M-REA DIACONEŞTI: CUM SE CINSTESC MARTIRII

Coperta albumului (apărut la Editura Bonifaciu

şi imprimat la Tipografia Gutenberg)

În timp ce noi ne înfruntăm steril pe bloguri şi oferim lumii largi imaginea stînjenitoare a unei Ortodoxii româneşti dezbinate în sine, primitive şi clevetitoare, incapabile şi să-şi unească într-un duh viii, şi să-şi cinstească în mod cuviincios morţii, prefăcînd zestrea de sfinţenie a neamului într-o răfuială între “găşti” şi într-o miză a trufiilor ulcerate, iată că obştea Sfintei Mănăstiri Diaconeşti continuă să lucreze cu har, temeinicie şi discreţie la adevărata cinstire şi înviere publică a memoriei martirilor de la Aiud şi din toate temniţele comuniste din România.
După ce în anii anteriori, în afară de alte realizări mai mărunte, a îngrijit exemplar două volume de memorii ale lui Ioan Ianolide şi unul al părintelui Gheorghe Calciu, iar în toamna trecută a scos splendidul album-documentar fotografic Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti, obştea de la Diaconeşti ne oferă în vara aceasta, în excepţionale condiţii grafice, albumul iconografic Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc (alcătuit din detalii mărite ale icoanei şi din extrase corelative din memorialistica şi poezia închisorilor).

Icoana întreagă

Marea icoană care dă titlul albumului a fost realizată, în decurs de mai mulţi ani, în atelierul de pictură al mănăstirii, iar vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Calciu (1925-2006), care a avut cu Diaconeştiul o relaţie sufletească şi duhovnicească aparte, mai ales în ultimul său an de viaţă pămîntească, n-a închis ochii fără bucuria de a contempla îndelung viitoarea icoană în stadiu de schiţă, vorbind cu emoţie pe marginea ei, atît cu maicile, cît şi cu părintele duhovnic Amfilohie.
Îmbinare unică de har, meşteşug şi evlavie dreptmăritoare, Icoana Noilor Martiri concepută şi pictată la Diaconeşti este, fără nici o îndoială, cea mai importantă şi mai desăvîrşită realizare artistic-religioasă din plastica românească a ultimelor decenii.

Supliciile de la Aiud

Ea rămîne, pe de altă parte, o pildă impresionantă de cinstire ortodoxă a trecutului nostru recent, iar în faţa acestui adevărat monument iconic al rîvnei mărturisitoare eu unul simt nevoia să mă smeresc admirativ şi să-mi cer public iertare pentru puţina mea vrednicie şi pentru neînţeleapta risipă în cuvinte acolo unde singure faptele s-ar cuveni să fie măsură.
Lucrarea Diaconeştilor, în ansamblul ei, nu-i doar un ales dar duhovnicesc sau artistic, ci şi o mare lecţie pentru noi toţi, un apel tăcut la o învrednicire cu care am rămas datori şi în lipsa căreia nimic nu se leagă şi nu rodeşte.

Părintele Calciu în atelierul de la Diaconeşti,

pe vremea cînd icoana era numai o schiţă (2006, toamna)

Mă rog lui Dumnezeu şi Sfintei Sale Maici, ca şi Sfinţilor noştri mai vechi sau mai noi, să ne unească pe toţi în duhul veghetor şi lucrător al Diaconeştilor. Din ceasul acesta întorc spatele vrajbei şi las “căpuşele Ortodoxiei” – care şi cîte or fi ele de fapt – judecăţii lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Neamului, mijlocitori în strălumina de Sus ca pămîntul să ne mai rabde şi Cerul să ne mai rămînă deschis.
Lăudat să fie Dumnezeu, în toate şi pentru toate!

Răzvan CODRESCU

Biserica Sfintei Mănăstiri Diaconeşti

LĂMURIRI PRINCIPIALE DESPRE PROIECTUL AIUD

Preliminarii la un interviu
acordat revistei Rost (nr. 78)

EXEGI MONUMENTUM ?

De cînd lumea, eroii şi martirii nu şi-au ridicat ei înşişi memoriale sau biserici şi nu s-au autocelebrat, ci memorialele le-au ridicat urmaşii, ca semn că au înţeles sensul jertfei înaintaşilor şi că o preţuiesc ca atare.
Sigur, astăzi timpul pare să se grăbească, dar principiul rămîne acelaşi. La Aiud, supravieţuitorii au înălţat monument celor căzuţi. Deci nu ca să se cinstească ei pe ei înşişi, ci ca să ofere generaţiilor noi un cadru de cinstire a fraţilor martirizaţi în lupta anticomunistă.
Mai tîrziu a răsărit ideea binecuvîntată ca în jurul mausoleului (sfinţit deja ca biserică de Înaltul Bartolomeu) să se ridice un schit, pentru veghe şi rugăciune neîncetată. Şi schitul s-a ridicat, cu contribuţia hotărîtoare a părintelui Iustin Pârvu, marele duhovnic trecut el însuşi prin calvarul Aiudului.
De la schit la năzuinţa unei mănăstiri calea e firească, dar mănăstirea nu mai e ceva nou, ci dezvoltarea nucleului iniţial. Noutatea o constituie, în context, propunerea unor reprezentanţi mai tineri ai laicatului ortodox ca, pe lîngă mînăstire şi sub directa ei ascultare, să se facă la Rîpa Robilor şi un centru de martirologie. Prioritarei pomeniri şi cinstiri liturgice urmează să i se adauge, tot în duh creştin, pomenirea şi cinstirea martirilor prin redarea documentată a adevărului istoric, ca generaţiile viitoare să nu ignore ce s-a petrecut de fapt acolo şi să înveţe ceea ce este de învăţat din lecţia trecutului. Este o altă faţă a aceluiaşi nobil deziderat moral şi spiritual al cinstirii mărturisitoare.
Astfel, de la monumentul iniţial, s-a ajuns la proiectul unui complex memorial (mausoleu, mănăstire, centru martirologic), cu nădejdea mărturisită ca Rîpa Robilor să devină un mare loc de pelerinaj naţional. Această perspectivă a stîrnit interesul şi a stimulat implicarea unui cerc mai larg de oameni cu sentimente creştine şi naţionale, dar şi cu reale posibilităţi de a sprijini concret proiectul, pe termen mediu şi lung.
Implicarea unor oameni mai tineri, cu platformă publică şi patos mărturisitor, în măsură să garanteze nu numai prezentul bine intenţionat, ci şi viitorul Aiudului memorial, ar fi trebuit să fie o bucurie pentru puţinii supravieţuitori (mai toţi octogenari şi nonagenari), ca şi implicarea instituţională a Bisericii (prin ierarhii locali), care a fost în toată istoria noastră o axă a rînduielii şi dăinuirii, peste toate fluctuaţiile şi vicisitudinile vremurilor. Energiile tinere, altoite pe trunchiul stabil al Bisericii strămoşeşti, reprezintă cea mai bună şansă a trecutului de a cuceri viitorul. Căci şi atunci cînd supravieţiutori ai prigoanelor nu vor mai fi, pomenirea tuturor va fi asigurată, memoria neamului va fi păzită, săvîrşirea va păstra perspectiva desăvîrşirii.
Or, ce vedem că se întîmplă? În loc de îndreptăţita stare de încredere şi bucurie, care în mod normal precedă toate marile înfăptuiri, pe seama Aiudului s-a iscat un adevărat război, hrănit de cele mai indigne suspiciuni şi de cele mai stranii raţionamente.
Două mi se pare că sunt „capetele” de perversiune care stau îndărătul acestei penibile (şi – vai! – atît de româneşti) situaţii: pe de o parte, teama bătrînilor supravieţuitori (abil întreţinută manipulatoriu) că ei ar fi desconsideraţi şi chiar daţi la o parte din gestaţia Proiectului Aiud, asupra căruia ar fi cei mai în măsură să se pronunţe; pe de altă parte, tentativa abjectă – dar abil concertată – a unor grupuri de interes naţional-comuniste, ieşite din mantaua vechii Securităţi, de a pune mîna, în scopuri propagandistice şi diversioniste, pe capitalul simbolic al Aiudului (care pentru ei nu are valoare în sine, ci doar valoare de „întrebuinţare”).
În realitate, nimeni (persoană, grup, categorie socială sau profesională) nu are şi nu trebuie să aibă monopol asupra Aiudului, pentru că nimeni, oricît de puternic sau de valoros ar fi la un moment dat (şi cu atît mai mult dacă nu este nici puternic, nici valoros), nu are şi nu poate să aibă monopol asupra trecutului istoric (fie el mai îndepărtat sau mai recent) şi asupra zestrei de sfinţenie a unei naţiuni. Nici măcar supravieţuitorii temniţelor nu pot ridica pretenţia unui monopol (cum au făcut-o unii, într-o recentă scrisoare adresată Înaltului Bartolomeu Anania, sub sugestia impură a unor grupuri de presiune). Aşa cum am arătat şi cu alt prilej („Proiectul Aiud – semne de împăcare?”), “cei care au suferit” (şi care sînt demni de toată recunoştinţa şi preţuirea noastră) nu sînt “singurii care au drept să spună ceva în această problemă”, ci numai cei dintîi. Dreptul lor suveran nu este exclusivitatea, ci prioritatea morală. Ei trebuie – înaintea oricăror altora – consultaţi şi ascultaţi cu toată reverenţa, chiar dacă mulţi dintre ei nu vor mai apuca să vadă memorialul ridicat pînă la capăt*. Altminteri, dreptul de a spune ceva, de a se implica atitudinal, îl au toţi cei ce simt creştineşte şi româneşte, şi care vor continua să o spună şi să o facă şi după ce venerabilii supravieţuitori ai temniţelor nu vor mai fi printre noi. Cu cît mai mulţi se vor implica, cu cît mai multora le va păsa, cu atît memoria va fi mai vie şi mai durabilă. Aiudul memorial intră deja – şi e firesc să fie aşa – în economia posterităţii.
Problema este ca această posteritate să fie la înălţimea chemării ei şi să nu deturneze memorialul spre căi demagogice sau formaliste. Generaţia închisorilor şi-a făcut jertfelnic datoria sa. Urmează să nu lipsească de la datoria lor nici generaţiile succesive. De aceea este important ca Biserica să-l gestioneze îndeaproape, iar cei implicaţi direct în construirea şi funcţionalitatea lui internă să fie oameni nepătaţi, iar nu dintre aceia care şi-ar dori să-l confişte tocmai pentru ca să-şi spele prin el petele mai vechi sau mai noi, sau să-şi compenseze prin el puţinătatea. Aiudul se cade apărat – cu rîvna şi discernămîntul duhului, iar nu cu pumnul sau cu parul – nu numai de detractorii curenţi ai istoriei şi ai tradiţiei creştine, români şi neromâni, dar şi de speculanţii şi ariviştii de azi şi de mîine ai capitalului de vrednicie românească orînduit de Dumnezeu la Rîpa Robilor. Şi care adeseori nu sînt nişte bieţi veleitari ageamii, ci adevăraţi profesionişti ai manipulării şi diversiunii, gata să tîlhărească şi să pervertească astăzi Ortodoxia, aşa cum au tîlhărit şi au pervertit ieri naţionalismul, prefăcîndu-l în logoree vadimistă.
Despre toate aceste lucruri ne vorbeşte desluşit, răspunzînd punctual întrebărilor d-lui Claudiu Târziu, d-l dr. Pavel Chirilă, unul dintre seniorii nepătaţi ai laicatului ortodox din România (prezentat mai pe larg de autorul interviului în scurta notă introductivă). Poate că în felul acesta se vor mai dumiri asupra Proiectului Aiud şi o parte din cei încă nedumiriţi, ba chiar total derutaţi de inflaţia zvonurilor diversioniste.
Să dea Dumnezeu ca Aiudul să aibă nu viitorul pe care l-ar merita cei vii, ci viitorul pe care-l merită cei morţi acolo.

