ULTIMA CUVÎNTARE PUBLICĂ A PĂRINTELUI CALCIU

SUMARUL BLOGULUI

La Editura Christiana din Bucureşti a apărut cartea de debut a judecătorului şi teologului Lucian D. Popescu, intitulată Introducere în omiletica părintelui Gheorghe Calciu (Col. „Cruciaţii secolului XX”). Ucenic apropiat al părintelui (pe care l-a cunoscut în urmă cu aproape trei decenii), autorul se referă cu precădere la predicile adresate tinerilor, de la cele Şapte cuvinte către tineri din 1978 (care i-au adus 5 ani de închisoare şi exilul) pînă la ultima cuvîntare publică, ţinută la Cluj în toamna lui 2006, la solicitarea filialei locale a A.S.C.O.R., şi avînd ca temă rugăciunea. Acest cuvînt testamentar a fost înregistrat şi apoi transcris de pe bandă chiar de către autorul cărţii (care-l şi reproduce în Addenda, cu prezentarea întregului context). Textul a mai apărut în micul volum colectiv Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, scos în 2007 tot de către Editura Christiana, dar celor care n-au ajuns să-l citească acolo li-l ofer postat şi aici (ca „arvună” pentru lectura integrală a Introducerii... ieşite de sub tipar). (R. C.)

“ŞI NU S-A RĂNIT DE PIATRĂ PICIORUL MEU...”

(Cuvînt practic şi mărturisitor despre rugăciune)

În toamna lui 2006, anul trecerii sale la Domnul, călătorind prin Duhul României, cum îi plăcea să spună, părintele Calciu a mers şi la Cluj, ca de obicei, pentru a se întîlni cu Mitropolitul Bartolomeu Anania şi cu profesorul Raul Volcinschi. Cu fiecare avea o afinitate specială.

Vedea în arhiereu o putere şi un chip prin care dreptatea hotărniceşte cele îngăduite de celelalte, o piatră de hat aşezată de sus pentru rînduiala sobornicească. Se întîlneau un ierarh şi un preot, doi fraţi de cruce, doi nevinovaţi ieşiţi din închisorile comuniste, doi înţelepţi pe care cetatea nu mai îndrăznea să îi prigonească, dar pe care veacul încă îi mai privea pieziş.

Fostul universitar Raul Volcinschi este unul dintre cei care, la fel ca părintele Calciu, s-a întors în puşcăriile comuniste şi după 1964. Vorbitor de limbi slave, germanice, latine, dar şi de maghiară, doctor în Ştiinţe Economice şi licenţiat în Drept, fermecător povestitor şi neîncetat „uneltitor” pînă astăzi, într-o altă lume diplomat sau, poate, agent secret, profesorul Volcinschi are o statură care te ispiteşte să visezi că, de nu ar fost închis 16 ani, vîndut poterei uneori de năimiţi, alteori de imbecili, ar fi mutat împreună cu unii (ca, bunăoară, Ion Gavrilă Ogoranu) făgaşul istoriei româneşti mai departe de fatidica stîngă a sinuciderii naţionale. Venirea părintelui Calciu îi prilejuia anual identificarea unui punct de sprijin pe care cîte un amplu mecanism, nu definitiv pus la punct, ar fi putut întemeia o importantă răsturnare. Iar părintele nu se eschiva niciodată, căci se îndătinase, în iubirea sa, să îşi pună pentru prieteni, dacă s-ar fi cerut, însăşi viaţa.

Părintele Calciu s-a însoţit în această ultimă preumblare prin ţară cu prietenii săi cei mai apropiaţi, Demostene Andronescu, gazda lui bucureşteană de totdeauna, şi Marcel Petrişor, prieten la rău şi – cît a fost dat – şi la bine, pe o cale întortocheată şi amar despicată, ce începuse în Casimca Jilavei şi care, iată, refuza să se domolească. Iar acum părintele ducea în măruntaie o povară pe care nici măcar aceştia nu izbuteau să o cîntărească bine...

Drumul oarecum lung, de la Mănăstirea Petru-Vodă, parcurs în cîteva ore, pe şosele deloc line, s-a făcut adaos acelei osteneli a trupului. Au fost poftiţi cu toţii să prînzească în palatul mitropolitan. Cei patru s-au bucurat împreună, discuţia fiind călăuzită de gazdă, aşa cum se potrivea rangului, dar şi temperamentului său. Mai apoi, în odăile pregătite din vreme, părintele s-a odihnit spre a conferenţia, după cum se stabilise, la 7 seara.

Fusese invitat de studenţii ortodocşi clujeni, iar el primise ca întotdeauna, făgăduind a le vorbi despre „Biserică, ierarhie şi problemele spirituale ale credinciosului”.

În urmă cu cîţiva ani îi spusese lui Marcel Petrişor, adăugînd cu smerenie că lucrul se petrecea probabil din pricina bătrîneţii, că inima şi raţiunea lui nu mai socotesc credinţa ca fiind cea mai importantă, ci dragostea. Or, acestea nu erau la el vorbe sunătoare, teorii, literaturizare şi nici măcar, după cum presupunea, slăbiciune. Era mărturisirea prefacerii mistice a unui om a cărui nădejde îl mîntuise din capcana dementă şi, părelnic, fără izbăvire a “reeducării”, iar a cărui credinţă descuiase inimi de posedaţi, gardieni ori ucigaşi, şi, în cele din urmă, slobozise porţile puşcăriei.

Ultimii ani ai vieţii, cu toate încercările lor, de acum într-un registru complet diferit, a căror măsură o va fi ştiut doar el şi bunul Dumnezeu, au fost primiţi de părintele Calciu întru dragoste. În toate gesturile şi faptele sale s-au putut vedea bunăvoirea, cuviinţa, bucuria de adevăr, răbdarea, nădejdea, căci nu s-a trufit, nu a căutat ale sale şi nu a gîndit răul. Dragostea sa nu a căzut niciodată.

În acest mai larg context, determinat de o condiţie trupească mai recentă şi de una duhovnicească ce împlinea întreaga viaţă, se va înţelege de ce-a ales să vorbească în cele din urmă, de fapt, despre rugăciune. În acelaşi fel, oarecum neaşteptat, o făcuse şi în urmă cu vreo trei ani, cînd s-a aflat la Casa Pogor, în Iaşi, pentru a răspunde chemării de a conferenţia, alături de doi prieteni (Marcel Petrişor şi Răzvan Codrescu), despre “Biserică şi naţiune” (sub egida Asociaţiei ROST, întemeiată de Claudiu Târziu şi căruia părintele Calciu i-a fost preşedinte de onoare). A luat cuvîntul ultimul, anunţînd din capul locului devierea temei către... “Rugăciunea pioasă”. Ştia că va fi un lucru spre surprinderea celor exasperaţi de “internaţionalismele” vechi şi noi, ateiste ori ecumeniste, şi care veniseră acolo pentru o lămurită expunere naţional-creştină. De altfel, după ce el a încheiat, cineva (în care cele auzite, filtrate prin reziduurile aşteptărilor de care am pomenit, se transformaseră într-un soi de pesimism) a întrebat: “Dar pentru naţiunea română şi pentru ţară nu se mai poate face nimic?!”. Iar el a răspuns: “Să vă rugaţi şi poate că Dumnezeu o să rînduiască mîntuirea lor!”.

În amfiteatru, la Cluj, după o împreună rugăciune, a citit mai întîi un document pe care Biserica Ortodoxă Antiohiană din America îl emisese privitor la rolul episcopului în Biserica Ortodoxă. Un text lămuritor, mai cu seamă o întemeiere duhovnicească, însă spre a rostui premisele unei îndreptări canonice şi publice a episcopatului. Textul limpezea că episcopul nu este un ales al poporului, ci este pus de Duhul Sfînt, într o Ortodoxie ce nu este organ democratic, ci ierarhic. Astfel că nimeni nu are voie să se ridice împotriva unui episcop cîtă vreme el nu săvîrşeşte nici o abatere de la dreapta credinţă. Episcopul se supune dogmelor credinţei şi moralei Bisericii, iar dacă le încalcă, poate fi depus de un sinod legal constituit. Episcopul este capul unei comunităţi, al unui trup, şi el a fost sfinţit ca să ocîrmuiască. Această treaptă există prin voia lui Iisus Hristos, iar episcopul, fiind cap al Bisericii, este icoana Domnului.

Apoi a fost cuvîntul său propriu-zis. Îl voi reproduce pe de-a-ntregul în cele ce urmează, cu foarte puţine alterări, inerente transcrierii. Pentru cei care îl ştiau, părintele Calciu era, cu siguranţă, slăbit. Dar a fost miezos, ca de fiecare dată, şi însufleţitor, ba chiar mai mult decît atît, aşa cum se va vedea. Cuvîntul lui nu a durat mai mult de o jumătate de oră, după care, deşi obosit, a răspuns iscodirilor, inevitabil inegale, ale auditoriului.

Această zi – 10 octombrie 2006 – a fost ultima dată cînd părintele Calciu a vorbit într-o adunare, fiindu-i cu neputinţă să mai ajungă la Timişoara, la alt arhiereu şi la alţi tineri, căci imediat, în chiar aceeaşi seară, starea trupului său s-a înrăutăţit foarte. A adăstat la jumătatea drumului, în Munţii Apuseni, două nopţi, în casa părintească a lui Marcel Petrişor, şi apoi a fost nevoit să se întoarcă la Bucureşti.

După exact şase săptămîni din ziua ultimei cuvîntări către tineri, parcă soroc de postire legiuită şi de canon, părintele Calciu, din veşnic luptător, s-a făcut veşnic biruitor.

Citirea acestui text trebuie făcută nu doar cu luare a-minte, cît mai ales cu luare a-inimă, căci rostirea părintelui Calciu este, pe cît de mult o omilie, tot pe atît şi o spovadă...

Ceea ce vreau să vă spun acum este o problemă a rugăciunii pioase.

Nu îmi plac definiţiile. Dar rugăciunea este fără îndoială o lucrare pornind de la Dumnezeu şi care se întoarce la Dumnezeu. Duhul rugăciunii este un dar pe care Duhul Sfînt îl pune în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin. Ne face mai activi sau mai puţin activi. Şi în acelaşi timp rupe o barieră care se pune între noi şi Dumnezeu.

