RĂZVAN IONESCU VERSUS TEODOR BACONSKY

Ca să nu mai fiu direct sau indirect acuzat de cenzorială părtinire, m-am decis să găzduiesc pe acest blog şi noul text al d-lui Răzvan Ionescu (care, oricum, în sîmbăta acestei săptămîni se va regăsi şi în Gazeta de Transilvania), dar cu precizarea că eu unul continui să cred, în pofida oricăror aparenţe, în buna credinţă a d-lui Teodor Baconsky, chiar dacă nu pot cădea de acord cu domnia-sa într-o privinţă sau alta. Cred că mai degrabă d-l Baconsky trăieşte – şi nu-i este uşor – o fatală discrepanţă (accentuată conjunctural) între vocaţia sa interioară de teolog şi ocupaţia sa exterioară de diplomat. Văd totul ca pe o afacere trecătoare, care nu poate anula prestanţa morală şi intelectuală a d-lui Baconsky, nici nu-i poate diminua realizările şi meritele acumulate în timp. Dacă viitorul mă va confirma, voi fi părtaş discret la o nouă bucurie. Dacă mă va infirma, voi fi părtaş smerit la o nouă durere. Nu a mea, ci a lumii noastre atît de incorigibil româneşti (chiar şi în straie europene)...
Avertizez din capul locului că orice comentarii necuviincioase la acest articol vor fi şterse de pe blog. De asemenea, de data aceasta mă voi abţine de la orice intervenţie în discuţii, rugîndu-vă să nu vă adresaţi gazdei, ci autorului (sau eventualilor preopinenţi). (R. C.)

EROUL CIVILIZATOR

În ultimul său text, intitulat „Civilizaţie”, publicat în Dilema veche (nr. 232, 24-30 iulie a. c.), d-l Teodor Baconsky surprinde nu atât prin consecvenţa clivajului personal dinspre teologie către ideologie (cu care, din păcate, am început să mă obişnuiesc), cât mai ales prin mentalitatea de colonizator, în ciuda bemolului strecurat pe portativul discursului său diplomatic. (Între noi fie vorba, dacă domnia sa şi-ar fi desfăşurat cariera diplomatică bunăoară sub stindard american, un text precum cel intitulat „Care laicat?”, apărut în Dilema veche, nr. 230, 10 iulie a. c., ar fi însemnat, probabil, şi ultimul scris atât în calitate de ambasador, cât mai cu seamă de funcţionar public al unei societăţi obişnuite mai degrabă să exprime acomodarea între etnii, religii şi culturi prin respectul dintre ele, şi nu comentariul axiologic discriminatoriu al diferenţelor, fie şi doar din perspectiva palierului „nefrecventabil” dintre elite şi laicat). Pe scurt, în ultima sa intervenţie, amestecând rău de tot teologia cu politica, d-l Baconsky se declară a fi un partizan al funcţiei civilizatoare a Bisericii, nu „doar” a dimensiunii ei mântuitoare şi tainic-liturgice, de parcă funcţia civilizatoare ar fi un „bonus”, un dar „supraadăugat” menit celor îndrăgostiţi nu „doar” de Iisus Hristos, ci mai cu seamă de Bruxelles.

I. Apologia creştinismului ca vehicul al „expansiunii civilizaţiei occidentale”, ce bântuie imaginarul d-lui Baconsky, se năruie însă, cât ai clipi, la întâlnirea cu stereotipiile comportamentale ale „civilizaţei” cu pricina, care nu numai că nu vrea să se recunoască creştinată (măcar) constituţional, dar nu scapă prilejul de a-şi manifesta public atât „deficitul de bun-simţ creştinesc”, cât şi laicitatea, ceea ce înseamnă, în mod evident, cu totul altceva decât laicatul! Câteva exemple: 1. Cu trei ani în urmă, chiar în ţara lui Voltaire, unde d-l Baconsky îşi desfăşoară astăzi misiunea diplomatică, vocile unor politicieni au găsit coborârea drapelelor în bernă şi doliul de o zi, prilejuite de mutarea la cele veşnice a Papei Ioan Paul al II-lea, ca pe nişte fapte ce contravin republicii laice. Premierul de atunci, Jean-Pierre Raffarin, a dezamorsat prompt situaţia, grăbindu-se să explice că doliul a fost pus pentru un şef de stat (Vaticanul) şi nu pentru un lider religios (Biserica Romano-Catolică). Nu altfel au stat lucrurile la Madrid, unde, în parlamentul spaniol, mai mulţi membri ai Partidului Socialist au refuzat să se ridice la minutul de reculegere ţinut în memoria fostului Suveran Pontif. 2. Fostul ministru italian de Afaceri Europene şi candidat (respins) la funcţia de Comisar pentru Justiţie, Libertate şi Securitate în cadrul Comisiei Europene, Rocco Buttiglione, profesor de Drept la Universitatea din Roma, într-un articol publicat în străinătate, comenta în felul următor circumstanţele respingerii sale: „Într-adevăr, comisia amintită a Parlamentului European a pătruns în sfera conştiinţei morale afirmând că orice om care nu aderă la o evaluare morală pozitivă a homosexualităţii nu poate ocupa funcţia de comisar european. Asta înseamnă că oricine aderă la doctrinele morale ale majorităţii bisericilor creştine ar trebui considerat un cetăţean inferior al Uniunii Europene. Conform acestui principiu, Konrad Adenauer, Robert Schuman şi Alcide de Gasperi – trei dintre părinţii fondatori ai Uniunii Europene – nu s-ar ridica la standardele necesare [...] Astfel, Uniunea Europeană se află pe drumul creării unui fel de poliţie a moralităţii şi va lansa o inchiziţie modernă, una care constituie o violare a libertăţii religioase şi a libertăţii de conştiinţă”. 3. În fine, nu mai departe decât în ianuarie 2008, mai mulţi studenţi au protestat în legătură cu prezenţa Suveranului Pontif la inaugurarea anului academic la Univeristatea „La Sapienza” din Roma. Lor li s-au alăturat, printr-o scrisoare, 67 de profesori ai aceluiaşi leagăn de... civilizaţie. În textul pe care Papa ar fi trebuit să-l pronunţe la 17 ianuarie 2008, text publicat în L’Osservatore Romano, se spunea: „Nu vin pentru a impune credinţa, ci pentru a vă solicita curajul de a căuta adevărul”. Şi-atunci îmi vine să mă întreb, parafrazându-l pe fostul nostru ambasador la Vatican: care „civilizaţie”? Oare din această perspectivă să aibă în vedere d-l Baconsky „parcursul metafizic pe care şi BOR are vocaţia de a-l realiza” în sânul comunităţii europene din care facem parte? Ceea ce iarăşi mi se pare surprinzător este că, de unde până mai ieri vorbeam de „cei doi plămâni” ai creştinătăţii europene, astăzi sunt invitat, în numele restabilirii Adevărului de credinţă, să recapăt gustul genuin al creştinismului originar, adică să mă întorc cu cel puţin vreo 1700 de ani în urmă, respectiv înainte de formularea Simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan!!! Ăsta da protocronism! Sau să înţeleg că e un mod politicos de a fi poftit înapoi în... catacombe? Două prestigioase personalităţi ale culturii europene, Denis de Rougemont (L’aventure occidentale de l’homme) şi Constantin Noica (Modelul cultural european) sunt de părere că data şi locul naşterii culturii europene este anul la 325 d. Hr. în Bithynia, la Niceea. Şi-atunci către care „civilizaţie” sunt expediat? Mi se va spune că spre civilizaţia primelor comunităţi creştine. Dar de ce această grabă disperată? De ce trebuie numaidecât să „ard etapele” după modelul „cincinalul în patru ani şi jumătate”? Este surprinzător cum, în ciuda îndelung clamatei până mai ieri „unităţi în diversitate”, astăzi nu mi se mai permite să rămân, nu neapărat ce-am fost şi ce sunt, ci măcar „divers”! De când „civilizaţie” înseamnă să mă împărtăşesc musai şi hodoronc-tronc la greco-catolici sau romano-catolici?! Sunt trimis înapoi la adevărul universal al Evangheliei sau la istoria dogmelor „tâlcuite” exclusiv pe greco-catolica org., de parcă timp de 1000 de ani, până la schismă, şi alţi 1000 după, latina şi greaca s-au vorbit numai de la vama Nădlac încolo? Mi se pomeneşte în treacăt de creativitatea „fugii de centru”, dar nu mi se spune cam pe unde sau care ar fi acest centru. Dacă ar fi vorba de Hristos, aş sta liniştit, dar teamă mi-e că, aşa cum transpare din ultimele sale luări de poziţii, d-l Baconsky se află mai degrabă în situaţia nefericitului candidat la bacalaureatul de anul acesta care a scris că vede Casa Albă drept capitală a S.U.A.! Istoricul René Rémond ne-a dezvăluit adevărata propunere a civilizaţiei europene a mileniului III: “o secularizare amiabilă”. Fie! La urma urmei, nu am nici un drept de a pretinde ca lumea să fie o mănăstire, după cum, tot astfel, nu am nici un drept de a cere „babei ortodoxe” să se amestece cu lumea, după principiul culinar al ghiveciului călugăresc practicat în vremea postului. Aici este problema sensibilă care irită „subţirimea” d-lui Baconsky şi a celorlalţi eroi civilizatori teologali europeni: „baba” sau, în alte variante, „TTTTradiţia clăpăugă”. Cu teologii, la o cafea, mai vorbim, ne mai împrietenim, ne-om înţelege cumva. Dar ce mă fac cu „baba”? Asta mă încurcă rău de tot. Ei uite, mie îmi place „baba” asta, chiar dacă uneori mă mai scoate din sărite cu ideile ei fixe, „baba” asta care tămâie singură de nebună sâmbăta dimineaţa prin cimitire, care mă binecuvintează din pragul casei când plec şi care face cruce cu cuţitul pe pâine înainte de a mi-o tăia felii la masă! Adevărul de credinţă nu are legătură cu civilizaţia, d-le Baconsky, decât în măsura în care civilizaţia se vrea legată de Adevărul de credinţă, sau în jurul acestuia. După cum mai cred că dialogul inter-creştin e blocat nu de aşa-numitele „cruciade pravoslavnice”, cât mai cu seamă de „cascadoriile ecumeniste” de tip Corneanu – Drincec. E drept că, silită atâta amar de vreme la practicarea cu precădere a discursului apologetic, ortodoxia răsăriteană s-a închis oarecum în sine şi a pierdut pe drum adevărata şi sincera dimensiune a iubirii şi a suferinţei pentru fratele care a plecat de acasă. Cu asta sunt de acord! Această sfâşiere o surprinde în chip excepţional un episcop, vai!, sârb: „Apusul trăieşte în zbuciumare, Răsăritul în resemnare. Apusul roade neîncetat din Pomul Cunoştinţei şi simte că este tot mai flămând după ştiinţă. Răsăritul stă sub Pomul Vieţii, însă nu se poate întinde să culeagă fructul. Apusul ţine la organizare, tocmeşte neîntrerupt lucrurile de din afară, în vreme ce valorile lăuntrice pier una după alta; Răsăritul cultivă neobosit valorile dinlăuntru, în vreme ce valorile dinafară cad şi se prăpădesc. Apusul clădeşte turnuri babilonice, însă pentru că sunt clădite din piatră necioplită, şi totdeauna înclinate într-o parte, turnurile se dărâmă repede; Răsăritul ciopleşte cu sudoare piatră după piatră, şi reuşeşte să cioplească piatra cea mai frumoasă, dar nu e în stare să facă din ea o clădire. Apusul face să cultive lucrurile şi ele strălucesc, iar omul se sălbăticeşte şi se acoperă de întuneric; Răsăritul face să se cultive oamenii şi unii din ei strălucesc, dar lucrurile stau în sălbăticiune şi cresc ciulini. Apusul crede în faptele omului în primul rând, în faptele lui Dumnezeu în rândul al doilea şi în Dumnezeu în rândul al treilea; Răsăritul crede în Dumnezeu, dar nu pune nici un preţ pe faptele lui Dumnezeu şi înlătură faptele omului. De aceea Apusul nu are unitate, nici nu poate ajunge la unitate, pentru că unitatea se află numai în Dumnezeu; şi de aceea activitatea Apusului trece aşa de des la război, iar pacea Răsăritului la resemnare. Dar pentru ce se-ntâmplă toate acestea, mă întrebi, copile? Pentru că Apusul nu şi-L poate însuşi pe Hristos, iar Răsăritul nu şi-L poate însuşi pe Iisus. Sau cu alte cuvinte, pentru că Apusul recunoaşte pe om, nu pe Dumnezeu, în vreme ce Răsăritul recunoaşte pe Dumnezeu, dar nu recunoaşte pe om. De aceea Apusul trăieşte în zbuciumare, iar Răsăritul în resemnare. Iar Iisus Hristos întinde amândouă mîinile ca să cuprindă într-o îmbrăţişare Răsăritul şi Apusul, dar nu poate; nu poate să strângă în aceeaşi îmbrăţişare Răsăritul din cauza nirvanei din el şi Apusul din cauza săbiilor din el. Iată, Răsăritul şi Apusul sunt sufletul tău. Zbuciumarea şi resemnarea sunt seminţe din aceeaşi arie. Pomul Cunoştinţei şi Pomul Vieţii cresc unul lângă altul. Răsăritul şi Apusul se izbesc în fiecare om; dar nu înfăţişează o vecinătate, ci un duel. Dacă Răsăritul şi Apusul ar înfăţişa vecinătatea şi nu duelul, atunci pacea ar domni şi în om, şi în lume; zbuciumarea şi resemnarea ar fi înlocuite atunci cu puterile pozitive şi bune. Cunoaşte Pomul Vieţii şi te vei vindeca de bolile Apusului şi bolile Răsăritului şi vei fi un om sănătos şi întreg. Iar un om sănătos şi întreg este optimist. Atunci activitatea şi credinţa vor lua locul bolilor amintite şi vor înflori pe gunoiul zbuciumării şi al resemnării” (Episcopul Nicolae Velimirovici, Cugetări despre bine şi rău).
Ne-am întrebat oare vreodată ce-ar fi fost, pentru 10 veacuri, istoria europeană dacă rămâneam laolaltă? Dacă am fi rămas Biserică fără să nutrim ambiţii de Stat? De aici cred că se cuvine pornit cu delicateţe dialogul. De la redescoperirea lui „să ne iubim unul pe altul” ca acţiune, nu doar ca îndemn rostit la ecfonis. Doar această iubire în acţiune, şi nu în noţiune, va putea reface „unitatea de jos” după modelul „unităţii de sus”, cum bine spunea Alexander Schmemann. Numai că redescoperirea acestei iubiri sincere necesită timp, având în vedere în primul rând că partenerii, chiar dacă au la origine „unicul izvor”, nu mai sunt demult la vârsta unui coup-de-foudre! Cu atât mai puţin e eficientă expedierea intempestivă la realităţile istorice şi creştine de acum 17 veacuri şi mai bine. Or, tocmai aici se află, din păcate, punctul vulnerabil al celor mai mulţi „eroi civilizatori”, fie ei ideologi sau filologi, contimporani ori din trecut. Atât în cultură, cât şi în materie de credinţă, confundă de mult prea multe ori iubirea cu violul.