Răzvan CODRESCU

* Ne-am dori ca anumiţi oameni să fie veşnici. Sau măcar ca Dumnezeu să le înmulţească zilele peste măsura obişnuită. Sfîrşitul este însă inexorabil condiţiei umane actuale. Creştineşte vorbind, nu este o ireverenţă a aminti că nimeni nu este nemuritor pe lumea aceasta. Toţi marii înduhovniciţi, începînd cu Părinţii Pustiei, ne învaţă să avem mereu în minte gîndul la moarte şi să ne chivernisim viaţa în raport responsabil cu ea. În volumul meu de versuri Rug aprins, închinat „Poeţilor muceniciţi ai Rugului Aprins şi ai temniţelor comuniste, tuturor pătimitorilor întru Cuvînt ai secolului XX, sfinţilor ştiuţi şi neştiuţi ai limbii române”, figurează şi acest sonet (LXII), care exprimă tocmai ceea ce încerc – nu fără amărăciune – să spun aici: Cruciaţilor secolului XX – Se cuvenea ca ei măcar să fie/ nemuritori, dar iată-i că se duc,/ lăsînd în urmă neamul mai uituc/ şi ţara lor de suflet mai pustie...// Tu, Doamne, care-i ştii de-a fir a păr,/ şi mult le-ai dat, ca mult să le poţi cere,/ credinţa lămureşte-o din durere,/ nădejdea fă-o stîlp de adevăr,// iar peste toate pune steag iubirea,/ să priveghem sub ea şi morţi, şi vii,/ neistoviţi nicicînd şi nicăirea,/ bătuţi pe crucea lumii de aci,/ dar muşinînd cetatea care n-are/ nevoie nici de lună, nici de soare!

Interviu cu dl. prof. univ. dr. Pavel Chirilă
despre „Proiectul Aiud” şi cercetarea martirologică

În jurul „Proiectului Aiud” s-a iscat, mai ales în ultimele luni, o mare dezbatere, pe alocuri foarte contondentă, în lumea ortodoxă. Discuţie care s-a lăsat cu supărări între personalităţi a căror împreună-lucrare este altminteri foarte importantă pentru reuşita proiectului.
Polemica a pornit de la o idee acceptată de toată lumea la început: înfiinţarea la Aiud, pe lângă o mănăstire, şi a unui centru de studii martirologice. Câteva persoane foarte active mai ales pe internet au răspândit suspiciunea că acesta va fi de fapt un „centru multicultural şi multiconfesional”, apoi că în activitatea sa se vor implica reprezentanţi ai unor organizaţii secrete, anticreştine şi antiromâneşti, pentru a-i deturna cercetările şi scopul; că, în fine, va fi confiscat şi îndreptat, nici mai mult, nici mai puţin, împotriva lui Hristos şi a neamului! Pe marginea acestui scenariu conspiraţionist şi fantasmagoric au fost brodate şi alte năluciri, cum este, de pildă, aceea că biserica mănăstirii nu va fi una ortodoxă, ci o... moschee!!!
Profesioniştii dezinformării au reuşit să convingă multă lume, între care şi foşti deţinuţi politici, că francmasoneria, de mână cu serviciile secrete (româneşti şi străine), în înţelegere cu anumite grupări culturale şi de conivenţă cu însăşi oligarhia, va transforma Aiudul, dintr-un loc de cinstire al martirilor creştini, într-unul de condamnare a neamului şi de lepădăre de Hristos! O dată ce minciuna a fost crezută, toţi cei care s-au exprimat în favoarea înfiinţării unui centru de martirologie la Aiud au devenit suspecţi, de la Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul Albei Iulia, şi Dan Puric, până la Răzvan Codrescu şi subsemnatul. Singurul care nu a fost încă atacat de “zeloţi” este dl. prof. univ. dr. Pavel Chirilă.
Dl. prof. univ. dr. Pavel Chirilă, preşedintele Asociaţiei „Christiana”, ctitor de biserici şi mănăstiri, fondatorul primului spital creştin de la noi de după revoluţie şi al unui hospice în Bucureşti, om implicat puternic în viaţa Bisericii şi a Cetăţii, este unul dintre susţinătorii la vârf ai „Proiectului Aiud”. Cunoaşte bine toate etapele de până acum ale acestuia, dar a evitat să se amestece în polemică. Astăzi consideră că este obligatoriu să-şi spună punctul de vedere, pentru a risipi confuzia şi a încerca o împăcare între fraţi. (Cl. T.)

“CENTRUL DE MARTIROLOGIE
ESTE UN ACT MĂREŢ
AL BISERICII LUPTĂTOARE”

