Literatura ca recuperare
a unei memorii istorice interzise
De ce nu există încă în literatura română marele roman
despre comunism, așa cum există în literaturile altor țări est-europene?
Scriitorul George Ardeleanu are răspunsuri edificatoare în privința literaturii
noastre de toate genurile care s-a scris cu referire la regimul comunist. (D. Ș.)
Daniela Șontică:
Există o bogată memorialistică referitoare la închisorile comuniste; de
asemenea, multă poezie scrisă în spațiul concentraționar din România. Încă nu
a apărut marele roman scris în limba română despre comunism. Care este
explicația?
George Ardeleanu:
Într-adevăr, cel puţin în primul deceniu de după 1990, memoriile, jurnalele,
autobiografiile, în general ceea ce se numeşte literatură confesivă, în care
ficţiunea este obnubilată de document (de cele mai multe ori direct
experimentat), detronează romanul; nu doar ceea ce se numea romanul politic, ci
romanul în general. Faptul este explicabil la noi – şi în general în
literaturile est-europene aflate timp de decenii sub teroarea Gulagului –,
deoarece astfel de texte sînt o formă de recuperare a unei memorii istorice
interzise.
Să recapitulăm puţin: în perioada
aşa-zisului „dezgheţ ideologic” dintre 1965 şi 1971, dar şi ulterior, pînă la
prăbuşirea comunismului, se bucură la noi de succes romanul politic, scris
cumva cu aprobarea Puterii. Exemple consacrate: Galeria cu viţă sălbatică de Constantin Ţoiu, Feţele tăcerii, Vocile nopţii
și Orgolii de Augustin Buzura, Păsările și Racul de Alexandru Ivasiuc, Cel
mai iubit dintre pămînteni de Marin Preda etc. În unele dintre acestea se
dezvăluie într-o anumită măsură ororile „obsedantului deceniu” şi se schiţează,
într-un discurs de tip esopic, parabolic, aluzii şi la contemporaneitatea
imediată, drept care ele sînt percepute de public ca acte subversive. Să ne
amintim, de pildă, ce impact a avut Cel
mai iubit dintre pămînteni, publicat în 1980! Pentru mine, de pildă, format
în a doua perioadă a comunismului, deci neavînd idee despre ce se întîmplase în
anii ‘50, acest roman a constituit efectiv o revelaţie. Evident, termenii de
comparaţie erau istoria sau presa, totalmente falsificate ideologic. Îmi
amintesc că pentru a cumpăra ediţia a doua a romanului, din 1984, am stat...
două zile la coadă (am detaliat această întîmplare în volumul Şi eu am trăit în comunism, coordonat
de Ioana Pîrvulescu la Humanitas).
Ei bine,
apariţia după 1990 a unor cărţi precum Închisoarea noastră cea de toate zilele
de Ion Ioanid, Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, Ostinato, Gherla,
Patimile după Piteşti de Paul Goma, Fenomenul Piteşti de Virgil
Ierunca, Evadarea tăcută şi Evadarea imposibilă de Lena
Constante, Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, 20 de ani
în Siberia de Aniţa Nandriş-Cudla etc., etc. şi compararea acestor cărţi cu
romanul politic despre care vorbeam pun sub semnul întrebării
subversivitatea acestuia din urmă. Nu vreau să se înţeleagă că doresc să
culpabilizez, post-bellum, romanul politic (la urma urmei atît
s-a putut atunci!); vreau să spun însă că se produce inevitabil o modificare de
percepţie pentru public, o schimbare de impact, mutaţie prin care respectivul
roman alunecă într-un plan secund…
Probabil că o
asemenea mutaţie antrenează destinul romanului în general, în primul deceniu de
după 1990, de aici detronarea sa de către literatura memorialistică. De ce nu
avem încă un mare roman despre comunism? Poate că, pentru cei care au preferat
să-şi mărturisească experienţele carcerale – şi nu doar pentru ei – în volume
de memorii, „ficţionalizarea” unor asemenea experienţe cutremurătoare ar fi
constituit o formă de „frivolitate” şi de „impudoare”.
Şi totuşi,
cărţile lui Paul Goma pe care le-am amintit, dar şi altele (cum ar fi
Culorile curcubeului ‘77), sînt veritabile romane. Paul Goma
ficţionalizează sau, hai să spunem, literaturizează destul de mult plecînd de
la experienţele povestite de alţii sau trăite direct de el, regizează secvenţe
dramatizate, recurge la naraţiuni concentrice care se intersectează, la serii
analogice, la un discurs colocvial şi parantetic, la ironie şi mult, mult umor,
chiar şi cînd îşi descrie supliciile la care a fost supus el însuşi.
