luni, martie 19, 2012

INTERMEZZO LIRIC: JUXTA CRUCEM (I)

SUMARUL BLOGULUI

Barcelona, Sagrada Familia: Via Crucis (detaliu)


CÎNTECUL LUI SIMON DIN CIRENE

Urcînd Golgota veacului spre moarte,
doar tu ştii vieţii cît de bine-i faci…
De ce, din gloata asta de săraci,
nu-i nimeni altul crucea ta s-o poarte?!

De ce-a căzut pe mine, cel mai prost,
ce nu pricep ce spui, nici ce se spune,
să-ţi car povara visurilor bune
şi să-ţi învăţ durerea pe de rost?!

M-a ameţit atît potop de soare,
atîta icnet jalnic pas cu pas,
atîta iz de sînge şi sudoare…
Nici n-am băgat de seamă c-ai rămas
demult în urmă, ci tot sui, orbeşte,
Golgota care nu se mai sfîrşeşte…


CÎNTECUL UCENICULUI PROHOR

Nimic nu-i crucii tale pe măsură,
decît tu însuţi, Unule în Trei,
de-aceea gîfîim sub greul ei,
noi, cei ce-avem un suflet doar şi-o gură.

Sub ea, în trup, te-ai frînt şi tu odată,
cînd spinii-au prins în carne-a-ţi încolţi,
şi-Elí, Elí, lamá sabactaní?!
ai fost strigat, ca fiul după Tată.

Atît de fără rest te-ai dăruit
şi jertfa ta a fost atît de vie!
Dar cînd pe cruce omul a murit,
dacă-ţi lipsea dumnezeirea ţie,
mă-ntreb: a treia zi, la răsărit,
te mai vedea aievea vreo Marie?


CRONOFAGIE

Nu-i ucigaş mai mare ca timpul şi mai crud,
nici curvă mai bătrînă ca moartea-n lupanare,
şi cît le-ngădui, Doamne, cumplita lor lucrare,
că alta-ţi fuse voia nu-s mîngîiat s-aud.

Nădejde am în cruce şi cred atît cît pot,
dar dragostea în mine de-atîtea răni boleşte
că nu mai sînt în stare să calc împărăteşte
pe-atît moloz de vise, cu dorul lor cu tot.

Neînţelepţi ce sîntem – şi piază-rea ce sînt!
Sămînţă blestemată, cu coasta lui nurlie,
ne-a fost Adam, strămoşul cu nume de stihie,
trăgîndu-ne de-a valma din slavă în mormînt,
dar Nou Adam pe lume ne trimiseseşi parcă
şi greu ne cade, Doamne, că lumea nu se-nţarcă…


IUBIRI DE POST

Iubiri de post cu vremea ne rămîn,
şi nu postim de voie, ci prin fire,
iar pe burduful trupului bătrîn
mai punem cîte-un petec de-amintire.

De dulce-am vrea iubirea să mai fie,
dar rîd de noi, pe tîmpla sură, anii,
şi dacă loc mai e de-o bucurie,
ne-o drămuim, cum fac la greu sărmanii.

Şi-aşa mai pun, iubito, de-un sonet,
să-l pot citi pe-ascuns nălucii tale,
cînd noaptea-mi stă ca o pisică-n poale,
torcînd pe limba visului, încet,
pe cînd în cer, cu pana lunii goale,
un înger trist ne taie din buget.

Răzvan CODRESCU

2 comentarii:

La 27/3/12 1:23 p.m. , Blogger Cristi a spus...

Despre poezia religioasa

Cred ca poezia religioasa este o incununare a poeziei in general. Un exemplu l-a dat Nichita Stanescu

Lectia cubului de N. Stanescu

Se ia o bucata de piatra
se ciopleste cu o dalta de sange
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se razuieste cu raze
pana cubul iese perfect
... Dupa aceea se saruta de nenumarate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
Dupa aceea se ia un ciocan
si brusc se farama un colt al cubului
Toti, dar absolut toti vor zice
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfaramat!

Parerea mea: dai cu ciocanul in cub dintr-un sentiment de neimplinire spirituala.
dragostea nu e deplina prin dalta, Homer, luciu si sarut.
Cubul e frumos la exterior si gaunos la interior

 
La 27/3/12 1:40 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

E greu şi cu poezia asta religioasă...
Unii scriu ce pot, alţii înţeleg ce pot, îşi mai bagă şi îngerul aripa, îşi mai bagă şi dracul coada, şi pînă la urmă doar Dumnezeu îl ştie pe fiecare...

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire