O NOUĂ RADIOGRAFIE A CAZULUI CODREANU
SUMARUL BLOGULUI
Un nou studiu istoric despre Corneliu Codreanu –
„cel mai de succes politician radical de opoziţie
din istoria recentă a Europei”
Şi acum, la 90 de ani de la
înfiinţarea Mişcării Legionare, continuă să apară noi cărţi avînd ca subiect
personalitatea întemeietorului acesteia, Corneliu Codreanu. În România s-a
lansat de curînd volumul jurnalistei Tatiana Niculescu, editat la „Humanitas”
sub un titlu incitant şi totodată provocator: Mistica rugăciunii şi a
revolverului. Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu, care l-a făcut să aibă o
remarcabilă priză la public. Revista 22
ne semnalează la rîndul ei apariţia în afara ţării a unei alte cărţi: Căpitan
Codreanu. Aufstieg und Fall des rumänischen Faschistenführers („Căpitanul Codreanu. Ascensiunea şi căderea
liderului fascist român”). Lucrarea a fost publicată la sfîrşitul
anului 2016 de Editura „Zsolnay” şi aparţine istoricului Oliver Jens Schmitt,
profesor de studii est-europene la Universitatea din Viena. Cartea fiind
publicată în limba germană, Revista 22
ne oferă o prezentare însoţită de informaţia că traducerea ei în română se află
în pregătire la Editura Humanitas. Pentru că procesul acesta ar putea să
dureze, am considerat oportună o privire asupra versiunii originale a lucrării.
În epoca digitală, a cărţilor în format e-book,
procurarea acesteia a necesitat doar cîteva clicuri pe tastatura calculatorului
(în prezentul text referinţele şi citatele cu menţionarea numărului paginii au
aşadar drept reper această versiune).
Paradigma
Aşa cum era de aşteptat din partea
unei lucrări academice actuale, ea este tributară paradigmei istoriografiei
postbelice, care desemnează prin termenul generic de „fascism” toate curentele
naţionaliste ale Europei interbelice ce au apărut ca reacţie la
revoluţionarismul şi extremismul de stînga. Acestea au avut în comun un
caracter antidemocratic (democraţia fiind considerată slabă şi incapabilă de a
opri expansiunea bolşevismului în inima Europei) şi au fost conduse de cîte un
lider mesianic, bazat pe o largă susţinere în rîndul maselor. Toate aceste
curente naţionaliste au aparţinut taberei învinşilor în cel de-al Doilea Război
Mondial, iar istoria, după cum e bine ştiut, e scrisă întotdeauna de către
învingători. E semnificativ aşadar că istoriografia postbelică a adoptat ca
termen definitoriu pentru o familie, pentru un anumit gen, numele uneia din
speciile sale (în speţă fascismul italian). Cu atît mai mult cu cît sintagma
aleasă a avut în permanenţă şi un caracter peiorativ, fiind un termen injurios
folosit de propaganda stîngistă în toate epocile. Aşa a fost începînd din
interbelic (fapt ce a determinat reacţia lui Mircea Eliade prin articolul
„Intelectualii e fascişti”), trecînd prin tribunalele bolşevice, care sub
această acuzaţie condamnau la ani grei de temniţă pînă şi elevi din Frăţiile de
Cruce, şi terminînd în ziua de azi, cînd această etichetă calomnioasă este aruncată,
de pildă, asupra Coaliţiei pentru Familie, o grupare de asociaţii creştine care
nu face decît să susţină valorile familiei tradiţionale (care, trebuie spus,
este considerată de psihologul şi sociologul neomarxist Wilhelm Reich, adept al
şcolii de la Frankfurt, drept celula fundamentală care generează mentalitatea
„fascistă”).
În rest, dincolo de aceste elemente
de ordin formal care le sînt comune şi care s-au datorat reacţiei la o
ameninţare ubicuă, bineînţeles că fiecare din aceste mişcări interbelice şi-a
avut propria identitate, propria doctrină, şi poate fi făcută resposabilă doar
pentru propriile fapte. Între ele există, aşadar, în ciuda etichetării unitare
printr-o sintagmă purtătoare şi de conotaţii mai puţin ştiinţifice şi mai mult
propagandistice, şi o serie de diferenţe fundamentale. Autorul cărţii de faţă
reuşeşte să le decanteze cu exactitate, deşi pe de altă parte apare evidentă şi
străduinţa sa de a găsi cît mai multe asemănări posibile, menite să justifice
paradigma aleasă.
Metodologia
Cartea lui Oliver Jens Schmitt
reprezintă de fapt o istorie a Mişcării Legionare pînă la sfîrşitul anului
1938, centrată pe etapele biografice esenţiale ale fondatorului ei, Corneliu
Codreanu. Naraţiunea redă un portret realist şi bogat în detalii asupra contextului
istoric, cu toate că unele momente esenţiale pentru înţelegerea evoluţiilor
ulterioare (perioada întemniţării la Văcăreşti şi cazul Manciu) sînt tratate
mai schematic, cu ignorarea multor amănunte revelatoare. Succesul de imagine
repurtat în acele momente precum şi în anii următori de Căpitan şi adepţii săi
e pus mai degrabă pe seama charismei sale personale şi a unei atitudini
cavalereşti-romantice.
Reformulările în jargon academic nu
reuşesc să redea în totalitate autenticitatea şi sinceritatea unei stări de
spirit şi să explice astfel rezonanţa ei în rîndurile românilor. Aspecte ca
dimensiunea interioară, strădaniile de perfecţionare morală şi legăturile
sufleteşti care erau puse la temelia viitoarei grupări sînt prezentate destul
de nebulos, deşi cîteva citate bine alese le-ar fi putut ilustra cu prisosinţă.
Scopurile noii organizaţii legionare par a se reduce la un activism neobosit pe
fondul unui naţionalism romantic, dublat de o combinaţie între misticism şi
spiritul cazon.
Firul naraţiunii istorice este
întrerupt pentru moment la nivelul anului 1937, cînd Corneliu Codreanu ajunsese
la apogeul popularităţii sale, pentru a face loc cîtorva capitole de sinteză.