Să nu uităm
apoi de cîteva romane onorabile apărute în ultimul timp, avînd ca subiect
universul carceral id est memoria traumatică a comunismului, cum ar fi Matei
Brunul de Lucian Dan Teodorovici sau, într-o anumită măsură, Toate
bufniţele de Filip Florian, Punct şi de la capăt de Gabriel Chifu, Urma
de Adrian Alui Gheorghe, scrise, iată, de scriitori ai generaţiilor ‘80 sau
chiar 2000, deci de scriitori care n-au experimentat direct perioada anilor ‘50.
Acum depinde
ce înţelegeţi dumneavoastră prin „marele roman scris în limba română despre
comunism”. Dacă luăm ca punct de referinţă Arhipelagul Gulag al lui
Soljeniţîn (laureat totuşi al Premiului Nobel), da, putem spune asta (mai ales
în ceea ce priveşte impactul), însă tot la fel de bine putem întreba la rîndul
nostru: care este, în general, marele roman al literaturii române?
D. Ș.: Vă rog să
faceți o comparație între literatura de Gulag de la noi şi cea din celelalte
țări est-europene. Cum ne situăm?
G. A.: Sincer, n-am iniţiat pînă acum un
asemenea demers comparativ şi mi-ar fi imposibil să fac acest lucru într-un
interviu inevitabil limitat ca spaţiu şi într-un interval de timp destul de
scurt. Un asemenea demers ar putea constitui subiectul unei cercetări doctorale
de anvergură. Pot, în schimb, să recomand excepţionala carte a Ruxandrei
Cesereanu, Gulagul în conştiinţa literară românească (la origine,
chiar o teză de doctorat), în care se face, printre altele, un asemenea demers
comparativ între „modelul” sovietic şi literatura Gulagului românesc, cu taxinomiile
de rigoare (proza realistă despre Gulag/ antiutopii, alegorii, parabole – pentru
literatura Gulagului rusesc – realismul atroce/ romanul obsedantului deceniu/
antiutopii şi alegorii – pentru modelul românesc). Desigur, trebuie să trecem
în revistă traducerile la care am avut acces şi aici, în primul rînd, tot
cărţile-cult ale Gulagului sovietic: Arhipelagul Gulag, Primul cerc,
Pavilionul canceroşilor, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici
(singura apărută la noi înainte de 1990, din cîte îmi amintesc, într-un număr
al revistei Secolul 20 – în acest moment nu pot verifica informaţia) de
Aleksandr Soljeniţîn, Povestiri din Kolîma de Varlaam Şalamov
(n-am înţeles de ce unii îi percep pe Soljeniţîn şi Şalamov într-o relaţie
„concurenţială”), cele două volume de memorii ale Nadejdei Mandelştam – Fără
speranţă şi Speranţă abandonată, Viaţă şi destin de Vasili
Grossman, Şi se întoarce vîntul de Vladimir Bukovski, cele două cărţi
de memorii ale Evgheniei Ginzburg – Destin în bătaia vîntului şi Ocna…
ce binecuvîntare – traduse anul trecut la Corint. Mult mai puţin din
alte literaturi central şi est-europene: Scrisori din închisoare a
polonezului Adam Michnik (care, deşi conţine scrisori concepute într-un spaţiu
carceral, nu e propriu-zis o carte despre Gulag, ci despre totalitarism, în
general), romanele lui Milan Kundera, trimiţînd la cîteva momente din istoria
Cehiei comuniste, cu precădere la Primăvara de la Praga şi la reprimarea
acesteia (Insuportabila uşurătate a fiinţei, Cartea rîsului şi
a uitării, Viaţa e în altă parte), caricatura totalitarismului din Palatul
viselor a albanezului Ismail Kadare, Ediţie revăzută a maghiarului
Péter Esterházy (întemeiată pe lectura dureroasă a dosarului de informator al
tatălui)... Aaa, să nu uităm excelentul roman Întuneric la amiază
al britanicului de origine budapestană Arthur Koestler…
În ceea ce ne
priveşte, fără să fiu animat de elanuri naţionalist-protocroniste, cred că stăm
destul de onorabil, de facto… Şi la noi, şi în cărţile amintite se
înregistrează, de la un caz la altul, trepte diferite în relaţia document –
memorie – literaturizare. Din nefericire, însă, literatura Gulagului românesc
nu se bucură de aceeaşi notorietate internaţională precum textele amintite, iar
aici vina este în altă parte…
D. Ș.: Prin
memoriile acelei perioade sinistre, cititorii sînt chemați să nu uite asemenea
monstruozități. S-ar putea constitui aceste mărturii în probe pentru un proces
al comunismului? Altfel spus, mai speră cineva într-un asemenea proces?
