RIDENDO CASTIGAT MORES (XXVI)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe...

CUM SE CÎŞTIGĂ 

12.000 DE EURO PE LUNĂ

ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN...

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CIII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

2004

PĂCATUL LUI ONAN

Răspunzînd provocărilor tot mai insidioase ale lumii de azi şi mobilizînd lămuritor întreaga tradiţie şi sensibilitate morală şi duhovnicească a Ortodoxiei, Editura Christiana a publicat în ultimii ani un triptic teologic privitor la temeiurile şi menirea sexualităţii, abordînd complexa ei problematică din trei perspective conjugate: cea a unui ortodox laic (Răzvan Codrescu, Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală, 2002), cea a unui preot de mir (francezul Marc-Antoine Costa de Beauregard, Teologia sexualităţii. Heterosexualitatea şi homosexualitatea din perspectivă creştină, 2004) şi cea a unui călugăr (Daniel Cornea, Sexualitatea. O privire din tinda Bisericii, 2004, ieşită de sub tipar chiar luna trecută şi constituind totdeodată debutul editorial al autorului). Ni se restituie astfel, în polemică deschisă cu smintelile contemporane, icoana dumnezeiască a umanului, în care firescul şi suprafirescul sînt două feţe ale aceleiaşi taine mîntuitoare, consfinţite teandric în Iisus Hristos, Domnul Vieţii şi al Învierii.

Micul eseu al tînărului monah Daniel Cornea [de la Tarcău], viu, realist şi admirabil esenţializat, constituie efectiv un model de abordare ortodoxă destresată a unei problematici adeseori ocolite cu falsă pudoare, sau abordate şablonard şi desuet, de teologii noştri mai vîrstnici. Semnalînd apariţia cărţii, reproducem aici, cu îngăduinţa autorului, unul dintre capitole (“Păcatul lui Onan”, pp. 79-84), ca pe o provocare la lectura ei integrală (din care mai ales tinerii vor putea trage mult folos, în măsura în care nu le este indiferentă, pe traseul firesc al împlinirii “în lume”, raportarea la credinţă şi la propria lor consistenţă moral-duhovnicească). În legătură cu subtitlul cărţii (“O privire din tinda Bisericii”), merită reţinută frumoasa lămurire auctorială din fruntea acesteia (p. 7): “«Membrană» ce stră­ju­ieşte veci­nătatea plină de promisiuni şi riscuri a Bisericii cu lumea, tinda este prin excelen­ţă un interval al pocăin­ţei. Pocăinţă ne­cesară celor din lume ca să înainteze că­tre Bise­rică, iar celor căzuţi din Biserică pen­tru ca să i se poată ală­tura din nou. Tinda este loc al opţiunii şi al unei pri­me purifi­cări. Prin tin­dă, lucrurile lumii pri­vesc către Bise­rică şi ia­răşi prin tindă Biserica îşi deschide larg braţele într-un elan cos­mic, in­te­grator. În fine, tinda este locul ieşirii către lume, ieşire care poate fi «a lui Iuda» («Şi era noapte...»), a tînărului bogat, ori ieşirea cea binecuvîn­tată, cea în pace”.

Ilustraţia de pe coperta reprodusă alăturat îi reprezintă pe protopărinţii Adam şi Eva şi este un detaliu dintr-o Pogorîre la iad (Anastasis) bizantină de secol XII. (R. C.) 

Există un interes particular pe care teologii contemporani îl acordă unui subiect ajuns în ulti­mul timp nelipsit din agenda ori­cărei întîlniri la vîrf dintre discursul bise­ri­cesc şi cel secular: bio­etica. Preocupări dintre cele mai diverse şi oarecum neaştep­tate îi fac pe responsabilii Tradiţiei să isco­dească îngri­jorat noile achiziţii ale tehno­logiilor genetice. Propensiunea noastră mora­lă se simte invitată să-şi dezlănţuie vehemenţele într-un spaţiu de stringentă nou­tate, ce reclamă grab­nice elaborări etico-teo­lo­gice.

Paradoxal însă, în tot acest timp se ta­ce chitic (ori cu vagi aluzii ocolitoare) cu pri­vire la un fe­nomen care a ieşit demult dintre copertele tra­tatelor de etică, invadînd practic viaţa cotidiană. Ba mai mult, am pu­tea spune, producînd deja metastaze gene­rali­za­te: contracepţia.

Ciudăţenia este că grija pentru forma­rea şi destinul embrionului (vezi intermi­na­bi­lele discuţii privitoare la clonare, celulele su­şă, fecundarea in vitro etc.) se fereşte obstinat să-şi ia în discuţie pre­misa elementară, anu­me dacă evenimentul numit embrion are sau nu totuşi loc.

Privită din unghiul specific al atmos­ferei bi­sericeşti, chestiunea este şi mai puţin nostimă. Deşi canoanele stipulează explicit îndepărtarea de la comuniune (afurisirea) a celor ce practică anti­con­cepţia, un fel de acord tacit s-a instalat între cle­rici şi pon­derea statistică a laicatului, astfel încît cei dintîi să nu le spună “credincioşilor” despre contra­cepţie, iar cei din urmă să nu întrebe. Motivul real al acestei situaţii este ur­măto­rul: în momentul în care o mare parte din clerici ar înceta să-şi mintă frumos eno­riaşii, există riscul ca numărul “contribua­bililor” să scadă sever, cu consecinţe nu doar economice, ci şi de imagine. Marşul tri­umfal al Ortodoxiei naţionale s-ar vedea re­dus ast­fel la adevăratele lui dimensiuni, pre­cizate de Mîntuitorul Însuşi: acelea de “tur­mă mică”…

De ce însă atîta înverşunare împotriva unui comportament care în vocabularul sexu­alităţii con­temporane a devenit aproape sino­nim cu bunul simţ? Asta în condiţiile în care a face toţi copiii este privită ca o ade­varată enormitate... Ei bine, ne place sau nu, avem de-a face cu o în­verşunare a lui Dumnezeu Însuşi, fapt do­vedit de capitolul 38 din cartea Facerii.

Înaintea altor consideraţii, trebuie să remar­căm situarea neobişnuită a istorisirii numită “Iuda şi Tamar” în miezul unei alte relatări, de mult mai mare anvergură, şi cu care, aparent, nu are nici în clin nici în mînec. Ce anume l-a motivat pe autorul cărţii Facerii să curme firul epic al dramei lui Iosif şi a fraţilor săi, pentru a insera acest episod pe care dacă l-am numi “prozaic” ar însemna că folosim un eufemism?

Dar să consemnăm mai întîi faptele: “Apoi Iuda a luat pentru Ir, întîiul născut al său, o femeie cu numele Tamar. Dar Ir, în­tîiul născut al lui Iuda, a fost rău înaintea Domnului şi de aceea l-a omorît Domnul. Atunci a zis Iuda catre Onan: «Intră la femeia fratelui tău, însoară-te cu ea, în puterea levi­ratului, şi ridică urmaşi fratelui tău!». Ştiind însă Onan că nu vor fi urmaşii ai lui, cînd intră la fe­meia fratelui său el vărsă sămînţa jos, ca să nu ridice urmaşi fratelui său. Ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu şi l-a omorît şi pe acesta”.

Ce făcea aşadar Onan? Contrar unei confuzii adînc şi voit înrădăcinate, Onan nu se masturba, ci practica una dintre cele mai ru­dimentare metode contraceptive, pe care “specialiştii” contemporani o numesc cu em­fază coitus interruptus.

Că Dumnezeu dezaprobă acest com­porta­ment rămîne scris negru pe alb şi ni­meni nu o va putea contesta în vecii vecilor. Motivul pentru care contracepţia este un rău înaintea lui Dumne­zeu rămîne însă, pentru moment, ascuns. Evident, există un argument uşor de invocat şi “bun la toate”: contracepţia este împotriva firii. Nu trebuie să uităm însă că multe din cele ome­neşti sînt împotriva firii (ori în răspărul ei) şi nu toate sînt în mod necesar rele înaintea lui Dumne­zeu. Altul trebuie să fie adevăratul motiv, incom­parabil mai greu, mai bogat în sem­nificaţii.

“Ştiind însă Onan că nu vor fi urmaşii ai lui …” – această formulare izbitor de pa­ra­doxală ope­rează în fapt o deschidere incisivă către misterul abisal al genealogiei omeneşti. În continuarea cap. 38 al Facerii, Iuda îi pro­mite Tamarei să o dea de soţie ultimului său născut, Şela. Îşi calcă apoi promisiunea, fapt ce o impinge pe aceasta să “fure” sămînţa cea binecuvîntată, făcînd uz de o salva­toare şi dumnezeiască şiretenie.

După acest “pasager” şi “insignifiant” epi­sod al Vechiului Testament, numele Ta­marei apare de data aceasta în versetul al treilea din primul capitol al Noului Testa­ment, Cartea neamului lui Iisus Hristos, ză­mislirea, numele şi naşterea: “Cartea neamu­lui lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii lui; Iuda a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar…”. Lăsînd la o parte faptul că Tamar şi Rut sînt singurele femei care s-au învrednicit să figu­reze alături de Maria într-o genealogie preocupată de ascendenţa pe linie strict pa­ternă, adevărata revelaţie o constituie impor­tanţa covîrşitoare a nea­mului care traver­sează sămînţa omenească de-a lungul gene­raţiilor. Intuiţia fundamentală a lui Onan este aceea că urmaşii săi biologici aveau să fie verigi ale neamului lui Iisus Hristos, căruia el alege să I se pună de-a curmezişul. Împotrivirea lui Onan ţinteşte, aşadar, nu perpetuarea speciei omeneşti, ci Întru­pa­rea Fiului lui Dumnezeu! În această perspectivă, contracepţia, de orice natură ar fi ea, dobîndeşte o dublă co­no­taţie: stri­carea firii pe de o parte, dar mai ales potrivnicie faţă de voia lui Dumnezeu.

Cea dintîi şi cea mai mare reper­cu­si­une pe care contracepţia o are asupra firii este subminarea substratului fiziologic al se­xualităţii, cu o primă consecinţă, deterio­ra­rea severă a calităţii actului sexual. Este un ade­văr elementar asupra căruia se tace mîlc: procesele energetice ce stau la baza fu­ziunii erotice se sprijină pe o infrastructură nu doar somatică (penis, vagin), ci şi fiziologică. Per­tur­barea traseelor fiziologice, fie mecanică (prezerva­tiv, ste­rilet), fie chimică sau de altă natură [1], va duce în scurt timp la o pertur­bare a mecanismelor energe­tice. Extazul se aplatizează, devine con­damnat la statutul de simplă rutină, de or­gasm. Partenerii încetează practic să simtă „cine ştie ce mare lucru”, iar dacă dorinţa lor maschează pentru moment lip­sa, pe termen lung nu va reuşi totuşi să o com­pen­seze. Nici o proteză nu va putea de aici inainte să în­locuiască picioarele rupte ale sexualităţii, atîta timp cît cei doi nu-şi vor pune problema tă­mă­duirii!