II. Este de domeniul evidenţei că naţiune şi creştinism sunt două noţiuni diferite, una desemnând o anume grupare socială naturală, iar cealaltă desemnând o religie. Dar aceasta nu înseamnă nicidecum că două concepte diferite între ele sunt, în mod necesar, contrarii, şi cu atât mai puţin contradictorii. Mai mult decât atât, ar fi de neînţeles ca religia creştină – expresie majoră a revelaţiei supranaturale – să se afle în contradicţie cu naţiunea, care, ca realitate naturală, este expresia voinţei lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu o dată, s-au formulat obiecţiuni de incompatibilitate între creştinism şi naţiune. Prin esenţa lui, creştinismul este universal, pe când naţiunea este limitată. Evident, creştinismul se adresează lumii întregi. Dar prin aceasta nu se adresează el şi fiecărei naţiuni în parte? De când cel care recunoaşte totul nu recunoaşte partea? Dar poate oare exista totul fără parte?
Referinţele scripturistice care atestă legitimitatea existenţei popoarelor (a naţiunilor) sunt arhicunoscute şi nu cred că mai este cazul să le enumăr. Or, a denunţa incompatibilitatea creştinismului cu naţiunea, pe motiv de universalitate, înseamnă a ignora tocmai sensurile Evangheliei. Ne putem întreba de când universalitatea creştinismului presupune naţiunea ca anacronică, când această universalitate presupune tocmai capacitatea şi datoria creştinismului de a fi predicat la un număr indefinit de naţiuni? D-l Baconsky îmi spune de la Paris că se distanţează de „ecleziologia izolaţionistă a filetiştilor”, exact în acelaşi timp în care Preşedintele Traian Băsescu declară, cu prilejul înscăunării Mitropolitului Olteniei, că „Biserica Ortodoxă Română este Biserica noastră naţională, este parte din fibra acestui popor”. Nu sunt atât de naiv, desigur, încât să-i suspectez cumva de sinceritate nici pe Preşedintele României, nici pe Ambasadorul nostru trimis de acelaşi Preşedinte la Paris! Evident, amândoi se află în campanie electorală! Necunoscută ne rămâne nu data candidaturii d-lui Băsescu, ci doar data candidaturii d-lui Baconsky.
Şi aş mai adăuga ceva. Încercând o privire de ansamblu asupra hebdomadarului în care publică d-l Baconsky, şi a cărui ultimă temă este „existenţa unei identităţi europene”, observăm că în cuprinsul său, la pag. 10, inebranlabilul universitar braşovean Caius Dobrescu, dintr-o perspectivă globalizantă, ne recomandă prob o viitoare identitate euro-africană. Sigur, în acest caz am putea remarca graţia pasului sprinţar pe care îndeobşte îl face ideologia spre neurologie, ca şi nevoia de a înlocui sfatul pe care odinioară, ajuns la ananghie, Socrate îl cerea unui Zeu, cu sfatul urgent al medicului.

Răzvan IONESCU

DIN PARTEA D-LUI RĂZVAN IONESCU

RĂBDARE...

Am citit cu îngrijorare pleiada de comentarii legate de textele pur şi simplu civilizate ale lui Iulian Capsali şi Radu Preda, care ar fi meritat un alt tip de reacţii (fie şi împotrivă). Când colo, în marea lor majoritate nu sunt decât răfuieli, insinuări, ifose, replici - pe scurt, ţâfnă. Tu eşti laicat şi legionar, eu nu sunt laicat şi sunt european, eu sunt frust, tu de ce eşti ambiguu, tu eşti rutean (fie şi în cultură), ba tu eşti cu Patapievici, eu sunt la Sorbona, iar tu eşti la Tecuci, computer versus scriptorium, bursă occidentală = idilă confesională, versuri, epigrame, tămbălău, lucru nevoie mare Miţule, sau ca să zic aşa, „mănăstire, maici, chef”. Jalnic. M-am simţit părtaş involuntar la un fel de chibiţeală de peluză scuipând seminţe şi sentinţe. Ştiu că voi supăra pe mulţi, dar – îngăduiţi-mi să o spun – abia acest mod de comunicare aruncă totul în derizoriu şi nicidecum hotârârea, mai mult sau mai puţin fericit exprimată a Sinodului, în cazul Mitropolitului Corneanu şi al Episcopului Drincec. Din pricina asta parcă ne-am transformat cu toţii într-un fel de lumpen, care nu e în stare decât ori să huiduie, ori să se gudure. Alţii, mai evlavioşi, o ţin de-atunci tot într-un bocet că de-acuma gata, li s-a dus Biserica de râpă. Îmi îngădui să vă, şi deopotrivă, să îmi aduc aminte mereu şi mereu de modelul Iisus Hristos ce ne-a fost dat. Dumnezeu şi om. Modelul teandric, împreună lucrător. Haideţi să nu luăm chiar totul în cârca noastră. Mai lăsaţi-i câte ceva de făcut şi lui Dumnezeu drăguţul – cum se spune prin Ardeal. Pe urmă, iertaţi-mă, parcă ne-am pierdut răbdarea. („Nu până la prăşit, până la sfârşit!” – spunea Părintele Cleopa). Biserica are „viteza” ei, nu încercaţi să o asemuiţi cu ceea ce prin Europa şi prin alte părţi se numeşte „forţă de reacţie rapidă”. Parcă am fi pe picior de război. Şi ne pare rău că nu începe odată. Nu vă îndemn la resemnare, sau la nepăsare. Vă îndemn la încredere, la nădejde, la calm. E vară, e cald, sunt drumuri frumoase către atâtea mănăstiri cărora nu le-am trecut pragul. Poate că ar trebui să ne oferim şi nouă înşine un răgaz de meditaţie. Să ne gândim la ceea ce bine amintea d-l Fedorovici, virtutea cea dintâi: dreapta socotinţă. Cred că s-ar cuveni să ne oprim din tot acest zgomot. S-a luat o decizie. Ne-am spus punctele de vedere (şi vă asigur că ele au fost auzite!). Vrei să o respecţi, bine. Nu, atunci n-ai decât să îţi urmezi, aşa cum crezi, puritatea în altă parte. Altfel, am senzaţia că nu facem decât să alimentăm un soi de ierarhie întru anarhie. Iar celor care se precipită să vadă în, sau printre, aceste rânduri vreo nuanţă defensivă le spun că nu am de gând să retractez nici o cirtă din ce am scris.

Conului jb căruia încă de dinainte de a arbora acest „pseudonim beligerant” i-am admirat foamea bulimică pentru cărţi şi care într-un mod subtil v-a „orchestrat” în a vă hărţui între voi, am să-i răspund (spre disperarea sa) cu încă un citat din Valéry. Paul Valéry. I se potriveşte în mod cu totul şi cu totul special, dar, în acelaşi timp, cred că s-ar cuveni să medităm deopotrivă asupra lui: „Cărţile au aceiaşi duşmani ca şi oamenii: focul, umezeala, animalele, vremea şi... propriul lor conţinut”.

Răzvan IONESCU

P. S. În ceea ce mă priveşte, vă declar oficial că, în ciuda şcolilor, diplomelor etc., am rămas (cu toate eforturile) un teolog mediocru (la 90 de ani, atunci când a primit titlul de Doctor Honoris Causa, Părintele Stăniloae a mărturisit cu sinceritate – eram de faţă – că se află abia la începuturile teologiei, aşa că noi, ce să mai vorbim?! – vom fi teologi abia atunci când vom fi în stare să vorbim într-adevăr cu Dumnezeu; or, iată, nu suntem în stare deocamdată, cu câteva excepţii, să vorbim nici între noi) şi un actor care s-a oprit la statutul de „veşnică speranţă”. Prin urmare, aveţi dreptate să nu ştiţi exact cine şi ce sunt. Şi în general, dacă sunt. Nu mă pot supăra. Vă înţeleg, pentru că de multe ori eu însumi am probleme. O singură afirmaţie mi se pare cu totul mizerabilă şi de neacceptat: că nu ştiu să călăresc! Asta mi se pare chiar o porcărie! Pot veni oricând cu martori competenţi şi mai pot, la o adică, chiar şi la aceşti ani (şi kilograme), să susţin un test! Prin urmare, avem de-a face cu o mârşavă calomnie! Ba chiar aş putea zice, încercând să revin la cadrele iniţiale ale discuţiei (fie şi cu riscul de a irita persoane sus-puse), că în acest caz este vorba pur şi simplu de o EREZIE!!!

NICODIMIADA SAU DESPRE OI ŞI CAPRE

Pe blogul prietenului Claudiu Târziu – în rubrica de comentarii la articolul “Cum «care laicat»?” al d-lui Mircea Platon – s-a încins nu demult o mică şi simpatică Nicodimiadă: unui Nicodim îi răspunde un Alt Nicodim, apoi Încă un Nicodim, pentru ca în cele din urmă primul Nicodim să se tragă de urechi cu… Vechiul Nicodim. Cum proprietarul blogului a supratitrat: “Poate că a venit momentul despărţirii oilor de capre”, Nicodim spunea, printre altele: “Eu nu cred că «a venit momentul despărţirii oilor de capre», ci mai degrabă «momentul unirii oilor cu caprele devenite şi ele oi». E uşor să «desparţi», însă e mai greu «să uneşti». Să-L lăsăm pe Hristos la judecată să despartă. Ca să nu riscăm cumva, după preapuţina noastră înţelepciune, să confundăm oile cu caprele şi invers”. La care Vechiul Nicodim, în replică, spunea: “Dragă Nicodim, dacă-i lăsăm pe cei ca tine să-şi facă mendrele, nu vor mai şti oile că sînt oi şi caprele că sînt capre. Caprele pot deveni oi mai întîi dacă îşi dau seama că sînt capre. Şi oile pot rămîne oi dacă îşi dau seama că pot deveni capre”.
Fiecare “Nicodim” are dreptate în felul lui. Întrebarea, însă, rămîne: ce facem cu oile şi cu caprele? Le despărţim? Le unim? Le substituim/comutăm? Le confundăm? Le sacrificăm? Le vindem? Le clonăm şi le zicem Dolly (“Altă Dolly”, “Încă o Dolly”, “Vechea Dolly” etc.)? Le furăm vecinului (mai ales pe capre, dacă nu mor)? Le trimitem în pustiu, ca pe ţapii ispăşitori? Sau mai degrabă le mulgem pe întuneric şi facem brînză mixtă, eventual “ecologică”? Că nici să nu facem nici o brînză nu-i bine, iar dracului nu putem să le dăm...
Daraveră mare cu oile şi cu caprele astea! Socrate, cînd discuţia se-nfunda, o ţinea una şi bună: că “trebuie să întrebăm un zeu”. Noi aştia, nepăgînii, ortodocşii de 2000 de ani, poate că ar trebui să-L întrebăm pe Hristos, Cel unul şi bun. Nu de alta, dar nu cumva să-L lăsăm pe Dumnezeu şomer printre atîţia oameni deştepţi şi (pre)ocupaţi pînă peste cap de (cu?) caprele şi oile Lui...
Dacă apucăm să facem ceva, după aceea ne certăm între noi ca chiorii. Dacă nu facem nimic, ne mănîncă duşmanii (cu fulgi cu tot) – ăia de ne zic “neghiobimea ortodoxă”. Dacă însă întrebăm, n-o să se supere nimeni – şi nici nu ne costă nimic (decît, cel mult, o pauză de deşteptăciune).
O să-mi ziceţi, poate: “Dar cum o să ne răspundă Hristos?”. Ei, lăsaţi, mergeţi pe mîna Lui, găseşte El o modalitate, că d-aia e Dumnezeu! Ce Dumnezeu ar mai fi acela care n-ar da un răspuns, acolo, unor necăjiţi? Dar şi ce credincios ar fi (mai este) acela care n-ar strica o întrebare pe Dumnezeul lui?
Dacă punem de-o rugăciune (dar, ştiţi, una din acelea simţite, de să plîngă mioarele şi iezişorii cu lacrămi de sînge), poate că ciobăneii mioritici n-or să se mai vorbească cîteşdoi ca să-l omoare pe al treilea. Şi dacă dă pacea-n păstori (şi-n cîinii de pază, care miros primii la lup, ştiindu-l că-şi schimbă părul, dar năravul ba), poate pînă la urmă mai prinde ceva inimă şi turma, de te pomeneşti că trage capra a oaie şi oaia rîioasă a oaie năzdrăvană… Pînă atunci, însă, ce să facă şi bietele dobitoace, fie oi, fie capre? Fac şi ele ce le e dat şi le vine mai lesne din fire (nu mai spun aici ce anume, că sînt vorbe proaste şi ne rîd curcile albastre cu mărgele galbene).
Gură de rai avem de la Dumnezeu, numai că depinde cu ce-o umplem, pe barba noastră… Sau, cum zic unii (mai pe din dosul stînii), “ce (ne) facem cu ea?”. Că-s multe de făcut cu o gură, dar nu toate-s de folos…

