INTERMEZZO LIRIC: JUXTA CRUCEM (III)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

EU, PONŢIU PILAT…

Nu vreau să văd cu ochii ce-am hotărît cu gura…

Claudia nu mai tace, cu visurile ei!…

Am mîinile curate şi nici o clipă ura

nu m-a-ncercat, să merit să fiu bătut de zei…

Da, s-a-mplinit dreptatea – dar nu a mea, ci-a lor…

Dreptatea nu e una, nici adevărul nu-i…

Oricît dispreţ trezeşte în mine-acest popor,

de bună seamă are şi el dreptatea lui…

E vînătă amiaza şi trage a furtună…

O fi murit, sau simte în răni suflarea rece?...

De fapt, ce-mi pasă mie?! Pe limba lui nebună

s-a îndîrjit spre moarte din faţa mea să plece…

Nu-i nici un semn… Cînd plouă, mai fulgeră, mai tună…

De-aş fi iudeu, ce Paşte pe cinste-aş mai petrece!

CÎNTEC DE MUŞTERIU

Un Dumnezeu nevolnic şi cuminte,

bătut pe crucea robilor, la soare!

Şi zici că dacă-n groapă-au să-l coboare,

va trage-afară morţii din morminte?!

Mai taci, muiere! Ce-ţi mai trebui minte,

cînd ai aşa mîndreţe de picioare…!

Nu-l vezi, chiorît, cum sîngeră şi moare.

scuipat de viu din gura celor sfinte?!

E Paştele şi-ar fi cu mult mai bine

să dai încolo basmele prosteşti…

Ce-ţi trebui ţie vorbe să te-aline,

cînd poţi un tîrg întreg să fericeşti?

Nu-s vii destui? La ce să mai învie

şi morţii pe la uşa ta, Mărie?

MÎRLA

Ce-i pasă mîrlei, cînd se simte bine,

c-a fost bătut în cuie Dumnezeu

sau că pămîntul gîfîie din greu

de-atîta moarte cîtă-a strîns în sine?

Nu-i pasă mîrlei de ce vreme vine,

nici de ce chinuri vede-n jur mereu,

necum de cîte-au fost, sau de vreun zeu

ce-n cîrca lui povara lumii-ar ţine.

Să nu-i zici mîrlei mîrlă dacă are

vreo treabă ea cu-a veacului durere,

sau cerului de pus vreo întrebare!

Senină-i mîrla şi nimic n-o doare

decît să-i tulburi clipa de plăcere

cu cobea morţii… şi-alte prostioare.

AMURG ÎN DOI

Şi iată-ne bătrîni, de vise goi,

într-un tîrziu de lume levantină,

atît de alţii fără nici o vină

şi-atît de-aceiaşi că duhnim de noi.

Ne fuge-ntruna ochiul înapoi

şi nu ne vine-a crede ce puţină

e vremea ce-ar putea să ne mai ţină

în poala ei zgîrcită pe-amîndoi.

Ne ştim din rădăcini, dar împreună

n-am fost pe rod şi nici în pîrg n-am dat,

şi totuşi, veştezi, Dumnezeu ne-adună

şi ne-mpleteşte iar, la scăpătat,

să-i pună morţii dragostea cunună

şi veşniciei floarea la uscat.

Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Intermezzo liric: Juxta crucem (I)

* Intermezzo liric: Juxta crucem (II)

DANTELE LUI MARIAN PAPAHAGI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Miercuri 28 martie 2012, la sediul Uniunii Scriitorilor din România, a avut loc lansarea volumului bilingv Dante Alighieri, Divina Commedia. Inferno / Divina Comedie. Infernul, traducere din italiană şi comentarii de Marian Papahagi, cu o prefaţă de Irina Papahagi, ediţie îngrijită, introducere şi completarea comentariilor de Mira Mocan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, eveniment de seamă în aria dantologiei româneşti.

“Infernul în traducerea lui Marian Papahagi aduce la lumină una dintre acele «urme», sau «semne», de poezie şi tradiţie literară ce pot fi trezite de textul dantesc în memoria culturală a cititorului, punînd în dialog originalul cu limba «nouă» care îl găzduieşte. Versiunea de faţă ne arată, în felul acesta, că traducerea poate deveni cu adevărat o «tălmăcire», adică o subtilă operaţiune hermeneutică, de interpretare, care stabileşte o «relaţie vie» între original şi textul «nou»...” (Mira Mocan)

REMEMBER MARIAN PAPAHAGI

În ianuarie 1999, în urma unui atac de cord, ne părăsea prematur, la doar 50 de ani (împliniţi pe 14 octombrie 1998), una dintre cele mai nobile şi mai complexe figuri culturale româneşti ale sfîrşitului de secol XX: profesorul Marian Papahagi, şeful Catedrei de Limbă şi Literatură Italiană, Spaniolă şi Portugheză de la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj şi directorul Academiei Române de la Roma (căreia a reuşit să-i redea, în timpul destul de scurt al misiunii sale, ceva din prestigiul de odinioară). Descendent dintr-o familie de aromâni cu aleasă tradiţie intelectuală, era nu doar un om de erudiţie şi concepţie, ci şi un excelent organizator practic al demersului cultural, cu o neprecupeţită putere de dăruire şi cu un neostentativ entuziasm misionar. Ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o într-o permanentă deplasare între Cluj şi Roma, cheltuind o energie aproape supraomenească, voind să facă totul temeinic şi integral: conducerea şi restaurarea “din mers” a Academiei de la Roma, conferinţe de-a lungul şi de-a latul Italiei, cursuri universitare şi coordonări de doctorate în ţară, proiecte editoriale, noua versiune comentată a Divinei Comedii (ajunsese la cîntul 7 al Purgatoriului)… şi cîte altele! Dacă nevrednicia românească a fost ruşinată de cineva în primul deceniu postcomunist, acela a fost, mai mult decît oricare altul, romanistul şi dantologul Marian Papahagi.

Dincolo de pilda umană şi profesională pe care a dat-o zi de zi şi ceas de ceas, a rămas în urma sa o operă substanţială de critic şi istoric literar, de eseist şi de traducător: Exerciţii de lectură (1976 – debut editorial), Eros şi utopie (1980 – probabil cea mai cunoscută dintre cărţile sale), Critica de atelier (1983), Intelectualitate şi poezie (1986), Cumpănă şi semn (1991), Faţa şi reversul (1994), Fragmente despre critică (1994) şi grandioasa ediţie neterminată a capodoperei danteşti (pe care nimeni în România nu cred c-ar mai putea-o realiza astăzi la acelaşi nivel). Coordonase, alături de Mircea Zaciu şi de Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, lucrare monumentală (realizată, în linii mari, încă dinainte de 1989), al cărei prim volum a apărut în 1995, iar pe cel de-al doilea nu pot uita cu cîtă bucurie mi l-a arătat la Roma, spre sfîrşitul lui 1998 (cine-ar fi crezut sau s-ar fi putut gîndi atunci că era o bucurie rostită… “cu limbă de moarte”?).

În urma lui Marian Papahagi (astăzi indign contestat de cîţiva mărunţei) a rămas un gol greu de umplut, dar şi o mare pildă intelectuală, care poate că mai are sorţi (stimulată şi de această nouă apariţie îndelung aşteptată) să rodească printre noi, spre bucuria eternă a sufletului său dentro dal ciel della divina pace...

Răzvan CODRESCU

O CARTE PENTRU NERA

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

 

Şi tu te poţi număra printre ctitorii vieţii!

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Cu dr. Pavel Chirilă despre Proiectul Nera

OAMENI CARE AU FOST: NICOLAE PORA

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Iată că se împlineşte în acest an un deceniu de la moartea lui Nicolae Pora, figură marcantă a vechiului exil românesc din Canada, om fără veleităţi culturale, dar cu mari virtuţi practice şi cu o generoasă conştiinţă românească. „Ciupercarul” intrat în legendă şi cu statuie în Piaţa Primăriei din Ottawa merită mai mult decît reverenţa unei aduceri-aminte: a fost, în felul său, un model care ar merita să rămînă viu şi lucrător în conştiinţele românilor care, purtaţi de valul vremurilor, au plecat de acasă, dar cu ţara în suflet şi cu dorinţa vie de a lua lumea pieptiş, nu ruşinîndu-se de originea lor, ci onorînd-o pînă la ultima suflare.

Postez aici, cu titlu comemorativ, un text mai vechi (apărut iniţial în revista Puncte cardinale) pe care l-am scris despre Nicolae Pora şi care, într-o variantă a lui, a fost folosit şi ca postfaţă a cărţii De ce am fugit de acasă? (o biografie romanţată a lui Nicolae Pora, semnată de scriitoarea româno-canadiană Mia Pădurean şi scoasă, în 1999, la Editura Puncte Cardinale din Sibiu).

Anexez aici textului meu şi un interviu cu Nicolae Pora realizat în acelaşi an 1999 de regretata Sanda Anghelescu şi apărut în populara publicaţie Formula AS.  (R. C.)

Biografia romanţată a lui Nicolae Pora (1999)

Nu cred să existe o statistică exactă şi la zi privind numărul românilor ce trăiesc risipiţi prin lume: fluctuaţia continuă să fie mare, iar mulţi dintre românii aflaţi actualmente în străinătate nu au încă un statut definit(iv). Este însă cert că diaspora românească este de ordinul milioanelor (fără a-i trece la socoteală pe românii, încă şi mai numeroşi, din provinciile istorice înstrăinate: Basarabia, Bucovina, Cadrilater, sau pe cei – majoritatea aromâni – din sudul Dunării: Banatul sârbesc, Munţii Pindului etc.). Altfel spus, emigraţia a luat – azi mai mult decît ieri – proporţiile unei alte Românii, împrăştiate în patru vînturi de vitregiile istoriei contemporane: Germania, Franţa, Spania, Statele Unite, Canada, Australia etc.

Aceşti români de peste hotare, mai ales cei emigraţi treptat înainte sau imediat după 1989, sînt adeseori mai responsabili şi mai lucizi în faţa provocărilor istoriei decît fraţii lor de acasă, ba chiar mai sensibili – probabil şi dintr-un reflex compensatoriu al înstrăinării – la problemele destinului românesc. Mulţi dintre ei reprezintă, de altfel, elemente de elită naţională, făcînd onoare în lume geniului creator românesc şi atestînd o rezervă de vrednicie care, din păcate, în haosul de acasă (comunist şi post-comunist) nu prea mai are echivalent...

Desigur, vrajba pe care Securitatea vechiului regim (dar şi tentaculele acesteia de după 1989) a întreţinut-o în mod deliberat, atît în sînul exilului, cît şi între exil şi cei de acasă, a minat într-o măsură regretabilă unitatea de acţiune şi re-acţiune a românismului. Cu toate acestea, comunităţile româneşti din afara ţării au făcut eforturi admirabile atît pentru a-şi depăşi problemele proprii, cît şi pentru a sprijini eforturile de redresare ale celor din ţară. Nu se poate aştepta, fireşte, “mîntuirea” naţională în primul rînd de la cei risipiţi prin lumea largă; dar aceştia, în măsura în care nu acceptă pervertirea şi înstrăinarea sufletească, pot constitui un factor important al resurecţiei viitoare.

În cadrul atît de larg al “emigraţiei” sau “diasporei” româneşti (cum sîntem nevoiţi astăzi să-i numim global pe românii care au părăsit – şi continuă să părăsească – ţara, căci de-acum nu mai poate fi vorba de un exil propriu-zis), un rol fundamental revine (încă) mai vechiului contingent al celor siliţi să plece spre alte orizonturi din motive politice, pentru a-şi salva familia, viaţa sau conştiinţa. Aceştia au alcătuit, începînd din anii '40, un adevărat front misionar, călăuzit şi sudat mai cu seamă de două idei supraordonatoare (şi complementare): tradiţia naţională şi lupta anticomunistă. Acest vechi Exil, deşi împuţinat şi îmbătrînit, constituie, fără îndoială, axa morală a diasporei actuale, elita ei mărturisitoare. Aici por fi căutate, de către generaţiile mai noi, marile modele de conştiinţă sau vrednicie românească. Spre a nu se preface într-o simplă turmă rătăcitoare, fără identitate şi fără ideal, tinerii români, atît cei născuţi “dincolo”, cît şi cei emigraţi de curînd, s-ar cădea să urmeze aceste pilde ilustre, opunînd ethos-ul adevăratului Exil primejdioaselor ispite ale individualismului şi indiferentismului de dată mai recentă. Şi nu este vorba doar de ceea ce unii tind să califice drept “frondă romantică” împotriva vremurilor sau simplu “idealism”, căci acest Exil venerabil oferă nenumărate exemple de autorealizare concretă, socială şi profesională, cu care se pot mîndri deopotrivă şi ţara de origine, şi ţările de adopţie. Credinţa şi demnitatea nu exclud cîtuşi de puţin simţul practic şi vrednicia; dimpotrivă, acestea se potenţează reciproc, zugrăvind icoana adevăratei împliniri. Aici este vorba tocmai o astfel de icoană – pilda unei vieţi exemplare, care s-a zidit fără a-şi sacrifica temeiurile, care s-a împlinit în conjunctural fără a uita esenţialul. Or, temeiul şi esenţa fiecărui om se află în aceea că aparţine, prin naştere şi cu voia lui Dumnezeu, unui anumit cod identitar; fiecare dintre noi actualizăm un neam care ne precede şi care ne supravieţuieşte. Şi sîntem cu adevărat noi înşine numai prin raportare la un acasă, care nu este doar spaţiul de obîrşie, ci şi răsfrîngerea lui în suflet sau în spirit.

*

Dintre figurile exemplare ale exilului anticomunist din a doua jumătate a secolului XX, unele au devenit adevărate legende vii, chiar dacă astăzi sînt păscute şi ele – ca toate ale noastre – de bezna crescătoare a uitării româneşti. Printre acestea se înscrie şi figura în multe privinţe excepţională a exilatului ardelean Nicolae Pora, de la care ar mai avea încă destule de învăţat atît “idealiştii”, cît şi “pragmaticii”...

Născut în 1919 la Nadeş (nu departe de Sighişoara, unde şi-a făcut studiile liceale) şi silit să părăsească ţara încă din primăvara lui 1941, pe fondul prigoanei dezlănţuite împotriva tineretului naţionalist, tînărul inginer Nicolae Pora, după ce în anii războiului îşi poartă surghiunul prin Bulgaria şi Austria (unde face parte din Armata Naţională a dreptei româneşti în exil, hotărîtă să continue cruciada împotriva bolşevismului, dar frînată în elanurile ei de evoluţia ingrată a contextului istorico-politic european), ajunge, după 1945, pentru cîţiva ani în Franţa, la Paris, unde lucrează (pe un post inferior pregătirii sale) la o fabrică de ciocolată (făcîndu-se deja remarcat prin eficienţă şi inventivitate).

În 1950, se hotărăşte să plece în Canada, unde existau mai multe posibilităţi de a-şi face un rost, în condiţiile în care, pe de o parte, trebuia să ia totul “de la zero”, iar pe de altă parte nu admitea să se rezume la o subzistenţă cenuşie, care să nu-i facă cinste ca om şi ca român. “Mai înainte de a veni în Canada – preciza într-un interviu – m-am gîndit ce-o să fac în Canada”; destinul trebuia asumat, dar viaţa nu trebuia în nici un caz trăită la întîmplare! Pe atunci, pentru a putea fi primit în Canada, trebuia să te angajezi că vei lucra cel puţin un an în agricultură. Tînărul inginer s-a gîndit să aleagă un cîmp de activitate mai puţin exploatat, cu posibilităţi de valorificare în viitor, în care să-şi folosească totdeodată şi pregătirea superioară pe care o avea. A optat pentru creşterea industrială a ciupercilor. S-a iniţiat în Franţa şi, cînd a ajuns în Canada, era aproape un specialist în domeniu. A pornit cu un contract modest (50 de dolari pe săptămînă, masă şi cazare), a lucrat cîte 18 ore pe zi, s-a perfecţionat fără răgaz, teoretic şi practic, iar priceperea şi tenacitatea l-au făcut să ajungă, în scurtă vreme, unul dintre cei mai mari specialişti din lume în creşterea ciupercilor, precum şi unul dintre cei mai prosperi oameni de afaceri din Exilul românesc. Izbînzile materiale sau solicitările familiale (soţia sa, cu care se căsătorise la Hamilton, puţin după venirea în Canada, i-a dăruit patru copiii: trei fete şi un băiat) nu l-au făcut cîtuşi de puţin să neglijeze latura ştiinţifică, păstrîndu-se la zi cu toate noutăţile în materie (din 1958 şi pînă în pragul noului veac şi mileniu, a fost nelipsit an de an, în luna iunie, de la sesiunile informative de specialitate desfăşurate la Universitatea din Pennsylvania, făcînd parte dintr-un prestigios comitet internaţional de consultanţă şi finanţare a cercetărilor în domeniul creşterii ciupercilor). Treptat, românul a ajuns patronul unei uriaşe ciupercării ultratehnologizate (cea mai mare din Canada şi a doua, se pare, de pe continentul american). Şi-a păstrat neştirbite energia şi tenacitatea tinereţii (“Lucrul meu n-o să se termine decît cînd voi închide ochii”), adăugîndu-le experienţa maturităţii.