G. A.: Desigur! Însă memoriile singure nu sînt
probe suficiente în sens juridic, susceptibile fiind de subiectivitate. Tocmai
de aceea a fost necesar să se constituie o comisie prezidenţială pentru Analiza
Dictaturii din România (coordonată de Vladimir Tismăneanu), care a elaborat Raportul
final, publicat în 2007 la Humanitas. Din păcate, condamnarea comunismului
s-a făcut mai degrabă în plan teoretic şi simbolic şi mai puţin la nivel
practic. Avem cazurile proceselor celor doi torţionari Alexandru Vişinescu şi
Ion Ficior (am înţeles că ar mai fi şi altele pe rol), însă e prea puţin şi
prea tîrziu. Atît torţionarii, cît şi victimele au părăsit sau părăsesc
încet-încet scena acestei lumi. E suficient să amintesc, referindu-mă la
victime, cazul Procesului Noica-Pillat
din 1959-1960, al cărui recurs în anulare a avut loc în... 1997, cînd mai mult
de jumătate din intelectualii care fuseseră în boxa acuzaţilor în 1960
părăsiseră această scenă…
D. Ș.: Care sînt
cărțile pe care le recomandați unui cititor care dorește să fie edificat în
privința fenomenului totalitar din România?
G. A.: Păi, în
primul rînd cele apărute după 1990, menţionate în a doua parte a răspunsului de
la prima întrebare. La care aş adăuga Fortul 13, Secretul fortului
13 şi La capăt de drum de Marcel
Petrişor, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri
din închisoare de Demostene Andronescu, Piteşti de Dumitru Bacu, La
început a fost sfîrşitul de Adriana Georgescu, Ia-ţi boarfele şi mişcă!
de Oana Orlea (interviu realizat de Mariana Marin), Am făcut Jilava în
pantofi de vară: convorbiri cu Ioana Berindei (realizate de Lavinia
Betea), Jurnalul unui jurnalist fără jurnal de I. D. Sîrbu şi multe
altele. Dar şi cărţile unui Marius Oprea (Bastionul cruzimii: o
istorie a Securităţii [1948-1964] şi Şase feluri de a muri) ori Anatomia
mistificării a lui Stelian Tănase. Şi, last but not least, pentru
totalitarismul comunist în general, Cartea neagră a comunismului
(coord. Stéphane Courtois ș. a.).
D. Ș.: Cît de
interesați sînt studenții de azi de literatura care tratează teme din regimul
totalitar amintit?
G. A.: Să ştiţi că, din fericire, sînt destul de interesaţi.
Eu ţin la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti un curs opţional
cu tema Literatură şi Gulag. Scriitori în procese politice. Scriitori în
arhivele Securităţii, care încă se bucură de o deosebită audienţă, deşi
studenţii actuali sînt născuţi după 1990, deci nu mai au nici un fel de legătură
biografică directă cu totalitarismul comunist. Informaţiile despre comunism le
parvin prin diferite filtre, foarte diferite între ele; ei sînt prinşi între
multe discursuri contradictorii şi „concurenţiale” despre comunism:
anticomunism/ discurs nostalgic („înainte era mai bine”)/ discursul
indiferenţei („trecutul nu contează, ci doar prezentul şi viitorul: ce job am, ce maşină îmi cumpăr, unde îmi
petrec concediul etc.”) şi, cel mai pervers şi mai periculos, discursul prin
care se echivalează procesele de corupţie actuale cu procesele staliniste din
anii ‘50 (în excelenta carte a Svetlanei Aleksievici, Vremuri second-hand,
sînt înregistrate mult mai multe categorii de „voci” şi de raportări atît la
comunism, cît şi la perioada post-sovietică). O astfel de suprapunere de
discursuri, un astfel de „duel” al perspectivelor, este de natură să genereze
multe confuzii, iar tinerii actuali doresc să afle cum a fost de fapt…
A consemnat
Daniela ȘONTICĂ
(Ziarul
Lumina)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu