DESPRE LITERATURĂ ȘI GULAG

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

Literatura ca recuperare  

a unei memorii istorice interzise

  

De ce nu există încă în literatura română marele roman despre comunism, așa cum există în literaturile altor țări est-europene? Scriitorul George Ardeleanu are răspunsuri edificatoare în privința literaturii noastre de toate genurile care s-a scris cu referire la regimul comunist. (D. Ș.) 

Daniela Șontică: Există o bogată memorialistică referitoare la închisorile comuniste; de asemenea, multă poezie scrisă în spațiul concentra­ționar din România. Încă nu a apărut marele roman scris în limba română despre comunism. Care este explicația? 

George Ardeleanu: Într-adevăr, cel puţin în primul deceniu de după 1990, memoriile, jurnalele, autobiografiile, în general ceea ce se numeşte literatură confesivă, în care ficţiunea este obnubilată de document (de cele mai multe ori direct experimentat), detronează romanul; nu doar ceea ce se numea romanul politic, ci romanul în general. Faptul este explicabil la noi – şi în general în literaturile est-europene aflate timp de decenii sub te­roarea Gulagului –, deoarece astfel de texte sînt o formă de recuperare a unei memorii istorice interzise. 

Să recapitulăm puţin: în perioada aşa-zisului „dezgheţ ideologic” dintre 1965 şi 1971, dar şi ulterior, pînă la prăbuşirea comunismului, se bucură la noi de succes romanul politic, scris cumva cu aprobarea Puterii. Exemple consacrate: Galeria cu viţă sălbatică de Constantin Ţoiu, Feţele tăcerii, Vocile nopţii și Orgolii de Augustin Buzura, Păsările și Racul de Alexandru Ivasiuc, Cel mai iubit dintre pămînteni de Marin Preda etc. În unele dintre acestea se dezvăluie într-o anumită măsură ororile „obsedantului deceniu” şi se schiţează, într-un discurs de tip esopic, parabolic, aluzii şi la contemporaneitatea imediată, drept care ele sînt percepute de public ca acte subversive. Să ne amintim, de pildă, ce impact a avut Cel mai iubit dintre pămînteni, publicat în 1980! Pentru mine, de pildă, format în a doua perioadă a comunismului, deci neavînd idee despre ce se întîmplase în anii ‘50, acest roman a constituit efectiv o revelaţie. Evident, termenii de comparaţie erau istoria sau presa, totalmente falsificate ideologic. Îmi amintesc că pentru a cumpăra ediţia a doua a romanului, din 1984, am stat... două zile la coadă (am detaliat această întîmplare în volumul Şi eu am trăit în comunism, coordonat de Ioana Pîrvulescu la Humanitas). 

Ei bine, apariţia după 1990 a unor cărţi precum Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, Ostinato, Gherla, Patimile după Piteşti de Paul Goma, Fenomenul Piteşti de Virgil Ierunca, Evadarea tăcută şi Evadarea imposibilă de Lena Constante, Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, 20 de ani în Siberia de Aniţa Nandriş-Cudla etc., etc. şi compararea acestor cărţi cu romanul politic despre care vorbeam pun sub semnul întrebării subversivitatea acestuia din urmă. Nu vreau să se înţeleagă că doresc să culpabilizez, post-bellum, romanul politic (la urma urmei atît s-a putut atunci!); vreau să spun însă că se produce inevitabil o modificare de percepţie pentru public, o schimbare de impact, mutaţie prin care respectivul roman alunecă într-un plan secund… 

Probabil că o asemenea mutaţie antrenează destinul romanului în general, în primul deceniu de după 1990, de aici detronarea sa de către literatura memorialistică. De ce nu avem încă un mare roman despre comunism? Poate că, pentru cei care au preferat să-şi mărturisească experienţele carcerale – şi nu doar pentru ei – în volume de memorii, „ficţionalizarea” unor asemenea experienţe cutremurătoare ar fi constituit o formă de „frivolitate” şi de „impudoare”. 

Şi totuşi, cărţile lui Paul Goma pe care le-am amintit, dar şi altele (cum ar fi Culorile curcubeului ‘77), sînt veritabile romane. Paul Goma ficţionalizează sau, hai să spunem, literaturizează destul de mult plecînd de la experienţele povestite de alţii sau trăite direct de el, regizează secvenţe dramatizate, recurge la naraţiuni concentrice care se intersectează, la serii analogice, la un discurs colocvial şi parantetic, la ironie şi mult, mult umor, chiar şi cînd îşi descrie supliciile la care a fost supus el însuşi. 

