APOSTOLI DE LÎNGĂ NOI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

De praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel

LA MULȚI ANI, CU SĂNĂTATE ȘI SPOR,

DOMNULUI DOCTOR PAVEL CHIRILĂ!

INTERMEZZO LIRIC: BILANȚ ADAMIC

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Tu, care singur ești fără păcat

din cîți în trup s-au perindat vreodată

pe-acest pămînt din fașă blestemat,

milos să fii, nu drept, la judecată!

De-ar fi dreptatea, Doamne, să ne bată,

stingher ai sta în raiul tău uitat

și crucea ta, oricît de-adevărată,

n-ar fi decît un vis la scăpătat.

Tu mult ne-ai vrut, și liberi peste toate,

dar moartea-i tot ce noi am izbutit

din darul tău dumnezeiesc a scoate,

rîvnind dulceața fructului oprit,

încît prin noi căzutul înger poate

să-ți dea cu tifla că te-ai răstignit.

Răzvan CODRESCU

DESPRE CODREANU ÎN REVISTA „RIVAROL”

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Poate cineva găsește timp să traducă...

STOP-CADRU LA PARIS

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

UN(E) PETIT(E) NOIR(E)

Acum cîteva săptămîni eram la Paris, pe bulevardul Saint-Michel, pe lîngă Muzeul Cluny, cînd, din senin, a început o ploaie torenţială. M-am refugiat într-o cafenea, unde am avut parte, pînă cînd ploaia a încetat, de cele mai turbate zece minute pe care le-am petrecut vreodată în Paris. Am fost la Paris de multe ori, am stat şi o lună încheiată, şi ştiu bine atît atmosfera central, cît şi pe cea din varii banlieue-uri, ca să zic aşa... Parisul, cu toate ale lui, mi se pare cel mai frumos oraş mare din Europa şi cred că le-am văzut pe toate cele care contează. Ceea ce voi povesti s-a întîmplat cu adevărat, pînă la cele mai mici amănunte. Nu voi trage nici o concluzie şi nici nu intenţionez să împing pe cineva spre una anume. Pentru că adevărul e că nici nu prea mai ştiu cum să tălmăcesc noile realităţi.