Cît priveşte celălalt aspect al păcatului onaniei (cum îl numeşte Pravila, în acord cu epi­sodul biblic), omul nu poate să planifice iconomia lui Dumnezeu, ci doar să i se împo­trivească. Feme­ia nu poate, aşa cum afirmă Olivier Clément, să-şi controleze fertilitatea [2], ci doar cel mult să o reprime, iar tîlcul acestui comportament nefiresc este unul singur: un nu răs­picat voii lui Dumnezeu.

Monahul Daniel Cornea

[1] Asemenea şi “metoda calendarului”; chiar dacă ea nu “faultează”, ci numai “fentează” firea, rezultatul este ace­laşi: nu se întîlneşte cu ea, nu o asumă, cu atît mai puţin nu o trans­figurează.

[2] “... femeia este stăpînă pe propria sa fecunditate...” (Olivier Clément, Tru­pul slavei şi al morţii, Editura Chris­tiana, Bucureşti 1996, p. 91).

* Monahul Daniel Cornea, “Păcatul lui Onan”, în Puncte cardinale, anul XIV, nr. 11/167, noiembrie 2004, p. 15.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – “In memoriam: Horia Bernea”, “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – “Europa lui Hristos” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – “Ziua judecăţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – “Interviu cu istoricul Neagu Djuvara” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – “Elitele şi partidele politice” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – “Revolta «omului recent»” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – “Naţionalism şi democraţie” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – “Perversiunea naţional-comunistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – “Isteria antifascistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – “Moştenirile lui Horia Bernea” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – “Veşti triste din Spania” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – “Mai bine prea tîrziu decît niciodată!” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – “Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – “Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – “Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – “Cultul monştrilor” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – “Nu-i pace sub măslini...” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – “Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – “De la vulgaritate la perversiune” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – “Dimensiunea cosmică a dorului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – “Călătorie în «buricul pămîntului»” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – “Taina fratelui” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XC) – “Conceptul de medicină creştină” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – “Cazul Paulescu văzut cu ochii altora” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – “Political correctness?” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – “Tîlcuirea patristică a Psalmului 50” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – “Un clown pentru Nobel?” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – “Chilia isihastului în lume” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – “Paul Goma «antisemit»?” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – “Catedrala Mîntuirii Neamului...” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – “Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – “August roşu: circ fără pîine” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (C) – “«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CI) – “Erosul care mişcă lumile” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CII) – “Sfinţita rugăciune” (2004)

CANCERUL: O CĂLĂTORIE PRIN URECHILE ACULUI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

LA EDITURA

«LUMEA CREDINŢEI»

A APĂRUT DE CURÎND

Pentru o mai bună lămurire asupra cărţii, reproduc aici, cu îngăduinţa autorului, postfaţa semnată de d-l dr. Pavel Chirilă.

Medicul tratează, 

Dumnezeu vindecă

De-a lungul ultimilor ani, cancerul a devenit o boală tot mai perfidă, atacîndu-şi victimele prin mijloacele cele mai înşelătoare. Întîi se infiltrează în corp, apoi îşi face loc în suflet, sădind frică şi deznǎdejde. Mii de victime nevinovate au căzut şi cad zilnic pe acest cîmp de bătălie, răpuse de "gloanţele" unei boli care ştie să atace "diplomatic".

Cancerul este, fără îndoială, o boală modernă, cu o frecvenţă care creşte vertiginos în epoca noastră. Deşi cancerul a fost menţionat şi în scrierile antice, el era considerat pe atunci doar o boală rară. Acest început de secol l-a plasat însă pe locul al doilea ca indicator de mortalitate, după cel al bolilor de inimă.

Din păcate, în România, situaţia este şi mai gravă, cancerul provocînd cea mai mare rată de mortalitate dintre toate ţările europene.

Cancerul nu este doar o boală gravă, ci şi una înşelătoare, păcălindu-ne la fiecare pas prin modul său de acţiune:

• cancerul nu are niciodată o cauză unică;

• cancerul nu are o cauză precisă – mai multe cauze, biologice şi spirituale, se pot asocia pentru a declanşa cancerul;

• evoluţia cancerului este inconstantă – poate dura de la cîteva luni la cîţiva ani sau poate conduce imediat la deces sau la vindecare;

• boala evoluează diferit de la un bolnav la altul, chiar dacă forma clinicǎ, stadiul, parcursul şi tratamentul sînt aceleaşi;

• evoluţia cancerului este lentă, cu recăderi numeroase pe parcurs – este o boală subacută sau cronică;

• statisticile nu ne oferă un răspuns clar, din cauza evoluţiei îndelungate a bolii – de aceea şi evaluările se exprimă prin rata de supravieţuire (peste 5 sau 10 ani), nu prin termeni ca "vindecare" sau "staţionare";

• oncologia clasică, din păcate, s-a aplicat prea puţin asupra stilului de viaţă al bolnavului, adică tocmai asupra factorului care determină diferenţele evolutive notabile între bolnavi.  

Conform tratatului de oncologie al lui Vincent De Vita [1], pe plan mondial în anul 2008, s-au înregistrat 12,7 milioane de cazuri noi cu cancer, din care 5,6 milioane în ţările dezvoltate şi 7,1 milioane în ţările nedezvoltate sau subdezvoltate. Numărul de decese înregistrate în acelaşi an este de 7,6 milioane cazuri, din care 2,8 milioane în ţările dezvoltate şi 4,8 milioane în ţările subdezvoltate. Prognoza pentru 2030 nu este nici ea prea încurajatoare: 21,4 milioane de cazuri noi, cu 13,2 milioane decese. Situaţia e chiar mai tragică decît în cazul unei epidemii, căci aceasta apare o dată la cîţiva ani şi durează o perioadă scurtă de timp, pe cînd cancerul este o boală endemică, cu o mare răspîndire în masă, care se manifestă continuu şi în ascensiune.