În încercarea de a te ruga se întîmplă întotdeauna o interferenţă a voinţei divine cu voinţa umană. Să ştiţi că niciodată o rugăciune nu se face fără stăruinţă şi fără pietate. Eu nu sînt pietist, dar vreau să vă spun că fără voinţa lui Dumnezeu nu am fi în stare să ne rugăm nici măcar Tatăl nostru. Pentru că, în momentul în care ne apucăm să ne rugăm, o mie de demoni ne asaltează.

Cînd eram copil, mama ne ducea la biserică. Noi eram unsprezece copii şi ea ne ducea la biserică şi, copii fiind, îi spuneam mamei că ne dor picioarele, că vrem să ieşim afară. Şi mama ne spunea: “Măi, voi nu ştiţi ce înseamnă rugăciunea şi nu ştiţi să vă rugaţi lui Hristos, dar durerea picioarelor voastre este rugăciunea voastră către Dumnezeu”.

Într-un sat era o crîşmă şi oamenii beau, adică bărbaţii, că pe vremea aceea nu mergeau femeile la crîşmă... Acuma mai merg... Acolo oamenii beau şi înjurau şi se băteau, iar în toată crîşma era un singur demon, unul dintre cei mai mici, care stătea şi dormea pe tejghea, pentru că nu avea ce face. Iar în satul acela era o femeie văduvă, cu şapte copii, şi toţi se rugau seara. Şi împrejurul casei era o legiune de draci...

Să ştiţi, fraţilor, ca şi în jurul bisericilor noastre mari legiuni de draci se învîrtesc, încercînd să rupă pe cineva. Pentru că unde să se ducă demonul să lucreze? La discotecă, la crîşmă, pe plajă? N-are ce face acolo. Duhurile rele lucrează acolo fără osteneală multă. Însă în biserică este credinţa cea adevărată, rugăciunea cea adevărată, pe care noi o practicăm, pe cît ne stă în putinţă, şi demonii ne înconjoară din toate părţile şi lovesc acolo unde este mai mare sensibilitatea noastră spirituală. Pentru că strecoară îndoiala, pentru că strecoară gîndul că degeaba te rogi, pentru că strecoară gîndul că ai ceva mai bun de făcut, sau îţi strecoară gîndul că rugăciunea aceasta nu va fi ascultată. Dar, dacă stăruim, situaţia se schimbă.

Cînd am intrat în închisoare ştiam puţine lucruri despre credinţă, foarte puţine. Cînd am intrat la Medicină, ştiam anumite lucruri despre rugăciune, dar venind la Bucureşti, am asistat la începuturile Rugului Aprins, o organizaţie de rugăciune şi de credinţă pe care o făcuseră Sandu Tudor [viitorul ieroschimonah Daniil de la Rarău, mort în temniţa comunistă de la Aiud – n. n.], Părintele Stăniloae, Părintele Ghiuş, Părintele Băbuş, [Alexandru “Codin”] Mironescu, o serie întreagă de laici şi de clerici care au făcut cicluri de rugăciuni şi de predici, vorbind despre perlele deşertului, şi am rămas surprins cîte adîncuri ascunde rugăciunea, ce adînc duhovnicesc se găseşte în ea şi cît de mult ne putem noi transpune în rugăciune, pentru a face din rugăciunea noastră o rugăciune adevărată. Toate aceste figuri sînt figuri extraordinare ale Bisericii noastre, care, în decursul timpului, au murit, dar au lăsat în urma lor o dîră luminoasă şi mulţi dintre noi urmăm această linie pe care părinţii noştri din ţară ne-au trasat-o atunci. Acolo am învăţat foarte multe lucruri. Şi din ce în ce m-am adîncit, pînă cînd în 1948 am fost arestat, iar cînd am ajuns în închisoare, într-adevăr am simţit că rugăciunea lucrează.

Am stat în închisoare cu diverşi oameni politici, cu diverşi ierarhi, cu diverşi preoţi buni, cu călugări, şi am înţeles ca rugăciunea este strădanie. Foarte mare strădanie.

În momentul rugăciunii, în momentul cînd te aşezi la rugăciune, diavolii te atacă şi, după primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni pe care le faci, el, diavolul, îţi pune în minte tot felul de gînduri. Gînduri lumeşti. Tot felul de gînduri neimportante. Pînă şi curiozitatea de a şti cît e ceasul lucrează în mintea ta. Pînă şi curiozitatea de a şti dacă afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca nişte acţiuni nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră.

Părintele Porfirie spune că aceste gînduri care ne vin nouă în minte în timp ce ne rugăm sînt ca nişte avioane. Le auzi departe, foarte încet, ca pe un zgomot, aşa, fără insistenţă puternică, şi creşte, şi creşte, şi creşte, şi cînd ajung deasupra capului tău, te copleşesc cu zgomotul lor, şi apoi trec mai departe. Dar dacă intri în conversaţie cu asemenea gînduri, ele fac din inima ta aeroport. Mă întreabă unii credincioşi cum să facă să lupte împotriva gîndurilor omeneşti care vin în minte cînd se roagă. Primul lucru este să nu le dai atenţie. Adică să le laşi să treacă peste capul tău. Al doilea lucru este să chemi ajutorul lui Dumnezeu şi al îngerului păzitor. Şi al treilea lucru este să nu deschizi inima ta pentru o conversaţie cu gîndurile rele. Pentru că demonul este mai puternic decît noi.

În primul rînd, trebuie să ne rugăm cu pietate şi cu umilinţă. Citind rugăciunile de spovedanie scrise de Sfîntul Ioan Gură de Aur, de Sfîntul Simeon Noul Teolog, de alţi Sfinţi ai Bisericii noastre, extraordinari, pe care ne-am învăţat să ni-i facem modele, vedem că înşişi acei părinţii îmbunătăţiţi mărturisesc ispitele pe care le-au suferit, gînduri necuvioase, răutăţi, explicaţii raţionale date rugăciunii. Iată ce spune Sfîntul Simion Metafrastul: “Căci ce rău n-am săvîrşit? Ce păcat n-am făcut?”. Cînd citesc rugăciunile dinaintea spovedaniei şi împărtăşaniei, mă gîndesc cîte răutăţi nu am făcut în viaţa mea. Dacă un sfînt precum cei care au scris aceste rugăciuni, Sfîntul Ioan Gură de Aur, Sfîntul Simion Metafrastul, a fost ispitit, cum să nu fiu eu ispitit? Dacă un sfînt spune că a rostit vorbe deşarte şi a săvîrşit beţie, lăcomia pîntecelui, pizmă, iubire de avuţie, cum să fie oare gîndurile mele? Însă tot Sfîntul Simion Metafrastul mai zice: “Ştii mulţimea răutăţilor mele. Dară şi credinţa mea o ştii”. Iar aceasta este o mare consolare. Pentru că Dumnezeu nu ia în seamă numai rugăciunea mea efectivă, ci şi strădania mea.

Diavolul turbează atunci cînd cineva se roagă. Aşa se explică de ce sîntem aşa de atacaţi atunci cînd ne rugăm. Este o armată de demoni care ne aduc toate gîndurile acestea josnice. Ele nu sînt răutăţi mari, dar este de ajuns că aceste gînduri omeneşti se interpun şi ne despart de Dumnezeu. Gîndurile te împresoară, amintirile îţi răpesc liniştea, lucruri fără importanţă îţi vin în minte.

Îndată ce ţi-ai pregătit inima şi ţi-ai curăţit mintea de grijile zilei, pe care oricum nu le poţi birui de tot, veghează şi vezi din care parte vine diavolul. În clipa aceea, îngerul de rugăciune care te veghează vine de-a dreapta ta, iar diavolul de rugăciune care te veghează, de-a stînga ta. Diavolul de rugăciune încearcă să te ia de la rugăciune, să rupă relaţia ta cu Dumnezeu, iar îngerul îţi pune în inimă gînduri curate, îţi sprijină mintea, raţiunea bună, ca să te opui tuturor influenţelor rele şi ca să faci o rugăciune cu adevărat bună.

Părintele Roman Braga spune că, atunci cînd te aşezi la rugăciune, trebuie să goleşti mintea ta de orice imagini şi nici în timpul rugăciunii să nu îţi închipui nimic, pentru că Dumnezeu va pune în mintea ta golită de imagini Duhul Său cel Sfînt şi te va umple de prezenţa Sa.

Mărturisesc că şi eu am încercat să fac aşa, adică să-mi golesc mintea de tot ceea ce constituie lumea aceasta şi relaţia mea cu lumea aceasta materială, dar n-am reuşit întotdeauna. Sînt clipe în care reuşesc. Sînt clipe în care mă înalţ deasupra acestor imagini, dar această ridicare durează puţin, din cauza neputinţei mele.

De aceea, eu cred că, fiind carne şi suflet, fiind trup şi minte, avem nevoie de nişte trepte. Avem nevoie să ne agăţăm partea raţională din noi, partea imaginativă din noi, de ceea ce vedem în faţă, şi în special de icoană. Icoana este cea care face prima treaptă în ridicarea noastră în domeniul spiritului. Este bine ca, dacă ai în faţa ta o icoană, să-ţi fixezi antenţia ta asupra icoanei. Să faci din Sfîntul pe care îl reprezintă o legătură între tine şi Dumnezeu. După aceea poţi să îţi închipui viaţa Sfîntului, să vezi minunile pe care le-a făcut, să vezi ajutorul pe care ţi l-a dat în alte împrejurări, să vezi prezenţa lui în icoană, sau în moaşte, sau în sufletul tău. În felul acesta depăşeşti şi al doilea stadiu. Al treilea stadiu este acela în care în mintea ta imaginile acestea nu mai lucrează, ci totul vine de la Dumnezeu, prin umplerea spaţiului duhovnicesc cu prezenţa lui Dumnezeu în sufletul tău.