Abordate din unghiuri diferite, portretele personalităţii acestuia schiţate
aici sînt izbutite şi reprezintă un pas înainte pe care îl face istoriografia,
deşi limitele intrinseci ale domeniului nu îi vor permite niciodată să se
suprapună cu hagiografia. Îndeosebi din capitolele intitulate „Iconizare”,
„Misticul” şi „Scriitorul politico-religios” transpare o fascinaţie
indubitabilă a autorului faţă de personaj, fie şi numai ca obiect de studiu.
Naraţiunea istorică este apoi
reluată prin redarea evenimentelor din anii 1937-38, care au avut ca deznodămînt
final instaurarea dictaturii regale, arestarea şi condamnarea Căpitanului,
însemnările sale din închisoare şi, în final, asasinarea sa. Cartea se încheie
prin cîteva pagini concluzive, care încearcă să redea esenţa personalităţii şi
a concepţiei lui Corneliu Codreanu, considerat
a fi „cel mai de succes politician radical de opoziţie din istoria recentă a
Europei şi singurul lider studenţesc a cărui mişcare a mobilizat o ţară
întreagă” (p. 354).
Toposuri recurente
Aşa cum am amintit mai devreme,
starea de spirit a nucleului de tineri naţionalişti români este prezentată pe
alocuri într-un limbaj rezumativ, care estompează nuanţe adesea importante.
Totuşi, capitolele de început reuşesc să pună în evidenţă în mod remarcabil
continuitatea între concepţia lui Corneliu Codreanu şi cea a naţionalismului românesc
de la cumpăna veacurilor 19 şi 20. Ne sînt prezentate detalii bogate despre
tatăl Căpitanului, Ion Zelea Codreanu, şi activitatea sa constantă pe această
linie. Astfel sînt revelate influenţe vizibile, concepţii care s-au transmis de
la o generaţie la alta, contextul epocii respective fiind reprodus cu fineţea
detaliului şi cu o excelentă intuiţie a amănuntului semnificativ.
Deloc suprinzătoare sînt anumite
toposuri recurente, care domină caracterizările pe care Oliver Jens Schmitt le
face de-a lungul întregii lucrări lui Corneliu Codreanu şi implicit Mişcării
Legionare în ansamblu: caracterul violent, antisemitismul, caracterul
fascist (cu asemănări şi cu deosebiri), dar totodată şi spiritualitatea
autentic creştină. O îmbinare paradoxală şi fascinantă de însuşiri, pe care
autorul încearcă totuşi să o explice. Aici formaţia sa de bizantinolog îl ajută
în mod evident pentru o hermeneutică adecvată a dimensiunii creştine, a
„misticismului” legionar, un aspect îndeobşte deficitar la majoritatea celorlalţi
istorici, impermeabili la această dimensiune spirituală.
Trebuie totuşi precizat că aceste
patru caracteristici nu sînt analizate în mod sistematic şi autonom. Autorul
îşi presară observaţiile şi comentariile de-a lungul întregii naraţiuni. Adesea
doar afirmă şi etichetează frapant, în tuşe categorice (germanii ar folosi
termenul plakativ). Pentru ca mai
apoi, în alt loc, poate peste cîteva zeci de pagini, să vină cu nuanţări,
precizări şi contextualizări preţioase, care oferă o cheie de înţelegere
adecvată a unor fapte şi atitudini. Deşi disparate, aceste fragmente constituie
unul din meritele principale ale cărţii şi reprezintă un pas înainte în
cercetarea istorică a fenomenului legionar. Rîndurile care urmează îşi propun
aşadar realizarea unei sinteze bazate pe tezele majore ale lucrării lui Oliver
Jens Schmitt, însoţită uneori de anumite completări, atunci cînd acestea se
impun.
Violenţa
Pentru acest element pot fi
considerate diferite paliere. Mai întîi poate fi amintită o atmosferă comună în
epocă, care nu s-a datorat doar legionarilor: dezordini, tulburări, bătăi
colective în campania electorală sau la diferite manifestaţii. Toate acestea
erau la ordinea zilei, implicate fiind toate grupările politice şi autorităţile
statului. Legionarii le înfruntau –conform propriei caracterizări – cu „spirit
de muşchetar”. În cazul lor s-a vorbit mult mai ales de cazurile Manciu, Duca,
Stelescu, Armand Călinescu, în care s-a recurs la pistol. Toate aceste
incidente au fost însă provocate de o escaladare venită dinspre partea
cealaltă, mult dincolo de pragul amintit mai sus al violenţelor cotidiene.
Acesta a fost mecanismul care a generat o continuă spirală a violenţei, pe care
Schmitt îl sesizează foarte bine. În cazul Manciu „se deschidea pentru prima oară
o dimensiune care avea să-l însoţească pe Codreanu şi mişcarea sa pînă la sfîrşit:
violenţa autorităţilor. Codreanu însuşi a practicat violenţa, ca lider şi
organizator de incidente, dezordini, precum şi al unui complot, fiind un
perturbator notoriu al liniştii publice. Statul care i se opunea a acţionat
într-un mod autoritar şi adesea brutal. Nu a restabilit doar ordinea, ci, prin
violenţe dincolo de marginile legii, a contribuit la escaladarea unei spirale a
violenţei, care nu a mai putut fi întreruptă pînă în anul 1941. Violenţa
autorităţilor nu făcea decît să confirme sentimentul radicalilor [legionarii –
n. n.] de a se afla în legitimă apărare, de a nu fi agresori, ci victime,
«martiri» pentru o cauză sfîntă” (p. 100).
Aducem în continuare o selecţie de
citate care nuanţează foarte bine această tematică cît se poate de
controversată.
„Opoziţia liberală combătea guvernul
[ţărănist – n. n.] într-un limbaj violent, stigmatizîndu-i pe membrii săi drept
«hoţi» şi «borfaşi», solicitînd «mîntuirea» ţării şi băgarea lor la puşcărie.
Retorica politică a marilor partide nu se deosebea în excesele ei aproape deloc
de cea a lui Codreanu sau Cuza” (p. 145).