*

Conceptul de medicină creştină [2] acordă no­ţiunii de sănătate un alt sens decît conceptul laic: sănătatea este o stare sau – mai bine-zis – un fenomen dinamic şi elastic, în care se con­sumă existenţa trupului şi sufletului deopotrivă.

Sănătatea fiinţei umane cere îndeplinirea a trei con­diţii: sănătatea trupului, sănătatea sufletului şi relaţia armonică dintre ele.

Sănătatea trupului şi a sufletului se influenţează, se susţin reciproc, dar statutul de om sănătos îl conferă sta­rea sufletului; paradoxal, există situaţii cînd o suferinţă trupească devine un factor terapeutic important pentru do­bîndirea sau redobîndirea sufletului; astfel se confirmă sen­sul mîntuitor al suferinţei, al crucii.

Dacă o persoană are o boală trupească – chiar in­cu­rabilă –, dar sufletul său este curat, Îl caută pe Dumnezeu şi îşi doreşte mîntuirea, noi numim acea persoană sănătoasă.

Sfinţii Părinţi spun că sănătatea trupului nu-l poate împiedica pe om să ajungă în gheenă şi nu este suficientă pentru a dobîndi Împărăţia.

Sănătatea integrală, ideală, este starea de perfectă armonie a făpturii în rai, cînd omul nu a resimţit nici o suferinţă, avînd o comuniune deplină cu Dumnezeu-Cre­a­torul şi şansa vieţii veşnice prin ascultarea de El. Acest prototip al sănătăţii desăvîrşite s-a pierdut la că­de­rea protopărinţilor.

Sănătatea este în acelaşi timp şi o stare du­hov­ni­ceas­că specială, care îţi cere imperios, printr-un îndemn lă­untric, să-I mulţumeşti lui Dumnezeu în fiecare clipă pen­tru faptul de a fi sănătos.

La starea de perfectă sănătate omul aspiră lucrîndu-şi propria mîntuire în mersul lui spre Împărăţie. Decisivă în această lucrare este starea sufletului, căci trupul este vindecabil sau nevindecabil, însă sufletul este, hotărît, în orice clipă vindecabil.

În conceptul de medicină creştină definiţia bolii se sprijină pe cinci criterii: lezarea anatomică a trupului; afectarea funcţiei mădularelor; dezechilibrul anatomo-funcţional al organismului, respectiv stricarea relaţiei trup-suflet; vicierea sufletului; slăbirea, afectarea sau pierderea relaţiei conştiente cu Dumnezeu.

Prin cădere, trupul a devenit stricăcios, degra­da­bil, deci bolnav. Prin Adam (adică prin căderea lui) am de­venit îmbolnăvibili, iar prin traseul personal al vieţii de­venim bolnavi.

Tratatele de medicină laică vorbesc, de regulă, des­pre cauzele bolilor, dar numai despre cauzele biologice, fi­zi­ce, chimice, climatice, microbiologice, alimentare – cel mult despre unele cauze psihologice (stresul, su­pra­so­li­ci­ta­rea), pe cînd medicina creştină nu poate con­ce­pe eva­luarea unui bolnav sau a unei boli fără a lua în con­si­de­rare cauzele spirituale.

Or, semnificaţia bolilor este profundă şi se identifică cu semnificaţia crucii. Creştineşte vorbind, bolile apar din cauzele cele mai felurite: din cauza păcatelor; ca profilaxie a trufiei; pentru ca să se arate prin evoluţia lor minunile lui Dumnezeu; din cauza necredinţei; pentru încercarea credinţei; ca semne premergătoare celei de-a doua veniri; cînd se rosteşte o veste rea; cînd omul păcătuieşte din nou după vindecare; dacă luăm Sfînta Împărtăşanie cu nevrednicie. 

Un trup neîntreg sau o funcţie trupească alterată îi scade omului puterea, îi afectează frumuseţea, îi pune în di­ficultate relaţia cu ceilalţi.

Boala sufletului este complexă; ea reprezintă, de fapt, necredinţa sau hotărîrea sufletului de a se depărta de Dumnezeu, cu tot ce decurge din aceasta. Exprimarea unui suflet bolnav se vădeşte în trăirea unei vieţi vicioase. Profilaxia păcatului înseamnă în acelaşi timp şi pro­fi­laxia bolii.

Întotdeauna există o complementaritate între sufe­rin­ţa trupului şi a sufletului: unul suferă pentru sau/şi din ca­uza celuilalt.

Sfîntul Ioan Scărarul spune că atunci cînd "văpaia neprihănirii a pus capăt celeilalte văpăi", trupul "nu se mai îmbolnăveşte oricum". El vede în cauzele spirituale ale bolilor două trepte: "există o boală pentru curăţirea de pă­ca­te şi există o alta pentru smerirea cugetului".

Avva Dorotei, citîndu-l pe Sfîntul Vasile cel Mare, compară boa­la cu întunericul, ea apărînd acolo unde lipseşte lumina.

