PE URMELE LUI VALERIU GAFENCU
Acum cîţiva ani, cînd l-am întîlnit pentru prima oară pe tînărul monah ardelean care mi s-a prezentat “Moise de la Oaşa”, am avut o senzaţie stranie, care m-a urmărit o vreme şi după ce ne-am lungit verde la vorbă: că e prea neaoş, şi după nume, şi după înfăţişare, ca să fie aievea! Cruce de voinic, cu uitătură haiducească, dar cu vorba moale şi aşezată, de o smerenie neîncovoiată, poate puţin stîngaci în mijlocul Vavilonului dîmboviţean, dar ştiind bine ce vrea şi ce poate, mi-a împărtăşit fără emfază îndrăzneţul său proiect, pentru care cerea sfat şi sprijin: să se informeze temeinic şi să dea la lumină mucenicia creştină din temniţele comuniste. Ştia ce se scrisese esenţial pe această temă, începuse deja să-i cerceteze faţă către faţă pe puţinii supravieţuitori, dar avea nevoie de acces la dosarele fostei Securităţi, de buchisirea atentă a arhivelor, conştient că numai aşa poate duce cum se cade treaba la împlinire. Am făcut ce-am putut, mijlocindu-i anumite relaţii binevoitoare, cum probabil au făcut-o şi alţii, mai mult sau mai puţini încrezători în steaua lui. Nu i-am pus nici o clipă la îndoială zelul şi puterile, dar păstram eu însumi o anume circumspecţie legată de îngrădirile condiţiei lui de monah, de distanţa de la care venea şi de lipsa experienţei în materie. Tînărul frate s-a pus însă pe treabă, n-a mai dat decît semne discrete, iar anul acesta, făcîndu-mă de ruşine cu circumspecţiile mele “intelec-tualiste”, via lucrată de el a intrat sănătos pe rod: la Editura Reîn-tregirea, a Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, cu binecuvîntarea şi cuvîntul înainte al Î. P. S. Andrei Andreicuţ, ierarhul locului (şi la rîndul său cald evocator în pagini de neuitat al martirajului românesc din secolul XX), a ieşit de curînd volumul monografic Sfîntul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise (336 pagini), iar contribuţia sa nu a fost mică nici la o altă carte de excepţie apărută în această toamnă: Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora (lucrată în obştea Mînăstirii Diaconeşti şi tipărită sub egida Editurii Christiana).
Acum cîteva săptămîni, monahul Moise m-a căutat din nou la Bu-cureşti, cu traista de cărţi în spinare. Deşi trăiesc printre hîrţoage şi am “moşit” pînă acum câteva sute de cărţi, mi-a făcut o plăcere aparte să ţin în mîini acest volum, ca pe un prunc nou-născut, apoi să-l parcurg pe îndelete, nu doar fascinat de figura legendară a lui Valeriu Gafencu, ce mi-era mai dinainte destul de familiară, ci şi impresionat de felul în care autorul şi-a făcut treaba, structurînd materialul şi dînd parcă o viaţă nouă documenteleor, ştiind să rămînă discret îndărătul lor, dar în acelaşi timp conducîndu-şi abil lectorul spre recepţia duhovnicească a faptelor şi spre corecta lor contextu-alizare istorică. L-am auzit apoi vorbind despre carte la radio şi m-a impresionat încă o dată coherenţa, fermitatea şi actualitatea discur-sului, vădind o personalitate bine închegată şi care-şi stăpîneşte tema fără rest, cu rigori profesionale, cu subţirimi intelectuale şi, mai ales, cu o străluminătoare cuprindere spirituală, de care istoriografia laică nu va fi niciodată în stare. Valeriu Gafencu şi-a aflat, aş zice, mono-graful ideal, iar monahismul româneasc pare a trăi, de la Oaşa la Diaconeşti, o promiţătoare primenire culturală în duh naţional, despre ale cărei isprăvi se va vorbi, sînt sigur, multă vreme de aici înainte.
Cartea punctează traseul vieţii lui Valeriu Gafencu din copilărie şi pînă la săvîrşirea lui în închisoare (Tg. Ocna, 18 februarie 1952), dar arată şi roadele pildei sale în “ucenicii” cei mai apropiaţi (Ioan Ianodide, Virgil Maxim, Marin Naidim, Gheorghe Jimboiu, Mihai Lungianu, Gheorghe Niţescu, Constantin Voicescu etc.). În Addenda ni se oferă şi scrierile rămase de la Valeriu Gafencu, în proză sau în versuri, inclusiv încă puţin cunoscutul Îndreptar de spovedanie alcătuit de acesta.
Monahul Moise a pornit de la această încredinţare, căreia cartea însăşi îi este cea mai la îndemînă dovadă: “«Comunismul a umplut cerul de sfinţi», spunea părintele Arsenie Papacioc. Dacă ar fi să cunoască cineva pe toţi cei din neamul nostru care au trecut pragul sfinţeniei în prigoana comunistă, ar veni la cuvintele rostite în veacul al XVII-lea de sfîntul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: «dară şi dintre rumâni mulţi sînt sfinţi... dară nu s-au căutat»”. Iată însă că de la o vreme ivitu-s-au căutătorii, iar Moise de la Oaşa e unul dintre ei, rămînînd ca şi Sf. Sinod al B.O.R. să-şi înfrîngă inerţiile şi să cinstească în sinaxar, după toată cuviinţa, floarea neveştejită a muceniciei româneşti contemporane, pentru care poate că Dumnezeu ne mai rabdă, nevrednici cum sîntem, în acest tîrziu al istoriei.
Mie mi se pare că cea mai frumoasă recomandare a cărţii (lansate pe 2 noiembrie la Bucureşti) rămîne arhierescul cuvînt înainte al Î. P. S. Andrei, ce poartă în loc de titlu acest loc paulinic din Epistola către Romani (5, 3): “Ne lăudăm şi în suferinţe...”:
Părintele Moise de la Mînăstirea Oaşa are mare evlavie faţă de cei ce au suferit în temniţele comuniste mărturisindu-L pe Hristos. Această evlavie, secondată de rîvna cercetării, l-a determinat să bată ţara în lung şi în lat pentru a strînge documente şi mărturii de la oamenii care au trecut prin iadul încarcerării şi încă mai trăiesc, alcătuind lucrarea de faţă şi alta care va urma, oferindu-ne nouă posibilitatea de a afla lucruri cutremurătoare dintr-o perioadă tristă prin care a trecut România.
Aici, aproape de noi, este Aiudul, cu teribila-i închisoare şi cu monumentul dedicat celor ce au pătimit. Dacă avem convingere creştină, vom spune dimpreună cu Sfîntul Apostol Pavel: “Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde” (Romani 5, 3).
Unul dintre cei ce au gândit aşa şi care a suferit mărturisindu-L pe Hristos a fost Valeriu Gafencu. Pentru el era limpede cuvîntul Mîntuitorului: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32).
De remarcat este că Părintele Moise a reuşit să scoată în evidenţă faptul că efectiv Valeriu Gafencu a reuşit să se delimiteze de orice ideologie şi atitudine partizană, acţionînd pur şi simplu ca un sincer ucenic al lui Hristos*. Chiar dacă la început a făcut parte din “Frăţiile de Cruce” – şi atunci din elanul său pentru o viaţă spirituală curată, fără compromisuri şi politicianisme – a ajuns să se detaşeze atît de mult de toate, încît şi unii dintre cei de dreapta îl socoteau un exagerat şi un mistic. Aşa se face că Părintele Nicolae Steinhardt, evreu de obîrşie, îl supranumeşte “Sfîntul închisorilor”.
Cartea aceasta ne oferă nouă, celor obişnuiţi cu o viaţă comodă, prilejul de a medita la jertfă, la suferinţă şi la cruce. Nimic nu se poate realiza fără efort, fără jertfă. Tendinţa omului contemporan, spune Paisie Aghioritul, este de a dobîndi totul fără jertfă. Elevii şi studenţii ar vrea să ia note mari fără să înveţe; oamenii maturi ar vrea să cîştige mult fără să muncească; iar noi, toţi creştinii, am vrea să ne mîntuim fără să ne nevoim. Lucruri absolut imposibile.
Apoi cartea este un memento. O aducere aminte de vremurile teribile cînd statul comunist, folosindu-se de instituţii draconice, i-a chinuit pe cei mai buni dintre noi.
Felicitîndu-l pe Părintele Moise, care este un om tînăr, ce n-a trăit în acele timpuri, voi cita un alt verset din Sfîntul Pavel, din care reiese rostul pragmatic al cărţii acesteia, aducătoare aminte de suferinţele unor oameni deosebiţi: “Priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).
Iată ce minunat lucru este cînd se întîlneşte vrednicia celui păstorit cu vrednicia celui care păstoreşte! Dacă Părintele Moise a dus la bună încheiere lucrarea aceasta, şi va duce la bună încheiere şi altele, după măsura pe care i-a dat-o Dumnezeu, aceasta se datorează şi părinteştii înţelegeri de care s-a bucurat din partea stareţului său şi a Arhiepiscopului de Alba Iulia, care sînt astfel co-autori morali şi duhovniceşti ai lucrării acesteia de dreaptă pomenire, dînd poate şi altora elanul de a urma pilda lucrătoare a monahului de la Oaşa, prin care se răscumpără în faţa lui Dumnezeu multe dintre nedesăvîrşirile noastre de ieri sau de azi, ştiute şi neştiute...
Acum cîteva săptămîni, monahul Moise m-a căutat din nou la Bu-cureşti, cu traista de cărţi în spinare. Deşi trăiesc printre hîrţoage şi am “moşit” pînă acum câteva sute de cărţi, mi-a făcut o plăcere aparte să ţin în mîini acest volum, ca pe un prunc nou-născut, apoi să-l parcurg pe îndelete, nu doar fascinat de figura legendară a lui Valeriu Gafencu, ce mi-era mai dinainte destul de familiară, ci şi impresionat de felul în care autorul şi-a făcut treaba, structurînd materialul şi dînd parcă o viaţă nouă documenteleor, ştiind să rămînă discret îndărătul lor, dar în acelaşi timp conducîndu-şi abil lectorul spre recepţia duhovnicească a faptelor şi spre corecta lor contextu-alizare istorică. L-am auzit apoi vorbind despre carte la radio şi m-a impresionat încă o dată coherenţa, fermitatea şi actualitatea discur-sului, vădind o personalitate bine închegată şi care-şi stăpîneşte tema fără rest, cu rigori profesionale, cu subţirimi intelectuale şi, mai ales, cu o străluminătoare cuprindere spirituală, de care istoriografia laică nu va fi niciodată în stare. Valeriu Gafencu şi-a aflat, aş zice, mono-graful ideal, iar monahismul româneasc pare a trăi, de la Oaşa la Diaconeşti, o promiţătoare primenire culturală în duh naţional, despre ale cărei isprăvi se va vorbi, sînt sigur, multă vreme de aici înainte.
Cartea punctează traseul vieţii lui Valeriu Gafencu din copilărie şi pînă la săvîrşirea lui în închisoare (Tg. Ocna, 18 februarie 1952), dar arată şi roadele pildei sale în “ucenicii” cei mai apropiaţi (Ioan Ianodide, Virgil Maxim, Marin Naidim, Gheorghe Jimboiu, Mihai Lungianu, Gheorghe Niţescu, Constantin Voicescu etc.). În Addenda ni se oferă şi scrierile rămase de la Valeriu Gafencu, în proză sau în versuri, inclusiv încă puţin cunoscutul Îndreptar de spovedanie alcătuit de acesta.
Monahul Moise a pornit de la această încredinţare, căreia cartea însăşi îi este cea mai la îndemînă dovadă: “«Comunismul a umplut cerul de sfinţi», spunea părintele Arsenie Papacioc. Dacă ar fi să cunoască cineva pe toţi cei din neamul nostru care au trecut pragul sfinţeniei în prigoana comunistă, ar veni la cuvintele rostite în veacul al XVII-lea de sfîntul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: «dară şi dintre rumâni mulţi sînt sfinţi... dară nu s-au căutat»”. Iată însă că de la o vreme ivitu-s-au căutătorii, iar Moise de la Oaşa e unul dintre ei, rămînînd ca şi Sf. Sinod al B.O.R. să-şi înfrîngă inerţiile şi să cinstească în sinaxar, după toată cuviinţa, floarea neveştejită a muceniciei româneşti contemporane, pentru care poate că Dumnezeu ne mai rabdă, nevrednici cum sîntem, în acest tîrziu al istoriei.
Mie mi se pare că cea mai frumoasă recomandare a cărţii (lansate pe 2 noiembrie la Bucureşti) rămîne arhierescul cuvînt înainte al Î. P. S. Andrei, ce poartă în loc de titlu acest loc paulinic din Epistola către Romani (5, 3): “Ne lăudăm şi în suferinţe...”:
Părintele Moise de la Mînăstirea Oaşa are mare evlavie faţă de cei ce au suferit în temniţele comuniste mărturisindu-L pe Hristos. Această evlavie, secondată de rîvna cercetării, l-a determinat să bată ţara în lung şi în lat pentru a strînge documente şi mărturii de la oamenii care au trecut prin iadul încarcerării şi încă mai trăiesc, alcătuind lucrarea de faţă şi alta care va urma, oferindu-ne nouă posibilitatea de a afla lucruri cutremurătoare dintr-o perioadă tristă prin care a trecut România.
Aici, aproape de noi, este Aiudul, cu teribila-i închisoare şi cu monumentul dedicat celor ce au pătimit. Dacă avem convingere creştină, vom spune dimpreună cu Sfîntul Apostol Pavel: “Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde” (Romani 5, 3).