Răzvan CODRESCU

LA DESPĂRŢIREA DE DAN SLUŞANSCHI

Joi 24 iulie a. c., la Biserica Sf. Ilie-Gorgani din Bucureşti, a avut loc slujba de înmormîntare a profesorului Dan Sluşanschi, clasicist şi indo-europenist de talie europeană, care a închis ochii pe 22 iulie, în urma atac cerebral. Avea numai 65 de ani şi era unul dintre puţinii cărturari autentici care ne-au mai rămas.

Născut la Sibiu, pe 12 septembrie 1943 (părinţii: Barbu Sluşanschi, scriitor şi luptător naţionalist, şi Silvia Sluşanschi, n. Procopovici, profesoară) avea să-şi împlinească strălucita carieră la Bucureşti, unde în 1965 a obţinut Diploma de merit în Filologie clasică (doctoratul şi-l va lua în 1972, cu teza Vocabularul criticii literare latine de la Seneca tatăl la Juvenal), fiind apoi cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, secretar ştiinţific al Asociaţiei de Studii Orientale din România şi ilustru universitar (din 1975). A mai fost, între altele, Preşedinte al Societăţii Române de Studii Indo-europene, director al Centrului “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de pretutindeni şi membru al Uniunii Scriitorilor din România. În 1987, în colaborare cu doamna Lucia Wald, a dat referenţiala Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene.

S-a încumetat, după George Murnu, să ofere o nouă versiune românească a poemelor homerice, dar şi a Eneidei lui Vergiliu, iar ca asiduu şi desăvîrşit editor (alături de regretatul Virgil Cândea) al operei cantemiriene, a fost răsplătit în 1984 cu Premiul “Perpessicius” al Muzeului Literaturii Române şi în 1985 cu Premiul “Timotei Cipariu” al Academiei, pentru ediţia critică De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus. Historia Moldo-Vlachica (Bucureşti, Editura Academiei, 1983), şi mai de curînd cu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor, pentru ediţia critică Descriptio Antiqui Et Hodierni Status Moldaviae/ Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei (Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2006). În 1994, a primit Premiul Târgului Naţional al Cărţii pentru traducerea comentată a monumentalei lucrări a lui G. Dumézil, Mit şi epopee (Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1993), realizată în colaborare cu doamnele Francisca Băltăceanu şi Gabriela Creţia. A mai tradus, între altele, două dialoguri platonice (unul în colaborare cu regretatul Petru Creţia) şi un Mic dicţionar enciclopedic al Bibliei (Bucureşti, Editura Humanitas, 1999). A contribuit, iniţial, şi la noua ediţie românească a Septuagintei scoasă sub egida Colegiului “Noua Europă”.

Dumnezeu să-l odihnească şi să-i păstreze amintirea vie şi lucrătoare în minţile şi inimile tuturor celor ce l-au cunoscut. (R. C.)

 Am primit şi dau mai departe...

PROFESORUL NOSTRU

“Dar mai rămâi lângă mine: în braţele noastre, alături,
Strânşi între noi jalea grea să-ncercăm să ne-o stingem din suflet...”
(Iliada 23, 98-99 )

În fiecare seară de joi, de la ora cinci la ora opt, şase studenţi robotesc la scandarea, traducerea şi comentarea la cuvânt a Iliadei şi a Odiseii. Ca mulţi alţii înaintea lor. De data aceasta, însă, spaţiul de oficiere este altul decât obişnuitele săli de curs de la Facultatea de Clasice din strada Edgar Quinet. Sunt chiar în Templul lui Ianus, care îşi deschide porţile numai atât cât să le îngăduie neofiţilor să pătrundă în spaţiul unui rar privilegiu. La ora fixată, oficiantul îşi face apariţia: un zâmbet cordial nediscriminatoriu neutralizează de fiecare dată tensiunea vagă care precede orice întâlnire cu Profesorul. Urmează strângerea de mâini şi invitaţia în jurul mesei ovale din salon, pe care aşteaptă, nedeschise, şase “dosare homerice”: cântul zilei, însoţit de o bibliografie solidă, din cele mai variate domenii conexe Bibliei clasiciştilor: comentarii liniare, lingvistică indo-europeană, dialectologie greacă, mitologie şi religie greacă, antropologie, micenologie, geografie istorică. Totul aşezat într-o ordine severă, ce aminteşte de alte vremuri de tinereţe universitară. Se pătrunde, după o foarte concisă expunere a temei generale, în inima textului: cineva scandează primele zeci de versuri, ceilalţi urmăresc febril, mai mult chipul destins al Maestrului decât înlănţuirea încă misterioasă a metrilor. Poticnirea, falsarea aduce reacţia promptă şi caldă a oficiantului care repară, din memorie, micul neajuns “de scenă”. E mai degrabă gestul unui expert sufleur venerabil, care şi-a trădat pentru o clipă rolul de regizor. La traducere, apoi, textul e sfâşiat până în ultimele articulaţii şi suferă sub tirania zeloasă a ciracilor, “a cerbilor tineri”, cum obişnuia să le zică. Fără şicane, Profesorul le dă imbolduri de libertate absolută şi îi poartă pe toate căile posibile de interpetare, închizându-le, apoi, pe rând, cu argumente logice pe unele, şi deschizându-le cu o ardoare abia disimulată pe altele. Din rămăşiţele literei, textul intră în reconstrucţie: sunt dezbătute acerb toate detaliile, pipăite toate morfemele însângerate, vizitate toate latebrele verbului căznit. Profesorul întreabă, moderează şi propune. Vers după vers, sensul se întrupează, la început, fragil şi apoi cu o vigoare armonică fără egal. Pe zăngănitul difuz al armelor, pe scrâşnetul carelor de luptă şi pe strigătele încrucişate ale eroilor pune stăpânire, savantă şi teribilă, făptura homerică a Maestrului. Freamătul de păreri, unele decise, altele şovăitoare, ale discipolilor urcă, treaptă cu treaptă, în edificiul de lumină lină al epopeii. La sfârşitul zilei, după istov de lacrimi, vălul Penelopei tronează întreg, limpede şi unic în faţa ochilor halucinaţi ai celor şase peţitori de ocazie. Irenic, Profesorul meditează câteva clipe tăcut, sprijinit în lancea bătăliilor trecute: be d’akeon para thina… Urmează, pentru toţi învingătorii, lovitura de graţie: Profesorul-Aed reia, cu o compasiune totală, lectura tuturor versurilor acum cuminţite. Iar ei ascultă, liberi de tirania paginii scrise, şi înţeleg.
Aşa l-am cunoscut, în cea mai deplină forţă a spiritului, pe Profesorul savant Dan Sluşanschi, astăzi mutat la cele veşnice. Cursurile inegalabile de sintaxă latină, de lingvistică indo-europeană şi de latină târzie şi medievală, la care am asistat ulterior, aveau să dobândească pentru noi o notă de profunzime în plus. Nota epopeică. Îl ştiam, în spatele discursului academic fără cusur, pe pasionatul polihistor, traducător al Iliadei şi Odiseii, al Eneidei, al epopeilor indiene, al acelor misterice Gathas, al lui Platon, al lui Tucidide şi al atâtor alţi autori de prim rang din cultura clasică. Şi eram întăriţi, prin contagiune, de spiritul lui clar, cuprinzător şi generos, care va dăinui, printre eroi şi morminte, în Grecia din inima noastră.

UN GRUP DE STUDENŢI

ORTODOXIA POST-MODERNĂ A SINODULUI

Acum exact o lună publicam în paginile revistei 22 (17-23 iunie 2008) un articol despre ortodoxia Mitropolitului Nicolae. Cele patru săptămâni scurse de atunci au adus în prim plan mai multe fenomene tipice pentru vârsta socială a României de azi. Înainte de toate, prea puţini dintre cei care au scris în presă despre acest caz au şi înţeles cu adevărat despre ce este vorba. Confuzia a dominat categoric reflectarea jurnalistică a unui episod eminamente eclesial. La această confuzie au contribuit chiar unii reprezentanţi catolici (de ambele rituri) prin poziţii, comunicate de presă şi scrisori mai curând populist-emoţionale şi prea puţin responsabile din punct de vedere eclesial. Apoi, oamenii de cultură sau din alte domenii care şi-au exprimat solidaritatea cu Mitropolitul Nicolae nu au fost mai bine informaţi decât cei din media. Ei au invocat argumente complet improprii, adunând merele cu perele pe simplul motiv că sunt fructe. De aici s-a născut şi întreţinut nu doar ideea unui relativism unionist, dar şi impresia complet falsă a unui conflict între ortodocşi şi greco-catolici, sau chiar dintre ortodocşi şi toţi heterodocşii României şi ai universului. Refuzând asumarea problemei în profunzime, partizanii acestui ecumenism superficial, la limita dintre ignoranţa militantă şi corectitudinea politică, au preferat analizei serioase gherila mediatică. Cum era de aşteptat, ferocitatea pacifică a unora a primit drept răspuns, cu câteva excepţii notabile, duritatea apologetică a celorlalţi. Tăcerea vinovată a Mitropolitului în tot acest răstimp a alimentat procesul uluitor de convertire a infracţiunii bisericeşti în eroism civic pe socoteala unei periculoase polarizări între presupuşii fundamentalişti şi declaraţii (sau doar suspectaţii) ecumenişti din BOR sau din spaţiul social până de curând neutru confesional. Mai departe, nu este mai puţin adevărat că, aşa cum se întâmplă în perioade de cumpănă, cele patru săptămâni au fost utile şi au despărţit apele, au oferit ocazia unor atitudini clarificatoare şi au coagulat opinii disparate, au scos la iveală deficite de gândire şi de comunicare, sau pur şi simplu de caracter. Cu toate acestea, continuă să uimească absenţa cvasi-totală a vocilor teologice din confesiunile implicate. Canoniştii, dogmatiştii şi titularii cursurilor de ecumenism tac în mod nejustificat. Îndârjita lor tăcere explică tristul paradox care defineşte atât de bine vârsta socială (şi spirituală) a României de azi şi care face posibil să avem o criză reală, dar nu şi o dezbatere autentică.