Cafeneaua în care, forţat de intemperie, am intrat în acea fatidică şi bizară zi de mai era una fără mare fason. Nici nu era un chelner care să servească la masă, ci clientul trebuia să meargă la tejgheaua unde cafeaua era înmînată în pahare de carton. Tejgheaua era una de soi nou, nu dintre cele vechi şi frumoase. Dar, de, cînd plouă cu găleata, nu mai faci mofturi...În faţa mea, doi clienţi. Cel imediat dinainte s-a dovedit a fi un parizian de vreo 40 de ani. Celălalt era un domn foarte bătrîn şi înalt, care tocmai comanda atunci cînd eu „am luat coada” – aşa se zicea în anii ’80 în România cînd te aşezai ultimul, cu sau fără speranţă, în şirul enorm şi aparent dezordonat care atîrna în mod dialectic, adică disperat-resemnat, de uşa unui magazin alimentar despre care se nădăjduia că va primi la un moment dat marfă (orice fel de marfă).
Domnul din capul cozii parziene de 3 persoane era realmente foarte bătrîn. Era de peste 85 de ani. Bătrînul, un alb, a articulat pe tonul încîntat al străinului care, necunoscînd decît precar limba ţării vizitate, face totuşi faţă încercărilor mărunte ale turismului citadin:
- Bon jour! Un petit noir, s'il vous plaît!
Pronunţia, ritmul şi emfaza erau solid americăneşti.
După cîteva secunde de perfectă imobilitate, vînzătoarea, negresă sută-n sută, de vreo 25 de ani, a intrat într-o criză de isterie care a continuat cu diverse intensităţi cel puţin pînă cînd, zece minute mai tîrziu, aveam să ies din cafenea printre picăturile rare ale sfîrşitului de aversă, fără să fi fost martorul sfîrşitului.
Într-o franceză urlată şi de o agresivitate pe care o vezi de regulă la limbile slave, vînzătoarea cerea socoteală pentru o obrăznicie pe care, după cum s-a dovedit, nimeni nu o percepuse ca atare.
Surprins, bătrînul s-a retras un pas:
- But I don’t realy speak French. What’s happening?
În vreo douăzeci de secunde (care, în agitaţia fluctuantă a vînzătoarei, au trecut foarte greu), turistul a cam înţeles de ce era învinovăţit:
- But I was here in the sixties and this is how I was asking for a coffee...
Era dezamăgit şi inspira milă. Dar vînzătoarea aspră şi plină de vitalitate a refuzat să-l servească. Surprins la rîndu-mi, nu am făcut ceea ce ar fi trebuit: să îi ofer un petit noir.
Parizianul dintre el şi mine a încercat să o facă pe vînzătoare să înţeleagă că turistul nu putea fi suspectat de nici o răutate. Am realizat că era parizian din cîteva detalii, între care felul în care vorbea, elegantul scuter roşu Vespa pe care a plecat şi casca de exact aceeaşi nuanţă pe care a purtat-o permanent. Omul nu a avut nici un succes în afară de acela de a fi obţinut o cafea cu care a părăsit imediat locul. Insuccesului persuasiv i s-a mai adăugat neajunsul că vînzătoarea a răcnit şi la el cu aceeaşi determinare. Mai mult, după plecare, ea a aruncat în eter acuzaţii şi la adresa lui.
Nesigur pe franceza mea, am cerut:
- Un café noisette – omiţînd precaut, deşi nepoliticos, s'il vous plaît-ul.
Café noisette, la Paris, va să zică un espresso cu lapte.
Vibrînd aerul cu nervii ei, respectiva i-a transmis muşcat unei colege ascunse după un stîlp:
- Un petit noisette!
E clar că noisette se referă tot la culoare, prin asociere cu nuanţa maronie a alunelor. Dar am avut noroc: femeia nu se ştia mulatră.
Luînd cafeaua, m-am plasat între vînzătoarea care urla elongîndu-se peste tejghea şi masa la care bătrînul turist, exibînd semnele unei oarecari prosperităţi, şedea alături de servitoarea sa asiatică şi de un francez de vreo 35 de ani, cu cercei în formă de cruce, refugiat şi el de ploaie.
- Please, does anybody speak English? What in the earth is happening? – a făcut bătrînul, în ritmul pe care senectutea i-l mai permitea şi prinzîndu-mi privirea.
Am intrat în vorbă direct:
- Listen, this is the world you’re living in and you have to get used to it.
- What do you mean...?
- They don’t know, they don’t understand and they don’t want to.
- Oh, I see – a părut să fie de acord.
Francezul de la masă, poate turist, dar în orice caz francez, în mod evident jenat de situaţie, a încercat şi el fără succes să o calmeze pe fiinţa care ţipa, răcnea sau doar se răstea.
- You have to know I’m a Jew – a zis bătrînul ridicînd capul cu aerul celui care livrează un argument irefutabil.
Nimeni n-a zis nimic vreme de cîteva minute, cu excepţia vînzătoarei care se lăsa devorată de criză, aruncînd, între altele, că n-o interesează că el e evreu.
- But we are all brothers and sisters, aren’t we? – a declamat la un moment dat vocea bărînicioasă care îmi căuta privirea.
- Well, I don’t now about that. Maybe more or less...
Limitată de tejgheaua inexpugnabilă, vînzătoarea spunea fel de fel, iar bătrînul l-a întrebat pe franţuz:
- What is she saying?
- I don’t understand her – a răspuns francezul.
Eu cu atît mai puţin înţelegeam ce vorbea vînzătoarea, care, deşi fluentă în franceză, era limpede că nu o deprinsese în Franţa.
O altă angajată a cafenelei, o blondă ştearsă, a venit la masă şi, oarecum politicoasă ca ton, i-a spus bătrînului că, după ce se termină ploaia, trebuie să plece.
- But why? – a întrebat el liniştit, atunci cînd din gesturile blondei a înţeles ce i se cerea.
- Je suis solidaire avec ma collègue – a răspuns blonda şi a plecat.
La un moment dat mi s-a părut că vînzătoarea, în sporovăiala ei, a exprimat ideea că nu mai sîntem în sclavagism.
- They don’t know the history – a spus evreul, în timp ce negresa continua nedesluşit.
- Maybe. But the history is very difficult anyway – i-am răspuns şi, văzînd că ploaia se rărise considerabil, m-am hotărît să plec. Trecuseră vreo 10 minute.
Imediat, bătrînul m-a informat:
- I think I’ll call the police.
- I think you shouldn’t. I think she’s just a victim. Think about it. Just let her be.
- I am letting her be. She doesn’t let me!
- Yes, but you should let her anyway...
Ieşind din cafenea, mi-am amintit cu duioşie de România. Pentru că acasă avusesem de curînd o experienţă apropiată. La Carrefour – culmea, tocmai la un Carrefour ! – căutam creier de porc. Teribil îmi place mîncarea de zahana... Pentru că nu am găsit pe raft şi era tocmai ziua în care ştiam că trebuie să bage, am aruncat întrebarea unei lucrătoare din preajmă:
- Bună ziua. Aveţi creier?
După care, electrocutat că ar putea ieşi o aiureală, am adăugat silind accentul să facă din continuare o diversiune:
- ... deee porc?
Şi, în sine-mi: Idiotule! E şi mai lată!
Tipa, o figură comună, cu un uşor zîmbet în colţ (pe care eu, deja crispat, n-am avut puterea să-l interpretez în vreun fel), a zis:
- Ăăă... Nu îmi dau seama... Dar staţi să întreb pe cineva.
Şi, făcînd doi paşi, a întrebat tare către un coleg:
- Mai avem, dragă, creier?
- Nu – a făcut tipul fără mefienţă –, deloc.
- N-avem, dom’le, creier – mi-a zîmbind ea, generos.
- Vă multumesc foarte mult! – am spus cu cea mai mare căldură şi deferenţă de care sînt capabil în vorbe…
Cu capul împuiat, ocolind băltoacele, m-am dus drept la Saint-Chapelle, care este, pentru mine, unul dintre cele mai frumoase locuri din Paris.
Şi m-am amestecat printre zgîitorii babiloniei care este turismul de mase, printre oamenii ce se arătau selfie-fascinaţi de cromatica vitraliilor unei arte sacre, perfect transparente simbolic, de o splendidă plasticitate şi coerenţă, dar din care acest fel de oameni nu mai pot înţelege absolut nimic.
M-am rugat, aşa cum o pot face în orice loc, şi am încercat să mă las alinat de frumuseţea luminii lui Dumnezeu.
Am reuşit sau nu?
More or less.

Lucian D. POPESCU

INTERMEZZO LIRIC: CÎNTAREA ULTIMULUI CAVALER

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

«Azi de mi-aș pune spada-n slujba ta,

toți fătălăii crucii peste mine

blestemul lor pios și-ar arunca

și predici despre duhul blînd mi-ar ține.

De proști și de molîi ne rîd păgînii

și-și fac din lumea noastră tîrla lor,

iar nouă ni se răsucesc bătrînii

în gropile ce parcă nu-i mai vor.

Mai dă-ne, Doamne, sfînta bărbăție

cu care-odinioară ți-am întins

în patru zări lumeasca-mpărăție

și rîvna noastră fă-o rug aprins,

să trecem drepți din veac în veșnicie,

învingători și-n duh de neînvins!»

Răzvan CODRESCU

PARADA CONFUZIEI SEXUALE DE LA BUCUREȘTI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Săptămîna aceasta e săptămîna homosexualităţii în România, iar mai şi iunie sînt lunile homosexualităţii în lumea occidentală. Cine s-ar fi putut gîndi, doar cu o generaţie în urmă, că am putea ajunge şi la acest punct în istorie? Evenimentele care deja au loc în Bucureşti legate de săptămîna homosexualităţii vor culmina sîmbătă cu aşa-numita „paradă a diversităţii”, care, aşa cum explicăm mai jos, ar fi mai potrivit denumită „parada confuziei sexuale”. Eticheta „parada diversităţii” e un eufemism de import occidental, care camuflează adevărul pe care nimeni pare că nu mai vrea să-l spună: cei care demonstrează pentru „diversitatea sexuală” demonstrează, de fapt, pentru confuzia sexuală. Confuzia sexuală nu e de celebrat şi nici nu merită ritualul public anual la care sîntem martori de mulţi ani în Bucureşti. Iar anul acesta şi în Timişoara. Şi tot anul acesta a avut loc prima paradă a confuziei sexuale la Cernăuţi, la care au participat aproximativ... zece persoane, sub supravegherea a mai bine de zece jandarmi. Cei din Cernăuţi spun că cei zece care au defilat nu ar fi fost localnici, ci veniţi de prin alte oraşe.