Sfîntul Isaac Sirul vede şi o altă semnificaţie a bo­lii: încercarea şi lupta noastră de a rămîne neclintiţi pe calea dreptăţii; el ne aminteşte că proorocii, apostolii şi ceilalţi sfinţi de dragul acestei căi au răbdat necazuri "fie de la oameni, fie de la draci, fie de la trup". Acelaşi sfînt vede în recidiva unor boli şi faptul că pentru vindecarea cea dintîi ne asumăm noi un merit, în loc să-I mulţumim lui Dumnezeu.

Boala te poate ajuta să vezi că izvorul vieţii este Dumnezeu. Principiul suprem al medicinii creştine este acesta: Medicul tratează, Dumnezeu vindecă. În Psalmul 102 Dumnezeu este numit "Cel ce vindecă toate bolile tale". Iar Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii, este Vindecătorul prin excelenţă: "doctorul sufletelor şi trupurilor noastre", cum Îl numim şi Îl chemăm în rugăciune.

*

Autoarea cărţii de faţă, în lupta ei cu cea mai temută boală a lumii moderne, aduce o emoţionantă şi pilduitoare mărturie, din "viul vieţii", nu fără sentimentul că trăieşte o perpetuă minune, despre şansa dată omului de Dumnezeu de a birui boala (şi răul în genere) prin credinţă şi rugăciune. Totul este cu putinţă prin apelul hotărît la Dumnezeu, la Maica Domnului şi la sfinţii care mijlocesc pentru noi în ceruri [3], cu condiţia smeritei nevoinţe şi a unei bune îndrumări duhovniceşti. Pe de o parte, medicul şi duhovnicul nu se exclud, ci se complinesc. Pe de altă parte, medicul face cît poate, dar Dumnezeu poate infinit mai mult, lucrînd adeseori chiar prin medic, dar şi în orice alt chip. Mila Domnului e o ofertă permanentă, la îndemîna oricui, dar, din păcate, mulţi oameni de azi s-au obişnuit să o ignore, aşa cum îşi ignoră şi propriul suflet, reducînd viaţa la cele lumeşti şi la cele trupeşti.

Autoarea acestei cărţi, din propria şi deloc uşoara sa experienţă, trecută "prin urechile acului", a înţeles esenţialul, pe care s-a străduit, cu har, să-l împărtăşească şi altora: nici cancerul, nici vreo altă boală trupească nu se află neapărat sub semnul incurabilului, ci "la Dumnezeu toate sînt cu putinţă". Medicina – limitată, ca toate lucrurile omeneşti – nu trebuie desconsiderată, ci complinită prin recursul cu bună încredinţare la "ajutoarele de Sus". Cine are urechi de auzit, să audă!

Dr. Pavel Chirilă

(Asociaţia Christiana)

[1] Vincent T. De Vita Jr şi colab., Cancer. Principles & Practice of Oncology, Ed. Walters Kluwer, 2011, pp. 242-259.

[2] Cf., între altele, Dr. Pavel Chirilă, Pr. Mihai Valică, Spitalul creştin. Introducere în medicina pastorală, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004 (reed. 2009), mai ales pp. 5-23.

[3] Se pot aduna, bunăoară, mii de mărturii ale unor bolnavi de cancer vindecaţi de Dumnezeu în urma apelului lor la rugăciunile mijlocitoare ale Sfîntului Nectarie al Eghinei, numit şi Taumaturgul (Vindecătorul), cu moaşte în biserica Mănăstirii Radu-Vodă din Bucureşti. Multe cazuri au fost relatate chiar în revista Lumea Credinţei, care-şi îndeplineşte admirabil, de 10 ani încoace, menirea de oglindă a vieţii noastre creştine şi de bun sfetnic – atît pentru cei sănătoşi, cît şi pentru cei bolnavi.

Autoarea cărţii, la apa Iordanului

SCURTE LĂMURIRI DESPRE POMENIREA MORŢILOR

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Pentru că sîmbăta aceasta sînt "Moşii de iarnă" (zi consacrată de pomenire a celor adormiţi întru Domnul), iar pe an ce trece tradiţiile noastre tind să devină tot mai inerţiale şi mai aproximative, m-am gîndit că poate unora le-ar fi de folos să postez aici cîteva scurte lămuriri privitoare la parastase şi, în general, la pomenirile şi rugăciunile pentru cei adormiţi, după rînduiala noastră ortodoxă. (R. C.)

În fond, ce este parastasul?

Parastas vine dintr-un cuvînt grecesc, παρίστημι, care însemnează a sta alături. Însă nu în sensul de a ocupa o poziţie prin a se da în lături, ci, dimpotrivă, în sensul de a fi acolo cu atitudinea celui care zice adsum, a celui care, efectiv, vine alături.

Parastasul este o slujbă prin care cei vii cu trupul se roagă pentru cei care au murit trupului. Iar din pricină că nu este şi nu a fost nicicînd un om fără păcat (în afară de Hristos-Omul) şi pentru că măsura mîntuirii nu o ştie decît Dumnezeu, noi, de aici, avem a ne ruga pentru mîntuirea oricui dintre cei care sînt deja dincolo.

Rugăciunile pentru cei morţi, rugăciuni particulare sau rituale, sînt un ajutor mare pentru sufletele celor trecuţi din lumea aceasta, iar dragostea celor care se roagă sporeşte efectul mistic al parastasului. Aşa încît, la parastas nu coliva ori lumînarea sînt esenţale, deşi foarte trebuincioase, ci participarea, chiar dacă, la limită, ca şi în cazul liturghiei, prezenţa unei singure persoane şi prezenţa preotului sînt îndeajuns pentru săvîrşire.