Bazele acestei ambiţioase şi impresionante întreprinderi (Metcalfe Continental Mushroom, regiunea Ottawa) s-au pus în 1972, iar prima recoltă a fost culeasă în 1973. La început se obţineau două-trei recolte pe an; apoi, printr-o permanentă perfecţionare tehnologică şi organizatorică, s-a ajuns la patru recolte şi jumătate pe an, pe urmă la şase şi jumătate, iar în anii ‘90 la opt şi jumătate (fără a scădea cu nimic exigenţa calitativă: dimensiune, gust, valoare nutritivă etc.)! Nu ştiu exact care mai este situaţia astăzi, pe mîna urmaşilor, dar un cred că Nicolae Pora ar fi ruşinat de ea.

Seriozitatea, priceperea şi vrednicia i-au adus un binemeritat renume printre concetăţeni, fiind considerat unul dintre oamenii cei mai importanţi ai provinciei Ontario; la Ottawa, în Piaţa Primăriei, aceşti oameni de seamă sînt onoraţi cu busturi publice, iar printre ele se găseşte şi cel al românului Nicolae Pora.

Deşi a stat departe de ţară vreme de aproape 60 de ani (a revăzut România abia în 1998, cu prilejul Romfest-ului organizat la Bucureşti), românismul său n-a suferit ştirbire: la 80 de ani vorbea încă perfect româneşte (cu tot parfumul graiului ardelenesc), îi plăcea “să petreacă” înconjurat de români (şi cu cîntece de pe acasă), participa la toate marile reuniuni româneşti din “Lumea Nouă” (a fost principalul sprijinitor financiar al Romfest-ului – festival bienal al românilor de pretutindeni, prezidat onorific de regretatul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi inaugurat pe continentul american în 1988), finanţa generos acţiunile culturale cu caracter naţional şi citea regulat presă românească (din diaspora, dar şi din ţară), bucurîndu-se sau se mîhnindu-se pentru orice împlinire sau neîmplinire naţională. A rămas, fundamental, un om de dreapta, legat de ordinea creştină şi de tradiţie în genere. S-a străduit enorm pentru ridicarea unei biserici româneşti la Ottawa şi era mîndru că îşi adusese contribuţia la întemeierea şi dăinuirea Cîmpului Românesc de la Hamilton (în apropiere de Toronto), unde mai funcţionează încă centrul cultural “Nae Ionescu” şi se organizează anual, în timpul verii, o săptămînă de festivităţi româneşti, la care iau parte mulţi români din Canada şi Statele Unite (iar după 1989, şi invitaţi din ţară) şi de la care familia Pora era nelipsită. Un rol deosebit a avut şi-n editarea revistei lunare Cuvântul Românesc (apărute timp de mai bine de un sfert de veac, sub conducerea neobositului George Bălaşu). După 1989, a sprijinit, discret, şi organizaţii sau publicaţii din ţară. Punctele cardinale, deşi prea “culturale” pentru gustul său de om al faptelor, i-au probat în anii ‘90 generozitatea, iar suplimentul Lumea satelor a apărut timp de vreo doi ani pe spesele sale (căci a murit crezînd, oarecum înduioşător, că “ţăranul” mai era “talpa ţării” şi că trebuia cu precădere luminat şi mobilizat în reconstrucţia postcomunistă a României).

La capătul unui interviu acordat în 1992 revistei Puncte cardinale (cu prilejul Romfest-ului de la Hamilton, cînd am avut ocazia să-l cunosc personal şi să-i vizitez “ctitoriile”) mărturisea răspicat că, în opinia sa, temeiurile unei posibile renaşteri româneşti (în care n-a încetat nici o clipă să creadă) sînt “credinţa în Dumnezeu”, “dragostea de neam”, “dorul de muncă” şi “grija faţă de generaţiile viitoare”. Pe lîngă cele menţionate de regretatul interlocutor, eşti însă ispitit să mai adaugi una: o tenacitate precum cea a lui Nicolae Pora şi a marii generaţii a României interbelice...

*

Această viaţă, deopotrivă aventuroasă şi exemplară, a fost prezentată, într-o formă discret romanţată, în cartea semnată de d-na Mia Pădurean*. Titlul redă o întreagă dezbatere interioară, vie în orice suflet de exilat, dincolo de împliniri sau de neîmpliniri: De ce am fugit de acasă?... E o întrebare care se cere după răspuns şi o mărturie care se cere după dreaptă înţelegere. Nicolae Pora (Mircea Mureşan, în roman) n-a vrut să fugă, ci a fost nevoit să fugă; dar a ştiut să-şi chivernisească fuga şi s-o răzbune prin fidelitate. Sufleteşte, a fost întotdeauna acasă, onorîndu-şi obîrşiile, în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu.

Autoarea, ea însăşi ardeleancă din părţile Blajului şi “argint viu” al exilului sau disporei româneşti din Canada, reuşeşte în cartea sa o emoţionantă consonanţă spirituală cu personajul central, pe care-l povesteşte ca un alter ego, năzuind autenticitatea mai mult decît artificiul estetic.

Viaţa lui “Mircea Mureşan” se împleteşte, în primele opt părţi ale romanului, cu istoria zbuciumată a luptei naţionale din complexa perioadă 1930-1945. Biografia personajului se mişcă pe fresca vastă a epocii. În primele şase părţi (prima jumătate a romanului) acţiunea se petrece “acasă”, între Nadeş şi Bucureşti, iar peste ea pluteşte umbra însufleţitoare a “Căpitanului” – numit “[Avram] Iancu al Bucovinei” (şi evocat mai pe larg în partea a şasea), care dă sens, în viziunea personajului şi a autoarei, jertfelor prezente şi viitoare. Celelalte şase cărţi stau sub semnul “fugii”, al asumării treptate a destinului de exilat (pe traseul Bulgaria-Iugoslavia-Austria-Germania-Franţa-Canada), ultimele trei acoperind perioada canadiană, cu un amestec inefabil de triumf (“Cei care nu reuşesc în viaţă nu reuşesc pentru că n-au dorinţa de a reuşi” – sună deviza patronului de la Metcalfe) şi nostalgie (“Nu vreau să mor bogat, vreau să mor român” – mărturiseşte acelaşi).  În vara lui 2002, la 83 de ani, Dumnezeu i-a dat să moară şi român, şi bogat.

De ce am fugit de acasă? rămîne astfel mărturia romanescă – epică în formă şi lirică în fond – a unui românism răstignit şi a unei vrednicii răscumpărătoare ce s-ar cuveni să-i pună pe gînduri pe leneşii şi uitucii acestui neam, pe cei ce riscă să moară... nici bogaţi, nici români.

Răzvan CODRESCU

Toronto, 1999: lansarea cărţii De ce am fugit de acasă?

(autoarea este cea din centrul imaginii)

* De aceeaşi autoare: Florile nu mor niciodată (roman pentru care a primit diploma de onoare a “Asociaţiunii Transilvane pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român”); Amar şi nădejde; Teatru pentru copii şi adolescenţi. D-na Mia Pădurean este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societăţii Scriitorilor Canadieni din Ontario şi a Academiei Româno-Americane, membru fondator al asociaţiei de binefacere pentru copiii orfani din România Association des esprits de lumière şi al revistei Danubius, regizor şi interpret, pînă deunăzi, în cadrul grupului folcloric “Româncuţele” (funcţionînd cu succes în contextul “multiculturalismului” canadian).

