SUMARUL BLOGULUI
Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu
Încă în cerul al cincilea (al lui Marte), lui Dante (ce pendulează între
două fascinații: ochii mereu mai strălucitori ai Beatricei și înflăcărarea
duhului fericit) Cacciaguida îi arată, în treacăt, alte cîteva duhuri fericite,
de războinici iluștri (Iosua, Macabeu, Carol cel Mare, Orlando etc.), ce și-au condus
cu dreptate supușii, după care poetul și Beatrice trec în cerul al șaselea, al
lui Jupiter (prezentat ca patron al dreptății). Aici duhurile fericite îl
întîmpină cîntînd, ca niște stoluri de păsări, și așezate astfel încît scriu pe
cer, în latinește (nostra favella,
graiul sfînt al Apusului): DILIGITE
IUSTITIAM („Iubiți dreptatea”) și QUI IUDICATIS TERRAM („[voi] cei care judecați pe pămînt”). Apoi, treptat, se
dispun astfel încît desenează imaginea Acvilei imperiale (Acvila Bicefală):
sînt duhurile suveranilor înțelepți, care au împărțit dreptatea după cuviință,
nu ca papii care au ajuns să transforme templul în tarabă (asemenea negustorilor
și zarafilor din vremea lui Iisus), la ei referindu-se diatriba finală (vv.
118-136), în care – fără să-l nominalizeze – i se adresează direct chiar Papei
Ioan XXII (1316-1334), acuzat a fi pus mai mult preț pe bani (vestita monedă
florentină – „dolarul Evului Mediu” – avea bătut pe ea chipul Sfîntului Ioan
Botezătorul, patronul cetății) decît pe credință și faptele ei (întruchipate
plenar de Sfinții Apostoli Petru și Pavel): „Cu mult mai drag îmi este
mie-aici/ de cel ce-alese traiul solitar/ și fu răpus de-un danț”, poți tu să
zici,/ „că de pescar sau Paul n-am habar”. Poetul cerșește ajutorul Muzei („O, divă Pegasee...”) ca să poată reda lucruri atît de minunate. Fără o amplă adnotare explicativă (pe care nu mi-o pot permite aici),
textul pare destul de obscur. Sper ca vraja versurilor să răscumpere într-o
măsură acest neajuns.
1 De gîndul
lui se bucura-n de sine
fericele cristal, iar eu de-al meu,
cercînd ce-i rău să stîmpăr prin ce-i bine;
4 iar cea ce mă-ndruma spre Dumnezeu
grăi: „Strămută-ți gîndul, neuitînd
c-alături sînt de cel ce-i bun mereu!”.
7 M-am fost întors spre glasul drag și
blînd
al alinării mele, dar iubirea
din ochii-i sfinți tăcea-o-aș mai curînd;
10 nu doar că nu mi-ar fi-ndestul vorbirea,
dar pentru că, de har de nu-i mînată,
atît de sus nu bate amintirea.
13 Să spun de clipa-aceea minunată
atîta pot: c-am fost, privind spre ea,
eliberat de-orice alt dor deodată,
16 încît plăcerea veșnică ce-ardea
pe chipul Beatricei oglindită
fu fără seamăn în ființa mea,
19 de-al ei surîs cu totul biruită.
Și-mi zise ea: „Întoarce-te și-ascultă,
că rai nu-i doar privirea-mi fericită!”.
22 Precum aici iubirea dacă-i multă
prin ochi răzbate și-n dogoarea ei
întregul suflet uneori exultă,
25 la fel, întorși pe dată ochii mei
spre duhul ce sclipea în sfînta pară,
simții cum pune vorbei nou temei.
28 Și-așa-ncepu: „Pe-această-a cincea scară
a pomului ce-și ia din vîrful lui
al vieții dar, mereu ca-n plină vară,
31 sînt duhuri fericite de-ale cui,
pîn-a sui la cer, renume-avură
cît nici o muză pe măsură nu-i.
34 De ale crucii brațe ochii-ți fură,
pe ele ai să-i vezi pe cîți ți-i spun
că-și fulgeră, ca-n nori, văpaia pură”.
37 Pe cruce-un foc văzui de cum cel bun
rosti „Iosua”, și pe-auz nu fuse
mai mult temei decît pe văz să pun.
40 Și „Macabeu” cînd după-aceea spuse,
alt duh văzui cum prinde-a se roti
de bucuria ce-astfel i se-aduse.
43
Pe Carol Magnul și
pe-Orlando-aci
deodată-i aținti a mea privire,
cum ochiu-un șoim în zbor ar urmări.
