auzit de timpuriu despre el de la foștii săi camarazi și l-am păstrat în conștiința
mea ca pe o legendă a închisorilor, atît pentru memoria sa prolifică, de
care rămîne pe veci legată posteritatea lui Radu Gyr [1], cît și pentru curajul și rectitudinea cu care și-a purtat
crucea, dincolo și dincoace de gratii [2].
Deși cu formație inginerească (în domeniul minier, din care și-a
cîștigat existența cît a fost liber), viața sa se poate spune că a stat, încă
din prima tinerețe, sub semnul poeziei ca destin.
A venit pe lume în 29
martie 1927, la Negreşti, localitate dobrogeană de pe malul rîului Urluia, la
60 kilometri de Constanţa, fiind primul fiu natural al lui Stan Cristea şi al
soției sale Ştefana (care mai aveau un băiat înfiat, Ioniță, și cărora ulterior
li se vor naște alți doi: Gheorghe şi Constantin). După ce a făcut clasele
primare în locul de baștină, a urmat Liceul Industrial din Constanţa, absolvit
în 1944, apoi Institutul de Subingineri mineri şi chimico-metalurgi din Baia Mare (strămutat
între 1940 și 1945, ca urmare a Diktatului de la Viena, la Brad, în inima
Apusenilor), unde a activat în cadrul Frăţiei de Cruce afiliate Grupului
studențesc „Bohotici”,
de la Cluj (Bohotici era comandandtul Frățiilor de Cruce din Ardealul de Nord,
avîndu-l ca adjunct pe astăzi mult mai cunoscutul Ion Gavrilă Ogoranu). „Securitatea
ştia că noi acţionăm, dar n-avea dovezi. Pur şi simplu noi «spărgeam»
manifestaţiile ungureşti. [...] Nici azi nu pot uita, şi nici ierta, manevrele
de-atunci ale ungurilor din Ardeal, care făceau tot felul de manifestări prin
care, tulburînd ordinea, voiau să arate că ei nu pot trăi în România. Nimic mai
fals! Nimeni nu-i deranja cu nimic... Dar urlau cît puteau mai tare. «Urlete»
care deranjau orice om cinstit. Aşa am ajuns să particip şi eu la unele
contramanifestaţii” [3]. În 1948,
absolvind Secţia Mine ca şef de promoţie, a fost
repartizat la Mina de Cărbuni Anina.
În același an, în
toamnă, a fost însă arestat pentru prima oară de către organele de Securitate
ale noului regim, reținut pentru anchetă la Oravița și Satu Mare, apoi
judecat de Tribunalul din Cluj și condamnat, în toamna anului următor, la 6 ani
temniţă grea, pentru „activitate legionară”. A fost întemnițat, pînă în 15 octombrie
1954, la Aiud (unde o vreme a lucrat ca matriţer în atelierele închisorii, dar
în 1952 a fost transferat la Zarcă, în cele mai dure condiții de recluziune).
Bolnav de TBC, se
întoarce acasă, la Negreşti, și se pune pe transcris poeziile lui Radu Gyr memorate
în anii de detenție. Internat de urgenţă la Spitalul TBC din Constanţa, a luat
cu el şi cele trei caiete (care conţineau în jur de 300 de poezii),
încredințîndu-le apoi în taină bunului său prieten Constantin (Costică) Neicu (profesor
din Constanţa, cîndva colaborator la ziarul Universul al lui Stelian Popescu [4]), şi el fost deţinut politic.
Ajutat de fostul
subdirector al Institutului de Subingineri din Baia Mare, prof. ing. Aron
Popa, reuşeşte să se angajeze la Mina „Iulia”, în apropiere de Tulcea, unde a
devenit chiar diriginte de şantier. Aici a cunoscut-o pe Dorina – Tudorina
Manea –, tînără absolventă a Şcolii Tehnice Postliceale de Geologie, cu care n-a
întîrziat să se căsătoreească și cu care l-a avut pe unicul său fiu, Cornel (n.
15 iulie 1956).