Sanda Anghelescu de vorbă cu Nicolae Pora (interviu din toamna lui 1999)

“Cînd poţi rămîne stăpîn, nu deveni slugă…”

Printre românii din Canada, d-l Nicolae Pora poartă aură de mit: “Este cel mai bogat român de aici”, se spune cu respect. Ajuns la o vîrstă venerabilă (peste optzeci de ani), d-l Nicolae Pora nu a uitat o clipă că este român, că rădăcinile îi sînt in Transilvania, în comuna Nadeş, cam la 20 de kilometri de Sighişoara, acolo unde-i sînt îngropaţi părinţii şi moşu’, ale cărui învăţături l-au condus întreaga viaţă.

Curioasă să-l cunosc, am pornit-o într-o însorită dimineaţă de octombrie, străbătînd “codrii de aramă” ce străjuiau şoseaua Ottawa-Montréal, înspre Metcalfe, o mică localitate unde se află gigantica “Ciupercărie” a d-lui Pora, o întreprindere cu peste 200 de muncitori (mulţi chiar români), cea mai modernă cultură de ciuperci din lume. Despre d-l Nicolae Pora şi despre “Ciupercăria” sa stă scris şi în Enciclopedia Canadei sau în albumele despre Ottawa: este o mîndrie a regiunilor Ontario şi Québec. (S. A.)

Ciupercile miraculoase

D-le Nicolae Pora, întruchipaţi visul oricărui român pornit în lume să-şi afle un rost. Sînteţi o personalitate stimată de guvernanţii canadieni şi de diaspora românească. Cînd aţi plecat din România şi de ce?

Cînd au intrat ruşii în ţară, m-am dus la mama, care se afla într-o comună la 20 de km de Sighişoara, şi am întrebat-o ce să fac. Fratele meu, preot protopop la Agnita, fusese arestat şi dus la Gherla. Nu voiam să stau sub ruşi, să-i împărtăşesc soarta. Mama mi-a răspuns: “Ai mai multă şcoală ca mine, ştii tu ce să faci!”.

Învăţasem, la noi în sat, şi alte limbi pe lîngă română: maghiara şi săseasca… Mai învăţasem şi ceva bulgară, de unul singur… Aşa că am plecat în Austria, la 80 de km de Salzburg, spre Linz, şi am lucrat la o fermă, la nişte bătrîni. Acolo a venit la mine Puiu Traian, cumnatul unui coleg al meu de la paraşutism, şi mi-a propus să mergem în Franţa, unde se adunaseră mulţi români, fugiţi şi ei din ţară. Toţi ne strînseserăm pe lîngă Biserica Română din Paris. Numai că în Franţa ieşiseră la alegeri comuniştii, iar nouă ne era frică să nu care cumva să ajungă ei la guvernare şi să ne trimită înapoi în ţară. Aveam diplomă de inginer chimist, lucrasem la o fabrică de zahăr de lîngă Paris, iar cu recomandările bune de acolo şi cu ceva bani mă angajasem la o fabrică de ciocolată din Paris. Fruntaşii emigraţiei româneşti mi-au propus să plec în Canada, spre a deschide astfel drum românilor acolo şi a crea un spirit anticomunist, ca replică la situaţia din Franţa şi, de fapt, din Europa la acea oră.

Cum a fost începutul în Canada?

Cum să fie? Ca orice început. Am avut la pornire un partener de afaceri, care pusese un capital de 150.000 de dolari, dar nu era cumsecade cu oamenii. Asta mă jena. I-am spus: “Uite, îţi dau acelaşi salariu cu al meu, dar nu mai veni pe-aici decît în vizită sau cînd sînt eu în vacanţă!”. Cînd am pornit să pun bazele actualei ciupercării, cea mai modernă din lume, l-am întrebat cît ar vrea să-i dau ca să se retragă. “Trei milioane!”, mi-a spus. “Ok!”, am răspuns; şi i-am dat banii. Pe muncitori i-am respectat şi i-am ajutat atunci cînd a fost nevoie. Unul dintre principalele mele ajutoare este un portughez. Primul lui serviciu la venirea în Canada, ca imigrant, la mine a fost şi... n-a mai plecat. Îi avansez pe măsură ce ei arată că sînt interesaţi şi că muncesc cum trebuie. În avantajul meu a fost şi faptul că nu i-am dat afară pe leneşi. I-am tolerat, chiar dacă uneori i-am mai grăbit. Secretul este că leneşii sînt deştepţi şi află diferite sisteme după care să lucreze fără să se ostenească prea tare. Şi să ştiţi că jumătate din toate progresele obţinute au fost inspirate de leneşi…

Dar cum aţi reuşit să faceţi faţă concurenţei, cum v-aţi impus pe piaţa canadiană?

Există o lege de la care nu m-am abătut. Am mers mai întîi prin magazine, să văd cum arată ciupercile. Dacă sînt frumoase şi proaspete, lumea le cumpără. Dacă nu, preferă să le aştepte pe cele proaspete. Necontenit mi-am îndreptat astfel atenţia către latura estetică, către felul cum se prezintă produsul. Magazinelor care n-au vîndut toată marfa, le tai comanda la jumătate şi adaug la cele care au vîndut-o numaidecît. Nu am aşteptat pasiv comenzile, ci eu am mînuit întotdeauna soarta vînzărilor. Am învăţat să fiu negustor înainte de a fi cultivator.

Pe urmă, noi venim aici dimineaţa devreme. Culesul începe la ora 7.00, primele maşini ies pe poartă la ora 9.00 şi, în permanenţă, dintre cele trei maşini, două sînt pe reţea şi una încarcă aici. Cînd pleacă aceasta, celelalte două se întorc, pe rînd, să încarce. Fluxul este continuu, neîntrerupt. Astfel, cu marfa noastră acoperim o zonă întinsă: jumătate din regiunea Ontario şi regiunea Québec aproape toată, pînă la Ocean. Şi nu în ultimul rînd, din momentul în care mi-am dat cuvîntul, l-am respectat cu sfinţenie. De la moşu’ meu am învăţat asta şi pe copiii mei i-am învăţat si eu, la rîndul meu: “Cuvîntul, o dată dat, trebuie respectat cu sfinţenie!”.

Ce satisfacţii, în afara celor financiare, v-a oferit strădania dvs.?

La un moment dat, au fost aleşi cei mai reuşiţi oameni de afaceri, cei mai împliniţi şi mai demni de respect. Din cele 70 de companii analizate vreme de cîteva luni, au fost selectate doar 50, printre care şi compania mea, situată pe locul doi.

Acasă, pe “Cîmpul Românesc” din Ontario

În tot acest răstimp, mai bine de 50 de ani, aţi mai păstrat legătura cu ţara? În ce fel?

Cu sufletul, n-am plecat niciodată din România. Şi pentru că Ţara se află atît de departe, am organizat aici, la Hamilton, în Ontario, “Cîmpul Românesc”. Cîţiva dintre noi am pus mînă de la mînă şi am cumpărat terenul. Asta a fost prin ‘68. Românii veniţi la sărbătorile de-acolo au cumpărat puieţi de copac şi i-au plantat. Acum, copacii au crescut, sînt mari, o frumuseţe! Cu tîmplarii de la mine, de la ciupercărie, am înălţat şi o capelă, unde oficiem slujbele, se fac botezuri şi nunţi. De curînd, s-a descoperit pe cîmpul nostru o tainică sursă de energie ce vine din pămînt. Cine stă pe acel loc se linişteşte, se înseninează, copiii contenesc plînsul şi orice durere ar fi, trece ca prin minune…

Cu Ţara am rămas tot timpul în legătură directă. În vremea comuniştilor îi ajutam pe români să se stabilească aici, îi ajutam să-şi facă actele, să intre în legalitate. Acum, susţin financiar două publicaţii româneşti şi, din cînd în cînd, acord cîte o bursă elevilor merituoşi, pentru a-şi continua studiile universitare. Acum chiar plătesc bursa unui student român la Medicină, care studiază la Kingston. O fac din banii mei, nu din fondurile companiei… Nu demult, preotul nostru de-aici a plecat în ţară să-şi vadă părinţii. I-am plătit avionul şi i-am dat o mie de dolari, să aibă de cheltuială… În România am trimis 27.000 de dolari americani, dintre care 7000 pentru biserica din sat, ca să i se repare ţiglele. Mai urmează să trimit 3000 de dolari, să o mai aranjeze pe dinafară… Biserica mare, de zid, cu o sobă mare in mijloc, este de pe vremea lui moşu’ meu, care, la 90 de ani, a murit cu pipa-n gură… Şi mai este ceva: în toate acţiunile noastre, în toate publicaţiile, noi nu încetăm să amintim lumii de marea tragedie românească: Ilie Ilaşcu şi grupul lui. Dar ce poţi face cu măgarii ăştia de bolşevici? Sînt convins că, de cum le va scădea din putere – căci din zi în zi le tot scade puterea –, atunci o să-i vedem liberi pe ai noştri.