Dezorientare sexuală

Mai şi iunie e sezonul paradelor homosexuale în Europa, America şi alte zone ale lumii. Din nou, străzile marilor oraşe vor fi inundate de homosexuali şi de prietenii acestora, presa va fi de partea lor, propaganda homosexuală va fi la înălţime, mass-media vor exagera numărul participanţilor, ni se va spune că homosexualii sînt victime ale discriminării şi că discriminarea şi violență împotriva homosexualilor sînt acţiuni zilnice, perpetuate de restul lumii. Grupuri de oameni  îmbrăcaţi în culori stridente vor scanda şi cere „căsătorii” între persoane de acelaşi sex, dreptul homosexualilor de a adopta copii, de a dona sînge, de a fi reprezentaţi în Parlament sau chiar în ierarhiile bisericeşti, de a li se recunoaşte „contribuţia” la mersul societății. Vor fi îmbrăcaţi mai mult sau mai puţin decent. Vor fi vulgari, mai mult sau mai puţin. Vor fi obsceni, mai mult sau mai puţin. Se vor săruta în stradă. Vor țipa. Prin toate acestea, vor căuta să transmită un mesaj al confidenței, veseliei şi fericirii. Dar unul care înşală, aşa cum de fapt face întreaga maşinărie propagandistică a homosexualilor.

România nu va face excepţie de la acest ritual anual. Pe 22 iunie e programat marşul homosexualităţii în Bucureşti şi media din România, ca de obicei, va promova marşul, va lamenta „discriminarea” împotriva homosexualilor, va arăta „faţa umană” a homosexualităţii, va promova agenda homosexualilor. Ne va acuza de homofobie, de ură faţă de homosexuali,  de îngustime de minte. Toate acestea, adică şi parada, şi propaganda mediatică, pe banii Uniunii Europene, a unei Uniuni Europene pe moarte, care trăieşte, în prezent, de pe banii viitorilor ei copii şi nepoţi. Dacă va mai avea copii ori nepoţi. Căci avortul şi homosexualitatea nu produc. Doar distrug. În acest context al „celebrării” anormalităţii homosexuale, media din România va ignora cea mai tristă realitate a vieţii homosexualilor: sufletele lor goale.

E posibil ca anul acesta președintele Iohannis şi delegaţi din partea USR să participe la marşul homosexual, d-l Dan Barna deja declarînd recent că e pentru legalizarea căsătoriilor între homosexuali. Va fi o implicare tristă din partea lor, care va camufla şi mai mult vieţile triste şi dezorientate ale celor care țin să se identifice ca nefiind heterosexuali.

Luna aceasta, cotidienele lumii scriu pe larg despre marşurile homosexuale şi arată poze cu fete tinere, fericite, zîmbitoare, copii vopsiţi pe față în culorile curcubeului şi alte imagini care caută să denote confidență, fericire şi o viaţă împlinită. Printre aceste mesaje, ascunse cumva devederea publicului, sînt şi titluri de articole şi studii care discută realitatea vieţii cotidiene a homosexualilor: tristeţea, confuzia, depresia, înclinaţia spre suicid, alcoolismul şi alte manifestări de acest gen.

Sănătatea mintală

a homosexualilor

O spunem de ani de zile şi o spunem din nou azi: nu există „orientare sexuală”, ci, dimpotrivă, se poate vorbi mai bine despre „dezorientare sexuală”, ba chiar despre „dezordine sexuală”.