Dacă te rogi cu voce tare, pentru că de multe ori ne rugăm cu voce tare, pentru că ne putem concentra mai mult, să nu te laşi răpit nici de rezonanţa cuvintelor, nici de fraza frumoasă, căci unele rugăciuni sînt foarte frumoase. Să nu te laşi ispitit de „estetică”. Mi-aduc aminte că prima dată cînd am citit Acatistul Rugului Aprins [Daniil Sandu Tudor: Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu], nu am înţeles nimic. Aşa de frumos suna Acatistul Rugului Aprins, aşa de extraordinar de teologic suna, încît n-am rămas decît cu... o idee de frumos. Dar şi asta a fost bună. Pentru că prin frumosul mistic, Dumnezeu a lucrat în noi.

În general, dacă ne rugăm fără cuvinte, numai cu gîndul, există un decalaj între mintea mea şi rostirea cuvintelor. Medicii zic aşa: că în momentul cînd spun ceva în gînd, de exemplu Tatăl nostru, spun dintr-o răsuflare, dar epiglota, organele mele fonetice, lucrează mai încet. Se face un decalaj între gîndul meu şi rugăciunea propriu-zisă. De aceea, chiar dacă te rogi în gînd, şi rosteşti în gînd cuvintele chiar incomplete, este bine să realizezi o rezonanţă între cuvînt şi gînd. Altfel imaginea se dublează. O dată prin gînd şi o dată prin tentativa epiglotei, care face o mişcare foarte mică, dar are o inerţie. Şi rămîi în urmă şi pierzi concordanţa între gînd şi rostirea rugăciunii.

Dacă mintea te părăseşte în timpul rugăciunii, ducîndu-se cine ştie pe unde, întoarce-o înapoi. Încearcă să-ţi întăreşti atenţia. Şi îngerul rugăciunii îţi spune nu doar că ai pierdut rugăciunea, ci şi locul exact unde ai pierdut-o. Dacă această întrerupere a rugăciunii este o obişnuinţă, atunci îngerul nu îţi mai poate spune. Pierzi şi recîştigi, pierzi şi recîştigi, şi nu avansezi decît foarte puţin. Dar dacă ai o atenţie, o trezvie a gîndului, a minţii şi inimii tale, atunci într-adevăr îngerul îţi aminteşte unde ai pierdut dulceaţa rugăciunii.

Sînt nişte mici exerciţii care îţi recheamă înapoi gîndul. De exemplu, cînd te aşezi în genunchi, prin aplecarea genunchilor toată fiinţa ta s-a angajat în rugăciune. Simpla unire a palmelor tale te angajează din nou în rugăciune. Semnul crucii sau cel mai mic gest contribuie la chemarea înapoi a rugăciunii. În felul acesta, cu gesturi mici şi nespectaculoase, putem face ca îngerul să ne aducă înapoi rugăciunea şi să mergem mai departe cu ea.

Sînt persoane care încearcă să înlocuiască rugăciunea cu rugăciunea inimii. Cred că asta este pentru cei mai avansaţi. Am fost la Essex, în Anglia, unde ei practicau rugăciunea inimii. În cerc şi adeseori înlocuiau vecernia cu rugăciunea inimii şi, în cerc, era un cerc de călugări şi de călugăriţe, fiecare spunea de o sută de ori rugăciunea inimii. Întîi unul, apoi altul, apoi altul... Mi se părea că e un fel de contabilitate. Fiecare îşi număra de cîte ori a spus rugăciunea. Părea o contabilitate pe care o ţineai lui Dumnezeu...

Problema este aşa, fraţilor. Toate rugăciunile încep cu rugăciunile numite începătoare, cu Trisaghionul, Împărate ceresc..., Sfinte Dumnezeule..., Preasfîntă Treime..., Tatăl nostru..., Crezul, Psalmul 50, apoi rugăciunile către Maica Domnului. Acestea sînt rugăciunile de bază. Fără acestea degeaba intri în rugăciune, chiar dacă eşti un avansat, ca sfinţii părinţi de la Sfîntul Munte, nu ca noi. Trebuie să-ţi pregăteşti inima ta pentru rugăciunea cea mare. Prima rugăciune este către Sfîntul Duh, apoi către Sfînta Treime, apoi către Dumnezeu Tatăl – şi aşa mai departe. Toate au o destinaţie precisă. Adeseori îi întrebam pe copiii de la Seminar, unde eram profesor, cui este închinat Împărate ceresc... Nu ştiau. Toţi făceau rugăciunile, dar nu ştiau Cui se adresează!

Aşa că este bine să începeţi cu rugăciunile începătoare şi apoi să avansaţi. Chiar dacă spuneţi numai rugăciunile începătoare. Încă o dată, şi încă o dată, şi de zece ori, şi de o sută de ori. Cu timpul, rugăciunea lucrează în inima noastră şi o reface, ca să mergem pe linia cea adevărată a rugăciunii. De acolo poţi să faci rugăciunea inimii, poţi să rosteşti alte rugăciuni. Dar cred că rugăciunea inimii, spusă noaptea, este o lucrare a Sfîntului Duh, care lucrează în inima noastră şi pe care trebuie să o săvîrşim cu toată pietatea.

Cînd am intrat a doua oară în închisoare, intrasem în preoţie din '72 pînă în '78. În '78 am fost scos din şcoală, din învăţămînt, din Biserică, aşa că am fost dat, am fost livrat Securităţii, fără nici o protecţie eclezială. Nu mai aveam Biserică, nu mai aveam şcoală, nu mai aveam protecţie de nicăieri, nici un arhiereu nu şi asuma răspunderea pentru mine şi am simţit că sînt pierdut. Am fost arestat şi pus în închisoare. Multă vreme făcusem rugăciuni cu elevii mei de la Seminar. Ne întîlneam seara, citeam un text din Biblie, rosteam nişte rugăciuni. Dacă Dumnezeu punea în gura cuiva lucruri noi, cuvînt pentru explicarea textului biblic citit, îşi spunea cuvîntul; dacă nu, plecam fiecare acasă, gîndindu-ne la ce ar fi trebuit să facem acolo. Şi ajunsesem să cred că ştiu cu adevărat să mă rog...

Am ajuns în închisoare şi am văzut că nu ştiam să mă rog. Pentru că trăiam într-o atmosferă de spaimă în închisoare. Eram totdeauna tulburat. Cînd mă rugam, gardienii mă tulburau sau chiar mă băteau, ca să încetez rugăciunea, şi nu reuşeam să depăşesc această încrîncenare din mine. Nu reuşeam să-mi fac rugăciunea mea. Nu reuşeam să zic: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Nici atît nu reuşeam... Era o încrîncenare în mine... Şi mi-am adus aminte atunci de ceea ce spune Sfîntul Maxim Mărturisitorul despre rugăciune şi, într-adevăr, veneam cu rugăciunea... Cu rugăciunea adîncă, aşa... Încercam să-mi golesc mintea de toate răutăţile, de tot ce era rău în mine, de tot răul ce venea din afară, şi ajungeam pînă la un moment dat, şi acolo se deschidea o prăpastie... O prăpastie îngrozitoare... Nu ştiam ce e acolo. Era îngrozitor şi mă trăgeam speriat înapoi. Pînă cînd, la un moment dat, am ajuns să mă arunc în prăpastie şi, aşa cum diavolul I-a spus lui Iisus că Dumnezeu va trimite îngerii Săi pentru ca să nu se lovească de piatră piciorul Lui, aşa s-a întîmplat şi cu mine. Dumnezeu a trimis îngerul care m-a salvat, şi nu s-a rănit de piatră piciorul meu...

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa

(a consemnat Lucian D. Popescu)

 

 

(Cele două fotografii de la Cluj - una de la întîlnirea cu Înaltul Bartolomeu, cealaltă de la conferinţa din seara de 10 octombrie - au fost realizate chiar de către autorul prezentării.)

O ISTORIE A "REEDUCĂRILOR"

SUMARUL BLOGULUI

LA EDITURA CHRISTIANA A APĂRUT:

Într-o postare anterioară, anunţînd cartea deja apărută acum – Constantin I. Stan, Crucea reeducării. O istorie a „reeducărilor” în temniţele comuniste din România (1948-1964), Editura Christiana, Bucureşti, 2010, 300 pagini, format 130/200 –, am reprodus tabla ei de materii şi capitolul despre Piteşti. Acum reproduc, pentru cititorii interesaţi, „Argumentul editorial” şi spicuiri din ampla bibliografie de la sfîrşitul volumului (care vădeşte amploarea şi seriozitatea investigaţiei întreprinse de autor). Preţul cărţii în librării este de 18 lei noi şi poate fi procurată şi prin poştă (S.C. Supergraph S.R.L., str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucureşti, cod postal 031216; telefon: 021/3206119; fax: 021/3191084; e-mail: editura@sophia.ro). (R. C.)

ARGUMENT EDITORIAL

Despre monstruosul experiment concentraţionar comunist al aşa-numitei „reeducări”, început la Suceava, supralicitat la Piteşti şi apoi exportat – în forme mai puţin dure, dar nu mai puţin perverse – în mai toate închisorile şi lagărele de muncă din România anilor ‘50-‘60, s-a adunat, mai ales în ultimii 20 de ani, o bibliografie considerabilă, cu aportul unor numeroşi memorialişti, dar şi al unor cercetători profesionişti ai istoriei noastre recente*.

De cea mai tristă notorietate a rămas “fenomenul Piteşti”, unic – prin amestecul de bestial şi diabolic – nu numai la noi, ci în întreg spaţiul concentraţionar al fostului “lagăr socialist” central şi sud-est european. Începutul l-a făcut cartea publicată în Occident de către regretatul Dumitru Bacu (1923-1997, fost deţinut politic el însuşi, fără a fi trecut însă personal prin “iadul” de la Piteşti): Piteşti – centru de reeducare studenţească, Madrid, 1963 (Colecţia Dacoromanica), reeditată – cu o prefaţă de pr. Gheorghe Calciu – în 1989 la Hamilton (Editura “Cuvântul Românesc”) şi în 1991 la Bucureşti (Editura Atlantida**), iar în 1971 tradusă integral şi în limba engleză (The Anti-Humans. Students “Reeducation” in Romanian Prisons, Ed. “Soldiers of the Cross”, Englewood, Colorado). Tot fără experienţa directă a faptelor au abordat subiectul un Paul Goma (mai ales în Les chiens de la mort, 1981; versiune rom. Patimile după Piteşti, 1990), un Virgil Ierunca (Fenomenul Piteşti, 1990) sau un Marcel Petrişor (Fortul 13, 1991; Secretul Fortului 13, 1994; La capăt de drum, 1997; Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, 2008). Dintre cei care au scris din proprie experienţă, primul a fost – tot în Occident – Grigore Dumitrescu (Demascarea, 1978; reed. 1996; trad. fr. 1997). Dintre mărturiile ulterioare apărute în volume se cuvin menţionate cu precădere cele ale lui Viorel Gheorghiţă (Et ego. Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud, 1994), Dumitru Gh. Bordeianu (Mărturisiri din mlaştina disperării, 2 vols., 1995; reed. 2001, într-un singur volum) sau Octavian Voinea (Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud, 1996). Un deosebit impact au avut mai recent cartea lui Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă (2006)*** şi volumul Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora (2007), ambele îngrijite la Sf. Mănăstire Diaconeşti, dar apărute la Bucureşti, sub egida Editurii Christiana. În pofida atîtor mărturii, documente şi analize, “fenomenul Piteşti” e totuşi departe de a fi fost elucidat sub toate aspectele lui.