În vară, după ce
postul de radio „Europa Liberă” [5]apucase
să difuzeze poezii inedite de Radu Gyr, Securitatea a pus mîna pe caietele
lui Dumitru Cristea, reconstituind, fie și doar parțial, „traseul” invers pe
care circulaseră – Sava Marinescu (avocat din Bucureşti), Victor Clonaru
(avocat din Bucureşti), Valeriu Cristescu (avocat, fost prefect de Prahova),
Constantin Neicu, Dumitru Cristea... –, astfel că, abia strămutat cu familia
de la Mina „Iulia” la Exploatarea Minieră „Banatul” din Lugoj, este arestat
din nou, la 1 aprilie 1958, fiind inițial condamnat pe viață, apoi la „numai”
25 de ani temniţă grea, pentru „uneltire împotriva orînduirii socialiste”.
În același an este arestată și soția sa: „Era 15 iulie, cînd Corneluş,
fiul nostru, împlinea 2 ani. Mi-au pus tot felul de întrebări la care n-aveam
cum să le răspund. După vreo trei zile, m-au băgat la carceră, iar în 9
septembrie ‘58 m-au scos, fără să poată afla de la mine ce voiau securiştii.
Pur şi simplu nu eram implicată în nici o maşinărie pe care o gîndeau ei... Habar
n-aveam de caietele scrise. Mitică îmi spusese multe poezii... Cu astea m-a şi «dus»
Mitică... Ştia foarte multe! Şi de la François Villon la Charles Baudelaire, ca să
nu mai vorbesc de cele ale marilor poeţi români Octavian Goga sau Lucian Blaga,
«uitaţi» în vremea aceea de manualele şcolare... Patru ani şi jumătate. Un an
şi jumătate la Constanţa, la Securitate; la Jilava, trei luni; doi ani, cei
mai crunţi, la Miercurea Ciuc, iar restul la Arad şi Oradea, cînd au început să
ne pregătească pentru ieşirea din închisori...” (mărturie consemnată de
Constantin Mustață).
După ce a trecut
prin beciurile Securităţii din Reşiţa și Timişoara, Dumitru Cristea a stat
închis 4 ani la Constanța (unde povestea că l-au ținut legat fedeleș, pînă se
toceau lanţurile, pe care i le-au schimbat de șase sau de şapte ori!) și – cu
o scurtă trecere pe la Jilava – 2 ani la Aiud (unde l-a mai apucat, în „Zarcă”,
pe Nichifor Crainic, despre care vorbea cu multă venerație). A fost eliberat
la 37 de ani, în vara lui 1964, ca urmare a decretului de grațiere generală a
deținuților politici.
După eliberarea
definitivă, a lucrat, cu diferite funcții, în domeniul minier: la Exploatarea
„Bistriţa” din Piatra Neamţ, la Exploatarea Minieră Leşul Ursului, la
Combinatul Minier Gura Humorului, la Combinatul Minier „Oltenia”. La 55 de
ani, s-a pensionat de boală (suferise un infarct miocardic în 1980).
A participat cu
entuziasm la evenimentele din decembrie 1989, care l-au prins la Gura Humorului,
unde a și fost ales în Consiliul local al Frontului Salvării Naţionale. Prin
autoritatea sa morală, a prevenit comiterea unor acte necugetate şi a
contribuit la instaurarea ordinii în zonă.
La începutul lui 1991, însoțit la București de cumnatul său, Pompiliu
Manea (1935-2015, distins profesor universitar la Cluj și prosper om de
afaceri), recuperează de la SRI „Caietele Radu Gyr” confiscate de vechea
Securitate („Mergeam pe străzile Bucureştiului şi plîngeam de fericire.
Sărutam caietele, pe care nu mai sperasem să le recapăt”) și o contactează de
fiica poetului, Simona Popa (care le-a valorificat editorial în anii următori,
împreună cu Zaharia Marineasa [6]).
În toamna lui 1993, după o viață de peregrinări de-a lungul și de-a latul
țării, s-a stabilit definitiv la Purani (satul de obîrșie
al lui Constantin Noica), lîngă Alexandria, în casa părintească a soţiei sale.
Răposat (stop
cardiac) la Bucureşti, în casa cumnatului său, pe 1 februarie 2000, la doar cîteva
zile de la externarea din Spitalul Fundeni, a fost înmormîntat la Purani.
„Trist! Era o zi răcoroasă de început de februarie. S-au adunat, la priveghi,
toți cei ce l-au iubit. Și au fost mulți! Au plîns și i-au cîntat refrene pe
care, pînă atunci, nu le-am auzit niciodată. Slujba a adus la Purani mulți
preoți, între care și pe cel din Gura Humorului, venit special, în numele
bucovinenilor, spre a-i aduce ultimul omagiu”, își amintea Pompiliu Manea.
Pagină din „Caietele Radu Gyr”
II
L-am întîlnit în mai multe rînduri – la Cluj, la Sibiu, la București
– pe cumnatul său, Pompiliu Manea („Pompi”, pentru cei apropiați), care l-a
însoțit atunci cînd s-a dus să recupereze caietele confiscate de vechea
Securitate și care i-a fost ca un înger păzitor în ultima parte a vieții, iar
după moarte i-a vegheat destinul postum, cu cea mai nobilă devoțiune. „Cît
despre «caietele Gyr» - relata acesta –, nici părinţii nu le-au cunoscut. Nici
chiar sora mea, Tudorina, soţia lui. Caietele au fost scrise înainte de
căsătoria lor, apoi «arestate» de Securitate, după ce au «colindat» prin zeci
de mîini... Un lanţ lung, din care Securitatea a surprins doar cîteva zale.
Despre ele nu s-a discutat în familie, iar eu însumi le-am văzut tîrziu, după
1990, cînd au fost recuperate din arhivele fostei Securităţi şi date
publicităţii... Radu Gyr n-a avut de unde să ştie că Dumitru Cristea – dar cred
că au fost şi alţi «memoratori», chiar dacă nu la fel de prodigioşi – a învăţat
pe de rost 300 de poezii, le-a transcris din memorie în trei caiete, urmînd ca
peste ani să vadă lumina tiparului [...] şi să reintre în circuitul cultural”.
Dacă n-ar fi făcut decît să memoreze aceste 300
de poezii și să-și riște pentru ele viața și libertatea, a lui și – fără voie –
a celor apropiați, Dumitru Cristea tot ar merita cu prisosință reverența
noastră. Ne-a rămas însă de la el mai mult decît atît.
Nu i-a fost dată bucuria să-și vadă versurile originale editate în timpul
vieții, dar trei volume i-au apărut succesiv la scurt timp după strămutarea la
cele veșnice:
- Zbucium și poezie, ediție
elaborată de Constantin Mustață, cu o prefață și selecție de Adrian Popescu,
Editura Societății Culturale Pro Maramureș „Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2001,
187 pagini (volum pe care l-am semnalat, la vremea respectivă, în Puncte cardinale, unde am reprodus și
poezia „Jugul împilării”);
- Viața mea, ediție
îngrijită de Constantin Mustață, prefață: Doru Moțoc, postfață: Constantin
Cubleșan, Editura Studia, Cluj-Napoca, 2002, 128 pagini;
- Ție, Doamne!, volum
îngrijit de Constantin Mustață și prefațat de Doru Moțoc, Editura Mediamira,
Cluj-Napoca, 2004.
Mai recent, sub egida Fundației Sfinții Închisorilor (vezi mai sus,
nota 2) și la generoasa inițiativă a d-rei Maria Axinte, versurile sale au apărut
pentru prima oară la un loc, păstrîndu-se ordinea din volumele menționate.
Așa stînd lucrurile, abia în 2001, prin volumul Zbucium și poezie, am ajuns să-l descopăr cu propria sa creație, în
care simți la cine a ucenicit, dar care are și nota sa de originalitate [7]: o poezie poate inegală, poate pe
alocuri insuficient cizelată, dar cucerind prin forța expresiei și prin
bărbăția ei mărturisitoare. Om al tradiției, prin temperament și educație,
Dumitru Cristea a fost toată viața un împătimit al rimei [8], dar ceea ce cucerește cu precădere în poezia lui, dincolo de
sonuri, este tensiunea ei eroică, acea „trîntă și cu lumea, și cu veacul”, din
care-l simți ieșind uneori zdrobit, dar niciodată înfrînt, căci este mereu sufletește biruitor, prin credință și cuvînt, sfidînd „teroarea istoriei” și nepierzînd nici o clipă
perspectiva eternității. Înțelegi, citindu-l, cum a putut fi poezia, în închisori,
la rînd cu rugăciunea, soluție de rezistență spirituală și de răscumpărare
existențială. Și înțelegi tot riscul asumat în numele ei.