Săptămîna trecută a fost publicat „cel mai mare studiu privind sănătatea mintală a tinerilor LGBTQ”. Studiul a inclus 25.896 de respondenţi ne-heterosexuali şi a fost făcut de Fundaţia Trevor Project din New York. Concluziile lui îngrijorează (studiul îl puteţi citi aici):

Conform studiului, 39% dintre tinerii homosexuali s-au gîndit în mod serios să se sinucidă în anul precedent studiului; 71% dintre ei au fost trişti ori deznădăjduiţi cel puţin două săptămîni în anul precedent; 66% dintre ei au declarat că prietenii lor le-au sugerat să-şi schimbe comportamentul homosexual; 71% dintre ei se simt discriminaţi; 76% dintre ei declară că atmosfera politică din America îi deprimă; şi 87% dintre ei au avut nevoie de consiliere cu cineva care le „înţelege” problemele.

Curios, de asemenea, e că tinerii participanți la sondajul care a stat la baza studiului au raportat, în total, peste „100 de orientări sexuale diferite” şi „peste 100 de identităţi sexuale diferite”! Atenţie: nu mai e vorba de doar două orientări sexuale ori două identăți de gen, ci de peste 100!!!

Boli transmisibile

Pe 6 iunie, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a publicat un studiu conform căruia în fiecare zi se produc peste un milion de infecţii cu boli venerice la nivel global (detalii aici). Acest număr include însă infecţii cu doar patru (4) tipuri de boli venerice: clamidia, sifilis, tricomania şi gonoreea. Anual se produc peste 376 de milioane de noi infecţii cu aceste boli venerice. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătății, 4% din întreaga populaţie a lumii e infectată cu una dintre aceste boli venerice. Majoritatea acestor boli se transmit prin relaţii intime neheterosexuale. De asemenea, tratamentul medical al acestor boli devine tot mai dificil, aceste infecţii devenind tot mai rezistente la antibiotice şi necesitînd descoperirea altor medicamente care să le trateze.

Avantajele familiei

şi relaţiilor sexuale naturale

Tot luna aceasta, The Institute for Family Studies din Charlottesville, Virginia, a publicat un studiu privind impactul religiei asupra satisfacţiei personale, inclusiv satisfacţia sexuală (detalii aici).

Concluziile sînt cele ce erau de aşteptat: religia are un impact pozitiv. Concluzia principală a studiului este că men and women who share an active religious life enjoy higher levels of relationship quality and sexual satisfaction compared to their peers în secular or less / mixed religious relationships. They also have more children and are more likely to marry („bărbaţii şi femeile care au o viaţă religioasă activă se bucură de o calitate mai ridicată a relaţiilor dintre ei şi o calitate mai ridicată a satisfacţiei sexuale în comparaţie cu cei din lumea seculară ori în relaţii religioase mixte. Ei au şi mai mulţi copii şi sînt mai predispuşi să se căsătorească”).

Vaticanul respinge

ideologia de gen

Pe 10 iunie, Vaticanul a publicat un material important care respinge ideologia de gen. Este un semnal bun pentru societatea confuză din punct de vedere sexual în care trăim. Documentul e intitulat, sugestiv, Male and Female He Created Them: Towards a path of dialogue on the question of gender theory în education („Bărbat şi femeie i-a creat El: spre un dialog privind ideologia de gen în educaţie” – detalii aici).

Cîteva concluzii

E cert că fiinţele umane nu se nasc într-o stare de confuzie sexuală. Dacă ele s-ar naşte cu o „orientare sexuală” diferită de cea naturală, procentul acestor persoane ar fi, mai mult sau mai puţin, acelaşi de-a lungul întregii istorii a omenirii. Faptul că procentul persoanelor care ajung să se identifice ca fiind ne-heterosexuale diferă pe categorii de vîrstă, sex, nivel de educaţie, rasă şi venit denotă, mai mult decît orice altceva, că această identitate e una artificială – o modă, un stil de viaţă, o simptomă a unei dezorientări sexuale ori chiar a unei confuzii sexuale. Cum altfel se explică faptul că, de exemplu, în statul Massachuestts, în 20 de ani, între 1998 şi 2018, procentul tinerilor identificați ca fiind ne-heterosexuali a crescut de 7 (şapte) ori, de la 2,5 la 16%? Ori că, dacă în anii ‘90 doar 0,6 pînă la 0,8% din respondenţi întreţineau relaţii sexuale doar cu persoane de acelaşi sex, în 2018 4,5% se identifică drept ne-heterosexuale? Este imposibil ca, la nivelul raţiunii, să admitem că procentul persoanelor care s-ar naşte ne-heterosexuale ar creşte vertiginos de la 2,5% în 1998 la 16% în 2018, ori de la 0,6% la 4,5% în doar o generaţie de oameni! Concluzia nu poate fi alta decît că identificarea ne-heterosexuală e o modă, un capriciu, o frivolitate tranzitorie, care scade ori chiar dispare cu vîrsta.