O altă faţă a reeducării a fost cea practicată după 1960, mai ales în închisoarea de la Aiud (sub comanda colonelului Gheorghe Crăciun). Pentru această „nouă reeducare”, bazată mai ales pe teroarea psihică şi pe şantajul moral, fundamentală rămîne radiografia realizată de fostul deţinut politic Demostene Andronescu în prima parte a volumului Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare (Editura Christiana, Bucureşti, 2009).

Profesorul Constantin I. Stan, excelent cunoscător al literaturii de detenţie (pe care se întemeiază cu precădere), dar şi al documentelor de arhivă (atîtea cîte sînt accesibile deocamdată cercetătorilor), pune acum la îndemîna publicului larg o sinteză istorică de ansamblu despre originile şi avatarurile cumplitului experiment penitenciar numit „reeducare”, al cărui trist apogeu l-a constituit „fenomenul Piteşti” (1949-1951, încheiat cu faimosul „proces al torţionarilor”, în urma căruia Eugen Ţurcanu şi principalii săi colaboratori imediaţi au fost executaţi în 1954), dar care s-a prelungit, într-o formă sau alta, pînă la lichidarea temniţelor politice din România (1964).

Scrisă cu acribie ştiinţifică, dar şi cu duh compătimitor, Crucea reeducării este o carte terifiantă despre cea mai grea cruce purtată vreodată de lamura mărturisitoare a neamului românesc****. Şi nu putea exista pentru ea mai potrivită ilustrare grafică decît marea Icoană a Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc, realizată şi păstrată în obştea monahală de la Diaconeşti (căreia editura noastră îi rămîne încă o dată îndatorată).

R. C.

* A se vedea numeroasele repere bibliografice din subsolul şi de la finele cărţii de faţă.

** Din păcate, editorul amator, fostul „piteştean” Octavian Voinea, în afara faptului că a dat cărţii un nou subtitlu editorial (La Buchenwald se murea mai uşor), a intervenit masiv, din considerente personale, atît în textul autorului, cît şi al prefaţatorului. O nouă ediţie a cărţii e însă în pregătire la Bucureşti, avînd ca bază ediţia „canadiană” din 1989 (cea mai bună de pînă acum).

*** Cu o memorabilă prefaţă a Părintelui Calciu: “Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie”.

**** Au fost supuşi cu precădere “reeducării”, pe lîngă o seamă de vîrfuri ale politicii şi culturii noastre interbelice, tinerii reprezentanţi ai intelectualităţii creştine, mulţi dintre ei studenţi şi chiar elevi. Cei mai mulţi erau membri (sau simpli simpatizanţi) ai Mişcării Legionare sau ai Frăţiilor de Cruce, dar n-au lipsit nici adepţii altor orientări politice şi nici victimele fără apartenenţă la vreun partid, dar credincioase principiilor şi tradiţiilor creştine.

DIN BIBLIOGRAFIA SELECTIVĂ

• Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi cîştigate, Piatra Neamţ, Editura Conta, 2005.

• Anania, Valeriu, Memorii, Iaşi, Editura Polirom, 2008.

• Andreica, Gheorghe, Tîrgşorul Nou. Închisoarea minorilor: 1948-1950, Ploieşti, Editura Printeuro, 2000.

• Andreica, Gheorghe, Reeducări comuniste, vol. I, Eugen Ţurcanu, ruşinea speciei umane, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2007.

• Andronescu, Demostene, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Bucureşti, Editura Christiana, 2009.

• Antohe, Ion, Răstigniri în România după Ialta, Bucureşti, Editura Albatros, 1995.

• Baciu, Nicolae, Agonia României: 1944-1948. Dosarele secrete acuză, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990.

• Bacu, Dumitru, Piteşti – centru de reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991.

• Bâgu, Gheorghe, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993.

• Banea, Dumitru, Acuzat, martor, apărător în procesul vieţii mele, Sibiu, Editura Puncte Cardinale, 1995.

• Bărdaş, Pr. Ioan, Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui preot ortodox, text îngrijit de Georgeta Popa, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999.

• Bejan, Pr. Dumitru, Viforniţa cea mare, Bucureşti, Editura Tehnică, 1996.

• Bejan, Pr. Dimitrie, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, vol. II, Chişinău, Editura Cartea Moldovei, 1996.

• Boldur-Lăţescu, Gheorghe, Genocidul comunist în România, vols. I-II, Bucureşti, Editura Albatros, 1992-1994.

• Boldur-Lăţescu, Gheorghe, „Procesele reeducării”, în revista Puncte cardinale, Sibiu, an XIII, nr. 8 (152), august 2003, pp. 13-15.

• Boldur-Lăţescu, Gheorghe, Memorii. Patru generaţii, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2008.

• Bordeianu, Dumitru Gh., Mărturisiri din mlaştina disperării (Cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla), vol. I, Piteşti, ediţie îngrijită de Marcel Petrişor, Bucureşti, Editura Gama, 1995; ed. a II-a: Bucureşti, Editura Scara, 2001.

• Bordeianu, Dumitru Gh., Mărturisiri din mlaştina disperării (Cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla), vol. II, Gherla, ediţie îngrijită de Marcel Petrişor, Bucureşti, Editura Gama, 1995.

• Brânzaş, Liviu, Raza din catacombă, Bucureşti, Editura Scara, 2001.

• Buracu, Mihai, Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP, Craiova, Editura M.J.M., 2003.

• Calciu, Părintele Gheorghe, Mărturisitorul prigonit, Piatra Neamţ, Editura Crigarux, 2007.

• Calciu, Părintele Gheorghe, Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Nemira, 2001.

• Cârja, Ion, Canalul Morţii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1993.

• Călinescu, Nicolae, Preambul pentru camera de tortură, Timişoara, Editura Marineasa, 1994.

• Cesereanu, Ruxandra (coord.), Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006.

• Cesianu, Constantin, Salvat din infern, traducere de Maria Alexe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.

• Chioreanu, Nistor, Morminte vii, ediţie îngrijită de Marius Cristian, Iaşi, Institutul European, 1992.

• Ciuceanu, Radu, Regimul penitenciar în România (1940-1962), Bucureşti, Editura Institutului Naţional Pentru Studiul Totalitarismului, 2001.

• Codrescu, Răzvan, „Drepţii de lângă noi. Mărturisitori ai dreptei credinţe sub prigoana comunistă”, în Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului, Bucureşti, Editura Christiana, 2004, pp. 159-181.

• Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România. Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.

• Constantinescu, Alexandru Badea, Labirintul terorii, ediţie de Toma Rădulescu, Craiova, Editura Sim-Art, 2006.

• Crainic, Nichifor, Pribeag în ţara mea. Memorii din închisoare, Bucureşti, Muzeul Literaturii Române, f.a.

• Davidescu, Ştefan Ioan, Călăuză prin infern, prefaţă de Flori Stănescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.

• Diaconescu, Ion, Temniţa, destinul generaţiei noastre, ediţie revizuită, Bucureşti, Editura Nemira, 2003.

• Dumitrescu, Constantin Ticu (editor), Mărturie şi document. Recurs la memorie, vols. I-III, Iaşi, Editura Polirom, 2008.

• Dumitrescu, Grigore, Demascarea, München, Editura Ion Dumitru, 1978.

• Dumitrescu, Vladimir, Închisorile mele (Memorii), prefaţă de Silvia Marinescu-Bâlcu, Bucureşti, Editura Albatros, 1994.

• Duţu, Teodor, După 50 de ani. Amintiri despre cei care nu mai sînt, Buzău, Editura Alpha, 1999.

• Filoteu, Monahul (editor), Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu, Mănăstirea „Petru Vodă”, f. a.

• Frunză, Victor, Istoria stalinismului în România, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.

• Gheorghiţă, Viorel, Et ego. Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud. Scurtă istorie a devenirii mele, Timişoara, Editura Marineasa, 1994.

• Goma, Paul, Patimile după Piteşti, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1990.

• Grossu, Nicole Valéry, Binecuvîntată fii, închisoare!, Bucureşti, Editura Univers, 2002.

• Hossu-Longin, Lucia, Memorialul durerii. O istorie care nu se învaţă la şcoală, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.

• Iancovescu, Ioana (editoare), Părintele Voicescu, un duhovnic al cetăţii, Bucureşti, Editura Bizantină, 2002.

• Ianolide, Ioan, Întoarcerea la Hristos. Document pentru om lume nouă, cu o prefaţă de Părintele Gheorghe Calciu şi o postfaţă de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Christiana, 2006.

• Ierunca, Virgil, Fenomenul Piteşti, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.

• Ioanid, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vols. I-V, Bucureşti, Editura Albatros, 1991-1996..

• Ioaniţoiu, Cicerone, Memorii. Din ţara sîrmelor ghimpate, Iaşi, Editura Polirom, 2009.

• Ionescu, Aristide, Dacă vine ora „H”, pe cine putem conta? File de jurnal, Piteşti, Editura Zodia Fecioarei, 1992.

• Ionescu, Ghiţă, Comunismul în România, traducere de Ion Stanciu, Bucureşti, Editura Litera, 1994.

• Iovan, Preot Ioan, A fost frumos la Gherla, ediţie de Vasile Manea, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2008.