„Pentru cercetarea serioasă camarila
regală nu trebuie să constituie un subiect de bîrfă. Ca fenomen politic ea
trebuie privită prin prisma acţiunii ei destabilizatoare asupra statului şi a
societăţii. Un politician perfect informat, cum era Constantin Argetoianu,
autor al unui jurnal politic, un cinic şi un bun cunoscător al oamenilor, el
însuşi parte a sistemului, nota: «În România doar jaful şi şantajul sînt bine
organizate». A uitat însă de serviciile secrete, care au penetrat elitele pînă
în capilarele acestora şi cărora istoricii le datorează cele mai multe
informaţii –fie ele reale, fie deformate în mod conştient [s. n.]
– despre viaţa politică a României interbelice” (p. 147).
„În 1931/32 raporturile Legiunii cu
autorităţile au înregistrat un moment de cotitură. Într-o campanie electorală
oricum violentă, legionarii apăreau de multe ori înarmaţi, dar nu se deosebeau
prin aceasta de ceilalţi agenţi electorali. Autorităţile, în special
Jandarmeria, au reacţionat la rîndul lor din ce în ce mai violent, iar în
1932/33 Legiunea a consemnat primii morţi din rîndurile sale” (p. 161).
„LANC a înfiinţat [în anul 1933 – n.
n.] «batalioane de asalt» după modelul nazist al SA, numite «cămăşile albastre»,
care s-au făcut responsabile de numeroase dezordini. Autorităţile i-au luat
adesea pe membrii acestora drept legionari, motiv pentru care violenţele
cuziste şi cele legionare au fost adesea confundate” (p. 163).
„La sfîrşitul lui 1933 Codreanu a
intrat în primul său conflict major cu statul, reprezentat prin Partidul
Liberal, care devenise în ochii legionarilor principalul adversar. O privire
unilaterală doar asupra Gărzii de Fier ar oculta însă principalele evoluţii din
ţară. Mobilizarea politică, violenţa retorică şi practică au caracterizat acel
an în ansamblul său, nefiind un apanaj specific legionarilor. Jandarmeria şi
poliţia au intervenit asupra Legiunii cu o duritate sporită, iar mecanismele
spiralei violenţei au fost accelerate de ambele părţi” (p. 177).
„Începînd cu 1934, luările de
poziţie publice ale lui Codreanu în privinţa violenţei s-au modificat, ele trecînd
de la aprobarea ei iniţială în mod neîngrădit la autoapărare şi în final
exclusiv la o suportare pasivă. Această evoluţie nu s-a petrecut în mod
liniar, deoarece Codreanu nu a exclus niciodată în mod categoric recursul la
violenţă în vederea dobîndirii puterii politice [afirmaţie contradictorie: la
p. 317 autorul se referă la circulara nr. 58 din 1937, în care care Căpitanul
exclude preluarea puterii pe cale violentă – n. n.]. Situaţia surselor este
desigur problematică, deoarece multe afirmaţii care propovăduiesc violenţa sînt
extrase exclusiv din rapoarte ale poliţiei [a se compara cu observaţia
anterioară referitoare la posibilele deformări din documentele oficiale – n.
n.]” (p. 281).
„O dată cu vîrsta, activistul
violenţei fanatice s-a transformat într-un om care oscila între acţiunea
politică şi contemplaţia mistică şi care în momentele de criză se retrăgea
într-un univers mistic. El îşi definea rolul din ce în ce mai mult ca acela al
unui educator al naţiunii. (…) Codreanu năzuia către o înnoire morală şi
ulterior către o mîntuire transcendentă a neamului. Puterea pămîntească
reprezenta pentru el – dar nu şi pentru toţi adepţii săi – doar o treaptă
intermediară. (…) Codreanu nutrea îndoieli în privinţa succesului unui puci.
Această opinie este reţinută deja în jurnalul său din 1934, conştient fiind că puterea
statului e superioară celei a puciştilor. După ce la începutul lui 1937,
ulterior înmormîntării luptătorilor căzuţi în Spania, s-au pus pe seama lui
zvonuri privind o posibilă lovitură de stat, el a precizat în circulara nr. 58
că Legiunea nu va recurge niciodată la un complot sau la o lovitură de stat.
Rapoartele informatorilor relatează totuşi lucruri contradictorii, ceea ce
datorită dispoziţiei schimbătoare a lui Codreanu – sau a lipsei de veridicitate
a surselor [a se vedea observaţiile anterioare – n. n.] –nu trebuie să ne mire”
(p. 316f).
În orice caz, în atmosfera
tensionată care se crease, deşi Corneliu Codreanu înclina din ce în ce mai
evident către renunţarea la violenţe, fie ele şi numai sub formă de ripostă,
spirala morţii şi-a continuat vîrtejul, atingînd deznodămîntul cunoscut.
Căpitanul legionarilor a fost arestat şi condamnat printr-o înscenare
judiciară, fiind ulterior asasinat în închisoare. Replicile şi contraloviturile
sîngeroase au continuat pînă în toamna lui 1940, tensiunile acumulate în toţi
anii anteriori neputîndu-se descărca decît în acest chip tragic.
Antisemitismul
Problema evreiască din România
începutului de secol 20 este descrisă cu obiectivitate. Se scoate în evidenţă
imigraţia masivă din secolul 19, localizată în special în zona Moldovei, care a
făcut ca Iaşiul să devină un oraş pe jumătate evreiesc, alte tîrguri de
provincie devenind chiar locuite majoritar de evrei. „Această imigraţie masivă
fost tolerată multă vreme în spiritul unei politici de laissez-faire. Imigranţii au dobîndit o poziţie dominantă în
meşteşugărie, în reţeaua localurilor de consumaţie, în cămătărie şi au alcătuit
majoritatea arendaşilor angajaţi de către marii latifundiari. S-a format
astfel o pătură intermediară evreiască într-o societate românească
puternic polarizată. În faţa unei asemenea imigraţii masive, nici măcar o
societate mult mai stabilă nu ar fi putut rămîne neinfluenţată” (p. 32)
Reacţia românească la acest fenomen a fost catalizată îndeosebi de elitele
intelectuale, autorul amintind aici linia lui Eminescu, urmată de Nicolae Iorga
şi A. C. Cuza la începutul secolului 20, direcţie pe care s-a înscris şi
profesorul Ion Zelea Codreanu.