Unul dintre cei ce au gândit aşa şi care a suferit mărturisindu-L pe Hristos a fost Valeriu Gafencu. Pentru el era limpede cuvîntul Mîntuitorului: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32).
De remarcat este că Părintele Moise a reuşit să scoată în evidenţă faptul că efectiv Valeriu Gafencu a reuşit să se delimiteze de orice ideologie şi atitudine partizană, acţionînd pur şi simplu ca un sincer ucenic al lui Hristos*. Chiar dacă la început a făcut parte din “Frăţiile de Cruce” – şi atunci din elanul său pentru o viaţă spirituală curată, fără compromisuri şi politicianisme – a ajuns să se detaşeze atît de mult de toate, încît şi unii dintre cei de dreapta îl socoteau un exagerat şi un mistic. Aşa se face că Părintele Nicolae Steinhardt, evreu de obîrşie, îl supranumeşte “Sfîntul închisorilor”.
Cartea aceasta ne oferă nouă, celor obişnuiţi cu o viaţă comodă, prilejul de a medita la jertfă, la suferinţă şi la cruce. Nimic nu se poate realiza fără efort, fără jertfă. Tendinţa omului contemporan, spune Paisie Aghioritul, este de a dobîndi totul fără jertfă. Elevii şi studenţii ar vrea să ia note mari fără să înveţe; oamenii maturi ar vrea să cîştige mult fără să muncească; iar noi, toţi creştinii, am vrea să ne mîntuim fără să ne nevoim. Lucruri absolut imposibile.
Apoi cartea este un memento. O aducere aminte de vremurile teribile cînd statul comunist, folosindu-se de instituţii draconice, i-a chinuit pe cei mai buni dintre noi.
Felicitîndu-l pe Părintele Moise, care este un om tînăr, ce n-a trăit în acele timpuri, voi cita un alt verset din Sfîntul Pavel, din care reiese rostul pragmatic al cărţii acesteia, aducătoare aminte de suferinţele unor oameni deosebiţi: “Priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).
Iată ce minunat lucru este cînd se întîlneşte vrednicia celui păstorit cu vrednicia celui care păstoreşte! Dacă Părintele Moise a dus la bună încheiere lucrarea aceasta, şi va duce la bună încheiere şi altele, după măsura pe care i-a dat-o Dumnezeu, aceasta se datorează şi părinteştii înţelegeri de care s-a bucurat din partea stareţului său şi a Arhiepiscopului de Alba Iulia, care sînt astfel co-autori morali şi duhovniceşti ai lucrării acesteia de dreaptă pomenire, dînd poate şi altora elanul de a urma pilda lucrătoare a monahului de la Oaşa, prin care se răscumpără în faţa lui Dumnezeu multe dintre nedesăvîrşirile noastre de ieri sau de azi, ştiute şi neştiute...
Răzvan CODRESCU
* Să amintim aici una dintre mărturisirile tîrzii ale lui Valeriu Gafencu, făcută unui apropiat din închisoare (cf. Lumea credinţei din mai 2007, p. 33): “Îţi spun un lucru pe care nu l-am spus nimănui pînă acum: nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dar dacă voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!”. (Nota R. C.)
Cine a fost Valeriu Gafencu?
Valeriu Gafencu (24.12.1921 – 18.02.1952) s-a născut în comuna Sîngerei (jud. Bălţi). Arestat pentru apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce, după evenimentele din ianuarie 1941, a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică şi a rămas în detenţie şi după lovitura de stat de la 23 august 1944, cînd a refuzat să semneze cererea de eliberare condiţionată. Cînd a fost arestat, era student în anul II Facultăţii de Drept din Iaşi. Reputatul profesor Constantin Angelescu l-a apărat la proces, declarînd: “Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Din Aiudul vechiului regim a ajuns în iadul comunist de la Piteşti. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei şi medicamentelor i-au grăbit sfîrşitul trupesc, dar sufletul lui s-a întărit şi a strălucit întru Hristos. Transferat la sanatoriul-închisoare Tg. Ocna în decembrie 1949, s-a stins în 1952. Pe 2 februarie, şi-a rugat camarazii să-i procure o lumînare şi o cămaşă albă, pregătindu-i-le pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. În ziua prevestită, către ora 15.00, după momente de rugăciune transfigurată, s-a strămutat la Domnul. Au rămas de la el poezii, scrisori şi un îndreptar pentru spovedanie, dar şi multe consideraţii şi meditaţii consemnate de cei care l-au cunoscut (cf. mai ales Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006).
publicat de Răzvan Codrescu @ 03:45
3 comentarii