• Ivan, Sabin, Pe urmele adevărului, ed. a II-a, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1996.

• Jela, Doina, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001.

• Kirschen, Leonard, Deţinut al justiţiei roşii, traducere de Lidia Ionescu şi Brenda Walker, prefaţă de Andrei Pippidi, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.

• Lavric, Sorin, Noica şi mişcarea legionară, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.

• Leahu, Victor, Starţun. Între temniţă şi vecie, Roman, Editura Muşatina, 2006.

• Lefa, Aristide, Fericiţi cei ce plîng. Amintiri din anii de detenţie, Bucureşti, Editura Eminescu, 1998.

• Lucinescu, Dan, Jertfa (Transfigurări), Iaşi, Fides, 1997.

• Lungu Constantinescu, Graţia, Părintele Justin Pârvu – ctitor şi părinte duhovnicesc, Iaşi, Editura Haritina, 2009.

• Maier, Alexandru, Am fost medic la Gherla. Dreptul la adevăr, Tîrgu Mureş, Editura Mentor, 1998.

• Maxim, Virgil, Imn pentru crucea purtată, Bucureşti, Editura Antim, 2002.

• Mazilu, Gheorghe, În ghearele Securităţii, ediţia a II-a, Bucureşti, f. e., 1990.

• Măgirescu, Eugen, Moara dacilor. Amintiri din închisoarea de la Piteşti, text stabilit de Remus Radina, Alba Iulia-Paris, Editura F.R.O.N.D.E., 1994.

• Mărgineanu, Nicolae, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002.

• Mărturisitori pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007.

• Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla, Bucureşti, Editura Vremea, 1995.

• Merişca, Costin, Tărîmul Gheenei, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1993.

• Merişca, Costin, Tragedia Piteşti. O cronică a reeducării din închisorile comuniste, Iaşi, Institutul European, 1997.

• Mihadaş, Teohar, Pe muntele Ebal, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1990.

• Mircescu, Dumitru, Transhimeria (Prin închisori şi lagăre), Bucureşti, Editura Eminescu, 1991.

• Moise, Monahul (editor), Sfîntul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007.

• Muntean, Ioan, La pas prin reeducările de la Piteşti, Gherla şi Aiud, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997.

• Mureşan, Alin, Piteşti – cronica unei sinucideri asistate, Iaşi, Editura Polirom, 2007.

• Nandriş Culda, Aniţa, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.

• Oancea, Preot Zosim, Închisorile unui preot ortodox, ediţie de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Christiana, 2004.

• Onaca, Cornel, Martori şi Martiri, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 2000.

• Oprea, Marius (editor), Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente: 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002.

• Oprea, Marius, Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu şi taina rugului aprins, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008.

• Oprişan, Constantin, Cărţile Spiritului şi alte poezii, ediţie îngrijită de Pr. Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor şi Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2009.

• Pandrea, Petre, Reeducarea de la Aiud, ediţie de Nadia Marcu Pandrea, Bucureşti, Editura Vremea, 2000.

• Paven, Justin Ştefan, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? Reeducări – Camera 4 Spital, Bucureşti, Editura Ramida – Editura Majadahonda, 1996.

• Păun, Nicu, Muntele suferinţei, Iaşi, Institutul European, 1997.

• Petrişor, Marcel, Memorii, vol. I, Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Bucureşti, Editura Meridiane, 1991.

• Petrişor, Marcel, Memorii, vol. II, Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Iaşi, Editura Timpul, 1994.

• Petrişor, Marcel, Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Bucureşti, Editura Vremea, 2008.

• Popa, Neculai, Coborîrea în Iad. Amintiri din închisorile României comuniste, Bucureşti, Editura Vremea, 1999.

• Popescu, Florentin, Detenţia şi sfîrşitul lui Vasile Voiculescu, Bucureşti, Editura Vestala, 2000.

• Popescu, George, Sub sabia cavalerilor Apocalipsului, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997.

• Popescu, Traian, Experimentul Piteşti. Terorismul din închisorile Piteşti, Gherla, Canal şi Tîrgu Ocna. Atacul brutalităţii asupra conştiinţei, cu o prefaţă de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Crater, 2000.

• Popescu, Vasile M., Un martir al Crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu, ediţie îngrijită de Gabriela Moldoveanu Răzvan Codrescu şi Adrian Nicolae Petcu, Bucureşti, Editura Christiana, 2006.

• Povestea Elizabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, culese şi editate de Irina Nicolau şi Tudor Niţu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993.

• Radina, Remus, Testament din morgă, München, Editura Ion Dumitru,1981.

• Rădulescu, Mihai, Casa lacrimilor neplînse. Martor al acuzării în procesul „reeducatorilor”, Bucureşti, Editura Ramida, 1993.

• Rădulescu, Mihai, Istoria literaturii române de detenţie. Memorialistica reeducării, Bucureşti, Editura Ramida, 1996.

• Rădulescu-Zoner, Şerban, Amintiri, mărturii, dezvăluiri, Bucureşti, Editura Paideia, 2003.

• Salcă, Alexandru, Dăruit cu suferinţa. Memorii, vol. I, Braşov, Editura Transilvania Expres, 1998.

• Siupiur, Elena, Siberia dus-întors, 73 de ruble, Bucureşti, Editura Anima, 1991.

• Stănescu, Gabriel (editor), Dumnezeu m-a salvat din Iad! O mărturie cutremurătoare: reeducarea prin tortură la Piteşti, Gherla, Canal. Convorbiri cu Traian Popescu, Bucureşti, Editura Criterion Publishing, 2008.

• Stănescu, Mircea (editor), Organismele politice româneşti: 1948-1965. Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2003.

• Stănescu, Mircea, T. Predescu, I. Popa (editori), Procesele reeducării 1952-1960. Statul şi dreptul – instrumente de represiune ale deţinuţilor comunişti, Piteşti, Fundaţia Culturală „Memoria”, 2008.

• Steinhardt, N., Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991.

• Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Lucian D. Popescu şi Claudiu Târziu, Bucureşti, Editura Christiana, 2007.

• Timaru, Mihai, Amintiri de la Gherla, Timişoara, Editura de Vest, 1993.

• Trifoiu, Nicolae, Studentul Valeriu Gafencu – Sfîntul închisorilor din România, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2003.

• Ţepordei, Vasile, Amintiri din Gulag, prefaţă de Victor Crăciun, Bucureşti, Editura Abeona, 1992.

• Un preot de foc: Părintele Iulian, ediţie îngrijită de Costion Nicolescu, Bucureşti, Editura Bizantină, 2000.

• Vasile, Cristian (editor), Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist: 1945-1989. Documente şi mărturii, Iaşi, Editura Polirom, 2001.

• Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora, Bucureşti, Editura Christiana, 2007.

• Vişovan, Aurel, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Reeducarea de la închisoarea Piteşti, ed. a II-a, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2006.

• Voinea, Octavian, Masacrarea studenţilor români în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud, mărturii redactate de Gheorghe Andreica, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1996.

• Wurmbrand, Richard, Cu Dumnezeu în subterană, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1993.

• Zugravu, Cezar, Mărturii ale suferinţei, Iaşi, Editura Moldova, 1996.

NOTA BENE: Cartea poate fi procurată şi direct de la sediul Editurii Christiana (Str. Theodor Sperantia 104, bl. S26, sc. 3, ap. 66, sector 3, Bucureşti, cod 030939), cu un rabat de 20%, dar numai cu telefon în prealabil (021/3225798). Detalii se pot afla şi pe site-ul editurii: http://www.editurachristiana.ro/ 

RĂZVAN CODRESCU: IMN SPECTRAL

SUMARUL BLOGULUI

Maestrului 

Sorin Dumitrescu

Pîndesc în inima pustiei
lumina fără de apus,
rupînd zăgazele orbiei,
ca ochiul să ţîşnească-n sus…


ROŞU

Din a porfirei maiestate
în herbul scroafei din copac
se semeţesc în tine toate
şi toate ţandără se fac.
Cu foc şi sînge te cumineci,
dar dai în pîrgă prea tîrziu
şi-ntr-un amurg barbar te-ntuneci,
păşind în gropniţe de viu.


ORANJ

Tu arzi rotund, sub ceruri joase,
cu freamăt tînăr de lumini,
şi-n danţ de glezne mlădioase
iubirii trupnice te-nchini.
Hiatus pur, răscumpănire,
ispită fără de zapis,
ţi-aş da o duşcă de privire,
dacă mi-ai da un bruş de vis!...


GALBEN

Veghind aprins, răzbeşti prin bezne,
ci-o dată stins, cu ele pici,
prădînd din creştet pîn’ la glezne
năluca lumii de aici.
Ai două firi, dar cine-ţi ştie
întreaga taină pe de rost,
cînd tu te naşti din ce-o să fie
şi mori în toate cîte-au fost?


VERDE

Te ştiu, nădejde întrupată!
Te-adoră mulţi şi mulţi te tem,
căci dacă sfînt ai fost odată,
azi eşti sfinţeniei blestem.
Păduri de vis încremenite
îţi cîntă tainicul stihar
şi veşnicia te înghite
ca un balaur legendar.


ALBASTRU

Trudit de pura măreţie
a zvîrcolirilor de sus,
te-ncingi stihie cu stihie
şi te desfereci la apus,
ca iar să-nvii printre vîntoase,
reîntrupîndu-te din ceţuri,
în aurore răcoroase
sau în serafice îngheţuri.


INDIGO

Tu taci, cu cerul de-a spinare,
închis în taina ta dintîi,
şi te-nveleşti cu nopţi stelare,
punîndu-ţi lumea căpătîi.
Te sar privirile mirate,
te pradă visul în afund
şi-ncremenesc în tine toate
ca într-un sîmbure rotund.


VIOLET

Miresme-mprăştii grele,
înşelător molatec,
stingînd în oarbe stele
al timpului jăratec,
şi îmbătînd făptura
c-o falsă maiestate,
o dai din veac de-a dura
în recea ta cetate.