Deşi Ţările Române erau
familiarizate cu imigraţia şi cu alteritatea culturală încă din Evul Mediu,
noul fenomen manifesta o cu totul altă dimensiune. În faţa proporţiei covîrşitoare
a populaţiei evreieşti, îndeosebi în Moldova, elitele româneşti „au combătut
ceea ce considerau a fi un cosmopolitism primejdios, temîndu-se că imigranţii
necreştini nu se vor adapta, ci, dimpotrivă, că vor cuceri poziţiile dominante
în societate, cele de care depindea modernizarea ţării” (p. 33). Dincolo de
reacţiile elitelor româneşti, autorul nu uită să amintească răscoalele
ţarăneşti din 1907, îndreptate în principal împotriva arendaşilor evrei, şi
care au fost reprimate cu brutalitate de către autorităţi. Prilej cu care
scoate în evidenţă şi violenţa care caracteriza la modul general societatea şi
scena politică românească a epocii, o caracteristică ce avea să se perpetueze
şi în deceniile următoare.
După realizarea României Mari în
1918, în special datorită reunificării cu Basarabia, problema evreiască a
căpătat noi dimensiuni, fiind suprapusă peste agitaţia cu caracter comunist.
Aceasta avea să fie atmosfera în care avea să înceapă lupta naţionalistă a lui
Corneliu Codreanu în anii 1919-20. Revolta studenţească de la 1922, datorată
procentelor majoritare ale studenţilor evrei şi tentativelor de a submina
tradiţiile (eliminarea slujbei religioase de început de an) este considerată de
autor drept un corespondent românesc, dar cu semn schimbat, al revoltei
studenţilor din Occidentul anului 1968, consecinţele ei asupra mersului
ulterior al societăţii fiind de natură profundă. Activismul studenţesc nu a
fost lipsit de folosirea forţei fizice în impunerea propriului punct de vedere.
Profesorii naţionalişti, în frunte cu A. C. Cuza, au sprijinit mişcarea
studenţească, activiştii acesteia avînd să se regăsească în formaţiunea cuzistă
LANC. Deşi la un moment dat drumurile lui Corneliu Codreanu şi LANC s-au
despărţit, antisemitismul a rămas o temă comună, deşi perspectivele de abordare
au devenit diferite.
„La fel ca A. C. Cuza, şi Codreanu a
rămas inflexibil în gîndirea sa antisemită. Pentru el «eliminarea» evreilor
însemna o emigrare forţată. Antisemitismul său nu era fundamentat
biologic-rasial, ci social, economic, cultural şi religios. Era antisemitismul românesc
de la sfîrşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, moştenirea lui Eminescu
şi a Partidului Naţional-Democrat al lui Iorga şi Cuza. Codreanu a rămas pînă
la sfîrşitul vieţii un antisemit convins. Totuşi, spre deosebire de cuzişti,
Legiunea nu a reprezentat o mişcare monotematic antisemită. S-a putut remarca
pe drept faptul că ea a avut succes mai ales atunci cînd antisemitismul radical
al începuturilor a fost înlocuit de dublul mesaj al deşteptării naţionale şi al
revoluţiei sociale. Codreanu a practicat sau încurajat vreme de mulţi ani
violenţa împotriva evreilor [cu referire probabil la primul palier evocat mai
devreme – n. n.], contribuind astfel la crearea unei atmosfere antisemite în România.
Dar el nu poate fi considerat singurul responsabil pentru aceasta. Faptul că
autorităţile şi armata au ucis evrei începînd cu 1941 nu poate fi pus exclusiv
pe seama propagandei şi a practicii violenţei legionare. S-a trecut cu vederea
faptul că LANC şi PNC, adică partidele tolerate de către Rege şi de către establishment, PNC fiind chiar finanţat
de Germania nazistă, au dat dovadă de o responsabilitate insuficient analizată
în special în ceea ce priveşte violenţele fizice exercitate împotriva evreilor,
aceasta pe lîngă tonul antisemit existent în discursul multor partide, cu
excepţia aripii de stînga a PNŢ şi a altor grupări situate şi mai la stînga” (p.
215).
O privire asupra ziarelor ţarăniste
din epocă i-ar fi arătat însă autorului că pînă şi Ion Mihalache, exponentul
aripii de stînga a ţarăniştilor, a avut discursuri îndreptate împotriva
dominaţiei economice evreieşti: „Într-adevăr este o necesitate ca pe toţi
evreii intraţi în ţară de la război, trebuie neapărat să-i revizuim, iar pe cei
vechi să-i înlocuim prin români, bine pregătiţi prin cooperaţie şi etatism.
(Ion Mihalache – discurs la Cîmpulung) (…) Partidul naţional-ţărănesc, prin
glasul autorizat al dlui Ion Mihalache, s-a pronunţat pe [sic!] nenumărate rînduri
în acest sens. Ultimul dsale discurs, rostit la Cîmpulung-Muscel, din care
reproducem o frază în manşeta acestui articol, e o nouă dovadă a înţelegerii şi
pătrunderii problemei în sensul cel mai apropiat de adevăratele interese ale
ţării şi naţiunii” („Problema evreiască”, ziarul Românul,
Nr. 5/1938) Pe de altă parte, doar atmosfera
generalizat antisemită din perioada interbelică nu explică decît foarte parţial
acţiunile armatei române îndreptate împotriva evreilor, în timpul unui război
purtat de fapt împotriva comunismului. Detalierea acestui subiect depă;eşte
însă cadrul de faţă şi nu are legătură nici cu tematica abordată de Schmitt în
cartea sa.
În mod surprinzător pentru un autor
cu pretenţii, Schmitt nu insistă asupra „comerţului legionar”, asupra modului
de a consolida poziţiile româneşti în societate tocmai printr-o concurenţă
economică, adică pe o cale absolut legală. Acesta e un element esenţial, care
pe lîngă latura moral-educativă marchează încă o deosebire între antisemitismul
legionar şi cel cuzist. Existenţa sa este amintită în treacăt (p. 278), dar
fără a se face vreo analiză asupra motivaţiilor sale.