Prezumţia de canonicitate

În zilele de 8 şi 9 iulie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din România a luat în dezbatere cazul Mitropolitului Banatului şi pe cel al Episcopului Oradei. Aici se impun câteva cuvinte despre procedura adoptată, simptomatică pentru maniera în care Biserica noastră gestionează astfel de momente. De la bun început, reacţia oficială a BOR a fost rezervată, evident marcată de dorinţa de a câştiga timp. Miza nemărturisită era că o dată cu trecerea zilelor scade şi interesul, atenţia publică fiind îndreptată spre ştirile de ultimă oră. Este o metodă cultivată intens în mai toate structurile decizionale profane, mai ales când sunt nevoite să dea explicaţii la eşecuri, dar care se aplică, aşa cum s-a văzut în ultimii ani, şi atunci când este vorba ca Biserica să răspundă unor chestiuni concrete precum poziţia faţă de CNSAS, Agenţia Naţională pentru Integritate sau implicarea clericilor în politică. Dacă aceste teme sunt formulate oarecum din afara spaţiului eclesial, amânarea unui răspuns la o problemă de disciplină canonică, adică internă, nu mai poate fi justificată. Paralela involuntară dintre tergiversarea de acum (în cazul unor episcopi) şi promptitudinea aplicată la Tanacu (în cazul unui preot şi a unor maici) nu poate decât să trezească suspiciuni faţă de standardul sinodal în materie canonică. Aşa cum s-a văzut, răgazul de timp câştigat nu a fost menit să clarifice în vreun fel crizele de la Timişoara şi Oradea. Adeziunile provocatoare şi imixtiunile obraznice ale susţinătorilor Mitropolitului Nicolae, măsurile în forţă luate de Episcopul Sofronie de a se asigura de susţinerea clerului său, memoriile unor asociaţii (obscure) de laici, dar şi ale unor mânăstiri de tradiţie, mesajul stareţilor athoniţi şi reacţiile din partea altor Ortodoxii locale – toate acestea au generat o atmosferă puternic tensionată. Mai mult: Sinodul s-a văzut pus, pe zi ce trecea, din ce în ce mai evident în situaţia de a spune da sau nu. Unii au denunţat această „presiune” uitând că, la urma urmelor, sinodalii nu se întâlnesc doar pentru a se vedea unii pe alţii, ci pentru a da expresie clipei istorice a Bisericii în toată plenitudinea definiţiei acesteia.
Cu toate că deja Sinodul Permanent din 6 iunie se distanţase cu regret de gestul Mitropolitului Nicolae, Sinodul plenar din 8 iulie a început ca şi cum problema aceasta ar fi fost una printre altele. Or, aşa cum ştim din practica multiseculară a sinodalităţii, la nivel oikumenic (adică universal) sau local, un sinod nu poate să ia decizii înainte de a lămuri suspiciunile legate de un membru al său. Altminteri, deciziile respective pot fi respinse în procesul ulterior de receptare de către corpul eclesial. Garanţia unor hotărâri inspirate de Sfântul Duh nu rezidă doar în lucrarea Acestuia, ci are la bază sinergia sinodalilor care îşi propun drept ţel spiritual realizarea între ei, cu ajutorul lui Dumnezeu pe care îl cer deja în slujba de început, tocmai a comuniunii care defineşte raportul ce domneşte în sânul Sfintei Treimi. Această ancorare în sus deosebeşte în mod esenţial o întâlnire sinodală de orice altă şedinţă, summit, consiliu de administraţie sau adunare generală a acţionarilor. Este motivul pentru care integralitatea neştirbită a credinţei participanţilor la actul sinodal este o condiţie preliminară fundamentală a legitimităţii hotărârilor respectivului sinod. Or, în cazul nostru s-a aplicat prezumţia de canonicitate în ciuda faptului că gesturile avute în vedere erau publice, documentate video şi foto, cunoscute, comentate şi interpretate. În acest context eclesiologic, nu este de mirare că viciul de procedură a culminat într-o decizie viciată.

Complicitatea consensuală

Hotărârea finală a Sinodului se bazează pe un neadevăr verificabil de oricine şi promovează o contradicţie de proporţii. Neadevărul este legat de justificarea clemenţei: „... Sfântul Sinod a luat act de regretul şi pocăinţa acestora [a celor doi ierarhi], pe care le-a primit ca prim semn de îndreptare”. Or, în cele patru săptămâni avute la îndemână, nici unul dintre ierarhii cu pricina nu a dat vreun semn că ar avea dubii în legătură cu justeţea faptelor sale. Dimpotrivă. Amândoi au mizat pe solidaritatea extra-eclesială, reuşind astfel să sublinieze tocmai caracterul anti-eclesial al poziţiei lor. Duplicitatea aceasta s-a tradus foarte concret în tentativa, încununată de succes, de apărare a locului în ierarhia bisericească prin folosirea exclusivă a argumentelor pe care Biserica nu ar avea cum să le accepte. Manipularea deopotrivă a opiniei publice din afara Bisericii Ortodoxe (prin prezentarea imaginii falsificate a ecumenismului), dar şi a propriilor colegi sinodali (prin mimarea dreptei credinţe) a fost o reuşită exemplară. Declaraţia Mitropolitului Nicolae imediat după Sinod este deosebit de sugestivă în acest sens. Mai mult, s-au ars etapele procesului de penitenţă şi s-a stabilit un record mondial la viteză: în doar câteva secunde, cei în cauză au trecut de la faza de neclintit la regret, au făcut spontan pocăinţă la faţa locului şi au primit imediat iertarea scontată! Deviza momentului a fost simplă şi eficientă: ziceţi ca noi şi faceţi ca voi. Chiar dacă Sinodul nu era dispus să aplice pedeapsa prevăzută de canoane (caterisirea), absenţa completă a unei măsuri cu adevărat de îndreptare (de exemplu câteva luni la mânăstirea de metanie), care să sublinieze gravitatea duhovnicească a faptelor săvârşite, uimeşte şi provoacă indignare. Evitarea oricărei consecinţe neplăcute pentru ce doi ierarhi indisciplinaţi şi cvasi-unanimitatea cu care s-a decis acest lucru adâncesc impresia că, de fapt, am asistat la o farsă posibilă doar prin traducerea brutală a consensului sinodal în complicitate. Cu alte cuvinte, printr-o comparaţie inevitabilă cu viaţa politică de azi, aşa cum pentru Parlament toţi cetăţenii României sunt egali în faţa legii, mai puţin unii precum Mitrea şi Năstase, tot astfel, pentru Sinod, toţi sunt obligaţi să respecte canoanele, mai puţin ierarhii Corneanu şi Drincec.
Contradicţia pe care o promovează hotărârea sinodală derivă din laxitatea anterioară. Afirmând categoric caracterul anticanonic al oricărei forme de intercomuniune, dar iertând generos pe cei care au provocat această reiterare a principiilor de bază ale eclesiologiei ortodoxe (dar şi catolice), Sinodul lasă impresia de a institui abia pe 9 iulie 2008 reguli cunoscute deja de mai bine de un mileniu şi jumătate! În loc să îşi asume provocarea lansată indirect de cei doi ierarhi anomici şi să se angajeze cu responsabilitate într-un efort hermeneutic la capătul căruia prevederile canonice formulate în contexte istorice şi eclesiale diferite să fie actualizate (şi aplicate) potrivit vârstei de acum a Bisericii, sinodalii s-au refugiat într-o contradicţie care afirmă cu aceeaşi tărie şi în acelaşi timp atât valabilitatea canoanelor, cât şi posibilitatea încălcării acestora.
Hotărârea Sinodului este discutabilă şi din altă perspectivă: interdicţia oricărei forme de concelebrare (inclusiv la nivelul ierurgiilor, de ex. înmormântări) pune în mare încurcătură pe toţi clericii eparhiilor din diaspora. Să înţeleagă aceştia că de acum înainte nu mai au cum celebra (legal) Cununii mixte, că nu mai pot boteza sau înmormânta persoane care nu fac parte din Biserica Ortodoxă? Cum rămâne, de pildă, cu recunoaşterea, inclusiv de către Mitropolia noastră din Germania, a Botezului heterodocşilor? Sunt doar câteva întrebări la care în mod cert hotărârea contradictorie a Sinodului nu oferă nici un răspuns.

Testul modernităţii

Încercând să sintetizăm morala acestei crize încă în derulare, am putea spune că Ortodoxia noastră locală a fost pusă în faţa unui test al modernităţii (raportarea identitară la pluralismul constitutiv al societăţii) şi a dat – cine se aştepta la aceasta? – un răspuns cât se poate de... post-modern. Adică a ridicat contradicţia la rang de criteriu al Adevărului pe care este menită şi obligată să Îl păstreze, să Îl înţeleagă şi să Îl mărturisească. Aşa cum notam şi în articolul de acum o lună, paguba pe termen mediu şi lung a celor petrecute la Timişoara şi Oradea, amplificată între timp de contradicţia sinodală, rezidă în radicalizarea poziţiilor: de acum înainte, orice tentativă de dialog inter-confesional va fi suspectată de sincretism, aşa cum afirmarea dreptei credinţe se va face în detrimentul echilibrului şi al deschiderii iubitoare faţă de lume. Incompatibilitatea indusă forţat dintre Ortodoxie şi dialog va îngreuna nu doar efortul de refacere a unităţii creştine, ci şi pe acela al păstrării unităţii din interiorul aceleiaşi Biserici. Nesocotirea caracterului eliberator şi normativ în acelaşi timp al fundamentului dogmatic duce în mod inevitabil la fundamentalism şi relativism. În loc să ne ajute să ieşim din fatalitatea acestei logici, Sinodul nostru ne oferă toate premizele unor viitoare şi inutile lupte fratricide.

Radu PREDA

(Text apărut şi în revista 22)

SENSUL CREŞTIN AL ISTORIEI

Asupra Istoriei s-a meditat îndelung, din vechime pînă azi, atît de pe poziţii filosofice, cît şi de pe poziţii teo­logice*. Prima şi cea mai cunoscută încercare majoră de teologie creştină a istoriei, rădăcină din care s-au dez­voltat mai toate “discursurile” creştine despre sensul isto­riei, cu precădere în Occidentul postmedieval (de la aba­tele Bossuet pînă la un H.-I. Marrou), a aparţinut Feri­ci­tului Augustin şi este expusă în lucrarea De Civitate Dei (Despre Cetatea lui Dum-nezeu)**, redactată între anii 412-426.
Istoria – stare inerentă căderii din condiţia paradi­siacă – este înfă-ţişată ca o luptă preponderent spi­ri­tuală între două puteri antagonice, întruchipate de Civi­tas Dei şi Civitas terrena; prima reprezintă ordinea dum­ne­ze­iască (păzită de urmaşii spirituali ai lui Abel), iar cea­laltă – ordinea pămîntească (slujită de urmaşii spiri­tuali ai ucigaşului Cain). De-a lungul istoriei (autorul dis­tinge, pe temeiuri biblice, şase epoci istorice: 1. de la Adam la Po­top; 2. de la Noe la Avraam; 3. de la Avraam la David; 4. de la David pînă la Exil; 5. de la Exilul babi­lonian pînă la Hristos; 6. de la întîia pînă la a doua venire a Domnului) cele două “cetăţi” coexistă şi se do­zea­ză în chip felurit (sînt perplexae şi permixtae, în ter­meni au­gustinieni), urmînd a se separa definitiv la sfîr­şi­tul vea­curilor, după Marea Judecată***.
“Cetatea lui Dumnezeu” (întemeiată pe adevăr – veritas – şi stînd sub semnul lui “a fi”) va triumfa atunci pentru totdeauna asupra celei pămînteşti (întemeiate pe deşertăciune – vanitas – şi stînd sub semnul lui “a avea”). În centrul istoriei, dîndu-i acesteia sensul adevărat (acela de anticameră a mîntuirii), se află Întruparea lui Hristos şi lucrarea Sa mesianică. Iisus Hristos este biruitorul păca­tului şi al morţii, deci al timpului devorator. Învierea Lui marchează începutul sfîrşitului istoriei, aurora dumneze­iască a “Zilei a Opta”.
Istoria este concepută, aşadar, ca fiind finită şi ire­pe­tabilă (în opoziţie cu miturile arhaice ale “eternei reîn­toar­ceri”, caracteristice “religiilor cosmice” precreştine, dar şi sincretismului new-age-ist), pătrunsă de graţia divi­nă şi călăuzită de un ţel trans­cendent, reprezentînd (cum spune Lucian Blaga în Fiinţa istorică, rezumîndu-l pe marele hipponez) “un interludiu pămîntesc între două eternităţi cereşti”.
Istoria nu trebuie însă văzută simplist, într-o fata­­lă linearitate ascendentă, ne avertizează Paul Evdo­kimov. “Materia istori­că se vădeşte foarte complexă [...]. Nu există progresie în linie dreaptă [...]. Ritmul este rupt chiar între epocile apro­­piate; istoricii desco-peră, paralel cu mersul înainte, şi un progres în regres” (Ortodoxia, tr. rom., Editura Insti­tutului Biblic..., Bucureşti, 1996, pp. 342-343). În mersul sau devenirea ei, în care se amestecă elemente istorice şi meta-istorice, divine şi umane, indivi­duale şi colective, istoria este o taină ireductibilă la sche­me raţionale. “Suc­cesiunii regresive a căderii (gr. ako­lou­thia) Dumnezeu i-a opus succesiunea ordonată, ordinea progresivă prin dina­mica lăuntrică, a mîntuirii. Astfel, isto­ria este o dialectică a iniţiativelor lui Dumnezeu şi a răspunsurilor omului, interacţiunea celor doi Adam, dia­logul celor doi «fie». Sin­teza ultimă a mişcărilor ascen­dente şi descendente este deja dată în Hristos, şi numai Hristos are deja cheia sensului istoriei”, pentru că El este “măsura absolută a tean­drismului universal” (ibidem, pp. 345-346).
Teoforică şi hristocentrică în ciuda naturii sale co­rup­te, de interval al păcatului şi al morţii, istoria poate fi înţeleasă şi prin ceea ce am putea numi dinamica axio­logică a iubirii. “Două iubiri au durat două cetăţi: una a iubirii de Dumnezeu duse pînă la uita­rea de sine, alta a iubirii de sine duse pînă la uitarea de Dum­nezeu” (De Civitate Dei, XIV, 28). “Noul Ierusa­lim”, “Ierusalimul ce­resc” al viziunii ioanice (cf. Apocalipsa, cap. 21), îm­pă­­ră­­ţia sla­­vei şi a “luminii neînserate”, se va întemeia, înainte de toate, pe desă­vîr­şirea “asemănării” omului cu Dumnezeu, ade­vă­rata Iubi­re (cf. I Ioan 4, 8): iubirea care iese din sine, iubi­rea care se deschide spre celălalt, iubi­rea împinsă pînă la Cruce. Dum­nezeului în-omenit din iubi­re aici, înlăuntrul istoriei (“în veac”), este chemat să-i răspundă simetric, dincolo de istorie (“în veci”), omul în-dumnezeit prin iubire.
Iubirea (Agápe) este “Alfa şi Omega” a toate (cf. Apocalipsa 1, 8; passim). Totuşi, după cuvîntul Sfîntului Isaac Sirul****, aceeaşi iubire divină va deveni chin de neîndurat pen­tru cei ce au respins-o sau au înjo­sit-o: “Pe cîţi vor sta în gheena focului, biciul iubirii îi va biciui... Căci dîndu-şi aceia seama că au păcătuit împo­triva iubirii, cad pradă unei suferinţe mai mari decît aceea pe care le-ar putea-o pricinui orice alte înfricoşătoare chi­nuri. Durerea unei inimi vinovate faţă de iubire întrece toate chinurile care se pot închipui. Păcătoşii din iad nu sînt nicidecum lipsiţi de dumnezeiasca iubire... Numai că iubirea lucrează în două chipuri deosebite: ea li se face osîn­diţilor suferinţă, iar preafericiţilor bucurie”. Iadul nu mai este, astfel, “ne­pu­tinţa de-a mai iubi” (Dostoievski), ci mai degrabă chinul interior al unei mari iubiri zădăr­nicite – con­secinţă eternă a unei şanse ratate în istorie.
În concluzie, din perspectivă creştină, istoria nu reprezintă un teren neutru, ci cadrul în care se desfăşoară iconomia mîntuirii. Omul îşi construieşte el în­suşi, liber şi responsabil, destinul etern, în sînul comu­ni­tăţii din care face parte (fiecare dintre noi va fi judecat, ne aver­tizează Sfîntul Apostol Pavel, “în rîndul cetei sale”), bene­fi­ciind de asistenţa harului dumnezeiesc. Părăsim lumea de aici – istoria care ne poartă pe toţi – în condiţia pe care ne-am agonisit-o: fie “oi”, fie “capre”; “nemitarnicul Jude­cător” nu va face decît să pecetluiască o stare de fapt. Că-Şi poate îmblînzi dreptatea prin milă, este adevă-rat; dar aceasta este o taină pe care n-o putem sonda pînă la capăt. Dumnezeu nu este nici drept pînă la a fi nemilos, dar nici milos pînă la a fi nedrept.
În orice caz, Hristos ne dă de înţeles (cf. Matei 25, 31-46) că la Marea Judecată ni se vor cîntări cu precădere faptele: credinţa, nădejdea şi iubi­rea nu preţuiesc doar ca virtuţi abstracte, ci în măsura în care se întrupează/con­cre­ti­­zează în via­ţa noastră istorică. Mărginită în sine, isto­ria se dez-măr­gineşte în eschaton – măsură ulti­mă a omului şi a lumii.