Ce rol au avut în viaţa dvs. “învăţăturile” de-acasă, tradiţia?

În primul rînd, la întemeierea familiei. Soţia mea, născută în comuna Costana, lîngă Suceava, adusă în Canada de părinţii ei la numai un an şi ceva, m-a ajutat şi ea la transmiterea tradiţiilor româneşti copiilor noştri. Cele trei fete ale noastre, ca şi băiatul, au fost învăţaţi de mici să muncească. Fata cea mare este farmacistă, a doua este profesoară de gimnastică aerobică, iar cea mică a urmat Facultatea de Criminologie. Băiatul a urmat Facultatea de Comerţ. Şi toţi, întreaga familie, au lucrat şi lucrează aici, cu mine. Cînd vor să facă rost de bani, fetele vin şi acum şi muncesc la ciupercărie. Le plătesc ca şi pe ceilalţi salariaţi. Băiatul meu, Nick jr, de la 5-6 ani venea zilnic cu mine la lucru, purta caschetă ca noi toţi şi, cînd îmi puneam eu şorţ, cerea şi el unul. Era atent la fiecare mişcare. Astăzi stăpîneşte fiecare fază de lucru şi zilnic îmi raportează în amănunţime tot ce se întîmplă în ciupercărie. Locul lui de “privitor” de altădată este ocupat acum de fiul lui. El va duce mai departe tradiţia familiei, tot ce am început eu.

Românii vorbesc prea mult. Să muncească!

Ce părere aveţi, d-le Pora, despre politica dusă de guvernanţii români de după ‘89?

Sîntem toţi foarte dezamăgiţi, chiar şi de d-l Emil Constantinescu, pe care l-am votat cu entuziasm. Dînsul a recunoscut că Ucraina are ceva de spus în legătură cu Bucovina şi chiar cu Basarabia. Asta ne omoară! De aici, noi facem presiuni, scriem peste tot, însă rezultatele întîrzie să se arate… Dar o prostie şi mai mare decît tratatul cu Ucraina este inexplicabila goană a guvernanţilor români pentru a intra în NATO. Intrarea în NATO se va răsfrînge şi asupra politicii externe a României, care va trebui să ţină seama de “indicaţiile” acestora…

Societatea românească se confruntă cu o severă criză economică. Ce-ar trebui să facă românii pentru a depăşi actuala stare de fapt?

Să lucreze, să nu vorbească prea mult. Majoritatea vorbesc doar şi nu fac nimic. Doar planuri şi iar planuri, şi numai planuri! Vrei să faci, să zicem, un cărucior, fă-l şi nu mai vorbi de zece ori că ai de gînd să-l faci! Românii trebuie neapărat să treacă de la vorbă la faptă.

Dar nu trebuie să uităm că a luat atîta vreme – 50 de ani – ca să ajungă ţara în halul ăsta. Va trebui să treacă tot atîta timp măcar, ca să o dregem. Chiar dacă ar vrea cei de-acum să facă schimbări mari, tot n-ar putea. N-au de unde… Iar vînzarea întreprinderilor româneşti străinilor, aşa cum au făcut ungurii, nu este o soluţie. Străinii, cînd vor dori să plece, o să plece şi o să închidă companiile şi instituţiile, lasă totul baltă… Cînd poţi rămîne stăpîn, nu deveni slugă!

Sanda ANGHELESCU

(Metcalfe, octombrie 1999)

Nick Pora jr, la treabă...

INTERMEZZO LIRIC: JUXTA CRUCEM (II)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

CÎNTECUL JIDOVULUI RĂTĂCITOR

Nu pribegia-i crucea mea cea mare,

ci nemurirea-n trup şi în păcat:

atîtea veacuri cîte le-am umblat

ca nişte-obezi mi-atîrnă de picioare.

Şi ce-am făcut, la urma urmei, oare?

Că de mai marii mei am ascultat?

Că una-am fost cu neamul meu damnat?

Că-n Iahve am crezut cu-ncrîncenare?

Şi-acum mă arde-n ochi privirea lui,

cînd de sub cruce mi-a rostit osînda…

Să fie-aceasta firea sa, preablînda,

iubirea sfîntă dată-n dar oricui?!

L-aş întreba, cînd cică iarăşi vine:

s-a răstignit cumva şi pentru mine?

CÎNTECUL TÎLHARULUI PE CRUCE

Pe oameni n-am putut să-i mai înşel,

nici morţii nu ştiu cum să-i scap din gheare,

dar poate că nebunul ăsta are

vreun paznic sus sau vreo putere-n el…

Mă uit cum stă pe cruce spînzurat

şi parcă-o taină-n spinii frunţii poartă…

Ce-ar fi să-mi ispitesc cumplita soartă

pe mîna lui, de-o fi adevărat?...

Încerc să-i spun ceva, dar nu mai vor

nici buzele, nici limba să mă lase…

E prea tîrziu şi stau la rînd să mor…

Dar el deodată genele frumoase

şi le ridică molcom către mine

şi-mi spune trist, pe limba morţii: „Bine”.

POST-SCRIPTUM

„E lemn spurcat, cu dîre-n el de sînge:

să-l arzi şi-n foc, şi tot ar fi păcat!

Rămîie pe Golgota îngropat,

că doar ţărîna toate-n ea le strînge.

Cît despre stîrvuri, puie-se-n morminte,

dar grijă-aveţi de-acela care zise

că-n el se împliniră cele scrise,

să nu vi-l fure cei stricaţi la minte.

Căci de vor zice: «Nu-i, ci-a înviat!»,

şi îi vor crede gloatele grămadă,

blestem cumplit pe cap o să ne cadă

şi veacuri vom avea de îndurat!”.

Dar n-au scăpat de ce le fuse frică:

de-atunci din groapă-ntruna Se ridică.

CRUCEA IUBIRII

A fi un timp şi-a nu mai fi pe urmă

e cel mai greu blestem pe capul firii,

căci dacă totul trece şi se curmă,

nu-i vis mai crud ca patima iubirii.

Iubirea dacă nu e veşnicie,

cu duhul şi cu carnea ei cu tot,

e suferinţa noastră cea mai vie

cînd şerpii morţii capetele-şi scot.

Aici e poate taina ta cea mare

şi rostul crucii tale, neştiut

de noi, ce nu vom fi nicicînd în stare,

chiar dacă nu te-am vinde cu-n sărut,

să ne-mpăcăm că dragostea ne moare

şi c-o vom lua cîndva de la-nceput.

Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

Intermezzo liric: Juxta crucem (I)

 

ACATISTUL BUNEI VESTIRI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Mucenicul Daniil Sandu Tudor

(Afteia-Alba, pangar)

Acest acatist tîrziu al poetului mucenicit al Rugului Aprins, mort în temniţa comunistă de la Aiud (în toamna lui 1962), este reprodus mai jos – în întîmpinarea praznicului de diminică 25 martie 2012 – din volumul: Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Acatiste. Acatistul Sfîntului Dimitrie cel Nou, Acatistul Sfîntului Ioan Bogoslovul, Acatistul Sfîntului Calinic de la Cernica, Acatistul Rugului Aprins, Acatistul Bunei Vestiri, apărute cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, prima ediţie integrală, îngrijită de Alexandru Dimcea şi Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 2009 (volumul, splendid ilustrat, se găseşte încă în librării, sau poate fi comandat telefonic, pentru a fi primit prin poştă, de la S.C. Supergraph S.R.L, Str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucureşti, cod 031216; tel.: 021/3206119; fax: 021/3191084; e‑mail: editura@sophia.ro). Au fost păstrate, în textul acatistului, ortografia şi punctuaţia autorului (conform manuscrisului aflat în posesia profesorului Alexandru Dimcea).