Caracterul fascist
Aici nu este vorba doar de
încadrarea în paradigma generală amintită la început, ci şi de o serie de
aspecte specifice. Schmitt face o distincţie foarte precisă între spiritul
tradiţionalist, de inspiraţie mai degrabă naţionalist-romantică, pe fondul unui
misticism creştin, care a caracterizat primii ani ai Legiunii, şi stilizarea ei
ulterioară ca exponent al unei direcţii totodată moderniste, urbane, pe care au
formulat-o intelectualii legionari bucureşteni ai începutului anilor ‘30,
îndeosebi cei grupaţi în cuibul „Axa”. Evident, aceştia s-au dovedit permeabili
curentelor intelectuale ale epocii şi au încercat astfel imprimarea unui nou
stil, acoperirea cu un nou veşmînt, sincron cu tendinţele (sau cu modele)
similare din Apus. Fireşte, nu a fost vorba pur şi simplu de o copiere sau de
un împrumut mecanic, ci de circulaţia fluidă a unor locuri comune, în spiritul
unui sincronism cultural care avea totodată şi puternice corespondenţe
autohtone. Un exemplu ar fi exaltarea patosului eroic. În fond o constantă a
condiţiei umane, definitoriu şi în formarea tînărului Codreanu, acest element
avea să fie prezent în anii următori şi în retorica generalilor care urmăreau
însufleţirea trupelor luptătoare contra bolşevismului. La intelectuali el se
manifesta după caz şi prin punerea unor accente specifice, pe un fond
spenglerian sau nietzschean, cel mult acestea putîndu-i conferi nuanţe
„fasciste”. Dar, dincolo de acest stil abordat de cei în cauză, fondul primar
al Legiunii, cel care era caracteristic nucleului ei fondator şi care a rămas
în permanenţă constant, era de fapt cu totul altul.
„Aceştia [elitele intelectuale – n. n.]
nu au preluat-o doar, ci au contribuit activ la crearea unei noi imagini a lui
Codreanu. Următoarea sa metamorfoză a fost modelată de către intelectuali.
Prinţul din basm, apostolul ţăranilor şi cavalerul urma să se transforme în
icoana unei noi epoci, care nu mai amintea de spaţiile răsăritene ale României
sau de profunzimile medievale ale istoriei româneşti, ci de promisiunea unei
modernităţi naţional-româneşti” (p. 157). Totuşi, dincolo de noile forme,
fondul a rămas stabil. „Sloganurile electorale din anii 1931/32 erau mai
degrabă în spiritul anilor 20 decît în cel al reinterpretării legionarismului
în cheie modernistă, social revoluţionară, fascisto-naţional-socialistă,
aparţinînd intelectualilor bucureşteni” (p. 160). Totuşi, referindu-se la anii
următori, cînd forma discursului avea să se schimbe treptat, Schmitt încadrează
o scriere a lui Ion Banea din Glasul
Bucovinei (noiembrie 1933) la o stilistică de tip fascist: „Căpitanul! Gînd.
Hotărîre. Vitejie. Acţiune. Viaţă. Îl iubim. Îl ascultăm. Îl urmăm. El e
speranţa noastră de azi şi cea de mîine a României. Prin el sîntem puternici.
Prin el sîntem temuţi. Prin el vom birui” (p. 166). Senzaţia cititorului
cunoscător este că aici asistăm la o interpretare forţată. O parte din acest
text este inclus şi în prefaţa broşurii Căpitanul
de Ion Banea, publicată în 1936. Întreaga scriere e redactată într-un stil
„căpitănesc”, „legionar”, cu o substanţă specifică, departe de orice sloganuri
de împrumut. Frazele encomiastice, asemeni celei citate mai devreme, sînt
apariţii mai degrabă izolate. Dacă Banea şi-a luat anumite modele, atunci cu
siguranţă a făcut-o în persoana Căpitanului, care scria dintotdeauna în acest
ton atît de caracteristic, prin exprimări scurte şi penetrante.
Schmitt aduce şi alte argumente:
„Codreanu a alcătuit cu Nuţu Eşanu şi cu Mihail Stelescu în octombrie 1933 un
nou program şi o nouă organigramă. Modelul nu provenea de această dată de la
intelectualii bucureşteni, ci era naţional-socialismul şi fascismul. Codreanu
voia absolvenţi ai unei «şcoli a fanatismului», o «gardă a morţii»” (p. 167).
Nefiind vorba de elemente arhicunoscute, acest aspect (dacă interpretarea
autorului e corectă) trebuie mai degrabă încadrat la o tentativă episodică,
depăşită ulterior de evenimente.
Un exemplu mai relevant de adoptare
a unei retorici intelectuale sincronizate cu cea a curentelor europene de
dreapta, aşa cum am descris-o mai devreme, îl constituie Alexandru Cantacuzino.
Despre conferinţa „Românul de mîine”, susţinută de acesta în 1935, Schmitt
spune că avea un caracter „vitalist, futurist, intelectual, inspirată puternic
din retorica fascistă a transformării societăţii în spirit eroic” (p. 200) Cîteva
rînduri mai departe, scrierea lui Cantacuzino „Între lumea legionară şi lumea
comunistă” este rezumată lapidar, concluzionîndu-se că teoria expusă poate fi
încadrată fără dubii la fascism: cultul eroic al morţii şi omul nou, în vreme
ce creştinismul, transcendenţa, erau mult mai puţin accentuate decît în mistica
„Văcăreştenilor”. Totuşi, situaţia este mai complexă decît pare, iar scrierile
lui Alexandru Cantacuzino trebuie privite în ansamblul lor. Căci într-o altă
conferinţă, „Românismul nostru”, acesta lansează un avertisment explicit, de
care Schmitt pare să nu fi ţinut seama: „Sînt unii care sînt ispitiţi să
încerce comparaţii pripite între mişcarea revoluţionară a tineretului român şi
ideologia hitleristă sau mussoliniană. Vă fac atenţi că mistica noastră a
răsărit din ţărîna românească, simultan şi chiar anterior mişcării fasciste sau
naţional-socialiste germane. Multe deosebiri ne despart de aceste mişcări
străine. Primordiala caracteristică a spiritualităţii noastre e faptul că ea se
înrădacinează adînc în învăţămintele şi în misticismul creştin”. Alexandru
Cantacuzino dezvoltă în continuare această idee, scoţînd în evidenţă caracterul
creştin al concepţiei legionare şi subliniind totodată diferenţele de esenţă
între aceasta şi fascism/naţional-socialism.