Răzvan CODRESCU

* A se vedea, bunăoară, Karl Löwith, Meaning in History, University of Chicago Press, 1949, care prezintă “filosofiile istoriei” de la Hero­dot pînă în zorii secolului XX. În ce priveşte secolul nostru, biblio­grafia problemei este considerabilă. Menţionez aici doar cîteva dintre lucrările care merită o atenţie deosebită, circumscriindu-se, în diferite măsuri, viziunii creş­­tine asupra lumii: Carl Schmitt, Politische Theologie, Berlin, 1922 (tr. fr.: 1988; tr. rom.: Teologia politică, Ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 1996); N. Berdiaev, Sensul istoriei (tr. germ. 1923; tr. fr. 1948; tr. rom.: Ed. Polirom, Iaşi, 1996); O. Cullmann, Christ et le Temps, Pa­ris, 1947; E.-C. Rust, Christian Understanding of History, London, 1947; K. Thieme, Gott und die Geschichte, Herder, 1947; A. J. Toyn­bee, A Study of History, New York-London, 1947 (compendiu; tr. rom.: Studiu asupra istoriei, 2 vols., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997); R. Niebuhr, Faith and History, New York, 1949; J. de Senar­clens, Le Mystère de l'histoire, Genève, 1949; J. Daniélou, Essai sur le mystère de l'histoire, Paris, 1953 (tr. rom.: Reflecţii despre mis­terul istoriei, Ed. Universităţii, Bucureşti, 1996); U. A. Padovani, Filosofia e teologia della storia, Brescia, 1953; P. Ricœur, Histoire et Verité, Paris, 1955 (tr. rom.: Istorie şi adevăr, Ed. Anasta­sia, Bucu­reşti, 1996; v. mai ales Partea întîi, cap. “Perspective teologice”, subcap. “Creştinismul şi sensul istoriei”); H. U. von Bal­thasar, Theo­lo­gie der Geschichte. Ein Grundiss, neue fassung, Einseideln, 1959; J. V. Langmead Casserley, Toward a Theology of History, Oxford, 1965; H.-I. Marrou, Théologie de l'histoire, Paris, 1968 (tr. rom. Teo­logia istoriei, Institutul European, Iaşi, 1995); Pierre Vallin, Histoire politique des chrétiens, Paris, 1988; Jean-Claude Eslin, Dieu et le pouvoir. Théologie et politique en Occident, Paris, 1999 (tr. rom.: Dum­nezeu şi Puterea. Teologie şi politică în Occident, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2001).
** În P. L., vol. XLI, cols. 13-804. Cea mai bună ediţie a textului latin este cea a lui B. Dombart şi A. Kalb, din Corpus Christianorum Lati­norum (1955); v. şi Saint Augustin, La Cité de Dieu, texte latin de la quatrième édition de B. Dombart et A. Kalb, introduction générale et notes par G. Bardy, traduction française par G. Combès, 5 vols., în «Bibliothèque Augustinienne», 33-37, Paris, 1959-1960. Din păcate, nu s-a tipărit încă o traducere românească integrală a capodoperei augustiniene.
*** “Creştinul este astfel omul care trăieşte în ambiguitatea istoriei profane, dar cu tezaurul preţios al unei istorii sfinte, al cărei «sens» îl întrevede, şi cu sugestiile unei istorii personale, în care discerne legă­tura între vinovăţie şi mîntuire. Sensul creştin al istoriei este în acest caz speranţa că istoria profană face şi ea parte din acest sens pe care istoria sfîntă îl dezvoltă, că nu există pînă la urmă decît o singură istorie, că orice istorie este în ultimă instanţă sfîntă” (Paul Ricœur, Istorie şi adevăr, ed. rom. cit., p. 108). Vezi şi Hugo Urs von Baltha­sar, Theologie der Geschichte, ed. cit, pp. 98-101.
**** În ed. N. Theotokis (Leipzig, 1770), LXXXIV, pp. 480-481, iar în ed. A. J. Wensinck (Amsterdam, 1923), XXVII, p. 136; apud Vla­dimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, tr. rom. Ed. Anastasia, Bucureşti, f. a. [1992], p. 263 (aici într-o versiune îmbu­nătăţită). Vezi şi P. Evdokimov, op. cit., p. 358.

ESTE HRISTOS ÎN MIJLOCUL NOSTRU ?

Am găsit de cuviinţă, cu îngăduinţa autorului,
ca mîhnirea d-lui Iulian Capsali,

care este şi a multor altora,
să aibă cuvînt şi pe acest blog... (R. C.)

Am fost îndemnat recent de un prieten* să scriu câteva rânduri despre un gând care să-mi fi dat ghes mai degrabă în aceste zile pline. “Ce mai freamăt, ce mai zbucium!…”
După câteva minute de meditaţie, mi-a venit ideea solidarităţii şi a prieteniei forjate în (şi de) polemicile care au zguduit pacea ultimei luni. Unii dintre combatanţi îmi erau cunoscuţi doar din scris, pe alţii îi cunosc personal. Am simţit gustul baricadei de la Universitate, mai exact al demonstraţiei din Piaţa Universităţii, de la începutul lui 1990. Condiţiile au fost similare: o minoritate privită cu dispreţ şi cu în-verşunare de marea majoritate, tulburată de “gălăgia” unor protesta-tari în spatele cărora propaganda neo-comunistă punea cele mai abjecte malversaţiuni: trafic de stupefiante şi alcool – de fapt, sandvişuri cu ceai primite de la oamenii ce solidarizau cu noi în drum spre serviciu; în corturi, curvăsărie – de fapt, acolo se adăpostea un nucleu mai dur al contestatarilor, unii dintre ei intraţi în greva foamei; valută, agenturi străine, interese destabilizatoare ş.a.m.d. Acelaşi tip de coeziune umană cu cel de lângă mine m-a încercat şi în ultima vreme. Acum, aceeaşi pornire de a-i prezenta într-o lumină chioară, cu o sentenţiozitate abia mascată uneori, alteori cu duritate, pe aceia care au pus „monopolul pe Iisus”, aceşti “fundamentalişti de serviciu” care se opun “civilizaţiei”, “europenismului”, “moder-nizării”...
Cel mai trist este că pe lângă ignarii cocoşei clonaţi, vestitorii de planton ai nopţii seculare, sunt şi oameni pe care-i preţuiam. Iar ce mă doare cel mai tare este lipsa deontologiei teologice a argu-mentelor acestora din urmă, de parcă se adresau unui alt popor decât cei cu care se împărtăşesc în crugul celest al Duminicii...
Ce s-a întâmplat, fraţilor? Hristos a folosit cumva două măsuri atunci când Şi-a spus Cuvântul: una pentru ”iniţiaţi” şi alta pentru „mase”? Este nevoie de o mediere expertă, alta decât a Sfintei Tradiţii? Există oare două ortodoxii: una căpcăună, a „gloatei fundamentaliste,” şi alta a aristocraţiei spiritului, înclinată spre aggiornarea Tradiţiei după spiritul vremurilor? Repet, aici nu vorbesc despre liber-pansişti, de la care nu putem avea pretenţii de convingeri ortodoxe (de la ei nu ai nici o pretenţie, în general), ci de la tovarăşii de drum de până acum, care văd că încearcă să găsească o a treia cale, între (post)mo-dernitate şi Tradiţia ortodoxă integrală. Cred ei oare cu adevărat că pot pune apă de colonie în agheasmă şi răşină sintetică loc de ulei în candele? Sau este şi mai preferabil în acest caz un bec de lanternă, spre a nu afuma pereţii Bisericii?
Iarăşi nu înteleg de unde transpare concluzia că suntem duşmanii „paşnicilor greco-catolici”, „ca să nu mai pomenesc infernul rezervat [de noi] romano-catolicilor, protestanţilor, musulmanilor, evreilor sau budiştilor...” De când, dacă îţi aperi identitatea creştin-ortodoxă, eşti a priori şi ab initio duşmanul celorlalte culte? Nu pot să înţeleg...
Nu am văzut din partea celor pe care i-am creditat cândva decât opinii personale dictate de sensibilităţi/umori de moment, argumente sentimentale, politice, simbolice, sau pur şi simplu razante faţă de subiect, dacă nu chiar idei extrase din arsenalul (greco)catolic bine-cunoscut (ortodoxie rusă – y compris sovietică, securistă, troglodită, înţepenită, cu o tradiţie castratoare etc.). Acest tip de discurs, chiar dacă exaltă sensibilitatea unor oameni cinstiţi sufleteşte prin idealurile prezentate (dar unitatea creştină este un gând la care vibrează mai nou şi (a)gnosticii!), nu poate avea, în lipsă de argu-mente şi acoperire teologică (chiar şi la cei pe care-i creditai în do-meniu), decât consecinţe năucitoare şi confuzionante.
Cum este posibil? Ce ne împiedică să fim împreună? De ce să ne radicalizăm într-atât încât orice punţi să fie rupte cu primul prilej în care era atâta nevoie să fim alături? Iertat să-mi fie patetismul, dar chiar nu îmi găsesc tonul adecvat. Nu îmi doresc depărtarea de oamenii pe care i-am stimat şi pentru care aveam simpatie în sensul etimologic al termenului. Sigur că până la urmă sunt dator să-L ascult pe Hristos, Care profeţeşte şi îndeamnă: “Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa… Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Dar o fac cu durere în suflet...
Îi sunt, într-un fel, până la urmă, recunoscător Mitropolitului Cor-neanu: a reuşit, fără să vrea, să decanteze, prin gestul lui fără prece-dent, nămolul de apă, pentru că ne obişnuisem deja cu gustul sălciu şi stătut al unei credinţe acomodante. Măcar acum ştiu care îmi sunt fârtaţii. Şi mai ştiu că, de acum înainte, orice ambiguităţi planează asupra mesajului creştin-ortodox devin nisip în gura celui care vor-beşte. Nu se mai poate altfel.

Iulian CAPSALI

* Răzvan Bucuroiu.