Domnule profesor, dvs. aţi avut ideea ca în viitoarea mănăstire de la Aiud să se întemeieze şi un centru de studii martirologice. Le-aţi propus-o Părintelui Iustin Pârvu, de a cărui personalitate duhovnicească v-aţi declarat impresionat, şi Părintelui Augustin, duhovnicul schitului de la Râpa Robilor. Ce v-a împins să faceţi această propunere?
Am avut o parte din membrii familiei deţinuţi politici şi, în plus, predau la Facultatea de Teologie un curs de Medicină pastorală. Temele acestui curs, asupra cărora m-am aplecat ani de zile, m-au convins să acord o atenţie şi o preocupare maximă martirologiei: schingiuirile sfinţilor, curajul în faţa morţii, probarea şi depăşirea limitelor anatomice şi psihologice ale fiinţei umane, suferinţa şi excluziunea socială – asumate pentru Hristos, capacitatea de a dizolva toate valorile prezentului în numele unei vieţi viitoare cu Hristos, ş.a.
Cum vă susţineţi ideea?
Biserica este zidită pe sângele martirilor – fără a căror prezenţă fizică (în Sfântul Antimis) nici nu putem face Sfânta Liturghie.
În al doilea rând, secolul XX a dat, cred, mai mulţi martiri decât primele trei secole. Este absolut obligatoriu să-i descoperim şi să-i cunoaştem, să nu lăsăm pământul şi oamenii trecători – fie ei ai Bisericii sau nu – să-i îngroape şi să-i uite.
În al treilea rând, de martirii noştri, ai creştinilor, trebuie să ne ocupăm noi, creştinii, căci numai noi le cunoaştem definiţia, şi, prin Sfânta Euharistie, avem acelaşi sânge şi părtăşie cu ei.
Ce îşi propune, în opinia dvs., acest centru de studii martirologice? Ce urmează a fi el, în fond?
În opinia mea, martirologia, ca ştiinţă, se ocupă cu studierea persoanelor umane martiri, adică a acelor morţi pentru Hristos care răspund criteriilor de definire a martirilor în Biserica creştină.
În credinţa noastră, mântuirea este personală, în Biserică (în comuniune). De aceea centrul epistemologic şi eclezial al martirologiei este persoana umană şi nu grupările sociale, politice, armate, ideologice, partinice etc.
Vreţi să fiţi mai explicit?
Vreau să spun că, după părerea mea, nu există liberali-martiri, ţărănişti-martiri, democraţi-martiri... Există martiri pe numele lor... Moartea este o taină mare. În momentul când omul trece prin ea, multe din valorile acestei lumi pălesc, rămân în urmă şi devin neesenţiale pentru mântuire. Foştii deţinuţi politici care au rămas drepţi până la sfârşit şi au fost în pragul morţii înţeleg aceasta.
Centrul de studii martirologice, aşa cum îl am eu în minte, este o lucrare sfântă de Teologie socială, este un act eclesial măreţ al Bisericii luptătoare, care aduce slavă Bisericii triumfătoare. Nu aduce şi nu trebuie să aducă nici răzbunare, dar nici indiferenţa faţă de toţi morţii de la Aiud şi de toate jertfele umane care au fost acolo. Creştin fiind, nu mă interesează decât numele mic, de botez, al martirului, pentru a-l putea pomeni la rugăciune. Nu mă interesează numele torţionarului sau delatorului, ci cel mult fapta lui, pentru a nu se repeta în generaţiile următoare.
Centrul de martirologie a speriat destulă lume înainte să se ştie în ce va consta...
Vor fi câteva camere pentru cercetătorii interesaţi, un muzeu, o bibliotecă pentru câteva mii de volume şi documente în domeniu, un laborator de imagistică şi audio pentru înregistrarea documentară a mărturiilor, săpăturilor, documentelor inedite, gropilor comune etc., un osuar.
De ce a trezit acest proiect atâta scandal în lumea monahilor şi mirenilor ortodocşi?
Întrebaţi-i pe scandalgii – monahi sau mireni! Aceştia sunt scandalagiii văzuţi.
Există, sunt convins, şi nişte scandalagii nevăzuţi, probabil fiii, rudele sau legăturile de sânge ale foştilor torţionari, comandanţi de închisori, instrumentele represiunii etc., care lucrează prin scandalagii văzuţi. Lor, însă, nu trebuie să le fie frică, ci să aibă încredere în creştini. Creştinii se roagă mult pentru vrăjmaşii lor. Există multe dovezi în Pateric care arată cum vrăjmaşii lui Hristos i-au trimis pe creştini în Rai, şi uneori creştinii au ajuns aici chiar „la braţ” sau „de gât” cu vrăjmaşii lor.
Petre Ţuţea spunea că religia creştină este singura care porunceşte iubirea vrăjmaşilor. De aceea este ultima mare religie a lumii, căci o religie superioară iubirii vrăjmaşului nu poate exista.
Există persoane, unele chiar printre foştii deţinuţi politici, care zic că e mai bine să nu se facă un centru de martirologie la Aiud, căci va fi deturnat de către vrăjmaşii Bisericii. Dvs. ce părere aveţi despre aceste temeri?
Îndoiala, frica şi incertitudinea nu aparţin Bisericii lui Hristos. Cei care se clatină în cele văzute ale Bisericii se clatină şi în cele dinlăuntru ale lor. Sufletul lor e clătinat şi îndoielnic. Dacă ar fi gândit aşa primii creştini ai Bisericii, n-am mai fi avut azi temelii bimilenare.
Cei care se îndoiesc de acest proiect sunt unii dintre cei care nu vor să se facă. Trebuie să ne ferim de ei.
Vă pun o întrebare delicată. Ce părere aveţi despre poziţia Părintelui Iustin şi atitudinea unor monahi de la Petru Vodă faţă de acest proiect?
Nu e delicată deloc. Pentru suferinţa de la Aiud şi pentru autoritatea duhovnicească a Părintelui Iustin trebuie să-i sărutăm mâna şi să-i apărăm reputaţia de care se bucură în popor.
Eu, personal, nu înţeleg câteva lucruri care „pleacă din Petru Vodă”. Să le luăm pe rând.
În urmă cu câţiva ani, când am lansat ideea unui centru de studii martirologice, i-am împărtăşit-o Părintelui Iustin. A fost întrutotul de acord, chiar s-a bucurat că cercetarea martirilor ar fi sub autoritatea onestă a creştinilor, călugărilor, ierarhilor. Ulterior (vezi ziarul Ziua, nr. 4534, de joi 14 mai 2009) părintele şi-a schimbat opţiunea, afirmându-şi răspicat părerea că centrul de studii martirologice este... „un centru cultural” şi că trebuie îndepărtat din mănăstire. În urmă cu câteva luni, un părinte de la Petru Vodă a întocmit o temă de arhitectură şi a exclus din ea complet centrul de studii martirologice. I-am telefonat să-i cer explicaţii. Mi-a răspuns că a proiectat „un arhondaric mai mare, ca să aibă loc acolo şi cercetătorii”...
Cum interpretaţi aceste oscilaţii contradictorii?
Nu pot să le interpretez. Poate că Părintele Iustin, prin această opoziţie, fiind un duhovnic renumit, vede sau simte ceva ce nu sunt eu în stare să percep acum. Dar există câteva argumente logice, singurele la care eu am acces, care mă determină să militez în continuare pentru centrul de studii martirologice.
Ştiu că intenţia mea şi a celor care promovează studiul martirilor la Aiud este sinceră şi nu urmăreşte decât cinstirea martirilor şi întărirea Bisericii. Din acest punct de vedere, nu greşim faţă de nimeni şi credem că şi noi facem voia lui Dumnezeu.
Argumentul că în mănăstire trebuie să fie doar liturghie, şi nu implicarea mirenilor, nu stă în picioare, din mai multe motive. Cercetarea martirilor poate fi făcută exclusiv cu monahi, dacă sunt buni specialişti şi dacă nu au sentimente persistente de respingere, neîncredere şi angoasă când întâlnesc mireni. Am văzut însă că şi mirenii sunt primiţi bine în mănăstiri, mai cu seamă când donează ceva. Deci excepţii pot fi. În plus, există, sunt convins, mireni buni profesionişti şi foarte buni creştini, la fel de buni ca unii călugări.
Întâlnim în mănăstirile ortodoxe ascultări diverse: ţesut covoare, pulovere, făcut şindrilă, prelucrare de lemn, crescut nutrii, vaci, oi multe, prăşit porumb etc. Cu ce or fi mai duhovniceşti aceste ascultări decât studiul martirilor, nu înţeleg.
Am întâlnit în textele iscălite de Părintele Iustin câteva expresii care sugerează faptul că Sfinţia Sa nu este singurul autor a ceea ce iscăleşte. Statura duhovnicească de Pateric a Părintelui Iustin mă face să cred că între limbajul duhovnicesc al Prea Cuvioşiei Sale şi expresiile „torpilă japoneză”, „vârful sabiei” sau „centru cultural” nu există nici o legătură.
Toate acestea mă fac să cred că Părintele Iustin încă doreşte ca la Aiud să fiinţeze un centru de studii martirologice*.
Dacă totuşi la Aiud nu se va naşte cercetarea martirilor, avem posibilitatea, libertatea, râvna şi bucuria să o facem oriunde în altă parte.
Iar eu voi rămâne acelaşi admirator şi voi avea aceeaşi evlavie pentru cel ce este Părintele Iustin de la Petru Vodă. Poate, pentru binele şi liniştea părintelui, treptat, vor obosi şi „ucenicii de serviciu” – plini de râvnă, dar lipsiţi de pricepere – care îl înconjoară de atâta vreme, sperând că vor învăţa ceva de la Sfinţia Sa.
Excluderea centrului de studii martirologice din spaţiul eclesial riscă deturnarea şi capturarea lui de către atei şi necreştini (care, oricum, cinste lor, se luptă din greu, cu trudă şi cu mândrie, să-şi reactiveze memoria). De aceea, cred cu tărie că cercetarea martirilor este bine să se facă sub autoritatea unei mănăstriri.
Sfântul Vasile cel Mare a adus bolnavii în mănăstire încă în secolul IV. Nu cred că e cazul ca noi să scoatem martirii din mănăstire în sec. XX.
Dvs. aţi dat o idee, dar nu sunteţi nici fost deţinut politic, nici arhitect, nici monah la Aiud, nici factor de decizie în Biserică. Cine credeţi că are autoritatea să intervină în proiectul de la Aiud?
Pentru că mi-aţi pus această întrebare, am să vă răspund mai în detaliu, pentru că din cauza unor confuzii asupra dreptului şi obligaţiei de a interveni s-au născut multe certuri, care n-au făcut decât să întârzie proiectul.
Î.P.S. Andrei este autoritatea eclezială supremă, care decide în Sfânta Arhiepiscopie a Alba Iuliei. Ierarhul locului hotărăşte. În mod fericit, Î.P.S. Andrei este un om care iubeşte martirii şi sunt convins că, dacă Dumnezeu l-a aşezat ierarh peste altarul suferinţei carcerale din România, are curajul şi înţelepciunea să guverneze acest mare şi preţios proiect al Bisericii şi neamului nostru. Sper ca Î.P.S. Andrei să fie o stâncă de care se vor lovi – şi se lovesc – toţi detractorii, fie ei monahi sau mireni.
Foştii deţinuţi politici au desigur autoritatea morală să susţină un asemenea proiect şi să-l apere în faţa celor care nu-l doresc sau se sperie de el. Ei pot face relatări şi sugestii valoroase privind adevărul istoric, viaţa cotidiană în închisori, metodele de schingiuire fizică şi presiune psihică, bolile, hrana, îmbrăcămintea, condiţiile ambientale ale închisorii, relaţia socială, rugăciunea, trăirea, asceza asumată sau nu, lezarea anatomică şi spirituală a fiinţei umane etc.
Dacă există foşti deţinuţi politici care se pricep – în mod expres şi atestat – la arhitectura mănăstirească sau funcţia arhitecturală a unui centru de cercetare, atunci au dreptul să-şi spună opinia, şi este realmente bine să se ţină cont de părerea lor.
Ce rol a jucat şi ce responsabilitate are maestrul Dan Puric în acest proiect?
De la lansarea ideii, până în prezent, maestrul Dan Puric este omul care a făcut cel mai mult pentru acest proiect. Domnia sa a ajutat la obţinerea unei extensii de teren la Aiud, fără care nu s-ar putea face o mănăstire mare, şi a virat o primă sumă de bani pentru începutul lucrărilor. Cei care îl critică n-au făcut nimic pentru Aiud, nu au donat nimic, doar critică. Jignirile care i s-au adus – pe internet şi în presă –, calomniile, bănuielile, toate sunt pentru el un mic botez al focului, la care a răspuns cu demnitate până acum: adică a păstrat liniştea solemnă a omului superior, care nu răspunde, înjosindu-se, atâta timp cât proiectul merge înainte.
D-l Dan Puric mi-a mărturisit de mai multe ori că nu are nici o cădere să se exprime asupra arhitecturii aşezământului şi nici nu vrea să se implice. Această decizie aparţine Arhiepiscopiei de Alba Iulia. Dar ca român şi creştin sensibil la istoria creştină a acestui neam – care este o realitate obiectivă ce nu poate fi înlăturată – şi la jertfele lui, va continua să sprijine moral şi material acest aşezământ.
Dar noi, creştinii de rând, ca mine şi ca dvs., ce putem face pentru Aiud?
Să milităm pentru ideea construirii Memorialului Aiud, să ne bucurăm că se face şi să ne expunem opiniile cu smerenie, făcându-le cunoscute ierarhului locului, nu dând buzna cu aparatul de filmat „acasă” la episcop şi pe blogguri. Iar limbajul trebuie să fie decent, corect, să exprime un cuget bun şi buna intenţie. Dacă nu putem face nimic pentru Aiud, să încercăm să facem altceva plăcut lui Dumnezeu, căci Dumnezeu la judecată ne întreabă şi de timpul pierdut pe pământ, şi de binele pe care puteam să-l facem şi nu l-am făcut.
Prima variantă a proiectului a fost criticată pentru dimensiunea ei arhitecturală. Înţeleg că acum există o altă variantă, agreată şi de Î.P.S. Andrei...
Prima variantă a fost criticată pe nedrept, în sensul că nu i s-a dat arhitectului nici o temă de arhitectură; s-au repezit însă s-o critice săptămâni în şir. Ştiu că în prezent există o altă variantă: mănăstire şi centru de martirologie. Referinţele asupra d-lui arhitect Radu Mihăilescu, autorul acestui proiect, sunt dintre cele mai bune. Dacă Î.P.S. Andrei a agreat această nouă variantă, înseamnă că se lucrează la documentaţia de avizare. Nu ştiu amănunte, nu mai sunt la curent, pentru că de trei săptămâni duhovnicul de la Aiud este mai greu de contactat.
Ce v-a impresionat neplăcut în disputa creată pe marginea proiectului Aiud?
Calomniile, insultele, minciunile, manipularea, confuziile, limbajul trivial (departe de orice mentalitate creştin-ortodoxă) făcute fără oprelişti pe anumite blogguri care se declară ortodoxe, cum este Apologeticum sau blogul lui Victor Roncea.
Există manipulare în toate aceste dispute?
Desigur. Să vă exemplific. Nimeni dintre iniţiatorii proiectului Aiud nu a pronunţat sintagma “centru cultural”, pentru că realmente descoperirea şi identificarea martirilor nu este un act de cultură, ci o lucrare spirituală în cel mai înalt înţeles al cuvântului.
La un moment dat detractorii proiectului au introdus sintagma “centru cultural”, susţinând cu tărie (de la ei înşişi) că la Aiud se doreşte aşa ceva. Au pus acest zvon în gura Părintelui. Iustin şi au început să lupte din toate puterile împotriva “centrului cultural”, adică, de fapt, împotriva Proiectului Aiud – Centrul de Studii Martirologice. Astfel, oamenii neavizaţi au înţeles că Părintele Iustin ar respinge crearea unui centru de studii martirologice, pentru “a salva Aiudul”.
Ultimul manipulator este un domn din Constanţa, care îi pune, abrupt, Părintelui Arsenie întrebarea: ”Mănăstire sau centru cultural?”. Toate întrebările ulterioare sugerează răspunsurile programate: ”mănăstire” şi “nimic altceva”. Asistăm la aceeaşi intenţie susţinută cu tenacitate şi manevrată abil din culisele manipulării: excluderea cercetării martirologice. Ceea ce este dureros e faptul că martirii noştri sunt condamnaţi la uitare chiar de către pretinşi ortodocşi. Mi-ar plăcea să cred că sunt doar cu starea de veghe amorţită şi nu sunt instrumente conştiente ale duşmanilor Ortodoxiei.
Uneori, manipularea abilă alternează cu minciuna (îi amintim domnului din Constanţa să fie atent la cuvinte, căci în Sfânta Scriptură scrie că diavolul este tatăl minciunii). În interviul cu Părintele Arsenie, interviervatorul spune textual: ”...le e frică să fie mănăstire... Nu mai vor să facă în principal o mănăstire...”. Eu vă spun că niciodată, nimeni nu a vrut să excludă mănăstirea. Părintele Iustin, Î.P.S. Andrei şi Părintele Augustin ştiu asta.
Iar mai jos, spre sfârşitul interviului, toarnă altă minciună alarmistă: ”Credem că se încearcă să se preia de către alţii, care nu sunt foarte cinstiţi, ideea aceasta a Aiudului” (sublinierea ne aparţine).
Cum ar fi posibilă o rezolvare fericită a Aiudului?
Cei dornici să se implice în Proiectul Aiud să înţeleagă că cercetarea şi descoperirea martirilor este un act eminamente spiritual şi eclesial, că nu trebuie exclus din mănastire un astfel de centru de martirologie (ar fi chiar păcat) şi să pună umărul fiecare la edificarea acestui memorial românesc.
Vă implicaţi în continuare în Proiectul Aiud?
În etapa actuală, nu e rolul şi nici priceperea mea: arhitectură, construcţii, şantiere etc. Este misiunea exclusivă a Î.P.S. Andrei şi a specialiştilor. Voi milita însă pentru proiectul Aiud şi voi încerca să ajut cum pot. Am propus Î.P.S. Andrei, şi a fost de acord, să constituie un grup de lucru consultativ, format din teologi, istorici, sociologi, monahi, foşti deţinuţi politici, cercetători, antropologi – creştini autentici, oameni din Biserică –, care să-i prezinte analize pertinente şi direcţii de cercetare ale fenomenului carceral şi martirologic. În felul acesta, în luarea deciziilor, Înaltpresfinţia Sa s-ar sprijini pe opinii profesioniste şi avizate.
Dacă totuşi în acest proiect intervin securişti, masoni, ezoterişti, atei, necreştini etc., ce e de făcut? Ştiu că la Petru Vodă şi dvs. şi Dan Puric aţi fost bănuiţi că faceţi parte dintre aceştia.
Întâi, vă răspund printr-o întrebare. Dacă în acest proiect intervin foşti deţinuţi politici turnători, care nu s-au pocăit pentru faptele lor, călugări care scot cercetarea martirilor din Biserică, falşi episcopi şi arhimandriţi care bântuie prin mănăstiri, oameni fricoşi care zic „mai bine să nu-l facem decât să fie distrus”, oameni care confundă cultura cu spiritualitatea, monahi care cred că cercetarea istorică şi arheologică se poate face în arhondaric, bloggeri care ţin „predici bune la toată trebuinţa” – ce e de făcut?
Cred totuşi că există şi un răspuns teologic la această întrebare. Am învăţat de la duhovnicul meu că una din cele mai mari taine şi puteri ale Bisericii Creştine este faptul că Dumnezeu întoarce răul în bine în virtutea actului proniator şi grijii lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc. Dacă întemeietorii mănăstirii şi centrului de studii martirologice de la Aiud sunt bine intenţionaţi, iubesc Biserica şi cred cu tăria cu care mută munţii sau Râpa Robilor din loc, atunci toţi cuceritorii noştri ori se vor converti, ori vor fi îndepărtaţi prin mâna tare a lui Dumnezeu, Care celor mândri le stă împotrivă.
Aici îşi găsesc sens cuvintele atât de des repetate în Pateric: „... Să punem început bun”. Pentru acest început bun şi buna intenţie a noastră, a celor care iniţiem lucrarea, Dumnezeu o va ocroti în veci. Altfel, să nu fie!