Participarea nu va să zică plătirea preotului ori organizarea pomenilor, deşi au şi acestea rostul lor, ci participarea înseamnă împreună-slujirea celor care sînt prezenţi la parastas, care sînt alături, în comuniune mistică.

De altfel, parastasul are, dintre slujbe, cea mai elocventă imagine pentru darul preoţiei universale participative, întrucît, spre sfîrşitul rînduielii, toţi cei de faţă intră, împreună cu preotul, în încercuirea simbolică a unui explicit şi dinamic contact mistic în jurul colivei sau, în Ardeal, în jurul colacului (paosului). Căci întîlnirea celor chemaţi, mediul în care Duhul lucrează deopotrivă pentru cei morţi şi pentru cei vii, este o combinaţie inseparabilă a preoţiei sacramentale şi a preoţiei universale - cu alte cuvinte, a preotului şi a creştinilor nehirotoniţi.

Mai mult, parastasul nu-i o slujbă pe care preotul să o facă "din oficiu", cum s-ar putea spune despre o parte dintre celelalte alte slujbe, ci parastasul ţine de iniţiativa participanţilor. Aşadar, se poate spune că a fi alături e începutul şi sfîrşitul parastasului.

Fireşte că, aşa cum e loc de alunecare în toate cele, şi aici e loc de superstiţie şi de proastă înţelegere. Dar eşecurile de acest tip nu sînt decît excepţii care nu pot infirma regula, indiferent de numărul lor şi indiferent de cît de acut sînt percepute de cei din exterior. Căci cele rele din periferia celor bune sînt astăzi, ca să zic aşa, văzute enorm şi simţite monstruos. Şi asta pentru că se manifestă un recul al raţionalismului, sau poate chiar al materialismului (mai degrabă ne-marxist, dar cu siguranţă nu întru totul), recul împotriva credinţei religioase în general şi împotriva creştinismului în special, care devoalează cu asupra de măsură toate neajunsurile, formale ori nu, din tinda Bisericii.

Bineînţeles, un parastas poate fi făcut în orice loc, nefiind cu nimic mai presus parastasul slujit în proximitatea mormîntului faţă de cel de la sute de kilometri distanţă sau de pe alt continent...

Lucian D. Popescu [1]

 

"Adormiţi", nu "morţi"...

Sîntem datori a ne ruga şi pentru toţi fraţii noş­tri întru Hristos mutaţi din această viaţă. Ră­posaţii nu sînt nimiciţi; sufletele lor se află în locul rîn­duit de Dumnezeu, şi acolo aşteaptă învierea cea de obşte, adică acea zi cînd toţi răposaţii vor în­via, ca şi cum se vor trezi din somn, şi vor primi fie Îm­pă­răţia cerească, gătită drepţilor, fie munca de veci, rîn­du­ită păcă­toşilor. De aceea, pe cei plecaţi dintre noi îi numim "ador­miţi", nu "morţi". Noi, creştinii, dorim ca toţi fraţii noştri în Hris­tos şi toţi oamenii să primească cereasca Împărăţie, dar mai cu seamă dorim să ne întîlnim în cereasca Împărăţie cu cei ce ne-au fost apropiaţi aici, pe pămînt, cu rudele noastre iubite sau cu prietenii, cu învăţătorii sau cu binefăcătorii noştri. De aceea, mai cu ­o­sebire ne rugăm pentru ei, numindu-i "cei mai dinainte adormiţi, fraţii noştri întru Hristos". [...]

Odihneşte, Doamne Dumnezeule, sufletele adormiţilor robilor Tăi, ale rudelor şi făcătorilor mei de bine, şi ale tuturor drept­măritorilor creştini, iartă-le lor toate greşalele cele cu vo­ie şi cele fără de voie, şi le dăruieşte lor cereasca Îm­părăţie.

Cu Sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici sus­pin, ci viaţă fără de sfîrşit.

În aceste rugăciuni, Îl rugăm pe Domnul să arate ador­miţilor bunăvoinţa Sa şi să le dea lor odih­nă cu Sfin­ţii. Pe răposaţi îi numim "adormiţi", după cum am arătat, pen­tru că morţii nu "au trecut în nefiinţă", cum necreştineşte se spu­ne adesea, ci su­fletele lor vieţuiesc în lo­cul rînduit lor de Dum­nezeu, aş­teptînd vremea cînd toţi morţii vor în­via, iar sufletele se vor îm­preuna ia­răşi cu trupurile lor.

Pomenind ru­dele răpo­sa­te şi pe cei ce ne-au făcut bine, cerem pentru ei, ca şi pentru toţi creştinii, 1) să le ierte Domnul Dumnezeu păcatele săvîrşite cu voie sau fără de voie, pînă în ceasul morţii lor, şi 2) să le facă lor loc în Împărăţia Sa cerească, unde veşnicesc toţi Sfinţii şi unde nu-i mîhnire, nici vreun alt rău care să-i atingă, ci petrecere nesfîrşită în Domnul Iisus Hristos.

Mitropolitul Gurie Grosu [2]

Rînduieli liturgice postînmormîntare,

obiceiuri, superstiții și simbolismul lor

„Dragostea lui Dumnezeu nu se supune nici unei legi, dacă sufletul Îl cere şi Îl vrea pe Dumnezeu. Mila Lui este nemăsurată. Acesta este sensul pe care îl au rugăciunile şi parastasele” (Nikos A. Matsoukas). Parastasul sau pomenirea celor adormiţi face parte din structura Liturghiei şi simbolizează comuniunea dintre cei vii şi cei morţi într-un singur trup eclesial.