Să nu uităm apoi de cîteva romane onorabile apărute în ultimul timp, avînd ca subiect universul carceral id est memoria traumatică a comunismului, cum ar fi Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici sau, într-o anumită măsură, Toate bufniţele de Filip Florian, Punct şi de la capăt de Gabriel Chifu, Urma de Adrian Alui Gheorghe, scrise, iată, de scriitori ai generaţiilor ‘80 sau chiar 2000, deci de scriitori care n-au experimentat direct perioada anilor ‘50.  

Acum depinde ce înţelegeţi dumneavoastră prin „marele roman scris în limba română despre comunism”. Dacă luăm ca punct de referinţă Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn (laureat totuşi al Premiului Nobel), da, putem spune asta (mai ales în ceea ce priveşte impactul), însă tot la fel de bine putem întreba la rîndul nostru: care este, în general, marele roman al literaturii române?  

D. Ș.: Vă rog să faceți o comparație între literatura de Gulag de la noi şi cea din celelalte țări est-europene. Cum ne situăm? 

G. A.: Sincer, n-am iniţiat pînă acum un asemenea demers comparativ şi mi-ar fi imposibil să fac acest lucru într-un interviu inevitabil limitat ca spaţiu şi într-un interval de timp destul de scurt. Un asemenea demers ar putea constitui subiectul unei cercetări doctorale de anvergură. Pot, în schimb, să recomand excepţionala carte a Ruxandrei Cesereanu, Gulagul în conştiinţa literară românească (la origine, chiar o teză de doctorat), în care se face, printre altele, un asemenea demers comparativ între „modelul” sovietic şi literatura Gulagului românesc, cu taxinomiile de rigoare (proza realistă despre Gulag/ antiutopii, alegorii, parabole – pentru literatura Gulagului rusesc – realismul atroce/ romanul obsedantului deceniu/ antiutopii şi alegorii – pentru modelul românesc). Desigur, trebuie să trecem în revistă traducerile la care am avut acces şi aici, în primul rînd, tot cărţile-cult ale Gulagului sovietic: Arhipelagul Gulag, Primul cerc, Pavilionul canceroşilor, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici (singura apărută la noi înainte de 1990, din cîte îmi amintesc, într-un număr al revistei Secolul 20 – în acest moment nu pot verifica informaţia) de Aleksandr Soljeniţîn, Povestiri din Kolîma de Varlaam Şalamov (n-am înţeles de ce unii îi percep pe Soljeniţîn şi Şalamov într-o relaţie „concurenţială”), cele două volume de memorii ale Nadejdei Mandelştam – Fără speranţă şi Speranţă abandonată, Viaţă şi destin de Vasili Grossman, Şi se întoarce vîntul de Vladimir Bukovski, cele două cărţi de memorii ale Evgheniei Ginzburg – Destin în bătaia vîntului şi Ocna… ce binecuvîntare – traduse anul trecut la Corint. Mult mai puţin din alte literaturi central şi est-europene: Scrisori din închisoare a polonezului Adam Michnik (care, deşi conţine scrisori concepute într-un spaţiu carceral, nu e propriu-zis o carte despre Gulag, ci despre totalitarism, în general), romanele lui Milan Kundera, trimiţînd la cîteva momente din istoria Cehiei comuniste, cu precădere la Primăvara de la Praga şi la reprimarea acesteia (Insuportabila uşurătate a fiinţei, Cartea rîsului şi a uitării, Viaţa e în altă parte), caricatura totalitarismului din Palatul viselor a albanezului Ismail Kadare, Ediţie revăzută a maghiarului Péter Esterházy (întemeiată pe lectura dureroasă a dosarului de informator al tatălui)... Aaa, să nu uităm excelentul roman Întuneric la amiază al britanicului de origine budapestană Arthur Koestler… 

În ceea ce ne priveşte, fără să fiu animat de elanuri naţionalist-protocroniste, cred că stăm destul de onorabil, de facto… Şi la noi, şi în cărţile amintite se înregistrează, de la un caz la altul, trepte diferite în relaţia document – memorie – literaturizare. Din nefericire, însă, literatura Gulagului românesc nu se bucură de aceeaşi notorietate internaţională precum textele amintite, iar aici vina este în altă parte…

D. Ș.: Prin memoriile acelei perioade sinistre, cititorii sînt chemați să nu uite asemenea monstruo­zități. S-ar putea constitui aceste mărturii în probe pentru un proces al comunismului? Altfel spus, mai speră cineva într-un asemenea proces? 

G. A.: Desigur! Însă memoriile singure nu sînt probe suficiente în sens juridic, susceptibile fiind de subiectivitate. Tocmai de aceea a fost necesar să se constituie o comisie prezidenţială pentru Analiza Dictaturii din România (coordonată de Vladimir Tismăneanu), care a elaborat Raportul final, publicat în 2007 la Humanitas. Din păcate, condamnarea comunismului s-a făcut mai degrabă în plan teoretic şi simbolic şi mai puţin la nivel practic. Avem cazurile proceselor celor doi torţionari Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior (am înţeles că ar mai fi şi altele pe rol), însă e prea puţin şi prea tîrziu. Atît torţionarii, cît şi victimele au părăsit sau părăsesc încet-încet scena acestei lumi. E suficient să amintesc, referindu-mă la victime, cazul Procesului Noica-Pillat din 1959-1960, al cărui recurs în anulare a avut loc în... 1997, cînd mai mult de jumătate din intelectualii care fuseseră în boxa acuzaţilor în 1960 părăsiseră această scenă… 

D. Ș.: Care sînt cărțile pe care le recomandați unui cititor care dorește să fie edificat în privința fenomenului totalitar din România?  

G. A.: Păi, în primul rînd cele apărute după 1990, menţionate în a doua parte a răspunsului de la prima întrebare. La care aş adăuga Fortul 13, Secretul fortului 13 şi La capăt de drum de Marcel Petrişor, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare de Demostene Andronescu, Piteşti de Dumitru Bacu, La început a fost sfîrşitul de Adriana Georgescu, Ia-ţi boarfele şi mişcă! de Oana Orlea (interviu realizat de Mariana Marin), Am făcut Jilava în pantofi de vară: convorbiri cu Ioana Berindei (realizate de Lavinia Betea), Jurnalul unui jurnalist fără jurnal de I. D. Sîrbu şi multe altele. Dar şi cărţile unui Marius Oprea (Bastionul cruzimii: o istorie a Securităţii [1948-1964] şi Şase feluri de a muri) ori Anatomia mistificării a lui Stelian Tănase. Şi, last but not least, pentru totalitarismul comunist în general, Cartea neagră a comunismului (coord. Stéphane Courtois ș. a.). 

D. Ș.: Cît de interesați sînt studenții de azi de literatura care tratează teme din regimul totalitar amintit? 

G. A.: Să ştiţi că, din fericire, sînt destul de interesaţi. Eu ţin la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti un curs opţional cu tema Literatură şi Gulag. Scriitori în procese politice. Scriitori în arhivele Securităţii, care încă se bucură de o deosebită audienţă, deşi studenţii actuali sînt născuţi după 1990, deci nu mai au nici un fel de legătură biografică directă cu totalitarismul comunist. Informaţiile despre comunism le parvin prin diferite filtre, foarte diferite între ele; ei sînt prinşi între multe discursuri contradictorii şi „concurenţiale” despre comunism: anticomunism/ discurs nostalgic („înainte era mai bine”)/ discursul indiferenţei („trecutul nu contează, ci doar prezentul şi viitorul: ce job am, ce maşină îmi cumpăr, unde îmi petrec concediul etc.”) şi, cel mai pervers şi mai periculos, discursul prin care se echivalează procesele de corupţie actuale cu procesele staliniste din anii ‘50 (în excelenta carte a Svetlanei Aleksievici, Vremuri second-hand, sînt înregistrate mult mai multe categorii de „voci” şi de raportări atît la comunism, cît şi la perioada post-sovietică). O astfel de suprapunere de discursuri, un astfel de „duel” al perspectivelor, este de natură să genereze multe confuzii, iar tinerii actuali doresc să afle cum a fost de fapt…

  

A consemnat 

Daniela ȘONTICĂ 

(Ziarul Lumina)