Apare evident că Oliver Jens Schmitt
caută cu orice preţ să găsească şi cît mai multe asemănări, menite să justifice
titlul ales. Deşi nu pot fi trecute cu vederea, ele pot fi considerate mai
degrabă drept pur formale, ţinînd cel mult de unele inspiraţii stilistice
tributare duhului acelei epoci. Ele au constituit mai mult o haină exterioară,
fără a se renunţa însă la ceea ce era de fapt specific şi autohton, la miezul
spiritual creştin. Bineînţeles, Schmitt rămîne în permanenţă conştient de
diferenţele existente, pe care le subliniază la rîndul său în diverse locuri
ale lucrării sale. La o lectură atentă a cărţii de faţă, diferenţele semnalate
apar totuşi mult mai semnificative decît unele asemănări conjuncturale.
Astfel, despre singurul discurs al
Căpitanului de la care a rămas o înregistrare audio Schmitt scrie (în mod
evident sub imperiul unei puternice impresii): „Codreanu vorbeşte rar şi pătrunzător.
Între dicţia sa şi cea a liderilor fascişti contemporani lui se cască
prăpăstii. Aici predicatorul unui crez se adresează credincioşilor săi. Le
vorbeşte despre jertfă şi martiriu, ispită şi dîrzenie, blestem şi alegere,
valea plîngerii terestră şi nădejdea învierii. Nici o lozincă politică,
antisemitism sau chemare la revoluţie pămîntească” (p. 249).
Alte pasaje esenţiale pe această
temă din cartea lui Schmitt:
„Codreanu interpreta fascismul
italian şi naţional-socialismul german drept mişcări de factură creştină. Se
simţea apropiat de ele, într-o alianţă idealizată. Această neînţelegere
fundamentală precum şi exaltarea mistică a lui Codreanu explică, printre
altele, de ce Puterile Axei nu au sprijinit Mişcarea Legionară. Nu poate fi
trecut cu vederea nici faptul că spre sfîrşitul anilor 1930 teoreticienii
legionari au scos în evidenţă diferenţele faţă de fascismul italian sau german:
principalele deosebiri ar consta în păgînismul, materialismul şi separarea
dintre Biserică şi stat în cazul naţionalismelor apusene, în vreme ce
naţionalismul răsăritean de tip legionar năzuia către o mîntuire de factură
religioasă. Interpretarea pasajelor celor mai intime ale scrierilor lui
Codreanu, cu pronunţata lor tendinţă a unei mistici transcendente, ortodoxe,
evidenţiază diferenţele între concepţiile sale asupra politicii şi istoriei şi
cele ale lui Hitler. Interpretarea unui ev apocaliptic apare la cel din urmă
printr-o prismă rasială, în vreme ce la Codreanu perpectiva este autentic
religioasă, aşadar nu în sensul unei «religii politice»” (p. 256).
„În România exista în mod evident o «coloană
a 5-a» a celui de-Al Treilea Reich, numai că nu legionarii erau cozile de topor
ale hitlerismului, cum a afirmat propaganda comunistă după 1945, ci mai degrabă
politicieni ai establishment-ului,
apropiaţi camarilei regale. La 8 noiembrie 1936 au mărşăluit prin Bucureşti –
susţinuţi pe ascuns de partidul nazist german – 100.000 de adepţi ai PNC, cu
salutul hitlerist şi drapele cu zvastică. Totul se întîmpla cu permisiunea unui
guvern care prin Goga întreţinea legături secrete cu mărimi ale regimului
nazist. Legionarilor nu le-au fost permise niciodată asemenea marşuri” (p. 213).
„În Pentru legionari lipseşte orice fel de dezbatere ideologică cu
liderii fascişti internaţionali. Aici devine foarte evident cum Codreanu – la
fel ca și ceilalţi doctrinari legionari – considera legionarismul drept o
dezvoltare paralelă, indepedentă de fascismul italian şi naţional-socialismul
german. Crezul său era derivat dintr-un mediu pur românesc, iar Codreanu îşi
sublinia prin aceasta propriile realizări în postura de conducător” (p. 262f).
„Ideea legionară a învierii neamului
este considerată de teoreticienii fascismului cu predilecţie drept teoria unui «naţionalism
palingenetic», care constituie miezul oricărei ideologii fasciste. Expunerea
lui Codreanu pare să se încadreze la perfecţie în această definiţie. Numai că
doctrina Căpitanului se deosebeşte de celelalte fascisme în mod esenţial
printr-o înţelegere a învierii nu în sens metaforic, ci într-adevăr într-un
sens profund religios. Nu este vorba de o «renaştere» pe pămînt (palingenesia),
ci de un drum ascensional, promisiunea unei mîntuiri transcendente, aşa cum o
propovăduieşte creştinismul” (p. 266).
„O altă abordare hermeneutică
contestă tocmai acest miez religios al mişcării lui Codreanu. În spiritul
teoriei despre religia politică, discutată pe larg în cadrul cercetărilor
asupra fascismului, se vorbeşte despre «lozinci cvasi-religioase», care ar fi
servit unei «religii politice seculare caracterizate printr-o clară voinţă de
putere». În acest sens legionarismul este pus pe aceeaşi treaptă cu fascismul
italian şi naţional-socialismul german. Într-adevăr, s-au găsit şi voci care au
avut în vedere în primul rînd o revoluţie politică şi socială. Oameni care se
considerau teoreticieni ai fascismului sau care, precum Mihail Manoilescu,
reprezentau variaţiuni ale doctrinei sale, precum corporatismul mussolinian.
Aceste dezbateri ştiinţifice au trecut însă cu vederea faptul că legionarismul
avea o structură doctrinară polifonică, care era comunicată pe diverse canale.
O învăţătură legionară monolitică e mai degrabă o construcţie a cercetării
asupra fascismului axate pe istoria ideilor decît o realitate efectivă.