Interviu realizat de
Claudiu TÂRZIU

* Interviul a fost luat la începutul lunii august. Pe 21 august a.c., părintele Iustin Pârvu, dr. Pavel Chirilă, maestrul Dan Puric şi liderii foştilor deţinuţi politici au semnat un comunicat comun în care se arată că la Aiud se va face şi centru de martirologie, pe lângă mănăstire. Documentul este postat şi pe acest blog.

SUB SEMNUL ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

AIUD:

DE LA 21 AUGUST

LA 14 SEPTEMBRIE

“Comunicatul către ţară” din 21 august, pas important spre armonia în duh creştin a principalilor factori implicaţi în Proiectul Aiud – liderii foştilor deţinuţi politici (ing. dr. Constantin Iulian şi ing. Gheorghe Jijie), părintele Iustin Pârvu (iniţiatorul schitului şi mănăstirii), dr. Pavel Chirilă (iniţiatorul centrului de martirologie), maestrul Dan Puric (principalul sprijinitor al proiectului din sînul laicatului mai tînăr) –, cred că s-ar cuveni consolidat cu apropiatul prilej al reunirii anuale de la Aiud, de Ziua Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie).
Ar fi de o însemnătate decisivă ca anul acesta, la cinstirea martirilor de la Rîpa Robilor, să se afle de faţă, să oficieze şi să se adreseze direct asistenţei cei doi ierarhi ai locului: Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania (Mitropolitul de la Cluj, fost deţinut politic la Aiud şi cel care a sfinţit din proprie iniţiativă, în 14 septembrie 2000, mausoleul ca biserică*) şi Î.P.S. Andrei Andreicuţ (Arhiepiscopul de la Alba Iulia, care a dat binecuvîntarea viitorului complex memorial şi a pus deja, chiar în vara acestui an, piatra de temelie a mănăstirii).
Sigur că la Aiud ar fi ideal să poată fi prezenţi toţi semnatarii “Comunicatului către ţară”, în frunte cu marele duhovnic şi mărturisitor Iustin Pârvu, dar nimic nu poate suplini prezenţa arhierească, în măsură să garanteze oficial şi paternal buna întemeiere şi rînduială a năzuitului complex memorial, a cărui perspectivă este aceea de a deveni cel mai de seamă loc de pelerinaj naţional şi de asumare a propriei istorii. Cred că mai ales Înaltul Bartolomeu, oricît de descumpănit ar fi de manevrele de culise şi de cecitatea unora dintre foştii camarazi de suferinţă, are datoria morală de a mai juca şi această carte pînă la capăt, cu toată arhiereasca sa autoritate.
Şi s-ar mai cuveni ca, pe lîngă oficialităţile bisericeşti, să se simtă, pentru prima oară, şi implicarea oficialităţilor laice centrale, în speţă a ministrului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, d-l Theodor Paleologu, fiul regretatului Alexandru Paleologu (la rîndul său fost deţinut politic, trecut şi pe la Aiud)**, sau a consilierului prezidenţial pe probleme religioase, d-l Bogdan Tătaru-Cazaban (dacă tot şi-a asumat instituţia prezidenţială condamnarea publică a comunismului). Cu cît mai mulţi îşi vor da mîna în această întreprindere de interes naţional, cu atît “ţara” va fi mai sensibilă la semnificaţiile ei şi la chivernisirea generală a propriei memorii istorice.
Un asemenea context participativ ar fi deopotrivă plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor, viilor şi morţilor (căci pînă la urmă de cuviincioasa şi larga cinstire a acestora din urmă este vorba, iar nu de interese sau satisfacţii “lumeşti”). Aiudul trebuie scos, o dată pentru totdeauna, din marginalitatea rîcilor de "gaşcă". Numai atunci va fi perceput de lumea largă ca un simbol naţional.
Să nădăjduim că Dumnezeu ne va lumina şi ne va uni într-un duh, punînd neclătinată “piatră de temelie” complexului memorial chiar în sufletele noastre.

Răzvan CODRESCU

* „Iată, am venit să sfinţesc acest prestol realizat prin grija deosebită a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Sibiu. [...] Şi am făcut sfinţirea după ritualul întreg, socotind că este bine ca această masă să nu fie doar un simbol, un jertfelnic pe care să se oficieze doar parastase, ci, cel puţin din cînd în cînd, să se săvîrşească pe ea şi Sfînta Liturghie. Pentru aceasta este nevoie de o sfinţire specială. În piciorul Sfintei Mese am aşezat Sfinte Moaşte ale unui martir – în acest loc al martirajului – şi documentul care s-a citit în faţa frăţiilor voastre, şi care rămîne aici, sub pecete, atît cît va dura acest jertfelnic şi cît va dura acest monument. [...] În numele lui Dumnezeu şi în numele morţilor noştri, vă mulţumesc tuturor celor ce aţi jertfit şi aţi ridicat acest monument memorial, celor ce aţi zidit acest jertfelnic pe care astăzi s-a săvîrşit, pentru întîia oară, Sfînta Liturghie a Sfîntului Ioan Gură de Aur”.

** Ar fi un bun prilej pentru d-l Theodor Paleologu să cinstească şi astfel memoria tatălui său (“Conu Alecu” ar fi mîndru să şi-l vadă pe “Toader” la Aiud ca reprezentant oficial şi responsabil al statului român, dar şi al elitei noastre culturale) şi să infirme zvonurile că ar fi ajuns doar o biată unealtă a masoneriei (de care însuşi “Conu Alecu” se despărţise atît de ferm, cu mulţi ani înainte de moarte).

RĂZVAN BUCUROIU: PALMA SFÎNTULUI NICOLAE

Da, palma Sfîntului Nicolae răsună şi azi în urechile credincioşilor ortodocşi. Blîndul arhiereu l-a pălmuit în plin Sinod Ecumenic pe Arie, ereticul veacului al 4‑lea, care nu s-a lăsat convins de cele cîteva sute de teologi şi ierarhi dreptmăritori să renunţe la învăţăturile sale greşite despre persoana Mîntuitorului. Atunci, ultimul argument (ce pare destul de necreştinesc) a fost bătaia. Bătaie care a fost aplicată de către cel mai blînd păstor al creştinilor de atunci, şi care a fost – între altele – expresia imposibilităţii continuării dialogului cu înverşunatul eretic...
Să fim cinstiţi: ce satisfacţie ne produce, încă, această palmă! Este contrazicerea perfectă a opiniei prin care creştinii sînt consideraţi nişte blegi, nişte molatici, oameni fără atitudine şi coloană vertebrală. Însă lucrurile devin din ce în ce mai serioase, căci în ziua de azi au apărut destui teologi, preoţi şi călugări care ar urma exemplul răsunător al ilustrului lor predecesor. De fapt, îl urmează ei – dar cu vorba (deocamdată). Tună şi fulgeră împotriva ereticilor închipuiţi sau reali, anatemizează la grămadă, dau note de bună purtare... ortodoxă, împart afurisenii pe bloguri, bagă lumea în sperieţi prin teoriile conspiraţiei şi uită să îndrepte acolo unde au greşit. Infailibili, tranşanţi, luptînd tot timpul cu duşmani invizibili, demontînd cu uşurinţă macabrele conspiraţii masonice (ca aceia care dezleagă rebusuri prin metrou, în drum spre serviciu), aceşti fraţi ai noştri şi l-or fi luat ca temei, probabil, pe Sfîntul Nicolae.
Da, prieteni, dar ce distanţă enormă între aceste două situaţii...! Sfîntul Nicolae a dus – şi pînă în acel moment, dar şi după – o viaţă exemplară, de sfinţenie, de dărnicie, de jertfă şi de ascultare. Avea Nichita Stănescu o vorbă: „Toţi ar vrea să scrie ca Eminescu, dar nimeni nu ar fi dispus să-i trăiască viaţa...” Întorcîndu‑ne la ale noastre. putem spune, parafrazînd, că „Mulţi ar arde de nerăbdare să dea palma pe care a dat-o Sfîntul Nicolae, dar extrem de puţini ar fi cei care ar avea şi îndreptăţirea morală să o facă...”
Şi asta pentru că lucrurile de atunci nu mai seamănă deloc cu cele din ziua de azi. În plus, palma a răsunat după un timp îndelungat de con­vorbiri, discuţii, argumente, rugăciuni şi posturi aspre. Pe cînd în zilele noastre? Acuzaţiile ve­dem că plouă cu toptanul, „sfînta” inchiziţie orto­doxă s-a pus pe treabă, iar calomnia s-a bana­li­zat. În aceste condiţii, cred că palma Sfîntului trebuie repusă în drepturile sale. Dar în sens invers...

Răzvan BUCUROIU

1909 - LA CENTENARUL NOICA - 2009

În vara aceasta s-au împlinit o sută de ani de la naşterea filosofului Constantin Noica (1909-1987). Într-o ţară mai puţin aservită intelectual şi mediatic ideologiilor dominante (după a căror grilă stîngistă Noica trece drept „reacţionar” şi „protocronist”), întregul an 2009 s-ar fi cuvenit decretat oficial ANUL NOICA, fiind vorba de cel mai important cărturar şi gînditor din România celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. În devertebrata lume românească de azi, pe fondul singurei crize care ne preocupă efectiv (cea economico-financiară), evenimentul – în pofida cîtorva manifestări izolate, fără ecou semnificativ (în cadrul Bookfest 2009, în cadrul unei secţiuni a Academiei, în cadrul Muzeului Literaturii Române, în cadrul Cercului Noica sau al cîtorva reviste culturale de tiraj modest) – a trecut însă aproape neobservat, cel puţin la nivelul publicului mai larg. Nici măcar discipolii consacraţi ai filosofului nu s-au sinchisit prea tare, părînd mai degrabă a se conforma „prudent” (inclusiv pe linie editorială) embargo-ului impus de establishment. Imaginea publică a lui Noica n-a avut parte nici cu acest prilej deosebit de o necesară ameliorare şi de o relansare în conştiinţa generaţiei tinere.
Îi mulţumesc, în numele întregii Redacţii de la Sibiu, d-lui acad. Alexandru Surdu pentru textul destinat revistei Puncte cardinale şi pe care îmi permit să-l postez şi pe acest blog congener, cu o reverenţă – modestă, dar sinceră – faţă de memoria „maestrului de la Păltiniş”. (R. C.)