Despre parastasele anuale, face referire Sfîntul Grigorie Teologul în cuvîntul pe care l-a rostit la înmormîntarea fratelui său Chesarie: „Pe unele le-am dat şi pe altele le vom da prin cinstirile şi pomenirile ce le oferim anual”.

În pomenirile la trei, la nouă şi la patruzeci de zile, Sfîntul Simeon al Tesalonicului vede alt simbolism:  „Pomenirea la trei zile se săvîrşeşte pentru cel adormit deoarece omul şi-a luat fiinţa prin Sfînta Treime şi deoarece mutându-se, trebuie să se preschimbe şi să se arate în vechea lui frumuseţe în care a fost îmbrăcat înainte de călcarea poruncii sau poate în una şi mai frumoasă. Cea de la nouă zile, pentru ca duhul acestuia fără de trup fiind, să se împreuneze cu sfintele duhuri şi cu îngerii în ceata lor, fiind asemenea lor după fire. Iar la patruzeci de zile se face pentru Înălţarea Mîntuitorului, Înălţare care s-a săvîrşit în această zi după Înviere, ca şi el înviind atunci, să se înalţe [...] şi să întîmpine pe Judecătorul [...]. Iar parastasele anuale propovăduiesc iarăşi pe Sfînta Treime şi se săvîrşesc pentru cel adormit spre slava Ei, deoarece omul şi-a luat fiinţa de la Sfînta Treime şi, iarăşi dezlegat de trup, tot spre Ea trebuie să se îndrepte [...]. Sau pentru a dovedi că este nemuritor după suflet şi că iarăşi se va înnoi atunci cînd Ziditorul va voi să-i învieze trupul său [...]”.

În afară de acestea, Biserica noastră mai are două Sîmbete ale morţilor în care se pomenesc toţi drepţii din Legea Veche şi creştinii din toate vremurile. Sfinţii Părinţi au rînduit prima Sîmbătă a morţilor înaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi (a lăsatului sec de carne). În această zi Biserica săvîrşeşte parastase pentru fiii ei care au murit în pămînt străin, în mare sau în pustie. Deoarece pentru aceştia nu s-au făcut parastase şi au fost lipsiţi de foloasele lor, dumnezeieştii Părinţi, mişcaţi de iubirea de oameni, au rînduit să se săvîrşească parastase pentru toţi cei adormiţi, ca să fie cuprinşi şi cei cărora nu li s-au făcut parastase. [...] A doua Sîmbătă a morţilor este rînduită de Biserica noastră la nouă zile după Înălţarea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, adică în Sîmbăta dinaintea Cincizecimii. La acest parastas Biserica noastră pomeneşte pe toţi dreptcredincioşii adormiţi de la Adam pînă astăzi. În acest context, Biserica a rînduit ca zi de pomenire a morților, în cadrul săptămînii liturgice, ziua de sîmbătă. [...]

Rugăciunile pentru cei morți sînt însoțite de gesturi liturgice și materii cultice cum ar fi: tămîieri, tragerea clopotelor, pîine, colaci, vin, împărțirea hainelor, colivă etc.

La pomană, pe lîngă rostirea anumitor rugăciuni şi cîntări, se ridică şi se leagănă în sus şi în jos pomul mortului, coliva, paosul şi colacul. Din colivă gustă toți însoțitorii şi mesenii, ca semn de comuniune, de legătură sufletească cu cel mort. Grîul colivei înseamnă că precum numai grîul semănat şi putrezit răsare iarăși din pămînt, aşa şi corpurile îngropate în pămînt vor răsări la sfîrșitul veacurilor; iar dulceața din miere, din zahăr a colivei închipuie că credința răposatului îl va învrednici de dulceața fericirii raiului. [...]

Clătinarea colivei simbolizează cutremurul ce s-a făcut la moartea Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Matei 27, 51-53) şi este însoţită de cîntarea Veşnică pomenire, care ne aminteşte de cuvintele tîlharului de-a dreapta, care a spus: „Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta” (Luca 23, 42).

Preot Emanuel Valică [3]

[1] Autorul cărţii Introducere în omiletica Părintelui Gheorghe Calciu (Ed. Christiana, Bucureşti, 2010). Consideraţiile de faţă i-au fost suscitate de recentul parastas de 7 ani al Părintelui Calciu (citeşte aici) săvîrşit la Mănăstirea Petru-Vodă (unde se află înmormîntat): "Mergînd într-acolo, mă gîndeam la cît de desuet şi inutil îi pare omului nostru de azi faptul de a parcurge 800 de kilometri, în total, pentru a fi prezent la un parastas [...] şi că ceea ce lipseşte în mod dramatic astăzi nu ţine de o necesitate a înaintării cantitative a creştinătăţii, ci este nevoie de o apologie a subtilităţii spiritului creştin".

[2] Gurie (din botez: Gheorghe) Grosu (1877-1943) a fost Mitropolit al Basarabiei româneşti (1928-1936), căzut în dizgraţia Regelui Carol II (pe tema Elena Lupescu) şi îndepărtat abuziv din scaun. Fragmentele de aici sînt reproduse din micul volum Carte de înţelegere a rugăciunilor de toate zilele şi a slujbelor bisericeşti, alcătuire a Înalt Prea Sfinţitului Gurie Grosu, Mitropolitul Basarabiei, adăugită şi actualizată, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004; reed. 2006 (pp. 38-39).

[3] Fiul preotului Mihai Valică (binecunoscut cititorilor acestui blog). Fragmentele de aici sînt reproduse (fără notele de subsol) din studiul său intitulat Tanatologia creştină între istorie, ritualul înmormîntării, simbolism şi actualitate. Abordare liturgico-pastorală, carte tipărită cu binecuvîntarea şi cuvîntul înainte al ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2013 (p. 182 şi urm.).