Educaţia sexuală e cel mai important factor care generează confuzie sexuală la copii şi adolescenţi. Mass-media le cîntă în strună celor care suferă de confuzie sexuală. Vedetele cinematografice îi încurajează pe tineri să se identifice ca fiind ne-heterosexuali. Confuzia sexuală începe devreme în viaţa fiinţei umane şi continuă pînă la moarte. Începe încă înainte de grădiniţă, cînd minorii încep să se uite la desene animate, apoi se extinde în grădiniţă, unde e promovată de educatoare, de învăţători în şcolile elementare, de profesori în licee şi în universităţi, iar în societate de mass-media, de legiuitori, politicieni, tribunale, judecători, Hollywood şi chiar de unele denominațiuni religioase.

Nu e deci de mirare că incidența identităţii ne-heterosexuale e mai ridicată la adolescenţi şi tineri şi că scade cu vîrsta. E contagioasă. Pornografia îşi are şi ea rolul ei nefast în crearea de confuzie sexuală la copii, tineri şi adulţi. Nu putem trece cu vederea nici instituționalizarea căsătoriilor homosexuale, care nu îşi au nici un rost şi cauzează confuzie şi dezordine în minţile copiilor. În plus, pentru tineri, şi mai ales pentru adolescenţi, e cool să fii „anormal”, să fii gay, să îţi schimbi sexul biologic şi, în general, să fii „diferit” de ceilalţi. Dar poate cei mai vinovaţi şi cel mai decisiv factor sîntem noi, generaţia adultă şi părinţii care am trecut – şi încă trecem – cu vederea deteriorarea moravurilor şi a instituţiilor care garantează fiecărui individ echilibrul şi sănătatea sexuală: familia şi căsătoria naturală.

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București

Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082

www.alianta-familiilor.ro

office@alianta-familiilor.ro

CLAUDIU TÂRZIU DESPRE DIACONEȘTI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

PĂZEȘTE-NE, DOAMNE, 

DE ISPITELE DE-A DREAPTA!

Părintele Amfilohie Brînză a plecat din obștea de la Mănăstirea Diaconești (Bacău), optînd pentru un schit din Solonț (același județ). S-au tulburat mulți creștini din pricina asta. Tot felul de zvonuri au umblat, prin lumea noastră mică, pe acest subiect. Cert este că, indiferent de motivele care au dus la această despărțire, nici Diaconestiul nu va mai fi la fel fără părintele Amfilohie, nici părintele nu va mai fi la fel fără Diaconest

Se crease acolo o echipă foarte puternică între maici și duhovnicul lor. Era o împreună-lucrare cu roade foarte frumoase. În 20 de ani, Diaconesti a devenit, dintr-un sat neinsemnat, fără traditie monahică, un punct de referință pe harta ortodoxiei românești.

Părintele Amfilohie și maica stareță Evloghia Chirvase au condus obștea pe acest drum. Și nimeni nu le poate nega sau minimaliza eforturile și reușitele. Nici unuia. Nici obștii întregi care i-a urmat.

Așa că noi, cei care nu știm cu adevărat de ce-i în stare Vrăjmașul atunci cînd îl superi cu binele pe care îl faci, se cade să păstrăm discreția, să ne afundăm, pe cît posibil, mai mult în rugăciune, și să le dăm și maicilor, și părintelui cinstea cuvenită. Mai mult, să-i înconjurăm pe toți cu dragoste, căci nu e un ceas ușor pentru nimeni. Doamne-ajută!