EX-SPECTRUM 

Făpturii iscusire şi cîntec fără grai,
voi înşeptit vă trageţi, cu sfintele, din rai…
Şi totuşi e o taină de dincolo de voi
în negrul dinainte şi-n albul de apoi,
căci mai presus de firea vîrstată-n curcubee
se-ntinde străculoarea Cuvîntului, meree…

ÎNTRE ZEL ŞI SMINTEALĂ

SUMARUL BLOGULUI

Întrucît Apologeticum a înţeles să scuipe pe mîna întinsă şi să-mi facă proces de intenţie în stil neosecuristic, mă simt dezlegat să fac la rîndul meu cîteva precizări de la care iniţial îmi propusesem să mă abţin.

Nu cred că vreun cititor serios al acestui blog îşi va fi închipuit că eu aş fi postat „la prima vedere” un text precum cel al d-lui Liviu Ailoaei (pe care nu-l cunosc) dacă informaţiile conţinute în el ar fi fost singulare şi neplauzibile. Se întîmplă însă că majoritatea informaţiilor furnizate acolo de autor îmi mai parveniseră anterior din cele mai variate surse (neconcertate între ele, ba chiar ignorîndu-se unele pe altele). Circulă multă lume pe la Petru-Vodă şi pe la Părintele Iustin (din zonă sau mai de departe, mai tineri sau mai vîrstnici, laici, preoţi sau monahi, de regulă oameni foarte serioşi şi demni de toată încrederea), aşa că se cam ştiu cele petrecute acolo şi nu lipsesc termenii de verificare sau de comparaţie.

Însumînd ceea ce am ajuns eu să aflu din numeroase alte surse (scrise sau nescrise), pot afirma cu mîna pe inimă că măcar 80% din ce spune d-l Liviu Ailoaei în introducerea respectivă este conform cu realitatea. Desigur, este o realitate incomodă şi care comportă multe nuanţe, dar nu-i vorba nicidecum de simple ficţiuni denigratoare, cum ar vrea să le prezinte Apologeticum et comp. (adică tocmai adevărata oficină on-line a mistificărilor manipulatoare, aşa cum s-a vădit şi în alte împrejurări recente, îndeobşte cunoscute frecventatorilor de site-uri şi bloguri ortodoxe – sau pretinse ca atare).

Singurul oarecum nedreptăţit în context (de d-l Ailoaei şi nu numai) este monahul Filotheu, despre care ştiu că nici nu era în ţară cînd s-au conceput şi s-au pus afişele, şi care, oricît ar părea de incredibil, a ajuns chiar la altercaţie pe tema respectivă cu maica Fotini, dîndu-şi seama că de data aceasta chiar „s-a sărit calul”, într-un mod compromiţător atît pentru Mănăstirea Petru-Vodă şi pentru Părintele Iustin, cît şi pentru vechea lor gaşcă conspirativă (care a prefăcut, folosindu-se cu şiretenie de idiosincraziile ideologice şi de prestanţa publică a Părintelui Iustin, un abuz civil – „cipuirea” biometrică – într-o problemă mistică şi apocaliptică).

Oricare ar fi fost în contextul imediat poziţia monahului Filotheu (care altminteri nu-i străin de o lungă evoluţie a lucrurilor spre acest impas îngrijorător), afişele „scandaloase” au existat (şi au fost colportate şi pe aiurea), ca şi permanentele manipulări prin imagine şi cuvînt de pe Apologeticum, ca şi predicile teologului controversat Danion Vasile rostite la Petru-Vodă, ca şi întreaga panică întreţinută pe tema respectivă de mai bine de un an încoace, pe muchia de cuţit dintre zel şi sminteală.

Şi atunci, unde a minţit atît de imoral şi de fioros d-l Liviu Ailoaei (pe care eu „mi-am permis” să-l postez pe blog, chipurile, „pe neverificate”)? Cei din jurul lui Apologeticum confundă – sau vor să se confunde – adevărul incomod cu minciuna interesată. Sînt gata să facă proces de intenţie oricui nu le cîntă în struna lor răsuflată, semianalfabetă şi monomaniacală. Pun pe seama tuturor propria lor dispoziţie spre impuritatea operativă şi diversiunea alarmistă. Cred că toată lumea trebuie musai să fie năimită, ca şi ei, unei idei fixe sau unor cercuri de tensiune, mai mult sau mai puţin obscure. Pînă una-alta, ei sînt însă, cu voie sau fără voie, adevăraţii responsabili de tulburarea (şi eventuala sminteală) care s-a făcut şi pe care acum zadarnic se mai străduiesc să o ascundă sub perdeaua de fum a invectivelor şi indignărilor belicoase.

La unii ca ei se referea mai deunăzi, cu discreţie părintească, şi preotul profesor Mihai Valică, pe care altminteri „nucleul dur” de la Petru-Vodă (unde sînt şi destui vieţuitori „netalibanizaţi”) îl ţine drept „tovarăş de drum”, mai cu seamă în chestiunea cipurilor biometrice: “Taina Spovedaniei reprezintă «Tribunalul iertării», iar nu al condamnării, şi de aceea trebuie să dăm soluţii de vindecare şi nu sentinţe de condamnare şi de excludere faţă de penitent. [...] Deci să exercităm Sf. Taină a Spovedaniei ca mijlocitori şi împreună-lucrători cu Hristos şi cu Duhul Sfînt, iar nu în locul lui Hristos şi al Sfîntului Duh. Celor care nu sînt duhovnici sau păstori sufleteşti, în cazul de faţă, li se potrivesc cuvintele Sfinţilor Părinţi: dacă eşti oaie, nu te pune în locul păstorului! Dacă te faci păstor oaie fiind, talibanizezi şi transformi Biserica în inchiziţie morală şi nu o laşi să fie Spital Duhovnicesc şi mijloc de îndumnezeiere”.

Dar „inchizitorul” nu se simte niciodată „cu musca pe căciulă”: muştele trebuie să fie întotdeauna pe căciulile celorlalţi...

Toate acestea ar fi mult mai uşor de suportat, ca excrescenţe ortodoxiste ale derizoriului nostru „balcanic” (pe care-l respirăm curent, cel puţin de la Caragiale încoace) dacă n-ar fi la mijloc, exploatată sistematic şi fără scrupule, figura de înălţime martirică şi rugătoare a Părintelui Iustin Pârvu, care ar fi meritat, desigur, altfel de bătrîneţi şi altfel de ucenici...

Iată însă că Părintele, chiar dacă îşi poartă din ce în ce mai greu crucea vîrstei şi a sănătăţii tot mai şubrede, mai are încă puterea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să recumpănească lucrurile şi să-şi înghită amărăciunea (pe care a mărturisit-o multor apropiaţi şi în repetate rînduri). Afişele au dispărut şi afirmaţiile s-au nuanţat, dar terenul rămîne sensibil şi se cere multă grijă şi răspundere din partea tuturor pentru ca MĂSURA să devină cu adevărat lucrătoare, salvînd zelul de ispitele smintelii. Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Răzvan CODRESCU

APOLOGETICUM ARE DREPTUL LA REPLICĂ

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe...

Ceea ce aţi transmis mai departe este o insultă fără limite la adresa celor trei monahi şi monahii, cu adevărat ucenici ai Pr. Justin, la care faceţi referire. Sfinţiile lor sunt chiar cei care au dezaprobat făţiş afişul (orice om de bună credinţă poate da mărturie), iar pr. Filotheu a stat alături de Pr. Justin la scrierea comunicatului de mai jos, singurele rânduri adevărate din ceea ce aţi trimis.

În ceea ce îl priveşte pe Danion Vasile, nu ştie decât Bunul Dumnezeu dacă s-a căit cu adevărat sau nu. Noi ne rezumăm la ceea ce declară de bună voie şi aplicăm, desigur, prezumţia de nevinovăţie.

Nu ştiu ce interes aveţi să dezinformaţi. Nădăjduiesc să nu fiţi lupi în blană de oaie şi să mimaţi grija faţă de Pr. Justin, iar în realitate să vă număraţi cu cei care îi vor răul. Sper din toată inima că aţi scris aceste rânduri mincinoase numai pentru că la rându-vă aţi fost victimele dezinformării.

Apreciez că, dacă nu din frică de Dumnezeu, măcar în numele onoarei la care presupun că ţineţi, sau cel puţin al bunului simţ, sunteţi obligaţi să retractaţi rândurile otrăvite pe care le-aţi trimis cine ştie câtor oameni, pe care i-aţi smintit în felul acesta, să vă căiţi mai mult decât apreciaţi dvs. că a făcut-o Danion Vasile şi să nu recidivaţi.

Să vă ierte Dumnezeu şi să vă lumineze!

PETRU-VODĂ: JUDECATA DE APOI

PĂRINTELE IUSTIN LĂMUREŞTE

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe...

Părintele Iustin Pârvu

dezminte şi aduce precizări

Din pricina unor diversiuni create de administratorul site-ului APOLOGETICUM în colaborare cu unii monahi din Mănăstirea Petru-Vodă (ce se pretind a fi urmaşi ai părintelui Iustin Pârvu), care au pus afişe scandaloase prin mănăstire, părintele Iustin a emis următorul comunicat, prin care aduce lămuriri situaţiei.

Monahul Filoteu, maica Fotini şi maica Iustina au conceput un afiş prin care au exprimat poziţia Mănăstirii Petru-Vodă cu referire la posesorii de acte cu cip. De fapt nu era poziţia mănăstirii, ci doar poziţia celor trei “ucenici”, care au decis [de capul lor] că cei ce deţin acte cu cip să nu mai fie spovediţi, iar dacă sunt clerici să nu fie primiţi la slujbe. Atitudinea extremistă a acestor “ucenici” a fost postată pe site-ul APOLOGETICUM împreună cu o înregistrare a unei convorbiri confidenţiale între părintele Iustin şi cei prezenţi. Înregistrarea a fost postată fără acordul părintelui Iustin. În ce priveşte afişul, el a fost pus cu binecuvântarea părintelui Iustin în urma unei discuţii sumare, în care duhovnicului nu i s-a prezentat întregul conţinut al celor ce urmau să fie expuse în acel anunţ.

În urmă cu o săptămînă, maica Iustina l-a invitat să predice la bisericuţa de la azil pe controversatul teolog Danion Vasile. “Ucenica” părintelui a primit binecuvântarea de a-l lăsa pe teologul Danion să predice după ce aceasta i-a spus duhovnicului că Danion Vasile s-a căit pentru tulburările create pe tema stilismului, ceea ce nu e adevărat.