La finalul postării am reprodus şi partea introductivă – despre specia poetică religioasă a acatistului în general – din textul-prefaţă al ediţiei, intitulat „Seamă de cuvinte” şi semnat Sandu Tudor însuşi (1942). În acest din urmă text, pentru postarea de faţă, am actualizat ortografia şi am optimizat punctuaţia.

Reamintesc, cu acestă ocazie, că anul acesta, în noiembrie, se împlinesc 50 de ani de cînd autorul acatistului a primit cununa muceniciei. (R. C.)

Sorin Dumitrescu, Buna Vestire (acuarelă)

ACATISTUL BUNEI VESTIRI

Condac I

Ţie, Doamnă Apărătoare

a Oştilor Conducătoare,

ca Uneia care,

izbăvitu-ne-ai dintru cumplite nenorociri

la izbânda aceasta

Ţi-aduc mulţămiri

eu, ţarigradul Tău,

Născătoare de Dumnezeu!

Dar, ca Aceea ce ai nebiruită tărie,

întru toată primejdia ne dă izbăvire

ca să strigăm Ţie:

Bucură-Te Tu Mireasa cea fără de mire!

Icos I

Şi un Înger întâi rânduit

din cer s-a fost solit,

Născătoarei de Dumnezeu să glăsuiască:

Bucură-te!

Şi deodat',

la zicerea lui netrupească,

Doamne, el seama şi-a dat

că vei fi întrupat

şi lângă Dânsa a stat

şi unele ca acestea a strigat:

Bucură-Te Cea prin care bucuria răsare

Bucură-Te Cea prin care blestemul cade-n pierzare

Bucură-Te că eşti Adamului căzut chemarea

Bucură-Te că eşti lacrimelor Evii alinarea

Bucură-Te Tu Înălţimea cu anevoie de cugetul omului suită

Bucură-Te Tu Adâncimea şi de ochii de înger anevoie zărită

Bucură-Te că Tu eşti Jilţul Celui ce Împărat e

Bucură-Te că Tu porţi pre Cel ce le poartă pre toate

Bucură-Te Tu Steaua care pre Soarele mărturiseşti

Bucură-Te Tu Pântec al Întrupării dumnezeieşti

Bucură-Te Cea prin care Făptura se înnoieşte

Bucură-Te prin Care prunc Zămislitorul se zămisleşte

Bucură-Te Tu Mireasa cea fără de mire!

Condac II

Şi văzându-se pre sine Sfânta-n neprihănire

zice lui Gavriil cu îndrăznire:

Înţelegerea-străină a cuvântului tău

se arată să fie prea grea

să o poarte sufletul meu!

Cum de dai mie a vestire

de Naşterea

cea fără de sămânţă în zămislire

strigând: Aliluia!?

Icos II

Şi Înţelegerea-neînţeleasă, Fecioara cercând să desluşească

către Cel ce venea să-i slujescă

a prins să vorbească:

Din coapsă nicicum întinată

spune-mi cum se poate vreodată

fiu să se nască?

Către care de răspuns înspăimântat

El însă aşa a strigat:

Bucură-Te Tu Tainiţă a sfatului de netălmăcit

Bucură-te Credinţa celor ce tăcerea au râvnit

Bucură-Te Tu Pârga de minuni ale Hristosului

Bucură-Te Tu Rădăcină a dogmelor Lui

Bucură-Te Scară din slăvii lui Dumnezeu pogorământ

Bucură-Te Pod la cer ce treci pre cei de pre pământ

Bucură-Te Uimirea îngerilor spre înmulţită vorovire

Bucură-Te Rănirea dracilor întru jeluire

Bucură-Te că ai zămislit Lumina-n chip tăinuit

Bucură-Te că tâlcul Tău nimănui n-ai dezvelit

Bucură-Te Preaprisosire peste mintea înţelepţilor

Bucură-Te Strălimpezire întru cugetele drepţilor

Bucură-Te Tu Mireasa cea fără de mire!

Condac III

Puterea Prea-Înaltului atunci a umbrit

peste Aceea ce de nuntă nu s-a ispitit

întru zămislire.

Iară pântecele Ei cu bună-rodire

Ea-l face arătare,

precum ţarina mult-desfătătoare,

tuturor ce voiesc să secere mântuire,

spre a cânta

în acest chip: Aliluia!

Icos III

Şi Fecioara coapsa având

de Dumnezeu cuprinzătoare

spre Elisabeta a venit alergând.

Iar pruncul aceleia îndată înţelegând

dintru a Ei îmbrăţişare

bucuratu-s-a şi întru săltări

ca-ntr-o zburdare de cântări

a zis către Cea-Născătoare:

Bucură-Te Viţă a vlăstarului ce veştejire nu are

Bucură-Te Agonisirea cea de roadă fără de stricare

Bucură-Te Ceea ce-L lucrezi pre Lucrătorul de oameni iubitor

Bucură-Te că odrăsluieşti pe-al vieţii noastre Odrăslitor

Bucură-Te Glia care creşte belşugul milostivirii

Bucură-Te Masa ce stoleşte bogăţia neprihănirii

Bucură-Te Ceea ce-nfloreşti pre Livada desfătării

Bucură-Te că sufletelor găteşti pre limanul alinării

Bucură-Te Tămâie bună de a fi primită rugăciune

Bucură-Te Tu Curăţia pentru întreaga Lume

Bucură-Te a lui Dumnezeu spre muritor bunăvoire

Bucură-Te a muritorilor la Dumnezeu îndrăznire

Bucură-Te Tu Mireasa cea fără de mire!

Condac IV

Vifore îndoioase de gând

la lăuntru având în ispită

Iosif înţeleptul

când

pre Tine Cea nenuntită în sine Te-a judecat.

Şi pre Tine cea nevinovată

el te-a bănuit

că ai nunta furată.

Dar dacă s-a fost înştiinţat

că este din Duhul Sfânt Însuşi plămădirea Ta

zis-a şi el: Aliluia!

Icos IV

Şi auzit-au păstorii pre Îngeri proslăvind

arătarea Hristosului în trup.

Şi, ca la un Păstor spre El sârguind,

Îl văd ca pre un miel neprihănit

la pântecul Mariei păscând;

pre care preaslăvind-o, au grăit:

Bucură-Te Maica Celui ce e şi mielul şi păstorul

Bucură-Te că Tu eşti oilor cuvântătoare Ocolul

Bucură-Te că eşti vrăjmaşilor nezăriţi Încătuşarea

Bucură-Te că eşti uşilor de Rai Descuietoarea.

Bucură-Te că ale cerului cu-ale pământului sărbătoresc

Bucură-Te că pământeştile cu cereştile dănţuesc

Bucură-Te că pentru apostoli Gură eşti neamuţită

Bucură-Te a mucenicilor Cerbicie nebiruită

Bucură-Te Temeiul tare cel întru credinţă

Bucură-Te străvezitoarea harului Cunoştinţă

Bucură-Te Cea prin care iadul s-a deşertat

Bucură-Te Cea prin care cu Slava ne-am îmbrăcat

Bucură-Te Tu Mireasa cea fără de mire!

Condac V

Stea drumuită de Dumnezeu

privind-o Magii mereu

pre a ei dâră de lumină umblară

şi ca de o făclie de dânsa ţinând

ei căutară

pre tarele Împărat.

Şi ajungând

pre Cel neajuns

s-au bucurat,

de au strigat: Aliluia!

Icos V

Fiii Caldeilor aşa

întru mâinile Fecioarei au privit

pe Cel ce pre oameni cu mâna i-a zidit.

Şi pre Acesta cunoscându-L Stăpânul a fi

măcar că o faţă de rob El purta

cu daruri grăbitu-s-au Lui a sluji

iar Celei blagoslovite a striga:

Bucură-Te Maica Luceafărului fără de culcare

Bucură-Te Tu Auroră de tainică înziuare

Bucură-Te că ai stins cuptorul înşelăciunilor

Bucură-Te că aprinzi pe păstrătorii tainelor

Bucură-Te că din domnire izgonit-ai pre neomenosul stăpânitor

Bucură-Te că pre Hristos L-ai dovedit Domn de oameni iubitor.