RĂSPUNS UNEI INFAMII

STÎLPUL ŞI CARIUL

În România interbelică, apoi în rezistenţa armată anticomunistă din munţi şi în temniţele politice comuniste nu a existat acest radicalism confesional între români, care astăzi polarizează intelectualitatea ţării. Un Ion Gavrilă Ogoranu, de pildă, nu-i mai mică figură a rezistenţei eroice româneşti pentru că a fost – Dumnezeu să-l odihnească – greco-catolic şi nu ortodox. La Aiud au fost închişi şi au murit cu miile, apărînd Crucea şi Neamul, atît ortodocşi, cît şi greco-catolici. Mausoleul-biserică ridicat acolo îi pomeneşte pe toţi şi reprezintă o expresie unică şi nediscursivă a ecumenismului suferinţei şi a jertfelniciei generice pentru Hristos. Despre rămăşiţele adunate în osuarul de acolo nu se poate preciza dacă şi care aparţin unor ortodocşi sau unor greco-catolici. Se vede că moartea stă sub alte rînduieli, e mult mai “ecumenică” decît viaţa şi numai bestia nu se cutremură dinaintea ei (deşi un Rudolf Otto, în cartea sa despre Sacru, mărturiseşte a fi observat pînă şi la iapa lui, Diana, “cutremurul sacru” în faţa unui cadavru de aceeaşi specie).
Sub acest nivel bestial a înţeles să cadă, din păcate, episcopul greco-catolic Florentin Crihălmeanu, prin incomensurabila mojicie comisă recent pe seama mitropolitului ortodox de la Cluj. Neconsolaţi de deconspirarea publică a “calului troian” pe care şi-l dobîndiseră în cetatea ortodoxă, dar şi în lipsă acută de argumente teologice, greco-catolicii se pretează în ultima vreme la astfel de mojicii anecdotice cu caracter insinuant-vindicativ, utilizînd fără nici o urmă de scrupul decontextualizarea şi mistificarea calomnioasă, ba chiar afişînd – de la vlădică la opincă – un fel de beatitudine delirantă a turpitudinii demagogice.
Î. P. S. Bartolomeu a răspuns cu elegantă cumpănire (reproduc mai jos atît “precizarea” episcopului unit de Cluj-Gherla, cît şi “precizarea la precizare” a înaltului ierarh ortodox), evitînd să califice aşa cum ar fi meritat lipsa de discreţie şi de cinste sufletească a omologului său pastoral din minoritatea “fraţilor” uniţi cu Roma.
Nu-ţi trebuie acuitate intelectuală sau erudiţie teologică, ci doar cel mai elementar bun-simţ pentru a vedea că situaţiile nu se pot compara: Î. P. S. Nicolae s-a împărtăşit el însuşi cu catolicii ca ierarh (nu ca simplu preot sau credincios anonim), într-o împrejurare prin nimic deosebită, în vreme de Î. P. S. Bartolomeu a dat Sf. Împărtăşanie (mutatis mutandis, ca şi nunţiul apostolic prezent la Timişoara!) unor fraţi de suferinţă care i-au solicitat-o, într-o împrejurare cu totul specială şi legată de un trecut comun legitimant. Pe de altă parte, greco-catolicul venit să se împărtăşească la ortodocşi e ca şi cum s-ar reîntoarce acasă, în comunitatea liturgică din care s-a desprins cîndva şi a cărei conştiinţă continuă să supravieţuiască în însăşi denumirea noii sale confesiuni. Ca să nu mai spun că, din pricina împrejurărilor istorice cărora au trebuit să le facă faţă, mulţi greco-catolici, inclusiv preoţi, au trecut într-o viaţă de om de colo-colo chiar de mai multe ori, fiind alaltăieri greco-catolici, ieri ortodocşi, azi iar greco-catolici, iar mîine poate iar ortodocşi. Aceste cazuri au existat şi vor mai exista, făcînd parte din drama religioasă a Ardealului de după 1700, iar ele au fost mereu privite cu condescendentă înţelegere. Ortodocşii nu au însă nici un motiv istoric de a merge să se împărtăşească la catolici, de care nu-i leagă nici tradiţia, nici cine ştie ce presiuni ale momentului.
Prin urmare, Î. P. S. Bartolomeu rămîne în continuare un stîlp de rezistenţă al Ortodoxiei, în vreme ce Î. P. S. Nicolae nu este decît cariul care roade la baza acestui stîlp, la rînd cu toţi trădătorii de ieri şi de azi ai dreptei credinţe răsăritene şi ai fatalei noastre identităţi istorico-spirituale.

Răzvan CODRESCU

Mausoleul-biserică de la Aiud

Anexa 1

Săptămîna trecută, pr. Daniel Avram, purtător de cuvînt al P. S. Florentin Crihălmeanu, Episcop al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla, a dat publicităţii următoarea precizare:
“Referitor la interviul acordat de Prea Sfinţia Sa Florentin, Episcop al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla, ziarului Făclia din data de 21-22 iunie a. c., precizăm:
La una dintre întrebările formulate de jurnalista M. Tripon, Prea Sfinţia Sa Florentin face următoarea remarcă: Un astfel de exemplu a fost oferit şi în comisie chiar de către vicepreşedintele acesteia, unul dintre înalţii ierarhi ai BOR. Acesta ne-a relatat cum, în timp ce era la Sfânta Liturghie, la cuminecare, a venit un preot unit care i-a spus: «Eu sunt preot greco-catolic şi doresc să mă împărtăşesc». «Ce era să fac?» ne-a întrebat, în comisie, pe noi. «Trebuia să-l dau afară? Sigur că nu. L-am cuminecat şi am continuat celebrarea liturgică».
Înaltul ierarh la care face aici referire Prea Sfinţia Sa Florentin este Înalt Prea Sfinţia Sa Bartolomeu, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe a Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Vicepreşedinte în cadrul Comisiei mixte de dialog dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică din România”.

Anexa 2

Săptămîna aceasta, Î. P. S. Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania precizează la rîndul său:
“La 14 septembrie 2000 (Ziua Crucii), invitat de Asociaţia din Sibiu a Foştilor Deţinuţi Politici şi cu binecuvântarea Arhiepiscopului Andrei de Alba Iulia, am oficiat sfinţirea monumen-talului mausoleu din cimitirul oraşului Aiud şi o Liturghie cu parastas în memoria celor decedaţi în odioasa închisoare din aceeaşi localitate, slujbă la care au asistat aproximativ 400 de foşti deţinuţi politici, supravieţuitori «aiudeni», veniţi din toată ţara. Înainte de începerea slujbei, chiar în capelă, pe lângă slujitorii deja înveşmântaţi, au apărut doi preoţi bătrâni, îmbrăcaţi în veşminte, unul din ei gârbov, împovărat de ani şi suferinţe. Mi-au spus că sunt greco-catolici, foşti şi ei deţinuţi politici, şi m-au rugat să-i primesc să slujească laolaltă cu noi, pentru ca tot împreună să ne rugăm pentru morţii noştri. Am fost de acord, au slujit, s’au împărtăşit, şi tot împreună am făcut pomenirile. Şi a fost pace.
La proxima întâlnire de dialog cu ierarhii greco-catolici am relatat acest fapt emoţionant şi cu totul special din viaţa mea.
Acum, după aproape opt ani, Prea Sfinţitul Florentin Crihălmeanu (cu care, de altfel, am o relaţie personală bună) scoate acest episod din naftalina unei memorii aproximative, spre a denunţa, chipurile, inconsecvenţa mea în contexul «cazului Corneanu», dar şi spre a pune sub semnul întrebării autoritatea mea morală de a mă pronunţa într-un anume fel. Mult mai tânăr şi fără experienţa celor din generaţia mea, colegului meu din strana stângă îi e greu să realizeze că atunci, în cimitir, se crease o situaţie cu totul excepţională, că eu şi preoţii greco-catolici aveam o platformă comună: anii de temniţă şi numele celor exterminaţi acolo. Cred că, oricum, între gestul meu de la Aiud şi acela al mitropolitului timişoarean este, totuşi, o diferenţă”.

RĂZVAN CODRESCU: DOUĂ POEME NEPTICE

PLÎNGEREA LUI AGAPIE SKETUL

„…Că acela ce nu se plînge pe sine aici, acolo se va plînge veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de nevoie, este cu neputinţă a nu plînge...“ (Patericul, „Pentru Avva Arsenie“, 41)


Mi-s petec nou pe vechile blesteme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.

Pe tîmpla mea se-adună anii droaie
şi moartea-mi joacă mucedă-n viscere,
dar pururi tînăr, ca pe vrej se-nfoaie
păcatu-n mine şi tain îmi cere...

Pustia Sketei, cîtu-i ea de mare,
abia răzbeşte să-mi încapă vina,
şi unde calc, în urma mea răsare,
ca un blestem al tălpilor, neghina!

Mai bine-aici, încremenit pe-o rînă,
cu colţii stîncii-n oase îmbucaţi,
duhnind a hoit şi-a gadină bătrînă,
ferit de ochii lumii şi de fraţi!

„Agapie!“ – mă strigă Moartea, buna,
dar n-am putere-afară să mă trag,
şi demonul amiezii văgăuna
mi-o străjuie, cu chipul meu, din prag…

Ce bine-i vin, spătos ca altădată,
cu părul rug şi ochii de venin,
şi brînca pe mînerul spadei, iată,
ce fioros şi ce semeţ o ţin!

Şi vocea mea – ce vuiet de furtună!
Ciulesc urechea, să mă-ncînt de ea…
Din mine-i rupt ce simt că va să-mi spună,
dar meşterşugul este-al lui sadea…

„Stihii eram, năvalnice şi bete,
temuţi în lupte, falnici în orgii:
ne-ncolăceau codanele brunete,
ne-ncălecau muierile blonzii.

Eram urgia limbilor, nebuna,
şi tot Levantul ţăndări l-am făcut,
purtînd în dreapta, ca pe-un paloş, luna,
şi soarele în stînga, ca pe-un scut.

Eram călăii putredelor vise
şi retezam un cap dintr-o suflare,
şi ne muiam în rănile deschise
tăişul spadei, ca-n otrăvuri rare…

Agapie, ce morb ne-a piticit,
ce vrajă-n ţarc ne-a prins, ca pe juncane?
De ce ne fură cerul ce-am poftit,
de ce ne zac iubirile vădane?“.

Fac semnul crucii, dar viclean rîvnesc
la vorba lui, şi plin mă simt de mine…
Mi-e lesne trupul slab să mi-l strunesc,
dar mintea mea nimic în frîu n-o ţine…

M-asmut trufaş spre visul meu de fiară
şi patimi cresc în mine ca un sorb:
aş vrea să-mi fie iarăşi mîna gheară
şi ura să-mi sticlească-n ochiul orb!

Aş vrea să fiu din nou păgîn de mare,
să freamăt tot de mustul vieţii crud,
să-mi stea smerită lumea la picioare,
iar eu să joc pe ceafa ei, zălud!…

„O, mare-ai fost, Agapie, şi eşti!
Te-a supt de vlagă Veşnicul Cîrpaci,
dar porţi în tine vise-mpărăteşti
ce-aşteaptă ca pe-un ghem să le desfaci.

Te-a umilit, dar liber ţi-este gîndul,
şi-ţi poţi croi un rai al tău, de vrei!
Iar cînd să mori va fi să-ţi vină rîndul,
te ung în fruntea îngerilor mei.

Tînjeşti vecíi? Dar veşnic este totul!
Te naşti să mori, dar mori spre-a veşnici.
Nu-i Lucifer mai rău ca Savaotul,
iar cine minte – tu de unde ştii?!“.

Mă răsucesc ca rîma pe jăratec
şi n-am habar: acolo-s eu sau el?
Aievea-i totul, sau vreun vis zănatec?
E Şarpe Dumnezeul meu, sau Miel?…

Un braţ coboară-asupra mea domol:
fu înger ieri, iar azi îmi pare-un frate…
Zăresc lumina zilei rotocol
şi-aud cum toaca-n depărtare bate…

E peştera, e fratele, sînt eu…
Afară-i schitul, lumea pînă hăt…
Nici dracul gol, nici bunul Dumnezeu
nu pot să tragă vremea îndărăt…

Dar Domnu-i Domn, şi cred că ştiu de ce…
Ce n-are dracul? N-are răni de cruce!
Nu, n-are răni, oricît de splendid e:
de la-nceput, cu vorba doar ne duce!

Dar El, Hristosul rănilor, boier,
ca un nebun, de veacuri, mă iubeşte –
chiar dacă tind cu dreapta după cer
şi-n scîrnă rîm cu stînga mea, cîineşte!

El e mereu iubire răstignită
pe muchia dintre viaţă şi-nviere,
şi cît mi-ar fi credinţa de sfrijită,
El mult îmi dă şi mai nimic nu-mi cere...

Ce glas pios îmi zice mie: „Avvă!“?
Nici Moartea nu-i, nici înger, drac sau frate…
Mă scol încet, şi limba mea-i gîngavă,
şi-o cruce grea cît lumea port în spate…

Pe stîrvul meu icoana slavei geme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.

LEGĂMÎNTUL TĂCERII

Mi-e psalm încins pustia sub picioare
şi legămînt pe limba mea am pus
să nu grăiesc cuvinte trecătoare,
ci-umil să tac Cuvîntului de sus.

Mi s-a-ncleştat, părăginită, gura,
dar gîndul, ca o fiară hămesită,
cu gheare reci îmi bîntuie făptura
şi-ar vrea-nlăuntrul meu să mă înghită.

