PAUL S. GRIGORIU DESPRE NAŢIONALISM

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

NAŢIONALISMUL

ÎNTRE PĂCAT ŞI VIRTUTE

În zilele noastre, definite de o ideologie „corectă politic”, pare desuet să vorbești despre identitate națională și – cu atît mai mult – despre dragoste de neam. Toate acestea ar aparține unei concepții politice și unei ideologii bune pentru secolul XIX, dar cu totul depășite de evoluția gîndirii. Cu toate acestea, în ciuda ideologiei dominante, în fața eșecului multiculturalismului, vedem la tot pasul o resurgență a naționalismului. Pentru că, să fim foarte clari, multiculturalismul este un abuz intelectual, care introduce pe „piața ideilor” un relativism furibund. Și cînd pînă și mai marii Europei (cei care contează în jocul puterii, în frunte cu Germania și Franța) își exprimă deschis îndoielile în privința lui, omul obișnuit, cu common sense, are cu atît mai multe motive să-l pună sub semnul întrebării. Așadar, în fața unei gîndiri ce neagă identitatea – politică și/sau culturală – răspunsul pe care îl auzim din ce în ce mai des este o întoarcere la valorile naționale și la cultura (în sensul mai larg, de regulă a vieții) națională.

În cele ce urmează voi încerca să plasez naționalismul (sau diferitele sale tipuri) într-un cadru cultural care să-i pună în evidență anumite afinități și contradicții. Precizez că voi folosi termenii „naționalism” și „iubire de neam” ca pe niște sinonime relative. Nuanța apare din aceea că în timp ce primul e mai degrabă un concept politic (și, ca atare, o creație relativ nouă a culturii europene), al doilea își întinde rădăcinile pînă în metafizică, fiind de altfel termenul preferat de marele teolog român Dumitru Stăniloae.

În context european (ortodox, dar nu numai), naționalismul apare mai mereu legat de tradiție. Nu voi insista asupra naționalismelor ce se revendică din diferite credințe precreștine, mai mult sau mai puțin reale. În contextul Bătrînului Continent, dominanta culturii tradiționale este creștinismul. Dar există oare compatibilitate între acesta și iubirea de neam? Unii merg pînă la a le confunda, alții văd între ele o opoziție ireconciliabilă. Cei din urmă se bazează pe caracterul universal al creștinismului, din care s-a născut, de altfel, și ideea universală umanistă. Altfel spus, pe faptul că despărțirea în neamuri nu ar putea fi decît o siluire a caracterului universal al omului. În viziunea ortodoxă, „toate aceste dezbinări naționaliste nu au fost decît urmarea căderii în păcat” [1], pentru că „noi nicăieri nu vedem o propovăduire creștină a urii” [2]. Cred că este destul de clar ce vrea să spună arhimandritul athonit. Vreau însă să atrag atenția asupra a două cuvinte: dezbinare și ură. Cînd naționalismul duce la aceste lucruri – sau, mai rău, se naște din ele – poate fi socotit de-a dreptul păcat. Acest fel de iubire de neam e o formă extinsă la scară largă a ceea ce Părinții Bisericii numesc „iubire pătimașă de sine”, adică, într-un cuvînt, a egoismului. Există însă și un alt fel de naționalism?

Dacă dezbinarea e consecința căderii în păcat, în schimb diversitatea neamurilor e o expresie a bogăției firii omenești. Bogăția însușirilor sădite de Dumnezeu în cuplul primordial se găsește răspîndită în toate neamurile, familiile și persoanele, fiecare scoțînd în prim plan anumite forme de manifestare ale universalității umane. Așa se face că la Cincizecime, care pentru creștini este actul de naștere a Bisericii, Sfîntul Duh le-a unit pe cele despărțite, lucru exprimat prin aceea că apostolii au vorbit în limbile neamurilor din Ierusalimul acelor vremuri. Trebuie reținut: i-a unit pe toți în înțelegere, dar nu a abolit limbile ca forme de expresie, nu a instituit un soi de „esperanto sacru”, ci le-a lăsat în diversitatea lor. Ceea ce de la Turnul Babel încoace fusese pricină de dezbinare devine de acum bogăție comună tuturor. Cu alte cuvinte, ideea (izvorîtă din teologia trinitară) că fiecare om exprimă în sine întreaga omenire, dar într-o formă proprie, se aplică și neamurilor. Iar unicitatea nu (mai) este pricină de dezbinare.

Folosind o imagine familiară, vom spune că, pentru a putea realiza o compatibilitate între universal și particular, trebuie să privim neamurile ca pe instrumentele unei orchestre simfonice: fiecare își are rolul bine definit și inconfundabil (și nu doar instrumentele singure, ci și partidele, grupurile de instrumente) și doar cultivîndu-și caracteristicile proprii poate, împreună cu celelalte, să dea naștere unei simfonii. Privită din această perspectivă, cultivarea identității naționale contribuie la îmbogățirea întregii omeniri. Sfîntul Dionisie Areopagitul, important Părinte și teolog din primele veacuri creștine, atestă faptul că fiecare neam are un înger păzitor. Cum îngerii Îl slăvesc împreună pe Dumnezeu, e firesc să tragem concluzia că viața naturală a neamurilor este în armonie, iar nu în confuzie.

Privite în dimensiunea lor universală (și creștină), neamurile ar trebui să ilustreze principiul unității în diversitate. De fiecare dată cînd unul dintre cele două elemente este accentuat în dauna celuilalt, echilibrul se pierde și se ajunge la distorsiune. Excesul de unitate duce la uniformizare și dictatură, excesul de diversitate la anarhie. Se cuvine aici făcută distincția între personalism – viziune prin excelență creștină - și individualismul glorificat în gîndirea contemporană. Persoana este unică, dar își afirmă unicitatea doar în relație cu alte persoane unice, structura firii umane fiind prin excelență una a comuniunii. La polul opus, individul se afirmă prin izolare, care duce în chip logic la fărîmițare și dezbinare.

Revenind la naționalism sau la iubirea de neam, putem identifica trei versiuni curente ale acestuia. Prima este cea xenofobă, care ilustrează prin excelență dezbinarea – o națiune se afirmă în detrimentul alteia și, în cele din urmă, al tuturor celorlalte. E un principiu ce a îmbrăcat de-a lungul timpului multe nuanțe – unele hidoase prin lașitatea lor, altele eroice, dar nu mai puțin nocive din perspectivă general umană. Al doilea tip de naționalism a fost exprimat sintetic de liderul Frontului Național din Franța anilor 1970-1980, Jean-Marie Le Pen: iubesc toate popoarele, dar îl iubesc pe al meu mai mult. Pe plan politic, acest fel de gîndire poate funcționa pînă la un punct, însă din perspectivă creștină este și el inacceptabil. La nivel religios, acest tip de naționalism (cu ecouri și din primul) a dat naștere ereziei filetismului, care pune neamul mai presus de credința (universală) în Hristos. De o formă „intelectualizată” a acestuia îl acuza cîndva Nichifor Crainic pe Nicolae Iorga, despre care spunea că folosește credința și Biserica doar ca suport pentru ideea națională. Ajungem, în sfîrșit, la tipul al treilea al iubirii de neam – care nu face ierarhii, ci respectă linia sîngelui și a culturii naționale (în proporții variabile), cultivă unicitatea ansamblului de trăiri propriu unui neam și unei limbi, dar în cadrul simfoniei universale în care toate „instrumentele” au valoare egală.

Cu alte cuvinte, cultivîndu-și propria identitate, naționalistul creștin păstrează și dezvoltă un patrimoniu prin care neamul lui exprimă una dintre ipostazele universalității. Este suficient să ne referim aici numai la limbă: nu degeaba se spune că nu există posibilitatea unei traduceri perfecte. Fiecare limbă exprimă aspecte ale trăirii universal-umane într-un fel unic și irepetabil. De aceea, pierderea acestei expresii ar fi o pierdere pentru întreaga omenire. Și același lucru se poate spune și despre alte trăsături identitare ale neamurilor.

De multe ori, în problemele ce țin de neam / națiune, motivațiile se amestecă. Conștiința de neam există – mai bine definită sau mai difuză – din cele mai vechi timpuri. Pe plan politic, una dintre manifestările ei concrete a fost apariția statelor naționale în secolul XIX. Dar dacă la baza acesteia a stat, măcar în parte, dorința de unitate și libertate a celor de același neam, faptul politic în sine a avut și o altă motivație. Cei care, ajunși la putere în diferite părți ale Europei, s-au unit sub idealul zis progresist al Revoluției Franceze, în fapt un ideal deicid, regicid și paricid, au avut tot interesul fărîmițării marilor imperii, pe principiul „divide et impera”. Din acest motiv, pe lîngă manevrele politice, au încurajat și dezvoltarea conștiinței culturale naționale, și astfel, în evoluția firească a lucrurilor, au apărut și diferite mitologii, menite să constituie o bază pseudo-istorică a conștiinței naționale. (Însă nu vreau să spun prin aceasta că figurile luminoase din istoria unei națiuni sau a alteia au fost exclusiv rodul unei imaginații „mitologizante” motivate cultural, așa cum sugerează unii contemporani, printre care și istoriograful Lucian Boia.) Doar aparent paradoxal, aceleași forțe încurajează astăzi diferite independențe și autonomii regionale. De fapt, principiul unei lumi dezbinate și, astfel, mai ușor de stăpînit, a rămas neschimbat de la 1848 încoace. Iar pe plan ideatic – oricît i-ar scandaliza acest lucru pe ultranaționaliștii opuși regionalizării – autonomiile regionale sînt consecința logică și directă a primelor două tipuri de naționalism enunțate mai sus: cel xenofob și cel care stabilește ierarhii valorice între neamuri. Și – tot doar aparent paradoxal – aceleași forțe pomenite mai devreme practică la alt nivel „excesul de unitate”, ducînd la uniformizarea depersonalizantă ce domină astăzi multe dintre politicile culturale (dar nu numai!) ale Uniunii Europene.

Și totuși, poate exista naționalism universal? Naționalism creștin? Părerea noastră este că da. Cînd, în Epistola către Galateni, Sfîntul Apostol Pavel spune că „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească, nici parte femeiască; pentru că voi toți una sînteți în Hristos Iisus” [3], nu elimină diferențele, ci stabilește o ierarhie. Cu alte cuvinte, totul devine subordonat lui Hristos. În paranteză fie spus, interpretarea conform căreia, prin respectiva frază, apostolul neamurilor ar înlătura deosebirile e un abuz intelectual. Dacă am urma acestui raționament, ar însemna că și diferențele de gen sînt abolite și că toate deviațiile „transgender” ale vremurilor noastre pot fi motivate scripturistic.

Așadar, dincolo de stare socială, materială, neam, origine sau sex, trebuie să ne raportăm la Hristos și să facem din El criteriul nostru suprem de viețuire. Pentru că „cel ce-și iubește pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-și iubește pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine” [4]. Pe de altă parte, tot Sfîntul Apostol Pavel insistă pe respectarea poruncii „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” [5]. Cu alte cuvinte, universalitatea umană exprimată în Hristos e mai presus de familie (și de neam), dar familia (și neamul) sînt cale spre ea și în această calitate trebuie cinstite. Însuși Sfîntul Ioan Gură de Aur, marele predicator creștin din secolul IV, care are milostenia ca temă centrală a multor cuvîntări și omilii, spune că cine le dă de pomană săracilor în timp ce familia lui suferă de foame își bate joc de porunca lui Dumnezeu și se face de rîsul lumii. Paradox? Doar aparent. Pentru că nașterea într-o anumită familie și într-un anumit neam nu e întîmplătoare, iar facerea noastră de bine trebuie să pornească de la cei în mijlocul cărora ne-a pus Dumnezeu. E o abordare cît se poate de pragmatică: un om nu poate să ajute dintr-o dată toată omenirea (deși scopul final acesta este). Va începe, așadar, cu cel de lîngă el – iar această apropiere se înțelege atît fizic, geografic, cît și cultural. Și cine dă o mărturie mai cutremurătoare a iubirii de neam decît iudeul creștinat Pavel, care scrie că ar vrea să fie anatema de la Hristos de dragul fraților lui celor de un neam după trup? [6]

Astfel, înțelegem bine că nu orice naționalism este bun din perspectivă creștină. Orice naționalism care dezbină este păcat. Creștinul care își iubește neamul trebuie dar, în zilele noastre, să evite de pildă cu orice preț raportarea la modele de tip Orban sau – vai! – Erdogan. Această versiune a iubirii de neam este „pericolul naționalismului” despre care vorbește arhimandritul Sofronie. Tot în paranteză fie spus, faptul că există oameni care se mărturisesc creștini și vorbesc admirativ despre pseudo-patriotismul schizofrenic al lui Ceaușescu și al așa-zișilor național-comuniști este cel puțin penibil.