După ce un grup de credincioşi l-a înştiinţat pe părintele Iustin despre postările “ucenicilor” săi pe APOLOGETICUM, duhovnicul a adus dezminţirile şi precizările de rigoare.

Pentru a nu lăsa ca marele duhovnic din Munţii Neamţului să fie compromis de către anumiţi “ucenici” de-ai săi, facem public comunicatul de mai jos.

Liviu Ailoaei

Piatra Neamţ – 20 iulie 2010

Comunicat cu privire la

problema actelor cu cip

În urma controverselor şi nelămuririlor legate de problema introducerii actelor electronice în România şi poziţia creştinilor faţă de ele, ne simţim îndatoraţi să facem următoarele precizări, care vizează strict poziţia Mănăstirii Petru-Vodă:

1) Cipul din actele biometrice nu este pecetea finală, ci unul din paşii premergători acesteia.

2) Cei care nu se opun implementării actelor de identitate electronice şi nu văd un pericol în acceptarea lor trebuie să fie constienţi că săvârşesc un păcat împotriva evidenţei Apocalipsei [1] şi se fac părtaşi, mai mult sau mai puţin, acestui sistem care începe să semene din ce în ce mai mult cu fiara apocaliptică [2].

3) După cum ne învaţă Sfânta Scriptură şi Sfintele Canoane, avem datoria de a primi pe oricine vine la spovedanie cu duh umilit şi dorinţa de îndreptare. Aşadar nu excludem pocăinţa şi îndreptarea celor ce au acceptat actele cu cip.

4) Daca penitentul nu renunţă la actele cu cip, după ce a fost mai înainte duhovniceşte catehizat şi mustrat, noi, Mănăstirea Petru-Vodă, nu ne putem asuma ca acesta să fie dezlegat la spovedanie, decât dacă renunţă la aceste acte şi acceptă canonul de îndreptare [3].

5) În privinţa acelei înregistrări video postate pe internet, în care cineva întreabă cum să procedeze cu soţia care are un act cu cip, ţinem să facem precizarea că acea înregistrare nu trebuia facută publică, deoarece era un sfat personal, menit să câştige pocăinţa şi trezirea conştiinţei penitentului, şi nu reprezintă un sfat general valabil. Epitimia pentru păcate diferă de la individ la individ. Chiar dacă la început se face afirmaţia, aparent gravă, ca soţul să îşi părăsească soţia, totuşi se revine cu precizarea ca soţia să fie adusă spre catehizare şi spovedanie. Un duhovnic iscusit acordă canonul şi mustrarea în funcţie de starea sufletească a fiecăruia. Pentru acel suflet era poate necesară o astfel de mustrare. Aşadar, mustrarea şi canonul celui ce primeste acte cu cip se face particular, după cum hotărăşte duhovnicul şi în funcţie de situaţie.

6) Precizăm iarăşi că prin această poziţie a noastră nu intenţionam să facem nici un fel de scindare în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, ci cerem să ni se dea voie să purtăm mai departe lucrarea Duhului celui ce a spus cândva: “Iată, securea zace la rădăcina pomilor; deci tot pomul care nu face roadă bună se taie şi în foc se aruncă!” (Matei 3, 10) şi să ne temem de mustrarea Celui ce a spus: “Faţa cerului ştiţi să o socotiţi, iar semnele vremilor nu puteţi!” (Matei 16, 3).

Chiar dacă nu mai este între noi un Sfânt Apostol Pavel, nu mai avem un dumnezeiesc ierarh ca Vasilie cel Mare, ca Grigorie Palama sau ca Ioan Maximovici, şi pentru aceea şi situaţia este cu atât mai greu de judecat, avem încredere însă că bunul Dumnezeu va păzi turma Sa şi că Păstorul cel Bun cunoaşte oile Sale, iar ele Îl cunosc pe El şi ascultă glasul Lui (Ioan 10, 14).

Arhimandrit Justin Pârvu

Stareţ al Mănăstirii Petru-Vodă

[1] I Tesaloniceni 5, 20.

[2] Nu putem, de asemenea, să trecem cu vederea prorociile Sfinţilor, mai vechi sau mai noi, care pun egal între lucrările fiarei apocaliptice şi măsurile antihristice şi antiumane ale statului global contemporan.

[3] Nu putem dezlega unele păcate, iar pe altele nu.

 
(Sursa textelor: infomail DIAGONAL)

LECŢIA LUI PETR MAMONOV

SUMARUL BLOGULUI

Reflecţiile de mai jos datează din anul 2006, cînd, pe o plajă din Soci, actorul şi muzicianul Petr Mamonov, protagonistul filmelor recente „Ostrovul” şi „Ţarul”, i le-a încredinţat publicistei Larisa Maljukova, de la Novaja Gazeta, unde au şi apărut pentru prima oară (nr. 55/24 iulie 2006). În româneşte au fost postate pe numeroase site-uri sau blogg-uri, iar nu demult au apărut şi în revista Lumea credinţei (trad. V. Bulat). Pentru unii dintre cei ce poate n-au ajuns să le parcurgă, le postez şi aici – vorba aceea: „Mai bine să prisosească decît să nu se ajungă”... (R. C.)

„Trebuie să trăim după această lege:

nu Dă-mi!, ci Ia de la mine!”

Creştinismul lui „Ia de la mine!”

Cît de pervertite sînt toate în ziua de astăzi! Criticii de film au discutat recent despre „Ostrovul” lui Pavel Lunghin, iar despre Biserică vorbeau ca despre ceva mitic, imemorial, ca despre un Ilya Muromets [personaj din poveştile populare ruseşti]. Dar cum să trăieşti, dacă nu crezi în nimic?! Te agiţi de colo pînă colo. Iar cînd ai credinţă, oricît de obosit ai fi, tot vei ceda locul tău unei bătrînele în transportul public. Ăsta e întregul creştinism. Sari să speli vesela, fără să ţi se ceară. E o faptă creştinească? Fireşte că e. Scoate gunoiul din casă. Şi nu insista pe propria dreptate. Nu perora: „Mîncarea e rece!”. Mai rabdă două minute, să ţi se reîncălzească. Nevastă-ta, sărmana, o va face repede. E şi ea obosită. Fiecare cu ritmul şi grijile sale. De ce tot insişti: „Nevasta e obligată...”, „Soţul trebuie...” etc.? Dragostea nu e floare-verde-pe-cîmpii. Este efortul de a-l duce şi suporta pe cel de lîngă tine.

Iată, vedem un om cu faţa în zăpadă. De ce gîndim imediat că e un beţiv: poate că l-a lăsat inima?! Şi dacă e beat? Ajută-l să se ridice, aşază-l pe un parapet, să nu îngheţe. Dar nu: fugim în drumul nostru! Fugim de noi! Dar cînd faci o faptă bună... stai întins, şi simţi o căldură benefică în suflet. De ce oare îţi este bine? Parcă nici n-ai băut. Aha... ai ajutat o bătrînică să-şi ducă povara zilei, fie şi doar trei trepte...

Îmi spunea aici o tînără: „Nu-mi iubesc părinţii”. Hop aşa! Nu te grăbi! Dar îi ajuţi în toate cele? Mergi la cumpărături? „Da, îmi răspunde fata, fac cum se cuvine cele necesare”. Atunci îi iubeşti, de ce să răscolim sentimentele? Scuipă pe ele, nu se poate trăi după simţiri. Azi e soare, mîine plouă. Ai căzut, ţi-ai fracturat piciorul – un alt simţ ţi se deschide. Trebuie să trăim după această lege: nu "Dă-mi!", ci "Ia de la mine!". Mulţi nu înţeleg cum e să-ţi dai cămaşa de pe tine. Ne-am obişnuit să trăim de-a-ndoaselea. Pe capetele noastre, dacă e să luăm aminte, s-a format un loc plat, pe care se poate şedea confortabil. De aceea, trăim cu capul în jos. Toate cele bineplăcute lui Dumnezeu le respingem. Cel mai tare, nu ezita să-l ajuţi pe cel mai slab. Iar între noi e invers: sugrumă-l! Cel bogat îi ia şi puţinul celui sărac. Fură cît mai mult, şi ascunde în spatele gardurilor, să nu-l prade alţii...

Petr Mamonov în filmul Ostrov

Aproapele, ca o icoană...

Avem o viziune stricată despre creştinism. Dar lucrurile sunt simple. Cît sînge poţi da altuia? Căci scris este: „Ce ai făcut unora dintre cei mici, Mie Mi-ai făcut”. Să poţi sta cât mai mult la căpătîiul mamei tale, care şi-a pierdut minţile de atâta bătrâneţe şi boli. Iată unde şi cum trebuie să murim în fiece zi! Precum copiii trimişi în Cecenia. Un cretin aruncă o grenadă, iar un locotenent-colonel, înainte ca aceasta să explodeze, o acoperă cu trupul său. N-a ezitat, s-au ales pulberile de el. Alţi opt ortaci rămîn în viaţă. Era comunist, nebotezat, n-a mers niciodată la biserică, la Dumnezeu nu se gîndea, dar era un adevărat creştin. În Rai! Ca o rachetă! Căci ce folos e să vii la biserică, să baţi mătănii, să pui lumînări multe, dacă inima îţi este goală? O faptă creştinească, ceva? N-ai să vezi! Chiar dacă vei bătători toate Athosurile, şi ai săruta toate moaştele, tot degeaba e. Priveşti pe un amărît şi te gîndeşti: „Aha, e din cei pe care îi arată la TV, mafioţi, escroci...” Dă-i 50 de copeici. Nu vei sărăci. Acceptă să greşeşti. Ce, crezi mai mult cutiei catodice? Adevărata mafie sînt cei care, puţini fiind, vreo 5 să fie, manipulează masele cu televizorul. Să se lingă pe bot! Nu le va reuşi numărul...

Eu de 11 ani trăiesc în provincie. Lumea munceşte pe aici. Se scoală cu noaptea în cap. Ca şi domnişoara taxatoare, care pe gerurile cele mai mari nu pridideşte: „Biletele dumneavoastră, biletele la control!”. Pentru doar 5000 de ruble pe lună. Sînt deputatul lor! Pentru ei muncesc şi eu.