CENTENAR CONSTANTIN NOICA

Noica s-a născut în comuna Grosu, judeţul Teleorman, la 25 iulie 1909*. Învaţă la Liceul „Dimitrie Cantemir” şi apoi la „Spiru Haret”, după care este student la Facultatea de Litere şi Filosofie şi devine un apropiat al filosofului Nae Ionescu, simpatizant al legionarilor, alături de Mircea Vulcănescu, Constantin Floru şi Virgil Bogdan. Şi-a continuat studiile în Franţa şi Germania. A lucrat ca bibliotecar la catedra lui P. P. Negulescu, ca redactor-şef la publicaţia legionară Buna Vestire şi ca referent la Institutul Român din Germania. Se întoarce în ţară după 1941 şi rămâne, cu toate că avea posibilitatea de a pleca din România, să îndure urgia comunistă. Din 1949 are domiciliu forţat la Câmpulung, iar din 1958 este arestat şi condamnat la 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în 1964.
Până în 1944 Noica a reuşit să publice opt cărţi, primele şase de istoria filosofiei, un jurnal cu planuri pentru viitor şi o lucrare, Pagini despre sufletul românesc, în care este conturată viziunea unei filosofii cu specific naţional. A făcut destul de puţin, s-ar putea spune, pentru a fi apreciat ca filosof. Dar aceştia nu au fost decât primii zece ani de manifestare a vocaţiei de cărturar, Noica dovedindu-se, în schimb, un mare publicist (aproape 300 de articole până în 1934 şi peste 800 până la sfârşitul vieţii, care l-au făcut cunoscut). Astfel încât, chiar după cinci ani de tăcere (1944-1949), arestarea lui a fost un eveniment cu ecouri naţionale şi internaţionale deosebite, care i-au creat o anumită faimă şi, cel puţin în ultimii ani de închisoare, un tratament care i-a permis să rămână în viaţă.
Cert este că, după eliberare (1964), fără a întreprinde ceva deosebit, era considerat cel mai important intelectual, atât faţă de cei vechi, care mai scăpaseră de urgia comunistă, dar care, fie de teamă (ca Vasile Băncilă), fie din cauza vârstei (ca Ion Petrovici) sau a lipsei de popularitate (Anton Dumitriu), trăiau mai mult ascunşi, cât şi faţă de cei noi, care, cu excepţia unor scriitori, nu erau apreciaţi, în ciuda funcţiilor deţinute şi a posibilităţilor (publicistice şi profesorale) de a-şi face popularitate.
Credincios programului său din Jurnalul filosofic (1944), de a se adresa tinerilor, cu riscul, dovedit ulterior real (din dosarele Securităţii), de a reedita motivele pentru care a fost arestat, după angajarea la Centrul de Logică al Academiei, în legătură cu activitatea de traducător din comentariile greceşti ale logicii lui Aristotel, dar şi independent de aceasta, Constantin Noica s-a ocupat cu organizarea unor „grupuri” (cum erau numite în dosare) de tineri pe care încerca să-i instruiască, să le trezească interesul pentru anumite teme, probleme, domenii de cercetare şi chiar profesii, printr-o metodă proprie, de tip socratic, de interogaţie stimulativă, de exemplificare şi chiar de exersare. Astăzi există lucrări speciale de metodologia cercetării ştiinţifice, de perfecţionare a muncii intelectuale, de informare şi documentare, dar care lipseau pe atunci şi, în plus, nu sunt atractive fără exercitarea lor. Este cu totul altceva, de exemplu, să te apuci să înveţi limba greacă veche sau germana de unul singur sau cu un profesor oarecare, faţă de situaţia în care îţi trezeşte cineva interesul pentru o anumită lucrare, pentru traducerea şi pentru interpretarea ei. Iar acea persoană este dispusă, în propriul tău interes, să te ajute în mod operativ.
Având cunoştinţe temeinice în toate domeniile ştiinţei şi ale culturii, dar mai ales în filosofie şi literatură, Noica era capabil să întreţină relaţii „de grup”, în realitate un fel de seminarii, cu tineri din orice domeniu, şi chiar a făcut-o, creându-şi o mare popularitate. Ştia, în mod diferenţiat, să întreţină astfel de relaţii şi cu persoane mature şi chiar vârstnice, pe care le antrena la tot felul de activităţi de creaţie, de cercetare, de traducere şi interpretare. Datorită strădaniei sale s-a desăvârşit traducerea operei lui Platon, traducerea fragmentelor din presocratici, din opera lui Aristotel, din comentatorii greci ai logicii aristotelice, din Kant şi din Hegel, din Cantemir, din Teofil Coridaleu, la multe dintre acestea Noica lucrând efectiv.
În cadrul activităţii sale de valorificare a culturii universale şi a celei româneşti se înscrie şi interesul lui Constantin Noica pentru Mihai Eminescu, pe care îl considera „omul deplin al culturii româneşti”. La început a fost captivat de traducerea lui Eminescu din Critica raţiunii pure a lui Kant. A fost uimit de sârguinţa şi tenacitatea poetului care, la douăzeci de ani, se încumetase să traducă cea mai grea carte a filosofiei germane. Şi a făcut-o într-un mod exemplar. Cu această ocazie a cercetat şi manuscrisele, aşa-numitele „caiete” ale poetului, şi a văzut că acestea reprezintă, prin alcătuirea lor, ca şi prin conţinut, ceva cu totul deosebit pentru literatura universală, ceea ce l-a determinat să înceapă o adevărată luptă pentru publicarea lor integrală, facsimilată. Şi această „luptă” era primejdioasă pentru vremurile acelea, din pricina scandalurilor iscate de publicarea scrierilor lui Eminescu, considerate antisemite, cu toate că, în „caietele” acelea, nu era vorba despre aşa ceva. În genere, chiar din timpul vieţii poetului nostru naţional şi până în zilele noastre, au existat admiratori şi detractori ai lui Eminescu, indiferent de coloratura lor politică şi de naţionalitatea lor. Datorită poziţiei sale şi a scrierilor sale despre opera lui Eminescu, Noica a reuşit să impună, după criteriul pro sau contra lui Eminescu, distincţia dintre patrioţii români şi trădătorii de ţară. Visul lui Costantin Noica s-a realizt abia în zilele noastre: au fost facsimilate, într-o ediţie monumentală, Caietele lui Mihai Eminescu.
Mai important decât toate acestea este faptul că Noica, în ciuda atâtor activităţi, nu şi-a abandonat niciodată preocupările filosofice. Or, după petrecerea sa din această lume, ceea ce a rămas este opera. S-a petrecut, însă, exact contrariul aşteptărilor lui Noica şi ale oricărui creator. După un secol de la naşterea sa, cu excepţia câtorva care l-au cunoscut, majoritatea l-au evocat ca persoană colocvială, interesaţi de amintiri şi mai mult de atitudinile politice din tinereţe, condamnabile după aceştia, dovedindu-se, cum au şi declarat-o (că n-au învăţat nimic de la Noica), cu totul nepăsători şi chiar ostili concepţiilor sale filosofice (învechite cu mult de pe când le-a scris). Te poţi întreba: ce căutau oamenii aceştia în preajma lui Noica, dacă nu-i interesa ceea ce publică el?
Or, Noica publica lucrări care l-au făcut celebru, independent de „grupurile” pe care se străduia să le orienteze către ceva pozitiv. Putea să n-o facă, şi opera lui rămânea aceeaşi. Îi aparţin, în filosofia românească, pe linia tradiţiilor noastre, rezultate în domeniile: istoria şi teoria categoriilor; rostirea filosofică românească; sistemul filosofic al Devenirii întru fiinţă şi logica hermeneutică. Ultimele trei sunt contribuţii majore, originale.
Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române publică, în contrast cu volumele de amintiri despre ce făcea Noica în timpul liber, în seria "Studii de istorie a filosofiei româneşti", un volum omagial de cercetări asupra operei filosofice a lui Constantin Noica.
Academia Română, la sesiunea comemorativă la care au participat, ca invitaţi de onoare, membri ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi ai Fundaţiei „George Manu”, acordându-i cinstirea cuvenită, ca membru postmortem al Academiei Române, a constatat cu regret faptul că, din cauza dreptului de autor, care aparţine unuia dintre „grupurile” amintite, Academiei Române i-a fost interzisă publicarea operei filosofice a lui Constantin Noica. Copyright-ul capitalist se dovedeşte mai tare decât cenzura comunistă!

Opera lui Constantin Noica se găseşte, însă, în marile biblioteci, iar numele său va rămâne scris cu majuscule în istoria filosofiei româneşti, în care el a reuşit, încă din tinereţe, să calce cu dreptul, cum îi plăcea să spună.

Acad. Alexandru SURDU

* „Viaţa din a cărei substanţă au apărut proiectul şi cauza lui Noica începe pe 12 iunie 1909. Iar în catastifele aflate în arhiva primăriei locale, la rubrica destinată nou-născutului Constantin Noica, în dreptul locului de naştere, este trecut satul Vităneşti din comuna Grosu, judeţul Vlaşca (astăzi judeţul Teleorman). Cu toate acestea, atunci cînd ne referim la data de naştere a lui Noica, ziua pe care o pomenim cel mai des e cea de 25 iulie 1909. Explicaţia e simplă: în anul 1929, statul român avea să adopte calendarul gregorian (Biserica Ortodoxă va adopta acelaşi calendar trei ani mai tîrziu) şi, graţie decalajului de 13 zile faţă de calendarul iulian, toate datele anterioare anului 1929 aveau să primească un surplus de 13 unităţi. Cum cele două calendare au fost folosite multă vreme în paralel, din nevoia de a evita confuziile cronologice, tradiţia culturală a consacrat în cazul lui Noica folosirea ambelor date de naştere – 12 iulie şi 25 iulie –, pentru ca în ultimele decenii cea de-a doua variantă să se impună treptat” (Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea legionară, Ed. Humanitas, Buc., 2007, pp. 12-13). E obscur de unde va fi scos d-l Mircea Martin, autorul articolului despre Noica din Dicţionarul general al literaturii române apărut sub egida Academiei Române (L/O, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2005, p. 642), data de 24 iulie... [Nota R. C.]

Mormîntul lui Constantin Noica, din curtea Schitului de la Păltiniş

COMUNICAT DESPRE COMPLEXUL MEMORIAL AIUD

Iată că „semnele de împăcare” la care mă referisem interogativ într-o postare anterioară (7 august 2009) s-au concretizat ieri, 21 august, într-un Comunicat ce poartă antetul Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti (FRFDPLA) şi un număr de zece semnături, printre care cele ale părintelui arhimandrit Iustin Pârvu, actorului şi regizorului Dan Puric, doctorului Pavel Chirilă, inginerului dr. Constantin Iulian (preşedintele Federaţiei) şi inginerului Gheorghe Jijie (secretarul Federaţiei).
Citez (sublinierea îmi aparţine) de pe blogul d-lui Claudiu Târziu (http://c-tarziu.blogspot.com/): “În urma întîlnirilor din ultima vreme dintre foştii deţinuţi politic, părintele Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă (Neamţ), dr. Pavel Chirilă, Dan Puric şi ing. Corneliu Marcu, FRFDPLA a emis un comunicat în care precizează că semnatarii sînt de acord ca Memorialul de la Aiud să conţină, pe lîngă mănăstire, şi un centru de martirologie. În felul acesta, se pune punct polemicilor cu privire la ce trebuie să se construiască la Aiud, întreţinute pe anumite bloguri pretins ortodoxe. De asemenea, toate intrigile, care au urmărit să-i pună unul împotriva altuia pe aceşti bărbaţi vrednici ai Bisericii, sînt spulberate”.
Comunicatul precizează: “Suntem bucuroşi că acest proiect pleacă din iniţiativa unui mare duhovnic al neamului românesc, pătimitor al Aiudului, Părintele Iustin Pârvu, şi sub înalta binecuvântare a unui Înalt Ierarh al Bisericii Româneşti, ÎPS Andrei Andreicuţ, precum şi cu susţinerea publică a unui reprezentant al societăţii civile, actorul şi regizorul Dan Puric”.
Din facsimilul documentului olograf, se vede că precizarea din final, privitoare la posibilele răstălmăciri diversioniste din presă sau de pe internet, este adăugată şi semnată de însuşi părintele Iustin.
Lucrurile par să fi intrat, cel puţin la nivelul de sus, pe bunul făgaş al Ortodoxiei cuminecătoare şi împreună-lucrătoare. Să nu ne amăgim însă că sabotorii de serviciu ai oricărei bune înţelegeri se vor consola prea lesne cu noua situaţie. Sau, altfel spus, să nu ne grăbim să spunem “hop” înainte de-a fi trecut puntea de-a binelea. Se vor mai trage, probabil, destule sfori. De altfel, pe blogurile fraţilor Roncea et comp. s-a declanşat deja un adevărat delirium tremens, cu aceleaşi insinuări şi ameninţări ieftine, de tip securistic sau inchizitorial, dar cu un plus – psihanalizabil – de incoerenţă logico-gramaticală. Leit-motivul este: “Cînd pisica nu-i acasă, joacă puricii pe masă”. “Puricii” ştim cine sînt. Nu se înţelege cine e “pisica”...