Claudiu TÂRZIU

O CARTE ÎN CURS DE APARIȚIE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

MARCEL PETRIȘOR

PETRE ȚUȚEA: SACERDOTUL FĂRĂ PAROHIE

Prolog editorial

Pe la începutul anilor ’80, cînd am avut șansa și bucuria de a-l cunoaște pe Petre Țuțea, cei care vedeau de el cu precădere erau Marcel Petrișor, Ion Coja și Aurel-Dragoș Munteanu (Dumnezeu să-l odihnească). Îl frecventau și alții, dar fără să se implice în aceeași măsură în viața și nevoile lui curente. Deja octogenar, bătrînul era pe cît de spectaculos, pe atît de dificil: neputințele și hachițele bătrîneții se făceau tot mai simțite, iar a-i sta în preajmă nu mai era doar un privilegiu intelectual, ci o adevărată cruce a smereniei și a răbdării. Mai tîrziu au pus umărul la această nobilă corvoadă – cooptați de profesorul Ion Coja (altminteri un personaj destul de controversat, dar sincer dedicat lui Țuțea și ideii naționale) – tinerii din grupul lui Marian Munteanu. Abia după 1989 i-a stat alături (probabil în perioada cea mai dificilă), timp de vreo jumătate de an, încă și mai tînărul Radu Preda.

Profesorul, scriitorul și fostul deținut politic Marcel Petrișor (n. 1930) a fost însă, mai tot timpul, „vioara întîi” în această veghe asistențială. Îl cunoștea pe „nea Petrache” încă din tinerețe, au trecut amîndoi prin temnițele comuniste [1] și i-a rămas aproape pînă la punerea în mormînt (decembrie 1991, nu mult după ce împlinise 89 de ani [2]). Prin el l-am cunoscut și eu pe Țuțea, pe care l-am întîlnit de fiecare dată fie în garsoniera din Șipotul Fîntînilor, fie în primitoarea casă a soților Dana și Marcel Petrișor din Intrarea Știrbei Vodă.

Așadar, ții în mînă, cititorule, o carte scrisă de unul dintre oamenii care i-au fost cei mai apropiați și care i-a vegheat cu răbdătoare iubire ultimii ani de viață. După Jurnalul cu Petre Țuțea al teologului Radu Preda, cartea de față – cu textul lui Marcel Petrișor și cu trei  texte ale lui Petre Țuțea însuși – este cea mai vie și mai autentică evocare a „țăranului imperial” care a murit „chiriaș la stat” în garsoniera „paideică” din coasta Cișmigiului [3]…

***

Mai mult, mai puțin sau deloc înțeles, pe Petre Ţuţea (6 octombrie 1902 – 3 decembrie 1991), acest „Socrate al românilor”, cum i-au spus unii, sau acest „ţăran imperial”, cum i-au spus alţii, lumea românească postcomunistă îl mai păstrează în memorie ca pe legenda vie a anilor 1990-91. Poate că el şi părintele Stăniloae – amîndoi trecuţi prin temniţe, în calea lor spre Rai – au fost, aici acasă, ultimii mari interbelici în viaţă. Dar marele teolog era în primul rînd om de condei, nespectaculos în agora, pe cînd Petre Ţuţea a fost prin excelenţă un geniu al oralităţii, un om-spectacol, care-i fascina chiar şi pe cei care nu înţelegeau mai nimic din ce spunea („Nu pricep, dar e grozav!” – ar fi exclamat, în închisoare, un ţăran care se înghesuia să-i asculte peroraţiile).

Lui nea Petrache nu-i plăcea să i se spună filosof: el, care-l citise pe Kant din scoarţă-n scoarţă, îi socotea pe filosofi, ca şi bătrînul Tertullian, nişte „patriarhi ai ereticilor” [4]. Ei dizolvaseră cîndva Olimpul, iar acum stau să dizolve şi Taborul: se substituie constant, cu orgoliul lor „autonom”, zeilor/Zeului, relativizează adevărurile de credinţă, prefac în viciu nevoia întrebării. Paradigmei Căutătorului (filosoful, ca şi omul de ştiinţă – care, zicea el, nu-i decît „filosoful căzut în empirie”) îi opunea cu ostentaţie paradigma Misticului (omul religios, întruchipat suprem în omul creştin – cruciatul Adevărului revelat).