De-ar curge lin doar Duhul Tău în mine,
mi-ar înflori nevrednicele oase
şi m-aş culca în poala lunii pline,
cu bun miros să mi Te-aştept, Hristoase.

Dar lungă-i, Doamne, calea Ta şi-ngustă,
iar noi ruşinea veşnicului crug:
la rău mai iuţi ca nişte cai de pustă,
la bine-nceţi ca boul pus la jug!

Şi nu mai ştiu ce-i bine şi ce-i rău
cînd dracu-mi zice: “Strigă către Domnul!”,
şi, luminos ca un trimis de-al Tău,
îmi urcă veghea şi-mi coboară somnul…

Smereşte-mi, Doamne, limba-ntru Cuvînt,
căci duhu-i plin de rîvnă suitoare,
dar carnea mea se cere spre pămînt
şi lumea ca un braţ pierdut mă doare.

Nu, nu-mi trimite înger să mă-nveţe,
căci mă-ndoiesc de-auz şi de vedere,
ci-orbeşte-mă cu muta frumuseţe
a morţii cînd se crapă de-nviere…

Acestea-n piatră eu le-am scrijelit,
ce-mi zice lumea Teognost Bătrînul,
să-mi fie-n veci păcatul pomenit…
Şi-ntîiul le-a cetit, rînjind, Hapsînul.

-------------------------------------------------
-------------------------------------------------

Puteţi citi aici al şaselea poem neptic.
Puteţi citi aici al optulea poem neptic.
Puteţi citi aici al şaisprezecelea poem neptic.

IPOSTAZELE SFÎNTULUI ILIE

SFÎNTUL MARE PROOROC ILIE TESVITEANUL
(PRĂZNUIT PE 20 IULIE)

Proorocul Ilie în Sfintele Scripturi

Odraslă de preot al Legii Vechi (Sovac, din neamul lui Aaron), originar din Tesva Galaadului (drept care i se şi spune Tesviteanul), Ilie a fost unul dintre primii mari prooroci ai lui Israel, în sensul deplin al cuvîntului, căci prooroc nu însemna doar înainte-văzător al celor viitoare, ci şi glas dojenitor în numele Celui Preaînalt, ca să nu se smintească de la dreptate nici poporul, nici mai marii lui.
Scriptura istoriseşte cum l-a înfruntat Ilie pe regele Ahab (care, sub influenţa soţiei sale de neam păgîn, se abătuse de la credinţa monoteistă şi se îndulcise spre cultul lui Baal), certîndu-l cu asprime şi prevestind, ca pedeapsă dumnezeiască, trei ani şi jumătate de foamete peste Israel. Iar Dumnezeu, chemîndu-l pe Ilie, i-a spus în ajunul osîndei pe care o pregătise celor rătăciţi: “Du-te spre Soare-Răsare şi ascunde-te la pîrîul Cherit, care este în faţa Iordanului. Din apa pîrîului îţi vei potoli setea, iar corbilor le-am dat poruncă să te hrănească acolo” (III Regi 17, 3-4). Şi după ce astfel l-a pus la adăpost pe dreptul Ilie, Domnul a trimis secetă cumplită şi îndelungată peste Israel, de-şi blestemau iudeii ceasul în care se născuseră. Ilie îşi potolea însă setea din apa izvorului de lîngă peştera în care se retrăsese, iar corbii, după cuvîntul Domnului, îi aduceau în zbor de-ale gurii, ca-n vremurile de belşug: dimineaţa – pîine, iar seara – carne. Şi aşa a petrecut proorocul, pînă ce lui Dumnezeu I-a plăcut să-l scoată de acolo şi să-l trimită în Sarepta Sidonului, apropiindu-se vremea îndurării Sale şi a obşteştii îndreptări, mai ales prin cuvîntul şi puterea date lui Ilie.
Tesviteanul a săvîrşit multe minuni, cu aceeaşi putere de sus: de la pogorîrea din cer a focului sau a ploii şi pînă la învierea fiului văduvei. Iar cînd a fost voia lui Dumnezeu să-l cheme la El pentru totdeauna, Ilie nu a murit ca toţi oamenii, ci a fost ridicat la cer într-un car de foc, chiar de sub ochii ucenicului său Elisei, care privea uluit la ce se petrecea şi spunea cuprins de frică mare: “Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!” (IV Regi 2, 12).
Pe vremea Mîntuitorului, vreo opt veacuri mai tîrziu, renumele lui Ilie era atît de mare printre evrei încît, de mai multe ori, asupra lui Ioan Botezătorul, ca şi a lui Iisus Însuşi, a planat bănuiala că ar fi fost reîntrupări ale proorocului din vechime. Iar la Schimbarea la Faţă a Domnului, petrecută pe Tabor, Evanghelia ne spune (Matei 17, 3-4; Marcu 9, 4-5; Luca 9, 30 şi 33) că Moise şi Ilie s-au arătat de-a dreapta şi de-a stînga lui Hristos, după mărturia celor trei ucenici care-L însoţeau (Petru, Iacov şi Ioan).
Conform unei vechi tradiţii, cu temei în Sfînta Scriptură (cf. Matei 17, 10-11), Ilie va reveni la sfîrşitul veacurilor, ca martor şi vestitor al Parusiei, deci ca înainte-mergător al celei de-a doua veniri a Domnului.

Proorocul Ilie în conştiinţa Bisericii

Reprezentat iconografic, cel mai adesea, fie în gura peşterii sale (ce se poate vizita şi astăzi în ţinutul Hozevei), însoţit de corbul trimis să-l hrănească, fie în carul de foc cu care a fost răpit la cer, cu Elisei ca martor şi urmaş al său, Sfîntul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul este, în calendarul bisericesc, ca şi în tradiţia populară, personajul din Vechiul Testament cel mai drag şi mai familiar conştiinţei creştine de pretutindeni.
El este socotit şi protopărintele monahismului creştin (cf., de pildă, Sora Eliane Poirot, Ilie proorocul, arhetipul monahului. Pentru o primenire profetică a monahismului, Ed. Anastasia, Buc., 1999), prin îndelunga sa vieţuire în pustie (“păros peste tot şi încins peste mijloc cu o cingătoare de piele”, asemenea Sfîntului Ioan Botezătorul, de care apare apropiat în multe privinţe), iar în Apus Ordinul Carmelitan (înfiinţat în sec. XIII) şi-l revendică drept patron (Carmelitarum Dux et Pater), ca unul ce s-a ostenit tocmai pe Muntele Carmelului (cf. III Regi 18, 19). Şi la noi sînt multe mănăstiri sau schituri cu hramul Sfîntului Ilie, pe tot cuprinsul ţării. Iată aici o listă a celor mai importante dintre ele: Mănăstirea Dragomireşti (Dragomireşti, jud. Maramureş); Mă­­năstirea Floreşti (Poieneşti, jud. Vaslui); Mănăsti­rea Izvorul Miron (Româneşti-Tomeşti, jud. Timiş); Mănăsti­rea Nuşeni (Nuşeni, jud. Bistriţa-Năsăud); Mănăstirea «Sfântul Ilie» (Albac-Horea, jud. Alba); Mănăstirea Topliţa (Topliţa, jud. Harghita); Mănăstirea Vasiova (Bocşa, jud. Caraş-Severin); Schitul Băişoara (Băişoara, jud. Cluj); Schitul Pahomie (Olăneşti, jud. Vâlcea); Schitul «Sfîntul Ilie» de pe Muntele Semenic (Văliug, jud. Caraş-Severin); Schitul «Sfîntul Ilie» (Buda-Berzunţi, jud. Bacău); Schitul «Sfîntul Ilie» (Borleşti, jud. Neamţ); Schitul «Sfîntul Ilie» (Vama-Tarcău, jud. Neamţ).
Numele în sine este şi el purtător de înaltă semnificaţie religioasă: continuator al numelui biblic Elijahu, alcătuit din cele două numiri predilecte ale lui Dumnezeu în limba ebraică, El şi Jahve (cum am zice noi: „Doamne Dumnezeule”), are înţelesul de „Domnul e adevăratul Dumnezeu”. Prin intermediul Bibliei, numele s-a impus în toată lumea creştină de mai tîrziu. La noi, numele de Ilie (diminutivul cel mai frecvent: Iliuţă) este astăzi tot mai rar folosit ca nume de botez (totuşi în jur de 130000 de români şi românce încă îşi serbează onomastica pe 20 iulie), dar în trecut a fost foarte răspîndit şi a cunoscut numeroase variante (unele perpetuate doar ca nume de familie: Ilia, Ilieş, Iliaş, Ilioiu, Ilaşcu, Ilea, Ilian, Elian, Elie, Eliade etc.), ba şi unele forme feminine (Iliana, Ilica, Iliuca, poate şi Ilinca ş. a.).

Proorocul Ilie în tradiţia populară

În bogata noastră tradiţie folclorică, de Ilie se leagă credinţe destul de stranii, precum aceea că, „pe vremea cînd era om”, ar fi fost păcălit de diavol, ucigîndu-şi fie părinţii, fie soţia şi fiul, sub bănuiala – nefondată – că ar fi fost „încornorat” (Biblia şi Tradiţia, dimpotrivă, îi afirmă fecioria). Aşa se explică faptul că principala ocupaţie a lui „Sîntilie” este să-l urmărească pe diavol, pentru a răzbuna vechea şi tragica păcăleală. Se spune că el nu se va lăsa pînă ce nu-i va stîrpi pe draci pînă la ultimul. Cînd tună, se crede că Sfîntul îi avertizează pe păcătoşi, iar cînd trăzneşte, atunci înseamnă că a găsit vreun drac ascuns în sau după păcătosul nepocăit. Fulgerul şi trăznetul sînt armele sale predilecte (care iau adesea, în fantezia populară, chipul „biciului de foc”), încredinţate lui chiar de către Dumnezeu, ca şi carul de foc cu care brăzdează cerul şi se dedă la mare tărăboi (motivul e biblic, dar recuzita folclorică îl leagă, parcă, de vechile divinităţi solare). Exasperat El Însuşi, Dumnezeu, ca să-l mai domo-lească, i-ar fi uscat oarecînd braţul şi/sau piciorul stîng. Pălie ar fi un fel de supranume al Sfîntului (dar, după alţii, Ilie Pălie ar fi, de fapt, vizitiul acestuia).
Se mai zice că Sfîntul, fiind aşa de „vechi de zile”, nu prea ţine minte cînd cade sărbătoarea lui, drept care, dornic să mai şi petreacă puţin, Îl iscodeşte mereu pe Dumnezeu, Care-l duce însă cu vorba, pînă cînd ziua praznicului a trecut deja. Aceasta ca nu cumva să se încingă prea tare, cum îi e firea, şi să dea frîu liber puterilor sale, cu care poate lesne să cutremure tot pămîntul. Uneori ploile din mijlocul verii sînt socotite ca expresii ale furiei Sfîntului, ce pare să aibă la îndemîna sa, cu voie de sus, tot mersul stihiilor, de la grindină la foc.
În ziua de Sîntilie (20 iulie) e mare păcat să lucrezi, riscînd să-ţi ardă casa sau să fii trăznit peste an. Te poţi păzi prin bună purtare sau cu ajutorul unor „talismane” creştineşti (cum ar fi, bunăoară, mîţişorii de salcie sfinţiţi la Paşte sau la Florii). Cel mai sigur rămîne însă semnul crucii, căci numai îndărătul ei nu se poate ascunde nicidecum diavolul vînat de Sfînt pînă la sfîrşitul lumii...

Răzvan CODRESCU

Odată, demult, pe cînd sfinţii obişnuiau să se coboare pe pămînt şi să stea de vorbă cu oamenii, iată că şi cel mai posac dintre ei, Sfîntul Ilie, lăsîndu-şi carul de foc şi tunul cu care bubuie după draci, ceru îngăduinţă de la Dumnezeu să umble cu pasul pe pămînt şi să-şi cerceteze neamurile, ce mai zic şi ce mai fac, şi cum mai merge lumea. Dumnezeu l-a slobozit să se ducă, doar-doar s-o mai însenina la faţă, iar Sfîntul Ilie bătu pămîntul în lung şi în lat, după care se întoarse, cam căzut pe gînduri şi codindu-se parcă să dea ochii cu Dumnezeu. Dar Domnul nu-l lăsă cu una-cu două, ci prinse a-l descoase, să vadă cu ce s-a folosit din călătoria aceea:
- Ia zi, Ilie, ce mai e pe pămînt? Oare oamenii îşi mai aduc aminte de mine?
- Belşug şi fericire e pe pămînt, Doamne, şi toată zidirea ta se veseleşte, cu muzici şi cu oaspeţe, lipsită de griji mai ceva ca în Rai. Dar de tine, ca să spun drept, nu prea mai are nimeni vreme să-şi amintească...
- De, mă Ilie, aşa sînt oamenii: cu cît o duc mai bine, cu atît se fac mai uituci.
Şi aşa mai curse o vreme, nu tocmai puţină, după care iar îi veni Sfîntului Ilie dorul de ducă pe pămînt, dar se întoarse mai degrabă decît data trecută.
- Ce-i cu tine, mă Ilie, de n-ai zăbovit mai mult printre oameni?
- Apoi, Stăpîne, cum aş fi răbdat să stau mai mult, cînd găsii pămîntul la mare strîmtorare, chinuit de jale şi de pagubă multă, că l-a bătut rău ploaia şi grindina, de le-a stricat oamenilor casele şi ţarinile, parcă a dat Iadul peste ei...
- Ce să-i faci, mă Ilie, cîteodată e şi aşa... Dar de mine oamenii îşi mai aduc aminte?