Deşi e greu, mă străduiesc să trăiesc după lege. Din zece situaţii, două sînt cu reuşită, mulţumitoare. Îmi ţin gura, ca să nu scape vreun cuvînt spurcat. Nu vorbesc peste alţii, îi ascult. Căci aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi: să stăm unii în faţa celorlalţi, precum în faţa unei vechi icoane.

Ce înseamnă să nu judeci? Să nu formulezi sentinţe. Dar păreri sîntem obligaţi să avem. Domnul nostru a încercat să-i lămurească pe farisei, iar mînia Lui era mînie dreaptă. Ai dreptate atunci cînd te înfurii pe tine, că te-ai îmbătat, ca nebunul, aseară. Atunci cînd urăşti păcatul din tine, obişnuinţa păcătoasă, care te macină, şi căreia nu-i găseşti leacul. Numai ajungînd să o urăşti profund vei gusta din parfumul biruinţei.

Petr Mamonov în filmul Ostrov

Urgenţa Adevărului

Încerc să învăţ în fiece zi, deşi am ani destui. Iată, merg cu autobuzul din oraşul Verei... la Moscova. Două ore fără oprire. Locurile sînt numerotate, nu ai cum să te aşezi aleatoriu. Privesc în faţa mea, cu groază, cum se prăbuşesc pe scaune doi tineri demobilizaţi, beţi criţă. Înjură copios, despre muieri... La scară mare. Gîndul îmi dă fiori, pentru două ore sînt un om mort. Apoi îmi zic: „Păi, să vedem, să cugetăm, cu atenţie... liniştit. Cine sînt aceşti flăcăi? Au crescut la ţară, într-o vreme în care nu se simţeau semnele emancipării de azi. Ce au văzut atunci? Tata beţiv, mama le dădea scatoalce, înjurăturile erau o normă. Televizorul urla ca un descreierat. Ăştia sînt „noua generaţie”. Ce să le ceri? Eu personal i-am învăţat ceva? Le-am păşit pragul casei? Le-am citit vreo carte?”. Ies din reveria gîndului, şi constat că am şi ajuns... Toate sînt în mîinile noastre: cum ascultăm, dacă nu ne sînt mînjiţi ochii, dacă urechile nu sînt înfundate, sufletul să ne fie descuiat, conştiinţa curată. Iată lucrurile de care trebuie să ne ocupăm.

Sfinţii ne învaţă: Mîntuieşte-te! – şi e destul pentru o viaţă. Mod de acţiune? Construieşte-te pe tine însuţi! Un minuscul punct. Dar acest punctişor va aduce lumină mai multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaţii: că asta nu e aşa, că pensiile sînt mici, guvernul e de vină, că americanii sînt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram... nu se va schimba nimic. Doar răul se va înmulţi, care şi aşa e destul. Să împuţinăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul „Ostrovul”. Da, sînt de acord cu anumite critici ale filmului. Are acolo destule bîlbe faptice. M-am străduit să le explic. Eram într-o derută, o neputinţă din care ne-am opintit din toate puterile să ieşim. Precum copiii, nu căutam să înţelegem, ci să reţinem ce se întîmplă cu omul care a început să creadă, şi s-a avîntat către Dumnezeu, cum era eroul meu... cît de responsabil şi greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul e lipsa luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de celălalt...

Ce este raiul, dar iadul? Părinţii ne învaţă că peste tot e doar un ocean de iubire dumnezeiască. Pe cei greşiţi îi pedepseşte cu biciul iubirii. Imaginaţi-vă doar: un ocean al dragostei, unde toată lumea se iubeşte. În viaţa acesta nu am învăţat să iubim. O ţineţi una şi bună: ce să facem acolo? Iată iadul! Chinuri neîncetate. Şi dacă întunericul e lipsa luminii, sufletul cel tenebros, cînd iese la lumină, se topeşte. [...]

Nu transmit nimic, doar împărtăşesc din experienţa proprie. Sînt ca toţi ceilaţi: slab, neputincios. La fel de oarecare. Dar mi-a apărut o nevoie. Simt urgenţa Adevărului, ca un nod în gît. Unul dintre numele lui Hristos este Soarele Adevărului. Către acest soare mă şi îndrept, cu toate puterile mele ţînţăreşti. Citesc: „Nu trăim niciodată în această clipă. Chiar şi atunci cînd stăm la masă, gîndurile ne zboară, ba la castraveţi, ba la bragă, ba la supă. Încercaţi măcar un minut pe zi, cînd nu aveţi nimic de făcut... să vă adunaţi sub propria piele, spre a trăi acum. În acest minut. Este deosebit de greu. Urmarea acestui efort exterior va fi că veţi resimţi prezenţa lui Dumnezeu”.

Petr Mamonov în filmul Ţarul

All the best...

Mă simt un actor? Eu sînt – Mamonov Petr Nikolaevici. În munca mea toate le fac pe bune, pentru asta mă respect. Merg pînă la capăt. În fiecare clipă, din toate puterile, all the best. Peste vreo 5 ani priveşti şi te gîndeşti: „Cum ai putut să joci în halul ăsta?”. Dar inima mea e împăcată, pentru că în acel moment am făcut totul cum a trebuit. Aşa a fost şi cu filmul „Ostrovul”. Ne-a reuşit? Nu? Va impresiona? M-am străduit să-i ajut pe cei din jur, implicit pe mine. Cînd Mîntuitorul intra în Ierusalim, pe mînzul asinei, i se aruncau flori în cale, crengi de palmier, precum şi cuvinte de întîmpinare. Animalul credea că lui i se adresează urările de bun venit. Astfel sîntem şi noi: mînjii asinei, pe care merge Domnul. Talentele mele sînt nenumărate, dar care e meritul meu? O mînă generoasă le-a semnănat...Trăiesc cu astea. Fac efortul să nu le dezmint, să nu le trădez. Să nu mă prostituez. Nu am orgasme de la propriul "eu". Înţeleg prea bine că eu, Petr Mamonov, nu am vreun merit. Mi-am băut minţile, şi vreo 500 de cîntece ar fi ajutat nişte oameni, dar nu le-am scris... Le-am diluat în vodcă, tăvălit în noroi... Am cu ce mă mîndri? Cică se spune că noi, artiştii, putem vesti adevărul şi din glodul cel mai de jos. Prostii! Taman celor care li se dă, li se cere. Trebuie să trăim cît mai curat, în curăţie supremă. Căci totul e aşa fragil, aşa lipsit de apărare. Vedeţi cum buruienile podidesc răzoarele cu flori...

Petr Mamonov în filmul Ţarul

UN RĂSPUNS AL PĂRINTELUI MIHAI VALICĂ

SUMARUL BLOGULUI

Pentru că am găzduit pe acest blog textul părintelui Mihai Valică incriminat de un obtuz comunicat recent al Biroului de Presă al Patriarhiei Române, îmi fac datoria să postez aici şi răspunsul părintelui la comunicatul respectiv. Comentariile şi eventualele concluzii le las pe seama cititorilor. (R. C.)

Către Biroul de Presă al Patriarhiei

Pentru că mi-aţi pomenit numele, acum câteva zile, în comunicatul de presă „Drept la replică: Mult duh de răzvrătire şi puţin spirit realist”, vă răspund următoarele:

1) Nu am afirmat niciodată şi niciunde că nu doresc construcţia Catedralei Neamului, ba dimpotrivă, ca unul care am construit mai multe biserici, nu am cum să fiu împotrivă. Îmi doresc mult să se construiacă această Catedrală şi să ne reprezinte şi ca naţie, şi ca trăire ortodoxă. Tocmai pentru că sunt preot ortodox şi fac parte din naţia română am scris acel studiu şi am fundamentat biblic şi patristic importanţa construirii unei biserici. Citiţi tot articolul, nu doar titlul!

2) Vă sfătuiesc ca, pe viitor, să nu mai minţiţi, deoarece sunteţi creştini şi unii chiar preoţi. De aceea ar fi bine să mergeţi la Prea Fericitul Patriarh şi să-i spuneţi că aţi minţit, răstălmăcind tendenţios articolul meu, să vă pocăiţi şi să luaţi cuvenita mustrare.

3) Este trist să constaţi că responsabilitatea preoţească este considerată „duh de răzvrătire”, iar credinţa mea în intervenţia directă, dar tainică a lui Dumnezeu în contrucţia unei biserici, chiar în momentele cele mai grele, este privită ca „puţin spirit realist”. Dacă se iau în calcul doar greutăţile, evidenţele actuale de criză şi realismul uman pe care le invocaţi, atunci un David realist ar fi fugit de Goliat, iar în cazul de faţă ar fi alergat la bancheri şi la cămătari. Nu de mai mult realism avem nevoie acum, ci de mai multă credinţă. Şi de un David...

4) Opinia mea este că, chiar pentru început, să construieşti Catedrala Neamului cu bani de împrumut nu ne reprezintă credinţa şi nici neamul, care este foarte generos atunci când este vorba de Biserică, ci trebuie doar motivat şi îndrumat duhovniceşte, iar nu pus sub presiunea băncilor. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a scos zarafii din templu cu biciul, iar administraţia patriarhală îi aduce înapoi?

5) Aţi scris că atitudinea mea este „incompatibilă cu preoţia”. Nimic mai fals. Tocmai preoţii sau profesorii de Teologie, care iau parte activă la viaţa Bisericii, fie cu experienţa lor pastorală, fie cu fundamentarea teologică pentru construcţia Catedralei Neamului, care „este o necesitate de ordin liturgic şi pastoral” fără îndoială, aceia sunt compatibili cu preoţia, dacă mai credem că Biserica cuprinde şi pe mirean, şi pe preot, şi pe episcop, în mod simfonic şi sinergic. Cred că într-adevăr incompatibile cu preoţia sunt minciuna, dezinformarea, necredinţa şi păcatele de moarte, ceea ce, până una-alta, nu reprezintă cazul meu.

Pr. dr. Mihai Valică

 

 

Dumneavoastră, domnule preşedinte, i-aţi mîntuit

numai pe bugetari şi, dacă ne ajută Dumnezeu,

îi mîntuiţi pînă la urmă şi pe pensionari.

Eu, dacă ridic Catedrala, mîntuiesc tot neamul...