Spuneam altundeva
că nu ai dreptul să te apropii doar „belfereşte” de un asemenea capital de
mucenicie creatoare. Experiență insolită în istoria creaţiei literare, „literatura
închisorilor comuniste” – și poezia îndeosebi – se impune judecată adesea cu
măsuri diferite faţă de producţia literară curentă. Ne aflăm, vrînd-nevrînd, în
faţa unui alt raport cu esteticul, a unui alt tip de relaţie între creator şi
operă. Spiritul critic trebuie să devină mai maleabil şi mai nuanţat, spre a nu
risca posibilele confuzii de planuri sau chiar impietăţile. Aici se amestecă,
în proporţii nemăsurabile, elemente etice, estetice, psihologice, religioase,
filosofice, politice; judecata trebuie să fie complexă şi să vizeze sinteza adeseori inefabilă a acestor
elemente; orice abordare unilaterală sau prea tehnică este neavenită (dacă nu
de-a dreptul stupidă și impioasă). De aceea probabil că profesioniștii
istoriei și criticii literare evită „să se bage” pe această vastă și atipică
moștenire a secolului XX: nu-s pregătiți sufletește de confruntarea cu ea și
își simt – mărturisit sau nu – instrumentele insuficiente sau neadecvate. Cazul
unui Nicolae Manolescu este relevant: în a sa Istorie critică a literaturii române (2008) literatura închisorilor
este pur și simplu ignorată!
Întorcîndu-ne la
Dumitru Cristea, trebuie totuși observat că experiența concentraționară și
sinistrul ei univers – celule, gratii, lanțuri, temniceri, „clopotele din
Aiud” [9], „iude” și
„pilați”, teroare fizică și psihică, pendulînd între bestial și diabolic –
constituie „nucleul tare” al poeziei sale (pe alocuri minuțios datate și
localizate, ca într-un jurnal al ororii, reautentificat cu fiecare lectură),
dar că aceasta nu se reduce la el. Există și alte dimensiuni ale creației
sale lirice, de la înfiorarea psalmică a omului religios (a se vedea în special
volumul Ție, Doamne!) pînă la înfiorarea
erotică a omului pur și simplu (a se vedea, de pildă, ciclul „Poezii erotice”
din Zbucium și poezie), nu fără escapade
ludice de o înduioșătoare suavitate (mai ales în volumul Viața mea). Registrul e mult mai bogat decît pare, cu
disponibilități aproape argheziene [10].
Criticul Constantin
Cubleșan avea dreptate să conchidă, în postfața volumului din 2002, imediat
după ce citase versurile definitorii din „Remember” (Mîhnit de vremi, cu pasul mut,/ Colind pribeag prin amintire,/ M-adun
cu gîndul din trecut/ Și-mi mîngîi rănile-n neștire...): „Sînt versuri de
o sinceritate debordantă, înfiorate de emoția unor trăiri pe care cititorul de
azi o percepe (doar) în metafora lor, o biografie lirică impresionantă, ce se
așază cu îndreptățire în voluminoasa (de-acum) bibliotecă a cărților despre calvarul închisorilor, apărute,
firesc, în anii de după 1989. E o literatură ce trebuie recuperată ca atare,
întregind peisajul scrisului românesc al epocii cu accente dramatice
de o individualitate cu totul aparte, ce merită cu prisosință aprecierea și
asumarea într-o istorie culturală, literară, a secolului douăzeci românesc”.
O istorie care nu
mă îndoiesc că se va scrie în cele din urmă și în care Dumitru Cristea va avea
locul lui, de pe care va răspunde, cu fruntea sus, la Judecata de Apoi.