Creştinismul, „nebunia Crucii”, sfidează biata noastră raţiune autonomă, logica noastră formală, pragmatismul nostru empiric. Dar ce e, pînă la urmă, creştinismul, domnule Ţuţea? Păi uite, îţi răspund cu Chesterton: să crezi ceea ce nu este de crezut, să nădăjduieşti ceea ce nu este de nădăjduit, să iubeşti ceea ce nu este de iubit! „Rezolvarea dumnezeiască a problemei lui Iov”, zicea Nae Ionescu, dascălul mărturisit al lui Petre Ţuţea.

Vindecat repede de stîngismele primei tinereţi [5], Petre Ţuţea şi-a asumat crucea şi a trecut cu ea prin toate bolgiile veacului. Crucii şi Neamului le era recunoscător că îi făcuseră onoarea să sufere pentru ele în temniţele comuniste [6]. Între Dumnezeu şi Neamul meu... [7]

Dar neamul acesta îl binemerită, oare, pe cît l-a fost el iubit? E posteritatea lui Petre Ţuţea vie, cuviincioasă, creatoare? Cînd să-l îngroape în cimitirul satului natal, au constatat că sicriul era mai mic decît trupul neînsufleţit, iar groapa era mai mică decît sicriul! Cînd să fie sărbătorit la centenarul naşterii, în octombrie 2002, tot la Boteni, i s-a dezvelit solemn numai soclul, pentru că bustul… nu era gata [8]!

Cartea de față – cu care autorul își împlinește o datorie de suflet – încearcă să netezească, fără lungimi și fără ditirambi, calea unei posterități mai bune, pe care Petre Țuțea, „sacerdotul fără parohie”, o merită cu prisosință – și care ne obligă pe toți cei care l-am cunoscut.

Răzvan CODRESCU   

[1] Petre Țuțea a fost închis între 1948 și 1953, apoi între 1956 și 1964. Marcel Petrișor a fost închis din 1952 pînă în 1964 (cu o întrerupere de doar cîteva luni, din primăvara în toamna lui 1956).

[2] Nu i-a fost dat să se îngroape la Blaj, cum pretinsese la un moment dat că și-ar fi dorit, „ca să pun de acord rasa cu religia”, ci la Boteni, în satul natal (unde i-au ridicat în urmă și o statuie, care... nu seamănă deloc cu el).

[3] A sperat pînă la moarte ca Emil Cioran (pe care-l ţinea de prieten apropiat, chiar dacă-l ştia „certat cu Sfîntul Apostol Pavel”) să-l ajute cu garsoniera de lîngă Cişmigiu în care şi-a petrecut ultimele decenii de viaţă, dar pînă la urmă i-a fost dat să moară „chiriaş la stat”. Moşia lui spirituală a fost însă mai presus de vremuri, iar pe ea a fost şi rămîne de-a pururi stăpîn...

[4] A se vedea, în „Anexele” acestui volum, textul intitulat „Despre filosofi și filosofie”.

[5] Cînd trecuse chiar printr-o fază marxistă, cot la cot cu Petre Pandrea (cel rămas pînă la capăt, chiar şi în timpul experienţei penitenciare, „tovarăşul de drum” al comuniştilor). Mai tîrziu se acoperea cu celebra formulă: „Cine nu-i comunist pînă la 30 de ani, ăla nu are inimă; cine-i comunist după 30 de ani, ăla nu are minte”.

[6] Mai ales la Aiud.

[7] Este şi titlul celei mai populare cărţi apărute sub semnătura lui Petre Ţuţea după decembrie ’89 (culegere eteroclită de interviuri şi eseuri, îngrijită de Gabriel Klimowicz şi prefaţată de Marian Munteanu, co-editată de Fundaţia Anastasia şi Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992).

[8] Iar cînd a fost în sfîrşit gata, mai toată lumea a căzut de acord că mai bine n-ar fi fost gata niciodată!