Codreanu nu i-a împiedicat pe intelectualii din jurul său să alcătuiască
construcţii ideatice proprii, care luau în considerare şi elemente fasciste
într-un mod mult mai accentuat decît liderul lor, şi care aderau doar parţial
la transcendenţa mistică, autentic religioasă, a lui Codreanu. Acest raport de
tensiune a fost exprimat de Mihail Polihroniade, care, în urma prăbuşirii din
1938 a mişcării, se plîngea că ar fi fost poate mai bine să se roage şi să
postească mai puţin, pentru ca în schimb să acţioneze” (p. 269).
Despre cultul morţilor, prezent şi
în celelalte mişcări fasciste, Schmitt afirmă că în cazul legionarilor acesta
avea rădăcini religioase şi că nu poate fi derivat dintr-o interpretare
generică a fascismului (p. 270). Din fragmente precum cele amintite mai devreme
se poate deduce că Schmitt consideră legionarismul ca fiind bazat pe un miez
autentic creştin, idee pe care o dezvoltă pe numeroase pagini ale lucrării
sale.
Creştinism
Filonul creştin al concepţiei
legionare reprezintă aşadar o temă pe care cartea lui Schmitt o accentuează în
mod deosebit. Autorul încearcă chiar o abordare dintr-o perspectivă mai amplă,
menită să ilustreze religiozitatea poporului român ca o trăsătură
caracteristică a psihologiei sale colective. În mod exemplar se face
referire detaliată la fenomentul Maglavit, deşi acesta nu a avut o legătură
directă cu Mişcarea Legionară. „Mistica lui Codreanu explică în mod fundamental
impactul său asupra unor largi pături ale populaţiei, care, agitate fiind de
fenomenul Maglavit şi alte apariţii, nu tînjeau doar în chip difuz la o mîntuire
supranaturală, ci nădăjduiau la o mistică orientată politic, cu o perspectivă
soteriologică limpede, şi mai ales către un propovăduitor şi salvator
palpabil, în carne şi oase. Acesta era Căpitanul” (p. 258).
La p. 226 Schmitt face o menţiune
despre afirmaţia lui Virgil Ionescu, om al elitei bucureştene, simpatizant al
legionarilor. Astfel, după uciderea lui Manciu, Codreanu ar fi renunţat vreme
de zece ani la Sfînta Împărtăşanie şi dormea mereu pe jos, în semn de pocăinţă.
Semnificativ şi deloc suprinzător
este, de asemenea, faptul că, dintre toate scrierile lui Corneliu Codreanu,
Schmitt se ocupă cu lux de amănunte mai ales de jurnalul din detenţie cunoscut
sub titlul „Însemnări de la Jilava”, al cărui mesaj de factură creştină este
reprodus cu fidelitate. O face chiar în mai multe locuri: atît în capitolul
intitulat „Misticul”, cît şi ulterior, în corpul naraţiunii istorice a faptelor
anului 1938. Autorul aderă la concepţia după care latura mistic-contemplativă,
alături de cea activistă, făptuitoare, reprezintă doi poli complementari, în
egală măsură definitorii pentru caracterul şi personalitatea Căpitanului. Din
amplele referinţe la această dimensiune creştină a legionarismului care pot fi
găsite în cartea lui Schmitt (o parte din ele fiind deja menţionate mai sus),
mai aducem doar un citat în care autorul comentează relaţiile Bisericii cu
Mişcarea Legionară:
„Biserica s-a exprimat numai
punctual şi doar sub presiunea împrejurărilor [mai precis, a guvernanţilor – n.
n.] în cazul Duca sau a taberelor legionare de muncă, pe care autorităţile
voiau să le limiteze. Ea s-a dovedit însă reticentă în a lua poziţie împotriva
doctrinei legionare – precum şi a luptei împotriva democraţiei,
francmasoneriei, evreilor – după cum nu avea cum să respingă practicile
religioase sau misticismul legionarilor. Cum să o fi făcut, de vreme ce
Mitropoliţii Basarabiei şi Ardealului, mii de preoţi, cantori, teologi şi
studenţi în teologie, monahi şi monahii sprijineau de fapt Legiunea? Cercetări
recente arată mai degrabă faptul că doctrina şi practica legionară erau carne
din carnea Ortodoxiei, fie că ne referim la concepţia unui comunitarism organic
sau la pomenirea morţilor, de exemplu sub forma parastaselor” (p. 268).
Concluzii
În fond, ce s-ar mai putea spune nou
despre un fenomen atît de cunoscut şi de răs-analizat precum cel legionar? La
modul absolut, aproape nimic, doar dacă ar mai apărea unele documente cu un
caracter senzaţional, necunoscute pînă acum. Întrebarea este însă improprie
dacă ne referim la domeniul cercetării istorice. Rolul istoricului este acela
de a se apropia cît mai fidel de realitatea pe care o studiază, dincolo de
orice partizanat politic sau de altă natură. Ca atare, în istoriografie se
poate veni întotdeauna cu ceva nou: cu o perspectivă inedită, care depăşeşte
sau completează abordările anterioare, punîndu-le în evidenţă limitele şi
insuficienţele. Lucrarea lui Oliver Jens Schmitt se încadrează în mod
indiscutabil în această categorie. Ea reprezintă un cert pas înainte în înţelegerea
ştiinţifică, academică, a legionarismului (căci nu ne referim aici la o
înţelegere de altă natură). Deşi contrazice şi corectează multe interpretări
eronate, care ignorau dimensiunea creştină sau o minimalizau, considerînd-o un
soi de „religie politică”, cartea de faţă rămîne tributară paradigmei oficiale
a „fascismului”, pe care nu îndrăzneşte s-o conteste în mod frontal. Faptul
este evident încă din titlul ales, deşi un titlu precum „cel mai de succes
politician radical de opoziţie din istoria recentă a Europei” s-ar fi potrivit
mult mai bine cu conţinutul ei.
Fireşte, în istoriografie e
întotdeauna loc de îmbunătăţiri, de revizuiri. Cartea lui Schmitt conţine şi
destule detalii amendabile, care ţin mai ales de descrierea sau interpretarea
unor fapte istorice. Totuşi, ele joacă mai degrabă un rol secundar în economia
unei lucrări în care ideile centrale sînt cele evidenţiate mai sus. Nu e cazul
să le detaliem aici pe toate, ci ne vom opri doar asupra unor interpretări
aflate în relaţie cu mesajul central al cărţii.