Răzvan CODRESCU
Nichifor Crainic (1889-1972) și Radu Gyr (1905-1975)
[1] Povestea
„Caietelor Radu Gyr” – pentru care și-a asumat atîtea riscuri și pentru care a
pătimit, nevinovată, și soția sa – o
istorisește el însuși într-un amplu interviu acordat publicistului Constantin
Mustață (primul său editor). Recuperate de la SRI în ziua de 16 ianuarie 1991,
ele au stat la baza ediției de Poezii
ale lui Radu Gyr scoasă în 1992-1994 la Editura Marineasa din Timișoara și
îngrijite de fiica poetului, d-na Simona Popa: volumul 1 – Sîngele temniței. Balade (1992); volumul 2 – Stigmate (1993); volumul 3 – Lirica
[pe copertă: Poezia] orală (1994). Dumitru Cristea a memorat
și numeroase poezii de Nichifor Crainic (pe care l-a cunoscut chiar personal,
cum nu a ajuns să-l cunoască pe Radu Gyr, pe care mărturisea doar a-l fi
„zărit” în închisoare: „Cineva, cu mai multă vechime, ne prezenta personalităţile
închisorii: «Uite-l pe Radu Gyr!»... Cînd am auzit, m-am uitat şi eu. Era un
bătrînel cocîrjat, slăbit, care abia îşi tîrîia picioarele. Cineva zicea cu
durere că n-o mai duce mult Radu Gyr... Cît am stat acolo, în închisoare, am
auzit aproape săptămînal că Radu Gyr a murit. O idee lansată de cei interesaţi...
Eram încărcat de revoltă. Nu concepeam că Radu Gyr poate muri. Pentru mine era
un munte, unic, cu frumuseţi unice. Atunci am tresărit şi mi-am propus să adun
și să colecţionez poeziile sale, ca să rămînă, să nu se ducă cu ele...”).
[2] Îngrijind
ediția integrală a versurilor sale originale (Fundația Sfinții Închisorilor,
Pitești, 2016), am intitulat-o editorial Testamentul
unui cruciat. Poezii de dincolo și de dincoace de gratii.
[3] Citez
din interviul menționat în nota 1 (reprodus și în Addenda ediției citate în nota 2).
[4] Stelian
Popescu (1875-1953) a fost director al ziarului Universul – unul dintre cele mai citite din epocă – din 1915 pînă
la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, cînd s-a refugiat în Elveția,
apoi în Spania (unde a și murit). În țară fusese judecat și condamnat în
contumacie la muncă silnică pe viață, în faimosul „lot al ziariștilor” (cu
Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic, Radu Gyr etc.).
[5] Pentru
cei mai tineri: acest post de radio – cel mai subversiv dintre cele care se prindeau ilegal în Europa de Est – a fost
înființat în pragul anilor ’50, cu finanțare din partea Congresului Statelor Unite. Pentru România
a încetat să emită în 2008.
[6] Zaharia
Marineasa (1921-1997), deținut politic timp de 21 de ani, a înființat la
Timișoara, după 1989, Editura Marineasa, cu tipografie proprie, publicînd mai
ales literatură anticomunistă.
[7] Deși
„modelul Gyr” e un fel de prezență tutelară și deși „nu originalitatea trebuie
să o căutăm” într-o astfel de aventură a rezistenței prin spirit, observa
pertinent poetul Adrian Popescu, „uneori găsim în ritmurile clasice și în
cristalinele rime, în suflul neo-romantic, și o boare primăvăratică doar a lui Dumitru Cristea”.
[8] Trebuie
precizat că în poezia închisorilor, în cea mai mare parte concepută mental și
colportată oral, virtuțile mnemotehnice ale rimei aveau un rol major, nu doar
de ordin estetic, ci și de ordin practic, ca și în poezia orală tradițională.
[9] Clopotelor din Aiud,/ Cu ison
de mugur crud,/ Din calvarul meu zălud/ De opt ani vă tot aud... [...] N-am
hulit și n-am ucis,/ Am rîvnit un ciob de vis/ Cu splendori de antimis,/ Și
de-aceea lotru mi-s... Nedreptatea supliciului este o
temă recurentă în poezia sa. Nu doar că nu a săvîrșit în toată viața lui nici o
faptă incriminabilă penal, dar, spre deosebire de maestrul său ideal, Radu Gyr,
nici măcar n-a fost membru al Legiunii, ci doar un tîrziu și inofensiv „frățior
de cruce”, din tagma visătorilor donquijotești ai unei Românii „schimbate la
față”. Însă, o dată cu bolșevizarea țării, dacă nu era o culpă chiar simplul
fapt de a fi român, era în orice caz
percepută ca o culpă orice încercare de a
fi bun român (cum, din păcate, se mai întîmplă – mutatis mutandis – și astăzi).
[10] Dar
trebuie făcută observația că Radu Gyr însuși, sub aspect poetic, are multe în
comun cu Arghezi.