Bucură-Te că de slujirea păgânească ne-ai slobozit

Bucură-Te că de faptele cele spurcate ne-ai curăţit

Bucură-Te că închinarea către foc o ai încetat

Bucură-Te că de ale patimii văpăi ne-ai scăpat

Bucură-Te dreptar credincioşilor spre înţelepţire

Bucură-Te a neamurilor toate înveselire

Bucură-Te Tu Miresa cea fără de mire!

Condac VI

Şi acei vestitori

de Dumnezeu purtători

prea-înţelepţi fiind

înturnatu-s-au la Vavilon

proorocia despre Tine desăvârşind.

Şi pre Tine mărturisindu-Te tuturor

Hristos,

pre Irod l-au lăsat ca pre un mincinos

ca pe acel ce nu ştia

să cânte: Aliluia!

Icos VI

Şi cu strălucirea Adevărului peste Egipet luminând

întunecimea minciunii Tu ai alungat.

Că idolii toţi de-acolo s-au dărâmat

puterea Ta, Mântuitorule, neîndurând.

Iară cei ce de aceştia s-au fost lepădat

spre Născătoarea de Dumnezeu au strigat:

Bucură-Te Ceea ce eşti omenirii întremarea

Bucură-Te Ceea ce eşti pentru duhuri sfărâmarea

Bucură-Te Ceea ce ai călcat a înşelăciunii ademenire

Bucură-Te c-ai dat în vileag a idolilor amăgire

Bucură-Te marea ce înghite pre Faraonul fără faţă

Bucură-Te piatra ce adapă pre însetaţii de viaţă

Bucură-Te columna de foc ce-ntuneric călăuzeşti

Bucură-Te al Lumii Coperământ ce decât norul mai larg eşti

Bucură-Te Tu hrană ce ţii locul de mană

Bucură-Te slujitoarea înfermecărilor de neprihană

Bucură-Te că eşti nouă şi Ţara de făgăduire

Bucură-Te din care vin miere şi lapte-n prisosire

Bucură-Te Tu Mireasa cea fără de mire!

Condac VII

Şi când Simeon să se mute a vrut

dintru acest amăgitor veleat

lui ca un prunc i Te-ai dat.

Dară Tu i Te-ai făcut

cunoscut

şi Dumnezeu desăvârşit.

Pentru aceea el s-a uimit

de toată înţelepciunea Ta

de negrăit

şi a strigat: Aliluia!

Icos VII

Arătatu-ne-a făptura cea nouă

arătându-Se Făcătorul şi nouă

celor ce a Lui facere suntem.

El răsărind fără sămânţă din pântec

şi păzindu-l pre acesta precum a fost întreg

ca noi minunea văzându-i

să o lăudăm pre Dânsa, strigându-i

Bucură-Te Tu floare a nestricării

Bucură-Te înstemare a înfrânării

Bucură-Te Ceea ce pre Chipul învierii L-ai lucit

Bucură-Te Ceea ce pre viaţa îngerească o ai ivit

Bucură-Te Pomul cu fruct luminos din care cucernicii se-ndestulează

Bucură-Te Copacul înfrunzit şi umbros sub care cei mulţi adăstează

Bucură-Te Cea care rătăciţilor le-ai născut pre Cel Îndrumător

Bucură-Te Cea care robiţilor le-ai născut pre Cel Dezrobitor

Bucură-Te a Dreptului Judecător Îmbietoarea

Bucură-Te Tu a mult-greşiţilor Iertarea

Bucură-Te Tu Haina celor goi în semeţire

Bucură-Te Iubirea ce biruieşte orice dorire

Bucură-Te Tu Mireasa cea fără de mire!

Condac VIII

Stranie naştere văzând

să ne înstrăinăm de la lume

mintea la Cer strămutând.

Că de aceea Prea-Înaltul Dumnezeu

pre pământ S-a arătat

om prea-plecat

vrând ca să tragă spre înaltul Său

pre acei ce vom striga Aliluia!

Icos VIII

El a fost la ceia de jos, tot şi fără cusur;

iar la ceia de sus, nicicum depărtat,

Cuvântul cel nescris împrejur.

Că-n dumnezeiască pogorâre S-a dat

şi nu din vreun loc mutare;

iară Naşterea,

din Fecioară, de Dumnezeu primitoare,

care aude acestea:

Bucură-Te Începătoarea Dumnezeului neîncăput

Bucură-Te Tu Ivăr al tainei fără-început

Bucură-Te Auzita cu nepricepere a necredincioşilor

Bucură-Te Mărirea fără ştirbire a evlavioşilor

Bucură-Te Căruţa cea sfântă a Celui pre Heruvimi

Bucură-Te Adăpostul prea ales a Celui pre Serafimi

Bucură-Te Ceea ce protivnicele îndelaolaltă ai îmbinat

Bucură-Te Ceea ce fecioria şi naşterea ai împăcat

Bucură-Te prin care călcarea poruncii s-a dezlegat

Bucură-Te prin care Edenul ni s-a descătuşat

Bucură-Te Tu Cheie a lui Hristos de împărăţire

Bucură-Te a veşnicelor daruri Nădăjduire

Bucură-Te Tu Mireasa cea fără de mire!

Condac IX

Toată a Îngerilor fire

a stat a uimire

de lucrul cel mare

al Întrupării Tale.

Că pre Cel neapropiat

ca un Dumnezeu şi Domn

văzutu-L-au om

la toţi apropiat

cu noi îndeavalmă trăind

şi de la noi toţi auzind: Aliluia!

Icos IX

Pe ritorii cei mult-vorbitori

noi îi vedem că-au rămas

despre Tine Născătoarea de Dumnezeu

ca nişte peşti fără de glas.

Că a ne spune

nu s-au priceput

cum şi fecioară a rămâne

şi a naşte ai putut.

Iară noi ca de o taină ne minunăm

şi Ţie cu încredinţare strigăm:

Bucură-Te a înţelepciunii lui Dumnezeu Cămară

Bucură-Te a rânduielelor Sale Comoară

Bucură-Te Ceea ce-nvederezi pre filozofi că nu au minte

Bucură-Te Ceea ce ruşinezi pre meşteşugarii de cuvinte

Bucură-Te că întrebătorii cei isteţi s-au zăpăcit

Bucură-Te că năucitorii cu erezuri s-au veştejit

Bucură-Te că iţele vorbirii Atineilor ai rupt

Bucură-Te că Tu mrejele năerilor le-ai umplut

Bucură-Te Ceea ce ne-ai tras din fără fund de neştiinţă

Bucură-Te că pre mulţi Tu îi limpezeşti la cunoştinţă

Bucură-Te Tu Corabia călătorilor spre mântuire

Bucură-Te Tu Ţărmul de peste a vieţii vălurire

Bucură-Te Tu Mireasa cea fără de mire!

Condac X

Să mântuiască Lumea voind

Împodobitorul tuturora

către dânsa a venit,

de Sine Însuşi făgăduit,

şi ca un Dumnezeu, Păstorul El fiind,

omeneşte ca noi S-a închipat.

Că, în asemănare chemând pre cel asemănat,

să ne audă pre noi Dumnezeu

într-un: Aliluia!

Icos X

Zid al fecioarelor eşti, Fecioară de Dumnezeu Născătoare,

şi-al tuturor celor ce spre tine au grăbit.

Că Acela Carele cerul şi pământul le-a zidit

prea curată pre tine a gătit,

în pântecul tău de S-a sălăşluit

şi Ţie pre toţi învăţând a striga:

Bucură-Te turla înfecioririi

Bucură-Te Tu portiţă a izbăvirii

Bucură-Te Începătoarea prefacerii înţelepţeşti

Bucură-Te Aducătoarea de bunătăţi dumnezeieşti

Bucură-Te că preschimbi pe cei păcatului plămădiţi

Bucură-Te că iscuseşti pre cei de minte jefuiţi

Bucură-Te că pre stricătorul de cugete ai abătut

Bucură-Te că pre semănătorul vârtuţii ai născut

Bucură-Te iatac al nunţii ce nu s-a prihănit

Bucură-Te că Domnului pre credincioşi ai unit

Bucură-Te că din fecioare singură la Prunc ai fost buna hrănire

Bucură-Te a sufletelor sfinte chilia de împodobire

Bucură-Te Mireasa cea fără de mire!