Astfel, la p. 352 Schmitt
distinge între „cercul interior” al Legiunii, camarazii intimi ai Căpitanului,
care ar constitui un soi de „ordin cavaleresc” ortodox caracterizat printr-o
mistică accentuată, şi marea masă a ei, alcătuită din adepţi ai unei linii mai
degrabă militant-naţionaliste, „laice”, care nu ar fi împărtăşit acea
transcendenţă de natură cvasi-ezoterică, apanaj exclusiv al unui cerc restrîns.
El afirmă însă îndată că Biserica – prin numeroşi preoţi şi monahi – a susţinut
ambele curente. Realitatea e că dimensiunea creştină era de fapt răspîndită pe
o scară mult mai largă. Chiar dacă corpul muncitoresc al Legiunii (sau o parte
a sa) era încadrat mai ales pe o direcţie social-revoluţionară, latura
spirituală depăşea cu mult cercul apropiaţilor Căpitanului. Ea ţinea în fond de
un anumit specific românesc, pe care Schmitt îl sesizează foarte bine în altă
parte. Pentru această realitate stau mărturie numeroasele cărţi memorialistice,
îndeosebi ale supravieţuitorilor temniţelor comuniste, legionari sau fraţi de
cruce, care nu l-au cunoscut niciodată personal pe Căpitan, sau l-au văzut în
carne şi oase cel mult fugitiv. La toţi aceştia – ca şi la cei evocaţi în
scrierile lor – dimensiunea spirituală este un element de necontestat.
Deşi în cazul Căpitanului Schmitt
înţelege această latură pînă la un punct, la un moment dat el pare a rata
esenţialul. Astfel, el afirmă că „tocmai această propensiune înspre
transcendenţă, înspre mistică, avea să slăbească puterea de decizie a
politicianului Codreanu. Pînă la sfîrşit el nu a reuşit să armonizeze cele două
roluri ale sale: acela de mîntuitor al unei noi Românii cu cel de politician
fascist antisistem. Din acest motiv avea să eşueze” (p. 272).
După cum se vede, Schmitt
interpretează aici „succesul” în termeni exclusiv politici. În realitate, o
„armonizare” deplină, aşa cum ne este sugerată mai sus, era şi este
imposibilă. Aceasta pare a fi lecţia care se desprinde din destinul
Căpitanului. Iar legile condiţiei umane, contextul istoric, manevrele adversarilor,
soarta, sau toate la un loc, l-au adus la un moment dat chiar în faţa unei
opţiuni categorice: sau-sau. Nu mai avea altă alternativă. Presupunînd că ar fi
dat dovadă de mai mult pragmatism şi oportunism politic, trădîndu-şi vocaţia
mistică, atunci da, probabil ar fi reuşit să ajungă şi la putere, indiferent pe
ce cale. Dar oare, dacă întreprindem acest exerciţiu de istorie contrafactuală,
personalitatea sa ar mai fi avut atunci aceeaşi aură? Ce valoare ar fi avut
acel „succes” cu certitudine episodic, dobîndit în urma unei abdicări de la
perspectiva eternităţii neamului, pe care Căpitanul o considera fundamentală?
Deşi Schmitt pare să ignore spiritul de jertfă ca o componentă esenţială a
concepţiei legionare, este evident că impactul major al lui Corneliu Codreanu
se datorează în special acestei dimensiuni transcendente, pe care nu a trădat-o
şi pe coordonatele căreia şi-a dat viaţa. Dacă liderul legionarilor ar fi fost
doar un simplu conducător fascist într-o ţară înapoiată, aflată la periferia Europei,
fie şi ajuns temporar la putere, cu siguranţă că un istoric precum Oliver Jens
Schmitt nu ar fi găsit de cuviinţă să-i dedice o asemenea carte. Corneliu
Codreanu ar fi rămas un personaj tern, un prizonier al cadrelor epocii sale,
despre care s-ar fi vorbit ulterior doar în termeni de fapt divers – aşa
cum tratează Schmitt de pildă gruparea cuzistă. Aşa însă, pus în faţa
tragismului unei alegeri exclusive, Căpitanul a optat pentru ceea el considera
mai intim, mai autentic şi mai conform concepţiei sale. Adică pentru modelul
christic. Aici echilibrul dintre omul de acţiune şi misticul contemplativ se
rupe în favoarea celui din urmă. Eşecul politic al Căpitanului este însă
compensat din plin de un „ceva” inefabil, de o charismă pe care o iradiază şi postum.
Fapt care, iată, este confirmat şi de această carte a unui cercetător străin,
care e în mod evident fascinat de un subiect de istorie românească capabil să
răsfrîngă profunzimi nebănuite, poate de negăsit în alte părţi.
În încheiere, aducem un citat din
romanul lui Vintilă Horia Cavalerul resemnării,
care pare (sau nu?) a se potrivi cu subiectul consideraţiilor din textul de
faţă. Unul din personajele cărţii, un pictor veneţian, îi spune principelui
valah Radu-Negru: „Va trebui într-o bună zi să-l distrugem pe Leviatan. Să ne gîndim
la viitorul oamenilor. Să păstrăm spiritul codrilor şi să facem din el idealul
copiilor noştri, filosofia oamenilor liberi. Un nou profet se va ridica într-o
zi pentru a predica cruciada împotriva lui Leviatan. Acel profet sau acel Mesia
va ieşi poate din adîncurile codrului vostru. De «acolo» ar trebui să vină”.
Ne-am permis doar o mică modificare
faţă de textul publicat la Editura „Vremea”, tradus după originalul francez:
termenul de „păduri” l-am înlocuit cu cel specific românesc de „codri”. Nu
cumva prin această rocadă de termeni pasajul poate fi privit într-o altă
lumină? Bineînţeles, o operă literară de valoare – iar Vintilă Horia este un
creator de mare calibru artistic- este una care lasă toate posibilităţile
deschise, lăsîndu-l pe fiecare cititor să tragă concluzia pentru sine…
Bogdan MUNTEANU
publicat de Răzvan Codrescu @ 00:00
0 comentarii