Dar naționalismul nu este nici obsolet, depășit, negativ, așa cum vrea să ne convingă mentalitatea dominantă de astăzi. Un creștin își iubește în chip firesc neamul și îi apără identitatea de expresie ca pe un dar de la Dumnezeu. Din punct de vedere politic, astăzi, un stat național – de preferat avînd în frunte un rege, ca simbol al unității – continuă să fie o premisă bună (dar nu suficientă) pentru acest „program”. Însă dacă ne este îngăduit – uneori chiar poruncit – să ne apărăm identitatea de cei care o amenință, a o vedea ca pe o concurență cu alte neamuri este o abatere de la menirea noastră universală în Hristos. Politic vorbind, uneori conflictele sînt inevitabile. Dar țelul final trebuie să fie depășirea lor. (Iar în acest sens, naționalismul religios exclusivist al grecilor sau al rușilor este o schimonosire a învățăturii lui Hristos, deși, fără îndoială, aceste două neamuri au adus o contribuție de o valoare covîrșitoare la expresia creștină a lumii.) Și, de multe ori, afirmarea cea mai bună a identității se face prin jertfă. Acest lucru mi-a fost confirmat de moaștele sfinților români morți în închisorile comuniste, unele dintre ele venerate astăzi la schitul românesc Prodromu din Muntele Athos. Prezența lor acolo arată că sfinții aceștia români, necunoscuți și încă necanonizați oficial, răspîndesc mireasma lui Hristos pentru toate neamurile, mărturisind astfel, mai bine decît orice victorie politică sau militară, despre jertfa neamului românesc.

Paul S. GRIGORIU

(Sursa: Thoughts/Cugetări - blogul lui Paul S. Grigoriu)

Autorul articolului (în mijloc)

[1] Arhimandritul Sofronie, Cuvîntări duhovnicești, vol. I, traducere din limba rusă de Ieromonah Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava 2013, p. 34

[2] Ibidem.

[3] Galateni 3, 28.

[4] Matei 10, 37.

[5] Efeseni 6, 2-3.

[6] Romani 9, 3.

LA 25 DE ANI DE LA MOARTEA LUI N. STEINHARDT

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Volumul anunţat în prima decadă a lunii martie (O carte despre sfinţii închisorilor) a ieşit de cîteva zile de sub tipar. Postez aici - cu ortografia curentă a blogului - extrase din ampla "Prefaţă editorială" şi, pentru că se împlinesc 25 de ani de la trecerea la Domnul a monahului Nicolae de la Rohia (N. Steinhardt), unul dintre textele care-i sînt dedicate în carte (semnat de părintele arhimandrit Timotei Aioanei). 

DIN PREFAŢA EDITORIALĂ

Ideea fericită a acestei cărţi a avut-o prietenul Răzvan Bucuroiu, întemeietorul şi directorul revistei Lumea Credinţei (iniţial: Credinţa ilustrată) şi al editurii omonime. Am primit cu bucurie să mă ocup de alcătuirea şi îngrijirea ei, atît pentru că am simţit-o ca foarte necesară pe fondul discuţiilor din ultimii ani cu privire la neomartirii români ai secolului 20 (unii chiar propuşi spre canonizare), majoritatea trecuţi prin închisorile sau lagărele de muncă ale epocii staliniste şi prin rezistenţa armată anticomunistă din munţi, cît şi pentru că ea se înscrie pe linia preocupărilor mele mai vechi şi constante de gestionare cuviincioasă a uriaşului capital de suferinţă şi jertfă pe care stă istoria noastră recentă (cunoscută încă prea puţin de publicul mai larg, sau prezentată într-o lumină falsă, din considerente ideologice mai vechi sau mai noi). S-ar cuveni să răspundem cu toţii, într-o măsură mai mare, datoriei morale faţă de cei care, prin suferinţa şi jertfa lor, au răscumpărat vremurile după puteri şi ne-au lăsat un temei adeseori exemplar de demnitate creştină şi naţională.

În această vastă epopee istorică şi spirituală a rezistenţei creştine anticomuniste din România secolului trecut, Ortodoxia a jucat un rol de seamă, pe care însă astăzi Biserica însăşi pare, în mod paradoxal, ezitantă în a-l recunoaşte şi a-l asuma, dovadă stînd şi faptul – trist şi întristător – că n-avem încă nici un "sfînt al închisorilor" în calendarul bisericesc, ba nici măcar o zi rînduită pentru cinstirea fie şi nenominală a celor ce şi-au jertfit viaţa pentru credinţa şi libertatea întru Hristos – a lor şi a neamului românesc. Nu-i de mirare, în aceste condiţii, că opinia publică tinde să uite sau să desconsidere trecutul, ba chiar să se lase sugestionată manipulatoriu spre un fel de frondă cu el, închipuindu-şi că astfel răspunde "politic corect" (şi potenţial profitabil) exigenţelor "la zi" ale noilor ideologii dominante. [...]

Dar, vorba lui Seneca, "suferim de rele vindecabile" (sanabilibus aegrotamus malis), drept care am găsit de cuviinţă să ieşim în întîmpinarea ignoranţei sau indolenţei curente cu acest volum care reuneşte cea mai mare parte din textele pe această temă apărute în magazinul ilustrat Lumea Credinţei, din 2003 pînă la începutul lui 2014, însoţindu-le cu numeroase note de subsol, care întregesc informaţia şi lărgesc cadrul interpretativ.

Desigur, culegerea de faţă reflectă doar o mică parte din cele evocate mai sus, fiind determinată de cît s-a scris pe această temă în paginile revistei şi în cîteva volume apărute sub egida ei. Despre unele subiecte am apucat să scriem, despre altele nu. Despre unele s-a întîmplat să avem contribuţii mai multe, despre altele mai puţine. În unele cazuri a trebuit operată o selecţie, lăsînd pe dinafară cîteva texte care s-ar fi încadrat tematic, dar care ni s-au părut mai puţin relevante. Pe viitor ne propunem noi abordări, precum şi adîncirea celor anterioare. Dar, chiar aşa cum se prezintă acum, credem că volumul constituie o introducere utilă în universul martiric contemporan şi în aria problematică a acestuia.

Materialul e distribuit în două secţiuni: una mai puţin extinsă, cu abordări generale şi dezbateri de idei ("Credinţa sub prigoana comunistă"), alta mai extinsă, cu prezentarea în succesiune alfabetică a treizeci de figuri exponenţiale ale rezistenţei şi luptei creştine anticomuniste ("Mărturisitori trecuţi prin prigoană"), unii cu mai multe texte (de sau despre ei), alţii doar cu cîte un singur text, dar de fiecare dată cu suficiente precizări editoriale pentru acoperirea informaţiei esenţiale. Abordările (semnate de colaboratori diverşi) sînt fatalmente inegale, şi ca extensiune, şi ca stil, dar credem că binevenite fiecare în felul său şi în măsură să alcătuiască laolaltă, în conştiinţa cititorului, o frescă pertinentă atît a epocii, cît şi a ecourilor ei în posteritate. La finalul fiecărui text este indicată sursa. Am păstrat, în mare, titlurile, supratitlurile, subtitlurile sau intertitlurile din revistă şi am îndreptat tacit micile erori strecurate în paginile ei. Am încercat o cît mai mare unificare ortografică, dar regimul majusculelor a rămas oarecum variabil, în funcţie de deprinderile şi intenţiile diferiţilor autori.

Ne bucurăm şi îi mulţumim părintelui profesor Gheorghe I. Drăgulin (n. 1929), fost deţinut politic (1952-1954), pentru cuvîntul înainte pe care n-a pregetat să-l scrie.

Nădăjduim că acest volum îşi va aduce şi el mica lui contribuţie la mai dreapta pomenire a martirilor români ai secolului 20, care ne-au reamintit pe viu şi cu literă de sînge, în acest tîrziu al istoriei, că creştinismul s-a născut din jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi a dăinuit prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu. Şi poate că unii dintre ei vor beneficia şi de întreaga atenţie a Sfîntului Sinod şi a Comisiei de Canonizare a B.O.R., care, înainte de a înălţa Catedrala Mîntuirii Neamului în piatră, are prilejul de a o desăvîrşi pe cea înălţată în duh, adăugîndu-i noi turle de recunoscută sfinţenie.

Răzvan CODRESCU

Din secţiunea a doua:

MĂRTURISITORI TRECUŢI PRIN PRIGOANĂ

NICOLAE STEINHARDT

Cum a ajuns în închisoare un om de blîndeţea lui N. Steinhardt (şi evreu pe deasupra)?! Ne-o spune el însuşi, pe larg, în Jurnalul fericirii, şi, pe scurt, într-o Autobiografie din 1987, din care cităm:

"Domnul însă lucrează în chip tainic şi umblă pe căi misterioase. În 1959, grupul de prieteni căruia aparţineam de cîţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind filosoful Constantin Noica.

Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile de răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile [1], şi învrednicindu-mă de harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării, am fost arestat, judecat în cadrul «lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin [Dinu] Pillat» şi osîndit la doisprezece ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orînduirii socialiste a Statului.

Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi rezista doisprezece ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat.

Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat la Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu [2]: de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gînduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rînduri cursese sînge), am primit Sfîntul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui hold-up, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi  greco-catolici aflaţi în celulă. Am fost botezat – valabil – în mare grabă cu apa dintr-un ibric cu smalţul sărit. Naş l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu".

După eliberarea din închisoare (în anul 1964), N. Steinhardt îşi consolidează statutul de convertit, iar în 1980 apucă drumul mănăstirii, devenind monahul Nicolae de la Rohia. A trecut în lumea drepţilor la 30 martie 1989. [R. C.]

SMERITUL MONAH

NICOLAE DE LA ROHIA

Nicolae Steinhardt e un nume foarte cunoscut nu doar pentru că a scris foarte mult, ci mai ales pentru apropierea lui de învăţătura lui Hristos şi pentru călugărirea sa Rohia. Înainte de a fi creştin şi monah, avocatul, filosoful şi scriitorul Nicu Steinhardt a refuzat să fie turnător într-un proces din 1959, împotriva unor intelectuali precum C. Noica [3], Al. Paleologu [4], A. Acterian [5], Al. O. [Păstorel] Teodoreanu [6] şi alţii, spunînd, în sala de judecată, că este o mare onoare pentru el să facă parte din acest lot de condamnaţi. 13 ani de muncă silnică aveau să însemne pentru el vorbele spuse la aşa-numitul proces. La Jilava, în regim aspru de temniţă grea, el a descoperit un spaţiu al fericirii – de unde şi titlul celei mai citite dintre cărţile sale: Jurnalul fericirii.

Cu puţin timp înainte de a muri, a răspuns printr-o extraordinară scrisoare unui publicist din Israel, care-l întrebase: "Ce gîndeşti dumneata cînd eşti singur, în miez de noapte?". Răspunsul monahului este de fapt o ultimă mărturisire (dacă mai era nevoie): "Botezul meu (Jilava, 15 martie 1960) e mai cu seamă o poveste de dragoste, a îndrăgostirii mele crescînde faţă de neamul românesc, de ce se numeşte fenomenul românesc şi de Biserica creştină... Ortodoxia, pe care am ales-o de bunăvoie (căci erau în celulă şi catolici, şi protestanţi, şi neoprotestanţi) şi în deplină cunoştinţă de cauză, mi-este dragă şi sînt convins că-i voi rămîne fidel pînă la sfîrşit. Dar creştinismul şi călugărirea nu au însemnat pentru mine o «zăvorîre», o izolare, o fugă de viaţă, ci cu totul dimpotrivă, o lărgire a orizontului spiritual, o împrospătare a inimii şi cugetului...".

Despre viaţa călugărească mărturisea în aceeaşi epistolă: "Am ajuns să mă împac foarte bine cu viaţa monahală care – spre deosebire de ce cred mulţi – nu este una de trîndăvie şi puturoşenie. E o viaţă activă, tonică şi aspră. Şi timpul meu e «plin»: slujbe (multe; port o specială afecţiune celei de la miezul nopţii), lecţii (îi ajut pe cît pot pe ucenicii care se pregătesc să dea examen la Seminarul Teologic din Cluj), corespondenţa, cînd vin vizitatorii străini sînt şi ghid, apoi grijile gospodăreşti (călugării se autoîngrijesc) şi o oarecare activitate literară (îngăduită, ba chiar recomandată de ierarhii mei de la Cluj şi Sibiu, oameni iubitori de carte), predicile (sînt poftit să predic adesea şi-mi place să le pot vorbi maramureşenilor, oameni dintr-o bucată; mă străduiesc să scot predica din platitudine stilistică, monotonie şi locuri comune, să-i dau un oarecare caracter de aggiornamento!)"...

Aceste cuvinte şi altele, care reliefează simpatia pentru credincioşii maramureşeni, arată că el nu se simţea nefericit în spaţiul mînăstirii (cum tind să creadă unii), unde a devenit, după o perioadă lungă de noviciat, călugăr – la 16 august 1980.

Citind epistola care-i considerată ultima scriere a monahului Nicolae, mi-am amintit de întîlnirea cu el la Mănăstirea Rohia, în iulie 1985. În vacanţa de vară, împreună cu cîţiva colegi de la Seminarul nemţean, poposeam la Rohia pentru scurt timp. Monahul Nicolae ne-a fost ghid (deşi nu eram vizitatori străini, după cum subliniază în epistola sa). În biblioteca mănăstirii aproape că dorea prezentarea fiecărei cărţi în parte. Ne-a vorbit mult, poate două ceasuri, şi ne-a impresionat prin felul natural şi special de a fi. La miezul nopţii am participat la slujba ţinută în bisericuţa de lemn (în locul căreia se înalţă astăzi una maiestuoasă). Toată rînduiala miezonopticii (doar atît se săvîrşea la miez de noapte, utrenia se punea dimineaţa) a fost citită de monahul Nicolae. Monah simplu, fără darul preoţiei, părintele Nicolae era bucuros să-I poată aduce lui Dumnezeu această laudă. Ani la rînd, cînd se afla în mănăstire, a fost nelipsit de la slujbele comunitare. Toţi ştiau că lecturile respective îi reveneau lui. De altfel, slujba miezonopticii are o semnificaţie aparte, e permanenta aducere aminte a venirii Mirelui şi a intrării în bucuria comuniunii cu El.

A doua zi am rămas la Liturghie şi ne-au invitat să cîntăm răspunsurile. Monahul Nicolae a observat diferenţele cîntarii (faţă de şcoala de la Cluj) şi la sfîrşitul Liturghiei am vorbit din nou (mi-a spus că se ocupă de pregătirea unor fraţi din mănăstire – dar şi a unor tineri din satele învecinate – pentru admiterea la Seminar).

În anul 1988 un prieten a trecut pe la Rohia şi mare mi-a fost bucuria să ştiu că monahul Nicolae şi-a amintit de mine. Pe volumul Escale în timp şi spaţiu (Cartea Românească, Bucureşti, 1987) mi-a scris următoarea dedicaţie: 13 mai 1988. Fratelui meu întru Hristos, tînărului seminarist Cristinel Aioanei, măgulit şi bucuros îi ofer acest volum pe care a binevoit să-l citească, dorind a vedea pe pagina-i dintîi semnătura bătrînului autor N. Steinhardt (cu adevăratul său nume: smeritul monah Nicolae).

În 30 martie 1989, cînd a trecut la cele veşnice, veştile nu circulau la fel de uşor ca acum. Am primit un telefon (la mînăstire) de la stareţul de la Nicula, ce ştia de tristul eveniment. În Duminica Sfintei Cruci, cînd a fost fixată înmormîntarea, eu am fost de rînd la predică. Am amintit la sfîrşit de acest mărturisitor al Crucii, de convertitul care aflase fericirea şi lumina Botezului în temniţele comuniste.

Au trecut 22 de ani de la întîia noastră întîlnire. Eu l-am mai vizitat, dar părintele Nicolae n-a mai putut vorbi... De-acum ne vorbeşte altfel, prin graiul cărţilor, al îndemnurilor sale către monahi, ca rezultat al unor trăiri intense în focul ispitelor de la sfîrşit de veac. Opera sa a fost masiv reeditată [7], scriitori mari s-au ocupat de aşezarea numelui său în galeria oamenilor de seamă. Mănăstirea Rohia îl păstrează în "diptice", pomenindu-l în ceata vieţuitorilor ei, iar la chilia lui, devenită muzeu, e aşa de multă linişte – şi parcă se mai aud şoaptele rugăciunilor sale...

Arhim. Timotei AIOANEI

(Lumea Credinţei, nr. 48, iulie 2007;

în volum: pp. 330-331; pp. 336-340)

[1] În Jurnalul fericirii relatează mai precis ce i-a spus tatăl său: "Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule?! Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, cînd spui lăsaţi-mă să mă gîndesc, înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum!" (ed. 2008, p. 70). Şi încă: "Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un cîine? Ei bine, dacă-i aşa, n-am să mor deloc [şi n-a murit]. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni!" (ibidem, p. 73).

[2] Născut în 1921 (Grozeşti-Lăpuşna) şi intrat în monahism în 1935 (Mănăstirea Hâncu, Basarabia, apoi Schitul Brădiceşti, din Episcopia Huşilor), a fost deţinut politic între 1959 şi 1964, pentru că a protestat împotriva Decretului 410/1959. Pentru detalii, cf. Arhimandrit Mina Dobzeu, Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti, ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999 (colecţia "Comorile Pustiei" – 29).

[3] Filosoful Constantin Noica (1909-1987), discipolul din tinereţe al lui Nae Ionescu şi mentorul de mai tîrziu al "şcolii de la Păltiniş" (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru etc.), a trecut şi el prin închisorile comuniste între 1958 şi 1964, ca să nu mai vorbim şi de anii de domiciliu obligatoriu.

[4] Alexandru Paleologu (1919-2005) – aristocrat de sînge (descendent din familia Brâncovenilor), cunoscut eseist şi diplomat, la rîndul său fost deţinut politic (1959-1964), arestat în "Lotul Noica-Pillat".

[5] Arşavir Acterian (1907-1997) – armean de origine, avocat şi scriitor, frate cu regizorul Haig Acterian (fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti) – a fost deţinut politic în două rînduri,1949-1953 și 1959-1964, trecînd prin închisorile comuniste de la Jilava, Aiud și Canalul Dunăre – Marea Neagră.

[6] 1894-1964: avocat, autor de proză umoristică (Hronicul măscăriciului Vălătuc) şi vestit epigramist (Strofe cu venin de mai pentru Iorga Neculai), figură de seamă a boemei ieşene şi bucureştene, fratele romancierului Ionel Teodoreanu. În 1960 a fost condamnat la 6 ani de închisoare corecţională şi 3 ani de interdicţie pentru "uneltire contra ordinei sociale" (în fapt din pricina epigramelor la adresa unor potentaţi ai vremii), dar a fost eliberat înainte de termen.

[7] Este în curs excelenta ediţie a operei integrale scoasă în colaborare de Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom, ce beneficiază de competenţa şi vrednicia principalului monograf al autorului (Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009), conf. univ. dr. George Ardeleanu, de la Universitatea Bucureşti.

Recomandare: 
Citiţi 
Manifestul către români 
al istoricului Dinu C. Giurescu!

RĂZVAN BUCUROIU LA CURŢILE DUHULUI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

ÎN CURÎND, LA EDITURA

«LUMEA CREDINŢEI»

Din Cuvîntul înainte al cărţii

Pelerinajele cuceritoare

ale unui reporter poet

Înainte să ştiu de Răzvan, am ştiut de tatăl său, poetul Valeriu Bucuroiu, traducător al lui Osip Mandelştam în limba română. Prin el şi prin colaboratorul lui, Puiu Brăileanu, m-am întîlnit cu Osip Mandelştam, de care m-am îndrăgostit instantaneu şi care avea să rămînă pe viaţă poetul meu preferat.

Cînd l-am cunoscut eu pe Răzvan Bucuroiu era redactor şef la Editura Anastasia în vremea celei mai glorioase prezenţe a ei pe piaţa cărţii din România, cînd ne bucura într-un ritm alert de numeroase nestemate spirituale. Răzvan Bucuroiu era un soi de locotenent apropiat al lui Sorin Dumitrescu. Era încă foarte tînăr şi o astfel de prezenţă încărcată de o nobilă responsabilitate, bine îndeplinită, în siajul unui om atît de exigent şi de voluntar şi de năvalnic şi de impetuos, precum cunoscutul pictor, îmi stîrnea uimire şi admiraţie. După un timp de bună ucenicie în cele ale unei edituri, Răzvan Bucuroiu a hotărît să-şi fie propriul conducător în viaţă. A avut în continuare responsabilităţi importante, de primă linie. A fost şi este director al unor canale de televiziune (PAX TV şi TVR 3), şi-a înfiinţat propria editură, „Lumea Credinţei”. Dar una dintre făptuirile sale cele mai vizibile, care reprezintă totodată şi împlinirea unui vis vechi şi, probabil, obsedant, este crearea unei reviste ilustrate creştine, care să pătrundă în sfere cît mai largi şi în medii cît mai diverse. Aşa a irumpt, practic, în peisajul publicistic, Credinţa ilustrată (martie 2003), devenită repede Lumea credinţei (august 2003), care avea să atingă, imediat după apariţie tiraje de cîteva zeci de mii de exemplare, total incredibile pentru o astfel de publicaţie. Şi, pînă la urmă, au fost chiar două reviste, căci avea să apară destul de curînd, la fel de nobilă, şi sora mai mică, Lumea monahilor. [...]  Ar mai fi de adăugat şi nobila încercare de a uni într-o asociaţie cu caracter strict profesional – AZEC – pe ziariştii şi editorii creştini din România, o întreprindere extrem de generoasă şi de necesară, care a funcţionat un timp, dar s-a stins din varii motive – în principal din lipsa de forţe materiale şi de putere de implicare lucrătoare la proiect a multora dintre membri.

Astăzi, Răzvan Bucuroiu este unul dintre puţinii combatanţi frumoşi ai laicatului. Cu condeiul, cu atitudinea… Un soi de cavaler neobosit, preocupat să păstreze linia justă, cea a atitudinilor corecte, echilibrate şi decente în situaţiile problematice care se ivesc, a reacţiilor prompte, dar lipsite de ispitele de tot felul care bîntuie lumea contemporană în ceea ce priveşte exprimarea credinţei: extremisme, relativism, laxism, crispări, încrîncenări.

Revistei Lumea credinţei i se datorează, în bună măsură, şi cartea de faţă, care strînge rezultate ale pelerinajelor şi investigaţiile „reporterului” Răzvan Bucuroiu la locuri din Muntenia şi Dobrogea (teritoriu care compune una dintre Mitropoliile române, sediu şi al Patriarhiei). Presiunile sînt adesea mari, căci trebuie să te întorci cu reportajul la redacţie la timp, pentru a nu periclita apariţia punctuală a numărului respectiv. Ca atare, Răzvan Bucuroiu este în destule cazuri „pelerin numai de o zi”, cum singur se defineşte. Dar deschiderea lui, cultura bisericească, acuitatea observaţiei fac ca lucrurile să se împlinească frumos şi cele esenţiale să ajungă a fi puse în pagină. Căci autorul nostru reuşeşte să intre rapid în duhul locului. Are totdeauna o relaţie personală, simpatetică şi empatică cu acesta.

Dacă nu ar fi fost concepute şi scrise ca reportaje pentru revista Lumea credinţei, textele cuprinse în această carte ar putea fi încadrate foarte bine şi la ceea ce numim îndeobşte însemnări de călătorie. [...]

Stilul lui Răzvan Bucuroiu este unul alert, plăcut, iar limbajul îi este vioi, adaptat judicios omului contemporan, dar nu exagerînd, ca atare ferit de concesii păgubitoare. Nu devine niciodată manierist sau blazat. Şi cine scrie repetat în legătură cu teme asemănătoare ştie că nu este deloc uşor să fii mereu proaspăt în simţire şi în exprimare. Lucrul acesta este posibil pentru că autorul are o credinţă firească, sigură, generoasă, comunicativă. Mai mult chiar, putem observa la Răzvan Bucuroiu o duhovnicie simplă, specială, neostentativă, deschisă, una de tip urban fertil, aş spune.

Răzvan Bucuroiu este un misionar. El vesteşte frumos în cele patru zări Ortodoxia şi valorile ei irezistibile: oameni, locuri, cultură, istorie. Şi o apără, atunci cînd o situaţie sau alta o cere. [...]

Răzvan Bucuroiu prinde drag de locurile pe care le vizitează şi de vieţuitorii pe care-i întîlneşte. Rămîn în continuare, stăruitor, în el, cu un ecou prelung şi roditor. Autorul începe să respire în ritmul specific locului. Nu-şi mai poate concepe viaţa fără pelerinaj. Pare că pelerinajul i-a devenit, fără să şi-o propună, un modus vivendi, unul firesc, simplu, lipsit de emfază, respectuos, vioi, dar, în acelaşi timp, contemplativ şi introspectiv.

Textele lui Răzvan Bucuroiu se constituie într-un îndemn la pelerinaj, unul care să treacă şi dincolo de cele vizibile, la cele de străvăzut. Mănăstirile ţării sînt oarecum precum ciupercile ieşite din acelaşi miceliu subteran sau precum coralii aceluiaşi atol submarin. Pelerinajul la una dintre ele te face să le cauţi în continuare şi pe altele, surori în duh. Căci este plină ţara aceasta necăjită şi frumoasă şi tainică, pre numele ei România, de locuri care cheamă la pelerinaj. Şi dacă menirea principală a unui loc de pelerinaj este aceea de a înlesni comunicarea cu Dumnezeu, atunci trebuie observat că autorul ne face să-l însoţim şi să simţim atingerea acestei supreme ţinte.

Acum aşteptăm cu nerăbdare, înmănuncheate cum se cuvine, roadele explorărilor lui Răzvan Bucuroiu prin alte teritorii binecuvîntate: Oltenia, Moldova, Transilvania… Ca să continuăm să ne bucurăm împreună cu el!

Costion NICOLESCU

Prologul autorului

Călătorind, am aflat cine sînt

Dragii mei cititori,

Mărturisesc faptul că eu însumi am rămas uimit de numărul mare de locuri sfinte în care Dumnezeu mi-a făcut hodină sufletului în acest deceniu de febrilă căutare... A reieşit, la un calcul sumar, un număr impresionant de mînăstiri, schituri şi biserici pe care le-am cercetat cu întrebarea (mai mult sau mai puţin „inspirată”), cu aparatul foto, cu nesomnul, cu osteneala drumurilor, dar şi cu gustul (la trapeză), cu umorul şi cu naturaleţea obligatorie oricărei abordări a unui spaţiu sacru. Da, trebuie să fim naturali (în sensul bun al cuvîntului) cînd ne apropiem de vetrele de rugăciune şi de oamenii de acolo, care ţin aprins focul. Şi mai trebuie o însuşire: răbdarea! Răbdare pe care eu unul nu o aveam din „construcţie”, dar pe care aproape am dobîndit-o atunci cînd am înţeles că asta face parte din logica elementară a oricărui spaţiu sfînt şi sfinţit. Da, trebuie să ai răbdare cu locul respectiv, să-l îngădui să te preia, să intri în respiraţia lui, să-i surprinzi culorile schimbătoare, atmosfera întreagă, energia harică, mirosurile, neputinţele, potenţialul. Şi, la final, detaliile. Nu sînt de acord cu zicerea că „Dracul se ascunde în detalii”. Nu, deoarece detaliile spun cîteodată mai multe despre un întreg decît întregul însuşi. Dovadă este chiar Creaţia! Cîtă bibileală, cîtă lucrătură pe detaliu, cîtă frumuseţe „risipită” în detalii, în amănuntul ignorat din grabă! De la trăsăturile fine de pe chipul irepetabil al omului la blana înstelată animalelor, de la dansul subtil al norilor în amurg la tremurătoarea petală de trandafir, de la stropii de apă irizaţi ai cascadei la adierea subţire a vîntului în livada înflorită – totul este detaliu, este amănunt potopit de frumuseţe... Aşadar, cum să nu fii atent la detalii?!

Spuneam odată că nu există pe pămînt (sau nu ştiu eu) o meserie mai frumoasă decît aceea pe care mi-a hărăzit-o mie Domnul! Să ai trecute în „fişa postului” drumuri la mănăstiri, convorbiri cu duhovnicii şi surprinderea tuturor frumuseţilor în imagini – aşa ceva nu cred că e la îndemîna oricărui job, chiar şi foarte bine plătit. Liber, dar ocupat, sub presiune, dar fără timp, încordat, dar fericit, împreună cu familia – tot timpul, împreună cu familia! – aşa m-am simţit în toţi aceşti frumoşi ani, plini de călătorii (care au însumat sute de mii de kilometri şi au „tocat” 3 maşini). Şi au fost atît de multe încît am decis publicarea lor în volum. Şi încă au fost atît de multe încît am decis publicarea lor în mai multe volume... Cîte un volum pentru fiecare provincie istorică a României, iar un altul va conţine călătoriile de peste mări şi ţări. La final, ele vor fi strînse într-o colecţie care va fi un stop-cadru al arătării Bisericii noastre Ortodoxe la încheietura veacurilor, la schimbarea mileniilor. Şi la momentul tainic al revărsării milelor Domnului peste ţara şi Biserica noastră – cea care se arată a fi o lucrare ce depăşeşte cu mult posibilităţile noastre omeneşti de a o înţelege în splendoarea, tăria şi necesitatea ei. Poate doar de a o povesti pe ici, pe colo – ceea ce şi eu, ca un umil cronicar, o am făcut.

Să aveţi o lectură plăcută dar, mai ales, folositoare! Aşa cum folositoare mi-au fost şi mie aceste drumuri la mănăstiri, care au fost cea mai emoţionantă călătorie spre mine însumi. Închei şi eu cu înţeleapta zicere a maestrului Grigore Leşe: „A trebuit să mă risipesc ca să mă adun. Acum ştiu cine sînt”. Iar eu m-am risipit stînd şi m-am adunat călătorind... Şi călătorind, am aflat cine sînt.

Răzvan BUCUROIU

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CVII)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
 

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Ion Iliescu, tînăr şi jucăuş...

2005  
TENTATIVE DE PURIFICARE

Neruşinarea foştilor nomenclaturişti şi securişti nu are margini. Ei îndrăznesc să invoce Constituţia şi drepturile omului pentru respingerea unui proiect de lege a lustraţiei. Fiind amnezici la momentele de istorie sîngeroasă pe care le-au generat, încălcînd tocmai aceleaşi drepturi şi aceeaşi Constituţie!

Istoria nu operează cu “dacă”. Bunul-simţ, însă, ne îndeamnă să credem că, dacă legea lustraţiei ar fi fost adoptată imediat după decembrie 1989, România măcar nu ar fi trăit mineriadele. Ba sîntem convinşi că această ţară ar fi fost cu vreo 20 de ani mai înaintată pe calea civilizaţiei. Cu o lege a lustraţiei, care să-i scoată pe tuşă timp de vreo 15 ani pe foştii activişti PCR şi pe cei care au făcut poliţie politică, PRM şi PSD nu ar fi existat. Prin urmare, nu s-ar fi petrecut multe dintre nenorocirile post-revoluţionare ale lumii româneşti, care întîi ne-au izolat, apoi ne-au şi făcut de rîsul lumii, pentru ca în cele din urmă să ne aducă umili la picioarele unui Occident oripilat de numele de român. Dacă PSD şi PRM nu ar fi fiinţat, proprietăţile confiscate de comunişti ar fi fost retrocedate in integrum demult, corupţia n-ar fi ajuns nici pe departe la nivelul de azi, miliardarii de carton ar fi fost desigur mai puţini, s-ar fi putut construi o scară de valori corectă şi, poate, Biserica însăşi şi-ar fi îndreptat mai curînd coloana vertebrală în faţa Puterii. Într-un cuvînt, dacă în 1990 am fi avut puterea să asanăm viaţa publică românească, ne-am fi dat o şansă de a ne întoarce la normalitate.

Din nefericire, Proclamaţia de la Timişoara, lansată de George Şerban la 11 martie 1990, a fost respinsă cu brutalitate de politrucii instalaţi la cîrma puterii, sprijiniţi de uriaşele mase de manevră ale minerilor, muncitorilor IMGB-işti etc. Cele 13 puncte ale documentului fixau reperele unei despărţiri categorice de comunism şi ale unei renaşteri a României pe baze noi şi curate. Punctul 8 era cheia de boltă a manifestului: propunea purificarea etică a vieţii publice de la noi. Aplicarea sa îi obliga pe foştii servi ai lui Ceuşescu, din Partid şi din Securitate, să stea deoparte trei legislaturi. Suficient timp ca România să se aşeze pe un făgaş firesc de evoluţie şi să-şi vindece rănile trecutului. Societatea civilă sănătoasă a încercat să impună Proclamaţia prin protestul-maraton din Piaţa Universităţii (22 aprilie – 13 iunie 1990). Manifestaţia s-a încheiat însă cu lovituri de bîte minereşti în capetele intelectualilor, cu incendierea unor instituţii publice (Poliţie, SRI), cu devastarea sediilor de “partide istorice” şi cu zeci de arestări abuzive.

Au urmat anii de domnie autoritară a FSN-FDSN-PDSR-PSD. Comunismul căzuse, nu şi comuniştii. Abia în 1999, regretatul George Şerban a iniţiat un proiect de lege a lustraţiei, pe care n-a mai apucat să-l depună la Parlament. După decesul neaşteptat al scriitorului, colegii săi din PNŢCD au înaintat totuşi proiectul, dar acesta n-a mai fost luat în discuţie în acea legislatură. Cum PNŢCD n-a mai intrat în Parlament în anul 2000, iar PSD a revenit la putere, nici o altă formaţiune politică n-a mai găsit de cuviinţă să facă vreo tentativă de a duce pînă la capăt un act de minimă igienă a spectrului politic.

Aşadar, vedeţi bine, Silviu Brucan, “profetul din Dămăroaia”, ştia ce spune cînd ne-a avertizat că vor trece 20 de ani pînă să ieşim la un liman. El n-a prezis nimic, de fapt, ci, ca unul de-al lor, ştia că trebuie să aşteptăm clipa înlăturării din treburile publice a generaţiei de politruci naţional-bolşevici. Îndepărtarea se putea produce prin lege sau pe cale naturală – cînd ar fi murit de bătrîneţe alde Iliescu şi principalii lui tovarăşi. Ei bine, istoria ne testează, cinică, răbdarea: Iliescu, care a anunţat că iese din politică numai cu picioarele înainte, se simte… “ca la 45 de ani”; iar legea lustraţiei nu poate trece printr-un Parlament format preponderent din foşti. Probabil că, dacă aşteptăm eliminarea naturală a celor care au făcut parte din structurile de putere comuniste, vom rătăci în deşertul tranziţiei nu de 20, ci de 40 de ani.

La un deceniu şi jumătate de la căderea regimului comunist, puterile legislativă, executivă şi judecătorească din stat sînt încă sub controlul direct sau indirect al foştilor fideli ai lui Ceauşescu sau ai Moscovei. Iată de ce, chiar dacă vine destul de tîrziu, legea lustraţiei rămîne imperios necesară. Nefericitul Emil Constantinescu nu avea cum să cîştige războiul cu foştii decît printr-o epurare energică. Traian Băsescu riscă să-i repete experienţa amară, dacă nu va acţiona energic pentru impunerea unei legi a lustraţiei. Preşedintele însă nu pare să acorde prioritate acestei chestiuni, în ciuda retoricii sale justiţiare [1].

De puţină vreme, deputatul Cozmin Guşă, fost lider PSD şi PD, a depus la Cameră un proiect de lege “antinomenclatură”. Varianta Guşă îi vizează, însă, numai pe cei care au deţinut funcţii în PCR, iar adoptarea ei în această formă i-ar face scăpaţi pe securişti. Se vehiculează presupunerea că Guşă a încercat să blocheze astfel iniţiativa senatorului PNL Adrian Cioroianu, care se referea şi la cei care au făcut poliţie politică. Dar nu este exclus ca tînărul şi capriciosul deputat să se fi grăbit doar, în executarea unui simplu exerciţiu de imagine.

Proiectul lui Cioroianu are şi el o hibă: prevederile legii ar intra în vigoare abia din legislatura următoare. Se pare că Cioroianu va fi avut orgoliul de a moşi o lege, altminteri i-ar fi fost la îndemînă să scoată din arhive proiectul mai bun al lui George Şerban, pe care, eventual, îl putea amenda. Oricum, înainte ca legea să intre în dezbateri, s-au declanşat protestele vehemente ale Opoziţiei. Se opune toată floarea veştejită a PSD şi PRM, de la Ion Iliescu la Corneliu Ciontu. Tătucul PSD pretinde că legea ar fi antidemocratică, specifică “numai statelor fasciste şi comuniste”. (Tot fascişti vedea Iliescu şi în Piaţa Universităţii, în iunie 1990...) Ciontu susţine că legea este anticonstituţională şi încalcă, chipurile, drepturile omului.

Legea lustraţiei a intrat în vigoare în Cehia (1991), în Ungaria (1994) şi în Polonia (1997), state ajunse în clubul euro-atlantic înaintea noastră. Şi nimeni nu i-a acuzat din această pricină pe cehi, pe maghiari sau pe polonezi de fascism sau de comunism.

Claudiu TÂRZIU

CUCUVEAUA ŞI-A CÎNTAT 

CÎNTECUL DE... LEBĂDĂ!

În sfîrşit, pe 21 aprilie 2005, după mai bine de 15 ani de la sîngeroasa prăbuşire a vechiului regim, “emanatul” Ion Iliescu, cel mai fatidic personaj al istoriei noastre postdecembriste, a ieşit - tovărăşeşte, cum şi intrase! - din prim-planul scenei politice româneşti. I-a fost scris să fie “scos din cărţi”, cu o majoritate zdrobitoare, chiar de către cei care s-au hrănit ani de-a rîndul din osînza sa. Îi rămîne doar consolarea unui cenuşiu fotoliu de parlamentar [2], dacă nu cumva se va prăpădi de inimă rea înainte de expirarea modestului mandat [3]. Sic transit gloria immundi!

[1] O lege a lustraţiei nu s-a dat nici sub Traian Băsescu, dar măcar a fost condamnat formal, în cadru oficial, comunismul, pe baza Raportului Tismăneanu. [Nota Blog]

[2] Fotoliul n-a fost pînă la urmă chiar aşa de “cenuşiu”, “cucuveaua” rămînînd lider al grupului parlamentar al PSD şi “tătuc” al partidului, din “mantaua” sa ieşind şi Victor Ponta - vorba aceea (Caragiale e cu noi!): “mai prost decît Farfuridi şi mai canalie decît Caţavencu”. [Nota Blog]

[3] Nici vorbă de aşa ceva! În 2010, la împlinirea vîrstei de 80 de ani, declara că se simte mai în formă decît la 45! [Nota Blog]

* Claudiu Târziu, “Tentative de purificare”, în Puncte cardinale, anul XV, nr. 4-5/172-173, aprilie-mai 2005, p. 1 (avînd în subsol caseta redacţională intitulată “Cucuveaua şi-a cîntat cîntecul de... lebădă!”).

Autorul articolului, la vremea respectivă

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – “In memoriam: Horia Bernea”, “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – “Europa lui Hristos” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – “Ziua judecăţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – “Interviu cu istoricul Neagu Djuvara” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – “Elitele şi partidele politice” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – “Revolta «omului recent»” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – “Naţionalism şi democraţie” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – “Perversiunea naţional-comunistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – “Isteria antifascistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – “Moştenirile lui Horia Bernea” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – “Veşti triste din Spania” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – “Mai bine prea tîrziu decît niciodată!” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – “Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – “Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – “Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – “Cultul monştrilor” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – “Nu-i pace sub măslini...” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – “Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – “De la vulgaritate la perversiune” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – “Dimensiunea cosmică a dorului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – “Călătorie în «buricul pămîntului»” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – “Taina fratelui” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XC) – “Conceptul de medicină creştină” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – “Cazul Paulescu văzut cu ochii altora” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – “Political correctness?” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – “Tîlcuirea patristică a Psalmului 50” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – “Un clown pentru Nobel?” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – “Chilia isihastului în lume” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – “Paul Goma «antisemit»?” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – “Catedrala Mîntuirii Neamului...” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – “Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – “August roşu: circ fără pîine” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (C) – “«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CI) – “Erosul care mişcă lumile” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CII) – “Sfinţita rugăciune” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CIII) – “Păcatul lui Onan” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIV) – “Dante, Infernul, Cîntul XXXIV” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CV) – “Acatistul Sfinţilor Români din închisori” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVI) – “Giulgiul din Torino: o provocare perpetuă” (2005)