Condac XI

Sfinte Împărate!

De-am aduce Ţie psalmi şi cântări

la număr întocmai ca nisipul din mări

prin vrednicia noastră nimic nu plinim;

că se biruie această toată cântare

care să tindă ar vrea

către multa mulţime a milelor Tale

ce-ai dat-o celor ce rostim: Aliluia!

Icos XI

Lumânarea cea de lumină primitoare

celor din întuneric în arătare

o vedem pre Sfânta Fecioară.

Că aprinzând întru sine flacăra netrupească

pre toţi îndrumează

întru cunoaşterea dumnezeiască

Ea Ceea care

cu raza minţii ne luminează

de se cinsteşte cu această chemare:

Bucură-te Tu mijirea duhovnicescului Soare

Bucură-te sclipirea de zi fără-nserare

Bucură-te Tu fulger ce prin suflete străluminezi

Bucură-te că pe vrăjmaşi cu un tunet spăimântezi

Bucură-te că din Tine suit-a Răsăritul orbitor

Bucură-te că-ai izvorât pre Râul în multe ape curgător

Bucură-te Ceea ce iconeşti în chip de Scăldătoare

Bucură-te că ne nălbeşti de-a păcatelor întinare

Bucură-te Tu baia ce învăţătura ne curăţeşte

Bucură-te Tu potirul ce bucuria ne împărtăşeşte

Bucură-te mireazma lui Hristos cea cu bună mirosire

Bucură-te încântare a tăcerii întru sfântă răpire

Bucură-te Tu Mireasa cea fără de mire!

Condac XII

Har vrând să dăruiască

la datoriile de demult,

Dezlegătorul a toată vina omenească

singur S-a petrecut

către cei ce de la dar s-au depărtat.

Şi aşa El zapisul au spart

ca pre toţi să îi audă într-un săltat Aliluia!

Icos XII

Naşterea noi toţi de o cântăm

ca pre Biserica însufleţită Te lăudăm,

pre Tine,

Născătoare de Dumnezeu.

Că sălăşluindu-Se-n pântecul Tău

Domnul ce în palmă pre toate le ţine

El a sfinţit, El a mărit, El a-nvăţat

pre toţi să Te strige curat:

Bucură-Te Tu Cortul Dumnezeului Cuvântul

Bucură-Te Tu Sfânta mai presus de tot Sfântul

Bucură-Te Tu Chivot sub a Duhului înaurire

Bucură-Te Tu Visterie a Vieţii fără sfârşire

Bucură-Te coroana nestimată a împăraţilor evlavioşi

Bucură-Te lădiţa prea cinstită a Ierarhilor cuvioşi

Bucură-Te Tu Stâlpul Bisericii cel neclătit

Bucură-Te Tu Zidul Împărăţiei de nezdrobit

Bucură-Te Cea prin care izbânzile se preamăresc

Bucură-Te Cea prin care duşmanii se umilesc

Bucură-Te a trupului nostru tămăduire

Bucură-Te a sufletului nostru mântuire

Bucură-Te Tu Mireasa cea fără de mire!

Condac XIII

O, Maică prea mărită

ce născut-ai pre Cuvântul

cel mai Sfânt decât tot sfântul

primind acu această dăruită

ne izbăveşte

din orice ispită

şi ne slobozeşte

dintru Muncirea ce va să fie

pre toţi cei ce Îţi cântăm Ţie: Aliluia!

Integrala (coperta 1)

SANDU TUDOR DESPRE

POEZIA RELIGIOASĂ A ACATISTELOR

Acatistul este o mare cîntare duhovnicească, tipică evlaviei creştin-răsăritene. Dintre toate măreţele solemnităţi de la curţile crăieşti ale Ţarigradului, poate cea mai măreaţă, mai impunătoare era tocmai această slujbă a „Imnului Acatist”, care în greceşte înseamnă „sfîntul cîntec în picioare”. Nici luminatul Împărat nu putea să se abată de la canon şi să se aşeze cumva jos în vremea zicerii lui.

La auzirea lui trebuie să rămîi neclintit, drept ca o lumînare care arde în încremenită slăvire. Acatistul face parte din mistica liturgică, din ceea ce se cunoaşte în Ortodoxie prin „închinare neîntreruptă” sau „slăvire neîncetată”. Acatistul se presupune că nu încetează niciodată, se reînnoieşte mereu.

Dragostea suprafirească te mistuie ca foamea şi ca setea şi vrei să vezi încă din această viaţă faţa cea veşnică a Lumii? Îngenunche, închină-te, dar, mai ales, încremeneşte întru curată aţintire, uitându-te şi limpezindu-te de tine însuţi, fără întrerupere cîntînd marea ei sfinţenie.

Imnul acatist este una din aceste scări în duh, ce îţi dă putinţa să urci pînă acolo, pînă la acea zare la care poate să scoboare peste tine Vedenia, fără a se strica şi fără a se prihăni prin aceasta.

Cum spunea un bătrîn schimonah din Muntele Athonului, el e „roată heruvică de cîntec şi smerenie” care suie, suie mereu.

Arşi de năzuirea aceasta mistică, împăraţii, domnii şi voievozii de altădată ţineau să ia parte la slujbele de acatist. Se aduna în paraclisul palatin Curtea împărătească bizantină, cu toată strălucirea şi bogăţia sa fastuoasă de aur şi pietre nestimate, şi petrecea o zi întreagă întru repeţirile şi înălţările prin cîntec şi mireasmă ale acestei frumuseţi liturgice.

Imn de o largă respiraţie sau, mai bine, o întreagă imnologie, acatistul  e un ciclu împlinit de poezie religioasă. El e un fel de total, adunat ca un inel neîntrerupt de cîntece, şi care se întoarce în el însuşi ca să curgă la nesfîrşit, pe rînd depănînd: cîntări dramatice ce se împletesc cu alte cîntări epice şi legate între ele cu litanii pur lirice.    

Măreţia şi măiestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet şi culoare bine măsurată; cealaltă, lăuntrică, de descoperire şi tîlc dogmatic.

Închis în tiparul unui canon aspru şi dinainte hotărît în cele mai mici amănunte, desăvîrşirea aceasta formal rece, ca precizia unui misterios cristal, e, de fapt, numai un fel de a stăpîni şi ordona aprinderile spirituale ce trebuie să izbucnească din inimile noastre. Dar în acelaşi timp imnul acatist se arată şi ca un cerc de foc şi de flăcări al tuturor avînturilor noastre încordate, prin care evlavia se scrie şi creşte mereu în jurul unei vieţi sfinte, care a fost aleasă din firidele calendarului, ca să ne stea în faţă nouă, drept izvod de îndumnezeire.

Astfel, acatistul în întregul său e un fel de savantă împreunare de înţelesuri mistice şi muzicale, care pătrunde şi se repetă la adînc, în rînduiala de amănunt a sumei, a cumpănirii părţilor şi pînă a fiecărui stih în parte.

Aşa, după un „condac” – ceea ce în elineşte înseamnă iatac –, după această scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un „icos” – adică monument –, bucată imnologică mai mare şi narativă, şi care la rîndul ei se încheie cu o litanie, cîntec de laudă. Ritmul acesta, de trei feluri de imnuri, creşte de douăsprezece ori de-a lungul vieţii întregi a sfîntului sau sfintei căruia îi e închinat acatistul, îmbinîndu-se într-un tot nedespărţit. Cele douăsprezece cicluri interioare o dată terminate, acatistul se începe iară de la capăt, şi aşa pururea, la nesfârşit, către starea de răpire.      

Se atinge astfel dumnezeiescul, unicul, tainicul, între marginile unui şir de cîntece, cu toate că la arătare imnul acatist pare numai un prilej de laudă, cuvîntul de hram al unui anume sfînt cuvios, chiar foarte neînsemnat.

Fără îndoială, nimeni nu poate să primească şi să înţeleagă, necum să încerce o bucurie, sorbind din acest fel de poezie, dacă nu a fost niciodată chinuit de foamea şi setea contemplării…

Integrala (coperta 4)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Praznicul şi icoana Bunei Vestiri

* În întîmpinarea Bunei Vestiri
* Intermezzo liric: trei sonete marianice