Reproduc mai jos documentul (atît în formă dactilografiată, cît şi în formă olografă), aşteptînd reacţiile cititorilor şi punîndu-mi bune nădejdi în triumful final al adevărului (care prea mult “a umblat cu capul spart”, cum se spune). (R. C.)

RELIGIA ÎN ŞCOLI: PATRIARHUL CĂTRE PREŞEDINTE

În contextul dezbaterilor referitoare la proiectele legilor educaţiei, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel a adresat Preşedintelui României următoarea scrisoare privind statutul disciplinei Religie în învăţământul preuniversitar:

Domniei Sale,
Domnului Traian Băsescu,
Preşedintele României

Stimate Domnule Preşedinte,

Am luat act de propunerile formulate de către Comisia Prezidenţială pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor din Domeniile Educaţiei şi Cercetării din România, în proiectul de Lege a Învăţământului Preuniversitar, art. 37, alin (1), din 30 aprilie 2009 şi ne exprimăm îngrijorarea cu privire la excluderea disciplinei religie din planurile-cadru ale învăţământului liceal şi la statutul incert al acesteia în învăţământul primar şi gimnazial.
Pentru păstrarea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial şi liceal, ca parte a trunchiului comun, aducem următoarele argumente:
1. Prezenţa orei de religie în învăţământul de stat este conformă Constituţiei României, care prevede în art. 32. alin. (7): „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege”. De asemenea, este conformă Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care prevede în art. 32 alin. (1): „În învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute”.
2. Disciplina religie se predă în şcolile de stat potrivit Legii Învăţământului nr. 84/1995, republicată, art. 9, alin. (1): „Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină”. Prin urmare, prezenţa disciplinei religie în oferta şcolară este obligatorie din punct de vedere legal, cu posibilitatea pentru elevi de a nu frecventa orele de religie, la solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal constituit.
3. Pentru a se asigura, în mod egal, accesul elevilor la educaţia religioasă, potrivit cultului din care fac parte, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede în art. 32 alin. (4): „La cerere, în situaţia în care conducerea şcolii nu poate asigura profesori de religie aparţinând cultului din care fac parte elevii, aceştia pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat din partea cultului căruia îi aparţin”.
4. Prezenţa religiei în sistemul de învăţământ românesc nu este o inovaţie a perioadei post-decembriste. Legea instrucţiunii publice din 1864, care a stat la baza învăţământului românesc peste trei decenii şi care a fost una dintre primele legi din Europa care instituiau obligativitatea şi gratuitatea învăţământului (după Suedia, Norvegia, Prusia şi Italia, dar înaintea Marii Britanii, Elveţiei, Bulgariei, Serbiei, Franţei), aşeza religia la loc de cinste între obiectele de studiu, atât în cadrul învăţământului primar unde se preda catehismul (art. 32), cât şi în cadrul învăţământului secundar, gimnazial şi liceal, unde se preda „religiunea” (art. 116).

5. În majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepţia Franţei, religia este disciplină şcolară, sub diferite denumiri: Educaţie religioasă (Austria, Danemarca, Germania, Grecia şi Irlanda), Educaţie moral-religioasă (Anglia), Morală şi educaţie religioasă (Portugalia), Educaţie religioasă şi morală (Luxemburg), Creştinism, Religie şi Etică (Norvegia), Religie sau etică (Belgia), Mişcări ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda, Italia şi Spania). Astfel, statele Uniunii Europene promovează un sistem de învăţământ care valorifică potenţialul educativ al religiei pentru modelarea conduitelor sociale si individuale.
6. Pentru menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun, în cadrul campaniei Patriarhiei Române „Nu vrem liceu fără Dumnezeu!” s-au primit în anul 2008 peste 140.000 de mesaje de susţinere.
7. În ziua de 29.02.2008, la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, conducătorii şi reprezentanţii cultelor religioase recunoscute în România şi-au exprimat poziţia comună cu privire la menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun.
8. Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile sociologice în domeniu.

Cu preţuire şi binecuvântare,

† DANIEL,

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

O RECENZIE DE SILVIU MAN

Anul trecut semnalam şi reproduceam pe acest blog excelenta recenzie a d-lui Silviu Man la A treia forţă: România profundă, proaspăt apăruta carte a d-lor M. Platon şi O. Hurduzeu, care în urmă s-a bucurat de puţine recenzii la fel de pertinente. Iată-l acum pe tînărul artist şi publicist oferindu-ne prima recenzie mai consistentă la Măsura vremii: îndemn la normalitate, cartea proaspăt apărută a d-lor M. Platon şi Gh. Fedorovici, pe care o consider în continuare “cartea verii 2009” din România (aşa cum am semnalat-o nu demult pe blog). Preiau aici textul recenziei cu aceeaşi “complicitate” admirativă, recomandîndu-l tuturor cititorilor blogului, ca şi cartea recenzată, scoasă la Editura Predania din Bucureşti, după o lungă, dar rodnică gestaţie. (R. C.)

MĂSURA VREMII:

ÎNDEMN LA NORMALITATE

Motto: „Practic, România e un uriaş studio de televiziune dedesubtul căruia se află un azil de noapte. Cei din studio se uită la cei din azilul de noapte nu ca la oameni, ci ca la o «masă biologică», ca la o «populaţie» bună de manipulat, supt şi sacrificat. Cei din azilul de noapte îi privesc pe cei din studio nu ca pe oameni, ci ca pe «vedete», ca pe nişte icoane, ca pe nişte idealuri pe care le poţi atinge dacă joci după regulile jocului...”

Pentru cei nefamiliarizaţi cu polemicile culturale ale zilelor noastre, trebuie spus de la bun început că d-l Mircea Platon este persona non grata în ochii celor mai mulţi dintre intelectualii „consacraţi”. Are toate calităţile pentru a enerva o întreagă pleiadă de cărturari, de la simplii purtători de diplomă şi sacou la intelectualii cu „operă” şi vechime: e erudit (dar – surpriză! – fără a-şi face un idol din erudiţie), e ancorat bine de tot în realitate (ceea ce-l împiedică să bată câmpii într-o vreme în care mulţi dintre gânditorii noştri plutesc prin ceaţa ideilor şi ideologiilor ca personajele din tablourile lui Chagall), are curaj şi umor (în zilele acestea, în care mai toate chipurile şi semnăturile din reviste şi de pe televizoare ne reamintesc că nivelul de trai a crescut şi suntem fericiţi – asta pe un ton sobru, responsabil, ba chiar uşor îngrijorat) şi un verb care nu iartă. În plus, dacă e să-l credem pe d-l Mircea Mihăieş, mai e şi posesorul unei bărbi care are scopul de a spori „spectaculozitatea bine ambalatului produs de marketing”. Şi dacă atributele de mai sus nu sunt suficiente pentru a provoca repulsie, în mod sigur înfricoşătoarea triadă: conservator [1], român, ortodox (a se citi: ANTIPROGRESIST, ULTRANAŢIONALIST şi FUNDAMENTALIST) will do the job…
Mircea Platon este un caz cu totul aparte în peisajul intelectual românesc: nu scrie de dragul stilului (deşi nu am întâlnit până acum vreo persoană care să poată polemiza onorabil cu d-sa, dovadă că, în loc de argumente, d-l Platon se pomeneşte periodic inundat de la etajele superioare ale culturii cu adjective suave şi atacuri la persoană), nici aşteptând să fie remarcat de vreun for intelectual (deşi orice publicaţie culturală serioasă sau instituţie de cultură au nevoie ca de aer de oameni cu pregătirea şi talentul d-sale), nici ca să se îmbete de ovaţiile publicului. Nu scrie de dragul nimănui. Iar asta s-ar putea să însemne că e liber.
Scrisul său, ca de altfel şi scrisul elegant, sobru şi dens al d-lui Gheorghe Fedorovici, nu presupune dedublări, echivocuri, tehnici delicate de a evita răspunsurile, patinaj artistic printre concepte costelive. Iată de ce avem de-a face, în Măsura vremii…, cu o carte scrisă nu de doi publicişti/filozofi/teologi/eseişti/scriitori, ci mai ales de doi oameni. Oneşti. Şi curajoşi. Ceea ce scriu nu este exerciţiu intelectual, ci mărturisire, în cel mai limpede şi mai frumos sens al cuvântului. Acesta este motivul pentru care, deşi plină de contre puse elitei (politice şi intelectuale), cartea d-lor este o carte a afirmaţiei, iar nu a negaţiilor. Ideile nu sunt, deci, dependente de ideile opuse (precum în polemicile nesfârşite din multe şi scămoase reviste culturale sau talk-show-uri), ci de realităţi. Realităţi care acum sunt, însă, deformate. Sau ascunse prin unghere întunecoase. Ca urmare, în teatrul de umbre în care trăim de 20 + 45 ani, ne dau de înţeles autorii, nu este nevoie decât de un gest – normal şi direct : să aprindem lumina.
Opac să fii la dovezi, greaţă nesfârşită să ai de istorie şi de tradiţie, credincios al globalizării şi consumerismului să fii şi tot n-ai cum să nu înţelegi că eseurile lui Mircea Platon şi Gheorghe Fedorovici nu sunt poligon al urii şi dispreţului (aşa cum pretind unii ,,pacifişti”, care în schimb preferă epitetele domestice, de exemplu ,,ticălos” [2]). Dar, desigur, ca întotdeauna la noi, sunt greu de suportat oamenii care îşi iau menirea în serios şi preferă DA-ului ambiguu un NU hotărât, fără paranteze şi steluţe explicative, ca în reclamele la telefoane mobile.
Măsura vremii..., spuneam, este o carte lipsită de ambiguităţi: autorii leagă cu nod gros elita gnostică de fundamentaliştii hiperortodocşi (două aparente extreme având în comun mimarea adevărului şi umbrele supradimensionate), politicianismul deşănţat european de politicianismul deşănţat naţionalist (având în comun impostura), capitaliştii parfumaţi, cu morgă civilizată de comuniştii cu morgă identică şi miros asemănător – şi asta pentru că Platon şi Fedorovici ştiu că, departe de a fi elemente în opoziţie reală, aceste perechi nu sunt decât electrozii între care funcţionează de fapt sistemul. Sistem, care (o ştie orice om care a citit câte ceva despre propagandă şi o bănuieşte oricine are capul pe umeri) nu se mai impune coercitiv, cu Manifestul Partidului Comunist sau Mein Kampf-ul într-o mână şi mitraliera în cealaltă, ci, mai inteligent şi mai rentabil, mimează contrariile (sociale, politice, culturale, economice) între care se duce viaţa unei naţiuni. Ceea ce rămâne nereşapat în acest fel se numeşte „normalitate”.
O dată descoperită această enclavă a normalităţii, vom vedea mai clar locul în care ne aflăm (şi, deci, sensul vieţii noastre):
„Suntem împliniţi, adică fericiţi, în măsura în care ne cunoaştem locul propriu – în lume, în viaţa noastră. Locul, adică rostul propriu. Indiferent de gradul în care acesta este realizat, sunt împlinit. Greşeala pe care o săvârşim cel mai adesea constă în prejudecata de a crede că a fi împlinit înseamnă a ne afla la capătul unui traseu spectaculos, dificil în orice caz, că împlinirea reprezintă starea ultimă de desărvârşire, când, de fapt, noi nu suntem niciodată împliniţi, propriu-zis, ci întotdeauna într-o împlinire” (Gh. Fedorovici).
… “împlinire” care este radical opusă “realizării” cu orice preţ a pseudo-omului contemporan – „Un soi de android spălat pe creier de corectitudinea politică, bisexuat, fără memorie, fără istorie, fără rădăcini, un om care nu locuieşte în lume, ci în trafic, între casa în rate şi slujba corporată, în hotelul global, un clonat care îşi este propriul lui Dumnezeu” (M. Platon).
Şi o dată găsindu-ne locul, vom putem vedea limpede şi pe cel de lângă noi, viu în faţa noastră, iar nu prin ecranul televizorului, de unde divele autohtone încă ne mai solicită, în schimbul unui salariu gras, să-i ajutăm pe semenii noştri în suferinţă (trimiţând bani, detaşaţi, printr-un SMS sau, eventual, dansând pentru ei în studiourile TV).
Măsura vremii... este o carte a durerii. Durerea celor care au scris-o nu este însă durere de oameni înfrânţi. Nu poţi să le transmiţi autorilor după lectură: ,,Lasă, dragă Mircea, dragă Gheorghe, it’s all gonna be OK”, fiindcă nu vorbim aici de o durere de frustraţi, emo intelectuali prizând dileme şi idei la modă, nici de durerea masochistă a victimei care ştie că e rentabil să fii victimă. O durere care nu cere calmante, alinare şi tratament medical.
Citindu-le articolele şi eseurile, nu mi-am putut scoate din minte o replică a lui Andrei Tarkovski: „Mă interesează un erou care merge până la capăt, în ciuda tuturor obstacolelor. Pentru că numai o astfel de persoană poate merita cu adevărat victoria” [3]. O formulare care poate ilustra, în simplitatea ei aparentă, destinul celor doi. Aşadar, nu trebuie uitat că această carte s-a născut din durerea celor care şi-au asumat, cu seninătate şi curaj, un drum. Drumul. Ceea ce ne urez şi nouă.

Silviu MAN

[1] Conservator a cărui semnătură (sau măcar menţionare) lipseşte însă, inexplicabil, din numărul 280, din 28 iunie 2009, dedicat „Conservatorismului românesc azi” (coordonator – Cristian Ghinea), al revistei Dilema Veche. M-aş fi aşteptat ca distanţa dintre Dilema Veche şi paleoconservatorismul căruia îi aparţine şi Mircea Platon să fie ceva mai mică decât distanţa dintre Dilema Veche şi libertatea „pieţei de idei”.
[2] Vezi pe internet „polemica” Platon-Gottfried-Tismăneanu-Mihăieş, începută de la acest articol.
[3] „Dialogue with Andrei Tarkovsky about Science-Fiction on the Screen”, interviu cu Naum Ambramov (1970), în Andrei Tarkovsky: interviews, edited by John Gianvito, University Press of Mississippi, 2006.

LUNA MAICII DOMNULUI: FEMEIA ŞI CUVÎNTUL

Din Edictul imperial bizantin din 1297, dat de împăratul Andronic II Paleologul, de proclamare a lunii august drept Luna Maicii Domnului:
„Acum este o împreună-prăznuire a celor cereşti şi a celor pămînteşti. Acum îngerii, pogorînd din cer, se amestecă cu noi, oamenii. [...] Acum Însuşi Dumnezeu vine de o cheamă pe Maica Lui şi, primind în sînurile Sale preasfîntul ei suflet, îl urcă la ceruri în alai de îngeri care plinesc lauda lui. Acum Fecioara, chiar dacă se mută cu trupul de aici, nu se depărtează de la noi, ci, veghind dintru cele de sus, cată la noi în veac. [...] Deci cuvine-se ca praznicul Adormirii ei să fie prăznuit nu doar o singură zi, ci, luînd început o dată cu luna, să o străbată întreagă şi să se încheie o dată cu ea”.

Se impută adeseori creştinismului un anume misoginism, uitîndu-se că, prin Maica Domnului, „Noua Evă”, creştinismul a reabilitat femeia şi a aşezat-o mai presus de orice făptură creată.
Teologul rus din exil Paul Evdokimov a scris o carte referenţială cu titlul Femeia şi mîntuirea lumii (apărută şi în româneşte, la Editura Christiana, în 1995 şi 2004). Spre lămurirea adevăratului punct de vedere creştin asupra statutului şi valorii femininului, am selectat mai jos cîteva frag­mente dintr-o altă scriere, mai sintetică, a aceluiaşi ilustru autor rus: „Femeia şi Cuvîn­tul: vocaţia religioasă a femeii” (traducere din limba franceză: Ioana Milutinovici). (R. C.)

VOCAŢIA RELIGIOASĂ A FEMEII

Biblia o prezintă pe femeie ca „loc” consacrat al întîlnirii dintre Dumnezeu şi om. Dacă masculinul participă la Întrupare numai prin tăcere, în persoana dreptului Iosif, femeia este, dimpotrivă, cea care rosteşte Fie! din partea tuturor („Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvîntul tău!”). Acelui Fie! creator al Tatălui („Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină...” etc.) îi răspunde smeritul Fie! al „roabei Domnului”. Hristos nu putea să ia carne şi sînge de om dacă Umanitatea însăşi, prin Fecioara Maria, nu I le-ar fi oferit de bună­voie în dar, ca pură ofrandă. Fecioara este punctul de întîlnire între cei doi Fie!; chip al Bisericii, ea întruchipează principiul eclezial al protecţiei materne; orantă (rugătoare), ea este însăşi rugăciunea Bisericii, marea mijlocitoare.
Femeia are felul său propriu de a fi, capacitatea firească de a-şi împleti fiinţa în relaţia personală cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. În ciuda alterărilor istorice, cărora şi femeia le cade victimă, ea păstrează în adîncul fiinţei ei taina firii şi harismelor proprii, pe care Sf. Pavel o desemnează prin „văl”. Din păcate, Marea Desfrînată a Babilonului (Apocalipsa 17, 5) profanează şi degradează feminitatea, abătînd-o de la firea ei: ea sfîşie vălul, se dezbracă, renunţă la taina feminină, la acel Fie! adresat eternei ei actualităţi maternale.
Cuvîntul apostolic (I Petru 3, 4: „Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului...”) este adresat oricărei femei şi el conţine o întreagă Evanghelie a femininului referitoare la maternitatea spirituală. Acest text defineşte cu precizie harisma fundamentală a femeii: naşterea în inima ei a omului lăuntric (homo cordis absconditus). Bărbatul este în cea mai mare măsură tentat să nu se intereseze decît de propriu-i scop; instinctul matern al femeii, însă, ca şi la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-10), descoperă imediat setea de spiritual şi găseşte izvorul euharistic pentru a o potoli. Raportul fiinţial mamă-copil face ca femeia, Eva, „izvor de viaţă”, să vegheze asupra oricărei fiinţe, să protejeze viaţa şi lumea. Harisma maternităţii sale interi­orizate şi universale o îndreaptă pe fiecare femeie spre cel înfometat şi spre cel nevoiaş, vădind admirabil esenţa femininului: fecioară sau soţie, orice femeie este mater in aeternum (mamă veşnică), menită să „clocească” tot ce-i iese în cale, descoperind chiar şi în fiinţa cea mai virilă un copil slab şi fără apărare.
Dacă am defini dragostea masculină, „a iubi” înseamnă „a avea nevoie”; pentru fe­meie, însă, „a iubi” înseamnă „a satisface nevoia”, a-i ieşi în întîmpinare şi a-i răspunde. Iisus, văzînd-o pe mama Sa, iar în apropierea ei pe ucenicul pe care-l iubea, i-a spus: „Femeie, iată fiul tău!” – cuvînt fundamental, care face din Fecioara Maria chip al Bisericii-Mamă, iar din orice femeie o potenţială existenţă eclezială.
Sufletul feminin este mai apropiat de izvoare, de origini, de geneză. Biblia ridică femeia la rangul de organ al receptivităţii duhovniceşti a naturii umane. De altfel, promisiunea mîntuirii a fost făcută în mod direct femeii: ea este cea care primeşte Buna Ves­tire, ea este cea căreia Cel Înviat i Se arată mai întîi; femeia „înveşmîntată în soare” este cea care simbolizează, în Apocalipsă, Biserica triumfătoare; de asemenea, imaginea miresei sau a logodnicei este cea pe care Dumnezeu o alege pentru a exprima dragostea Sa pentru om şi caracterul de „nuntă” al comuniunii cu acesta. Şi, lucrul cel mai important, Întruparea se înfăptuieşte în firea feminină a Fecioarei: ea este cea care Îi dă Cuvîntului carnea şi sîngele ei. Paternităţii absolute, caracteristice fiinţei divine, îi răspunde în mod direct maternitatea feminină, ca specific religios al naturii umane.
Hirotonia, episcopatul şi preoţia întruchipează funcţia masculină a mărturisirii: episcopul atestă validitatea mîntuitoare a Tainelor şi posedă puterea de a le celebra. El are harisma de a veghea asupra integrităţii şi curăţiei tezaurului credinţei şi apără puterea pastorală. Slujirea femeii aparţine preoţiei împărăteşti feminine, nefiind o funcţie atribuită, ci un dat al firii sale. Slujirea ierarhică (preoţia) nu se numără printre harismele ei, pentru că ea ar trebui să-şi trădeze propria fire – maternă, interiorizată, contemplativă. În orice caz, vocaţia ei, personalizată suprem în Fecioara Maria, nu este una inferioară, ci una pur şi simplu diferită. Istoria Martei şi a Mariei dovedeşte că Evanghelia ridică femeia pe acea culme spirituală a accesibilităţii nediscursive la „singurul lucru de folos”
Femeia are o înţelegere intuitivă. Prin profunzimea valorilor Duhului, ea este înzes­trată în mod natural cu sensibilitatea religioasă. Afirmaţia că „sufletul este în mod natural creştin” (anima naturaliter christiana) este valabilă în primul rînd pentru femeie. Cîtă vreme rămîne pe linia firii ce i-a fost hărăzită, femeia propovăduieşte Cuvîntul dincolo de cuvinte, prin întreaga sa alcătuire fiinţială, născîndu-L tainic din adîncul firii ei şi dăruindu-L lumii însetate de plinătate.

Paul EVDOKIMOV

PROIECTUL AIUD: SEMNE DE ÎMPĂCARE ?

Clopotul dăruit de Părintele Iustin Pârvu

schitului de la Rîpa Robilor din Aiud

Dezveliţi tot adevărul şi le spuneţi tuturor
Cum muriră fraţii noştri pentru Neam şi Ţara lor!