- O, sărmanii de ei, tot timpul le e numele tău pe buze, şi ridică ochii înlăcrimaţi spre cer, strigînd cu glasuri rugătoare: „Doamne, Dumnezeul nostru, fie-ţi milă de noi şi nu ne urgisi pentru păcatele noastre multe şi grele; ci opreşte prăpădul, că numai nădejdea la tine ne-a mai rămas”!

RĂZVAN IONESCU DESPRE "CAZUL CORNEANU"

Mă bucur să pot găzdui pe acest blog

articolul de mai jos al teologului Răzvan Ionescu,

apărut, pe 12 iulie, şi în Gazeta de Transilvania. (R. C.)

ADIO, DAR RĂMÂN CU TINE!

Cam aşa s-ar putea rezuma, în termeni de telenovelă, hotărârea Sfântului Sinod al BOR de miercuri 9 iulie, care a luat în discuţie împărtăşirea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Nicolae, Mitropolitul Banatului, la o Liturghie greco-catolică şi concelebrarea Prea Sfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, cu un ierarh greco-catolic la slujba de sfinţire a Aghiazmei Mari. Să recapitulăm conţinutul comunicatului, deşi logica precară în care e alcătuit reprezintă o insultă chiar şi pentru o inteligenţă medie!
„Sfântul Sinod a dezaprobat gesturile necanonice ale celor doi ierarhi, care au produs tulburare în Biserică. Apoi, Sfântul Sinod a luat act de regretul şi pocăinţa acestora, pe care le-a primit ca prim semn de îndreptare [prin urmare, suntem în stand-by, urmează semnul 2, semnul 3 ş.a.m.d. – nota mea]. În legătură cu comportamentul sacramental şi liturgic al ierarhilor, preoţilor, diaconilor, monahilor, monahiilor şi credincioşilor mireni ai Bisericii Ortodoxe Române în relaţie cu alte culte, pe temeiul Sfintelor Canoane şi al învăţăturii de credinţă ortodoxă, Sfântul Sinod a hotărât că nu este îngăduit nici unui ierarh, preot, diacon, monah, monahie sau credincios mirean din Biserica Ortodoxă Română să se împărtăşească euharistic în altă Biserică creştină. De asemenea, nu este îngăduit nici unui cleric ortodox să concelebreze Sfintele Taine şi Ierurgii cu slujitori ai altor culte. Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxă şi, în consecinţă, vor suporta sancţiuni canonice corespunzătoare stării pe care o ocupă în Biserică: depunerea din treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, şi oprirea de la împărtăşanie a credincioşilor mireni”.
Din cele de mai sus reiese cu acurateţe că miercuri 9 iulie a. c., Sinodul BOR nu a făcut altceva decât să hotărască ceea ce era (oricum) de mai multe sute de ani hotărât, dar că hotărârea devine hotărâtă de-abia de la începutul mileniului III, după-amiaza de 9 iulie 2008! Votul în favoarea acestei logici a fost zdrobitor: 47 pentru, 1 împotrivă (Mitropolitul Bartolomeu Anania). Aflu că explicaţia acestui vot inexplicabil s-ar afla în dorinţa personală a Patriarhului de a nu fi pus în situaţia de a elimina din cler (aşa cum spun canoanele hotărâte de dinaintea hotărârii sinodale de miercuri) tocmai pe cel căruia îi datorează începuturile (este de loc din Timiş, cu siguranţă a primit binecuvântarea de a urma facultatea de teologie ortodoxă de la actualul mitropolit, căruia în 1990 avea să-i fie scurtă vreme şi episcop vicar – înainte de a deveni mitropolit al Moldovei; prin urmare, este vorba de accederea la treapta arhieriei). Recunosc, am fost tentat să înţeleg acest fapt de viaţă şi să-mi aduc aminte – a câta oară? – de vorbele duhovnicului meu din copilărie, ucis de Securitate în 1968: „Ehei, taică, şi vlădicii sunt oameni!”. Ca ulterior să aflu declaraţia stupefiantă a mitropolitului Corneanu la ieşirea din şedinţa Sinodului. Întrebat de reporterul Radio Români Actualităţi dacă socoteşte o greşeală gestul pe care l-a făcut, mitropolitul Corneanu a răspuns: „Deocamdată... Sfântul Sinod a fost... să zic aşa, cu obiectivitate critică faţă de ceea ce am facut eu, dar... e dreptul Sf. Sinod”. O frază şi trei observaţii: 1. aşadar, „deocamdată Sfântul Sinod a fost...”, ceea ce înseamnă (în logica respondentului) că este de aşteptat şi de dorit ca Sfântul Sinod să iasă din „obiectivitatea critică” şi să aibă într-un viitor cât mai apropiat o opinie concordantă cu a sa; 2. observaţi vă rog că respondentul se fereşte să pronunţe cuvântul „greşeală” ci, cu tenacitate, spune că este vorba de „ceea ce am făcut eu”; 3. „dar... e dreptul Sântului Sinod”, după cum şi respondentul, nu-i aşa, are dreptul său să-şi vadă de ceea ce crede el că „are de făcut”. Despre ce şi cum crede mitropolitul Corneanu aflăm din răspunsul la următoarea şi ultima întrebare a reporterului: „Regretaţi lucrul acesta?”. Răspuns: „Sigur că îmi pare rău că s-a ajuns la aşa situaţie, dar îmi păstrez credinţa în bunul Dumnezeu”. Alte două observaţii în continuarea celor trei de mai înainte: aşadar, 4. vă rog să observaţi că părerea de rău este pentru „o aşa situaţie” şi nicidecum pentru măcar (fie şi) „ceea ce am făcut eu”; 5. „credinţa în Dumnezeu”, pe care respondentul şi-o „păstrează”, exprimă o plajă suficient de largă din punct de vedere religios. Ba chiar pentru un ins abia scăpat din ghearele agnosticismului să recunoaştem că nu e rău deloc! Pentru un mitropolit în vârstă de aproape 85 de ani, din care 47 de ani arhiereu al unei Biserici Ortodoxe, abia scăpat de sub acuzaţia că s-a împărtăşit cu cei care rostesc o altă mărturisire de credinţă decât a sa, Dumnezeu este (sau s-ar cuveni să fie) Unul în fiinţă, întreit în persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Care („deocamdată”, numai până la „redefinirea dogmelor” – nefericită sintagmă!) doar de la Tatăl purcede! Nu am proba „regretului” şi a „pocăinţei” din plenul Sfântului Sinod a mitropolitului Corneanu, dar mă sfiesc să nu dau crezare ierarhiei care, indiscutabil, trebuie că a „primit primul semn de îndreptare”. Numai că, o dată ieşit pe uşa Sinodului BOR, mitropolitul Corneanu a oferit naţiunii, în plen şi aproape pe nerăsuflate, următorele 5 „semne de îndreptare” la care m-am referit mai sus.
Ar mai trebui recapitulate unele date utile în înţelegerea „cazului”, conform evoluţiei sale cronologice. În ziua de 27 mai 2008, la întrebarea ziarului Cotidianul dacă este adevărat că s-a împărtăşit în biserica greco-catolică din Timişoara, mitropolitul Corneanu răspundea: „Am fost alături de ei, însă nu m-am împărtăşit”. 8 (opt) zile mai târziu, în ziua de 4 iunie 2008, acelaşi mitropolit răspundea aceleiaşi întrebări puse de un alt ziarist: „Da, este perfect adevărat”, adăugând: „Sincer să spun, nu-mi pare rău, doar că regret că am dat prilej la comentarii din cele mai felurite şi, majoritatea, destul de negative...”.
Toată această enumerare de fapte (fireşte în scurt, altminteri ele sunt mult mai numeroase) capătă o cu totul altă dimensiune atunci când afli din „Dosarul fond reţea R 315/1950-1988” predat de S.R.I. către C.N.S.A.S., că Nicolae Corneanu a fost de bună voie (fără să fie închis, fără să fie înfometat, fără să fie bătut, fără să fie torturat ori şantajat, fără să stea în întuneric şi frig, fără să sape piatra etc.) colaboratorul zelos al Securităţii timp de 38 de ani, având mai multe nume de cod: „Munteanu”, „Popa Vasile”, „Popescu Ioan”, „Munteanu Ioan”, primind numai în perioada 1951-1957 recompense însumând o valoare totală de 44.375 lei (desigur, extrem de vechi!). Spicuind din caracterizările existente la dosar îţi dai seama cât de încurajatoare era prestaţia informatorului „Popa Vasile” pentru autorităţile statului: „De la data recrutării agentul a fost folosit cu succes în rîndul elementelor duşmănoase din mediul preoţilor ortodocşi şi chiar în jurul Mitropolitului [...], datorită calităţilor sale personale, a dragostei ce a dovedit-o în munca informativă şi faţă de organele noastre, precum şi ataşamentul ce l-a dovedit prin fapte faţă de regimul democrat popular din R.P.R., considerăm că va putea să i se încredinţeze anumite sarcini de răspundere mai complicate [...] Pe plan intern în principal a fost folosit pentru reducerea activităţii religioase în eparhia Banatului, indicîndu-i-se şi luînd o serie de măsuri în acest sens (înlocuirea elementelor prea fanatice şi a celor compromişi care funcţionau în cadrul aparatului de conducere al eparhiei, înlocuirea unor cadre didactice în cadrul seminarului teologic din Caransebeş, reducerea numărului de elevi, [...] comasarea unor parohii şi reducerea numărului de preoţi etc). Este de menţionat că toate aceste probleme au fost discutate cu el în prealabil, unele măsuri fiind propuse chiar de agent [sublinierea mea]. [...] Se manifestă ca unul ce nu crede în preceptele şi dogmele bisericeşti fiind convins că biserica a fost întotdeauna un mijloc de înşelare a maselor populare, [...] a rezultat că s-a preocupat de studiul ştiinţei marxist leniniste şi de însuşirea ei ce l-au făcut să fie convins de netemeinicia dogmelor şi în acelaşi timp să îşi dea seama perfect că viitorul nu poate aparţine decît comunismului”. Să recunoaştem că două sunt elementele ce caracterizează întreaga activitate a mitropolitului Corneanu: continuitatea şi „spiritul ecumenic”. Chiar şi în turnătorii. Pentru că, aşa cum reiese din acelaşi „Dosar fond reţea R 315/1950-1988”, predat de S.R.I. către C.N.S.A.S.: „Agentul ne-a furnizat informaţii despre poziţia şi activitatea unui număr de 32 persoane ce prezintă interes pentru noi. Printre aceştia sunt unii greco-catolici cunoscuţi cu activitate ostilă ca [...] episcop greco-catolic, hirotonit clandestin, urmărit de Dir. Reg. M.A.I. Banat, [...], preot greco-catolic, revenit, [...], fost protopop greco-catolic”. În spiritul acestei continuităţi sunt convins că în scurtă vreme vom avea veşti despre următoarele „semne” din partea mitropolitului, care de astă-dată vor determina Sfântul Sinod al BOR să ducă la împlinirea hotărâtă a hotărârii hotărâte! Iar celelalte Biserici Ortodoxe vor amenda curând nu atât „spiritul iertării” dinlăuntrul BOR, ci mai ales ineficienţa acestui spirit faţă de forma continuată „a ceea ce face” Nicolae Corneanu de aproape 40 de ani!
Mai nou, ni se vântură ameninţarea că astfel, adică neacceptând ecumenismul relativismelor doctrinare (a se traduce unirea Bisericilor prin asimilarea ortodocşilor de către Biserica Romano-Catolică – o Biserică-Stat – şi nu întoarcerea acestora din urmă la dreapta credinţă), nu facem decât să ne vindem ţărişoara ruşilor, de parcă, în ceea ce ne priveşte, adevărul de credinţă ar avea vreo legătură cu politica. Rostirea aceluiaşi Crez cu al ruşilor n-are nici o legătură cu preţul gazelor, după cum adaosul filioque nu va ridica în veci nivelul de trai! Au mai înghiţit găluşca asta unii şi pe la 1700! Adevărul de credinţă stă în legătură directă numai cu Iisus Hristos, a Cărui Împărăţie nu este din lumea aceasta, dar care poate fi dobândită încă din lumea aceasta prin dreapta mărturisire şi asumare a acestui Adevăr de Credinţă! În lumina Acestui Adevăr, asupra căruia Nicolae Corneanu, aşa cum s-a putut vedea, are constante dubii de aproape 40 de ani, Sinodul BOR va mai primi tot felul de „semne” şi va face curând cele cuvenite, cu tot spiritul iertării care îl caracterizează şi de care a dat dovadă, „DEOCAMDATĂ” în acest caz, cu asupra de măsură! Neobosit cum îl ştim, în ciuda venerabilei vârste, mitropolitul Corneanu nu va precupeţi nici un efort în alăturarea celor 47 la, aparent, însinguratul UNU!

Răzvan IONESCU