 

Grupajul este ilustrat cu imagini de la parastasul de 7 ani al Părintelui Gheorghe Calciu (foto: Lucian D. Popescu).

POVESTEA UNCHIULUI DAMIAN

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe...

Unchiul meu Damian era în stare bună de sănătate pînă cînd soția lui, mătuşa mea Doroteea, la cererea fiicei sale, verişoara mea Tota, i-a zis:

- Damian, împlineşti 65 de ani, e timpul să-ţi faci şi tu un control medical!

- Dar de ce? Mă simt foarte bine!

- Pentru că prevenirea trebuie să fie făcută acum, cînd încă eşti în putere - i-a replicat mătuşa mea.

Aşa că, unchiul Damian s-a dus să-l vadă un medic. Medicul, de bună seamă, l-a trimis să-şi facă toate examinările şi analizele. Două săptămîni mai tîrziu, doctorul i-a spus că e destul de bine, dar are în atenție unele rezultate care trebuie să fie îmbunătățite. Apoi i-a scris o rețetă:

Atorvastatina comprimate, pentru colesterol;

Losartan, de inimă şi hipertensiune;

Metformin, pentru a preveni diabetul zaharat;

Polivitamine, pentru a creşte imunitatea;

Norvastatina, pentru tensiune arterială;

Desloratadina, pentru alergie.

Cum medicamentele erau numeroase, trebuia protejat stomacul şi i-a dat Omeprazol şi Diuretic pentru edem.

Unchiul Damian s-a dus la farmacie şi a plătit pentru medicamente o bună parte din pensie. Totodată, nemaiaducîndu-şi aminte dacă pilulele verzi de alergie trebuie luate înainte sau după cele pentru stomac, iar cele galbene pentru inimă în timpul sau după ce a terminat masa, s-a dus iar la doctor. I s-a făcut, aşadar, o mică descriere privind modul cum să fie luate doctoriile. Se simțea un pic tensionat şi cumva deprimat, aşa că i s-a mai dat să ia Alprazolol Succedal pentru dormit.

Unchiul meu, în loc să se simtă mai bine, se simțea tot mai rău. Ținea toate medicamentele într-un dulap din bucătărie şi n-a mai putut ieşi din casă, deoarece nu trecea nici măcar o clipă din zi fără ca să nu ia cîte o pilulă.

Un necaz veni  apoi peste unchiul Damian, cîteva zile mai tîrziu, cînd a făcut gripă, iar mătuşa mea i-a făcut patul ca de obicei, dar, de această dată, în afară de a-i da ceai cu miere, a chemat şi doctorul. Acesta i-a spus că nu-i nici o problemă, dar i-a prescris Tapsin, Sanigrip ziua şi noaptea, cu efedrină, pentru tahicardie Atenolol şi a adăugat un antibiotic, Amoxiciclină de 1 gram la fiecare 12 ore, timp de 10 zile. Pentru o ciupercă şi herpes i-a dat Fluconol cu Zovirax.

Colac peste pupăză, unchiul Damian s-a apucat să citească prospectele tuturor medicamentelor pe care le lua şi a aflat care sînt contraindicațiile, atenționările,  punerile în gardă, precauțiile, efectele secundare şi interacțiunile medicale. Ceea ce citea era îngrozitor! Nu numai că puteai să-ți dai duhul, dar puteai să faci aritmie ventriculară, sîngerări anormale, puseuri de greață, hipertensiune, insuficiență renală, paralizie, crampe, modificări psihice şi o mulțime de alte lucruri oribile. Speriat de moarte, a chemat doctorul, care l-a văzut şi i-a spus să nu-şi facă griji.

- Linişteşte-te, dom' Damian, nu te agita! - i-a spus doctorul, în timp ce i-a scris o nouă rețetă cu Rivotril cu un antidepresiv, Sertralina 100 mg. (şi, cum îl dureau încheieturile, i-a dat şi Diclofenac).

Ca urmare, de fiecare dată unchiul meu, apelînd la farmacie, umbla şi la pensie. Se simțea din ce in ce mai rău, motiv pentru care doctorul îi administra noi medicamente ingenioase. A venit şi vremea cînd sărmanului meu unchi Damian nu-i mai rămînea nici un moment din zi în care să nu ia pastile şi nu mai avea pic de somn, în ciuda capsulelor pentru insomnie care i-au fost prescrise. A ajuns atît de rău că într-o zi, dînd curs celor cuprinse în prospectele medicamentelor, muri.

La înmormîntare au fost toți, dar cel care a plîns cel mai tare a fost farmacistul. Chiar şi astăzi, mătuşa mea spune că, din fericire, l-a trimis la timp la medic, pentru că dacă nu-l trimitea, în mod  sigur  ar fi murit încă şi mai devreme...

Acest e-mail este dedicat tuturor prietenilor mei, medici sau pacienți!

Ah, dacă unchiul Damian nu ar fi luat nimic şi ar fi urmat un regim naturist, cu pui fără piele, curcan, linte, ulei de măsline, fructe, legume de toate culorile, sărac în sare, fără adaos de zahăr, cu un pahar de vin roşu, şi ar fi mers pe jos şase mii de paşi pe zi, ar fi fost încă în viață şi ar fi petrecut de minune!

Transmiteți acest e-mail tuturor vîrstnicilor pe care îi cunoaşteți, ca să nu ne părăsească precum unchiul Damian!