Pe blogul d-lui V. Roncea, o doamnă temperamentală, dar complet dezinformată în privinţa subiectului pe care-l abordează, înşiră cîteva enormităţi înveninate, sub titlul delirant “Hidra cripto-comunistă contra Vetrei Monahale de la Rîpa Robilor” (pe autoare n-o deranjează “să combată” pe un blog pe care sînt adulaţi Iulian Vlad, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Mihai Pelin, Artur Silvestri, Radu Beligan, Paul Everac, Mihai Ungheanu etc., dar în schimb e convinsă că există o “hidră cripto-comunistă” avîndu-l printre capete pe... Claudiu Târziu!). Textul este atît de plin de neadevăruri flagrante şi raţionamente abrupte încît nici nu merită efortul unui comentariu punctual.
Interesant este însă altceva. La sfîrşitul articolului d-nei Vasiliu-Scraba, titularul blogului inserează o notă în care citim: “Personal resping categoric ideea unui «Centru Cultural» inspirat din modele străine de Ortodoxie, dar susţin Proiectul Centrului de Martirologie al d-lui dr. Pavel Chirilă, alături de Mănăstirea Sfinţilor Închisorilor a Părintelui Justin Pârvu, dar numai cu aprobarea planului de către Părinte şi deţinuţii politici şi cu binecuvîntarea Episcopului locului, ÎPS Andrei Andreicuţ, şi, mai ales, a Mitropolitului Bartolomeu Anania, fost deţinut politic şi înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române”.
Înduioşător, nu-i aşa? Să observăm mai întîi cît de grijuliu a devenit dintr-o dată promotorul campaniei antipatriarhale şi antisinodale cu binecuvîntările arhiereşti. Nu-i rău deloc. Sigur, spre a se învrednici de importanta dumnealui susţinere, Proiectul trebuie să mai îndeplinească şi alte condiţii sine quibus non: să fie aprobat de Părintele Iustin şi de personajul colectiv numit “deţinuţii politici” (aceştia trebuind să fie toţi ca unul, dacă aspiră la susţinerea “fraţilor nepătaţi”). Iarăşi s-ar putea zice că nu-i tocmai rău. Necazul ar putea veni, totuşi, de la frecventele neconcordanţe ale vieţii şi firii omeneşti. Căci ce ne-am face dacă, să zicem, Părintele Iustin şi Deţinutul aprobă, dar ierarhii, dintr-un motiv sau altul, nu dau binecuvîntarea?! Sau dacă ierarhii binecuvintează, dar Părintelele Iustin şi Deţinutul, dintr-un motiv sau altul, nu aprobă?! Să nădăjduim însă că Dumnezeu va fi mai bun cu noi decît sîntem noi cu El şi, de hatîrul morţilor noştri, nu ne va pune/lăsa într-o asemenea... “dilemă” (horribile dictu).
Personal (adică însuşi, în persoană, cu toată decisiva sa personalitate), d-l V. Roncea se declară dispus să susţină şi “Mănăstirea Sfinţilor Închisorilor a Părintelui Justin Pârvu”, şi “Proiectul Centrului de Martirologie al d-lui dr. Pavel Chirilă”. O, cîtă generozitate şi cît simţ al proprietăţii (aşa, ca să se ştie că nu-s ale tuturor şi ale nimănui)! Un singur lucru se “respinge categoric”, un singur lucru nu poate fi personal admis de d-l V. Roncea: “ideea unui «Centru Cultural» inspirat din modele străine de Ortodoxie”. Nici aici n-ar fi nimic de zis (se ştie cît rău ne-au făcut modelele străine şi heterodoxe de-a lungul vremii), numai că... de unde pînă unde un “Centru Cultural” la Aiud?! Nimeni n-a propus vreodată aşa ceva, şi încă în răspărul Ortodoxiei! Aici d-l Roncea se încurcă în iţele propriilor diversiuni alarmiste. Nu ştiu cum e, n-am făcut această experienţă, dar probabil că, atunci cînd minţi cu atîta patimă şi neruşinare, ajungi treptat să crezi în propriile minciuni...
Sperietoarea unui “Centru Cultural” este ficţiunea manipulatorie cu care gaşca de agitatori publici a fraţilor Roncea şi a “mişcăriştilor” în sutană au căutat să intoxice opinia publică ortodoxă, sugerînd că s-ar urmări, de către forţe oculte (musai heterodoxe şi cripto-comuniste), deturnarea Proiectului Aiud în direcţia cea mai odioasă ortodoxului habotnic: cultura.
Ei bine, fie cultura cît de bună sau cît de rea, ea n-are nimic de-a face, în mod autonom, cu Proiectul Aiud, în nici una dintre variantele propuse. Toate au ca principal şi indiscutabil obiectiv Mănăstirea, ca axă şi cadru tradiţional pentru pomenirea liturgică, pentru cinstirea mistică şi morală a martirilor Crucii de la Aiud şi din toate temniţele ateismului roşu. Singura discuţie era ca pe lîngă Mănăstire – sau, mai exact spus, în cadrul ei – să funcţioneze şi un Centru de cercetări martirologice, sub exclusiva supraveghere şi coordonare a Stăreţiei şi a Arhiepiscopiei locului, aşa cum pe lîngă/în cadrul multor mănăstiri pot funcţiona şi funcţionează efectiv, prin tradiţie, un muzeu, sau o tiparniţă, sau o şcoală bisericească, sau un atelier de pictură ori de broderie, sau vreun aşezămînt social. Unele ca acestea nu intră în excluziune cu menirea liturgică, nici cu puritatea ortodoxă a unei lavre, ci se subordonează celorlalte nevoinţe specifice, în numele şi în slujba lui Hristos. Centralitatea Mănăstirii în cadrul Proiectului memorial exclude orice analogie cu Sighetul: la Sighet avem memorialul fără Dumnezeu, la Aiud avem - şi vom avea - memorialul cu Dumnezeu.
Discuţiile iscate în jurul Proiectului Aiud, în urmă tendenţios radicalizate, n-au avut iniţial ca obiect real decît o anume concepţie arhitectonică, deci ceva de ordin exterior şi negociabil. Rezervele faţă de un plan sau altul n-au fost în această privinţă neîndreptăţite, dar aceasta este o cu totul altă discuţie. Totul se putea rezolva creştineşte, civilizat şi responsabil, prin dialog consultativ şi în pace comunitară. Dar în locul duhului creştin unii au înţeles să cultive duhul învrăjbirii, al suspiciunii apriorice, al insinuării indigne sau chiar al asasinatului moral, uzînd de cea mai josnică recuzită polemică şi diversionistă (care încă la noi, din păcate, face deliciul vulgului, ca şi mojiciile vadimiste sau stupidităţile OTV-iste), cu vorbe grele, mistificări, decontextualizări, ceea ce a generat un nou, păgubos şi total inutil “război româno-român”, cu atît mai grav şi mai jenant cu cît a angajat însăşi imaginea publică a Ortodoxiei.
Manipularea panicardă a fost atît de abil şi de abject concertată (ca şi în cazul abuzurilor biometrice) încît a luat şi minţile unor oameni serioşi şi cinstiţi sufleteşte, ceea ce explică şi o recentă “scrisoare deschisă a elitei morale a României” (pusă la cale şi mediatizată tot de fraţii Roncea şi de ciracii lor), în care respectabili supravieţuitori ai temniţelor comuniste* (dar şi vreo 15 organizaţii “anticomuniste” mai mult sau mai puţin fantomatice) îşi exprimă faţă de Înaltul Bartolomeu Anania îngrijorarea cu privire la dejucarea Proiectului Aiud şi la pretinsa lor marginalizare contextuală. Iar “jalba” se încheie astfel: “Noi credem însă că nici o binecuvîntare nu va fi valabilă pînă nu se va lămuri cumplitul adevăr legat de holocaustul roşu. Pînă atunci, singurii care au drept să spună ceva în această problemă sînt tocmai cei care au suferit. Vreţi să faceţi ceva înălţător pentru martiri? «Dezveliţi tot adevărul şi le spuneţi tuturor/ Cum muriră fraţii noştri pentru Neam şi Ţara lor!»”.
Fondul chestiunii – necesitatea pomenirii întru adevăr – este incontestabil, dar cîteva observaţii se impun, spre împreună-lămurire. Mai întîi o observaţie asupra unui detaliu care s-ar putea să ţină şi de graba redactării: “cei care au suferit” (şi în faţa cărora, într-adevăr, s-ar cuveni să umblăm în genunchi) nu sînt “singurii care au drept să spună ceva în această problemă”, ci numai cei dintîi. Dreptul lor suveran nu este exclusivitatea, ci prioritatea morală. Ei trebuie – înaintea oricăror altora – consultaţi şi ascultaţi cu toată reverenţa. Altminteri, dreptul de a spune ceva, de a se implica atitudinal, îl au toţi cei ce simt creştineşte şi româneşte, şi care vor continua să o spună şi după ce venerabilii supravieţuitori ai temniţelor nu vor mai fi printre noi. Cu cît mai mulţi se vor implica, cu cît mai multora le va păsa, cu atît memoria va fi mai vie şi mai durabilă.
Nu ştiu dacă şi ce va fi răspuns Înaltul Bartolomeu la această scrisoare deschisă, dar ştiu şi mărturisesc că “a face ceva înălţător pentru martiri” a fost o preocupare a sa constantă şi evidentă, concretizată inclusiv în sfinţirea ca biserică a Mausoleului de la Aiud (act care a reprezentat stricta sa iniţiativă: „Iată, am venit să sfinţesc acest prestol realizat prin grija deosebită a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Sibiu. [...] Şi am făcut sfinţirea după ritualul întreg, socotind că este bine ca această masă să nu fie doar un simbol, un jertfelnic pe care să se oficieze doar parastase, ci, cel puţin din cînd în cînd, să se săvîrşească pe ea şi Sfînta Liturghie. Pentru aceasta este nevoie de o sfinţire specială. În piciorul Sfintei Mese am aşezat Sfinte Moaşte ale unui martir – în acest loc al martirajului – şi documentul care s-a citit în faţa frăţiilor voastre, şi care rămîne aici, sub pecete, atît cît va dura acest jertfelnic şi cît va dura acest monument. [...] În numele lui Dumnezeu şi în numele morţilor noştri, vă mulţumesc tuturor celor ce aţi jertfit şi aţi ridicat acest monument memorial, celor ce aţi zidit acest jertfelnic pe care astăzi s-a săvîrşit, pentru întîia oară, Sfînta Liturghie a Sfîntului Ioan Gură de Aur” – 14 septembrie 2000).
Dacă însă marea urgenţă – prisosind chiar asupra oricărei binecuvîntări, cum citim în scrisoare – este aceea de a lămuri “cumplitul adevăr legat de holocaustul roşu”, datorie sacră atît de frumos exprimată în versurile citate (“Dezveliţi tot adevărul şi le spuneţi tuturor/ Cum muriră fraţii noştri pentru Neam şi Ţara lor!”), atunci nimic nu apare mai potrivit şi mai îndreptăţit decît un centru de martirologie chiar în cadrul năzuitului complex memorial. Că lumea ortodoxă românească are resursele – inclusiv şi mai ales monahale – cu care să răspundă acestui obiectiv major e dovedit cu prisosinţă de realizările de pînă acum ale unor mănăstiri precum Petru-Vodă, Diaconeşti, Oaşa sau Rarău, pe care sînt sigur că nimeni nu le ignoră. Deci, oameni buni, dincolo de falsele litigii, iată-ne “gînd la gînd cu bucurie”!
Cum pînă şi d-l V. Roncea s-a decis “să dea verde” Centrului de Martirologie din ansamblul memorial de la Rîpa Robilor, şi cum panica faţă de un presupus “Centru Cultural”, mai mult sau mai puţin heterodox, am văzut că nu prea are obiect, fiind doar o insinuare diversionistă într-un război inutil şi nedemn, oare ce ne mai dezbină şi ne mai îngrijorează? Este din ce în ce mai evident că vrem acelaşi lucru cu toţii (foşti deţinuţi, mănăstiri, ierarhi, jurnalişti creştin-ortodocşi, mireni rîvnitori) şi că e loc pentru contribuţia smerită a fiecăruia, într-o împreună-lucrare care depăşeşte orice interese personale sau de grup şi care chiar s-ar putea constitui într-un model de vrednicie şi unitate ortodoxă românească, spre bucuria viilor şi pacea morţilor deopotrivă.
O dată ajunşi aici, oricine, de acum înainte, va mai încerca să confişte Proiectul Aiud în numele vreunei persoane sau vreunui grup de interese (mănăstiresc sau nemănăstiresc), sau va perora aiurea (ca d-na Vasiliu-Scraba, altminteri respectabilă în domeniul dumneaei de competenţă**), îşi va trăda impuritatea (ca să nu spun necinstea sufletească) şi se va face vinovat faţă de memoria şi de moaştele martirilor.
Dumnezeu să ne păzească, la rugăciunile sfinţilor noştri ştiuţi şi neştiuţi, de micimile noastre secesioniste. Restul va veni pe deasupra.

Răzvan CODRESCU

* Unii trecuţi însă pe lista de semnături fără ştirea lor, cum este, bunăoară, cazul d-lui Demostene Andronescu...
** Vorba aceea: „Dacă tăcea, filosoafă rămînea”.