46 Guillaume, Gotfred și Renouard ivire
pe cruce își făcură-n ochii mei,
dar și Robert Guiscard într-o clipire.
49 Apoi, unit din nou cu toți acei,
îmi arătă cel ce-mi vorbise mie
că-i meșter în cîntare printre ei.
52 Cătai spre
dreapta, ca vădit să-mi fie
prin Beatrice, cu-n cuvînt sau semn,
ce-aveam pe mai departe datorie;
55 să văd în ochii ei lucind solemn
atîta bucurie niciodată,
nici chiar în urmă, nu fusesem demn.
58 Și cum, simțind ce tare îl desfată
purtarea bună, omul zi de zi
că în virtuți e mai bogat constată,
61 la fel și mie-atunci mi se vădi
că arcul, în celesta mea rotire,
cu-acea minune-n față, se lărgi.
64 Și cum femeia-și schimbă-ntr-o clipire
în alb roșeața, cînd sfiala-i trece,
la fel a fost și-ntoarsa mea privire
67 cînd ochii mei au fost ca să se plece
spre-a șasea stea, de-o candidă lumină,
ce mă primi într-însa a petrece.
70 Și-n flacăra lui Jupiter, divină,
văzui iubirea-acolo-nveșnicită
cum slove-n cer, pe limba noastră,-anină.
73 Și cum își iau, cu foamea potolită,
de-a lung de maluri păsările zborul
și-n cercuri sau în șiruri se agită,
76 așa-n lumini acolo sfînt soborul
cînta zburînd și-n cer scria din sine
cînd D, cînd I, cînd L, pe rînd, tot corul.
79 Pas cu cîntarea-ntîi zoreau a ține;
apoi, luînd chipul semnelor pe rînd,
stăteau o clipă-n loc, tăcînd de-a bine.
82 O, divă Pegasee revărsînd
har peste barzi, iar
ei, grație ție,
cetăți și-mpărății eternizînd,
85 luminătoare
fii-mi prin har și mie,
să pot din minte-a le descrie toate:
puterea ta și-n versu-mi scurt să fie!
88 De cinci ori șapte-mi fură arătate
vocale și consoane, și-eu aci
le-nsemn precum îmi fură înșirate.
91 DILIGITE IUSTITIAM desluși,
cu verb și nume, văzul meu; apoi
QUI IUDICATIS TERRAM mai citi.
94 Din vorba-a cincea M-ul dinapoi
sta capăt, încît Jupiter părea
ca un argint ce-n aur îl înmoi.
97 Și-alte lumini zări vederea mea,
ce-n jos venind, pe M, în vîrf, șezură,
cîntînd pe Bunul ce la sîn le vrea.
100 Apoi, precum din jar o lovitură
ridică-n jur scîntei nenumărate,
ce proștilor le sînt spre ghicitură,
103 la fel au prins de-acolo a răzbate
mii de lumini, mai nalte sau mai joase,
pe vrerea celui care arde-n toate;
106 și fiecare cînd pe loc rămase,
capul și gîtul acvilei din ele
văzui cum prind contururi radioase.
109 N-are-ndrumar
zugravul slăvii-acele,
ci el le-ndrumă toate și le pune
la locul lor din fire și din stele.
112 Ceilalți aleși, ce-ntîi să se adune
pe M, în chip de crin, păreau să vrea,
acum pliniră-a acvilei minune.
115 O, cîte perle scumpe, dulce stea,
văditu-mi-au că ce-i la noi dreptate
pecete poartă cerul tău în ea!
118 Așa că rog supremul rost a toate,
ce-ți dă puteri, să afle de-unde vine
spurcatul fum ce-asupra ta se-abate
121 și ghes să dea mîniei lui divine
din nou asupra cui tarabă face
din templul sfînt al jertfei pentru bine.
124 O, oaste care-n cer petreci în pace,
te roagă pentru cei de pe pămînt,
cu pilda rea nicicum să nu se-mpace!
127 Cu spada se purta războiul sfînt,
dar azi se poartă luînd din pîinea care
de Tatăl e-mpărțită prin Cuvînt.
130 Ci tu, ce scrii spre-a șterge, nu știi
oare
că, morți de dragul viei ce-azi o strici,
Petru și Pavel vii sînt fiecare?
133 „Cu mult mai drag îmi este mie-aici
de cel ce-alese traiul solitar
și fu răpus de-un danț”, poți tu să zici,
136 „că de pescar sau Paul n-am habar”.
Mai puteţi citi pe acest blog:
