PĂRINTELE TEOFIL: SURÎZÎND, CĂTRE RAI

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
sufletului nostru bucuros de moarte...
(T. Arghezi)

În mai a. c., sub titlul "Moştenirea Părintelui Arsenie Boca", semnalînd cartea Seminţe duhovniceşti. Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, postam pe acest blog şi un text mai vechi, prilejuit iniţial de împlinirea de către Părintele Arhimandrit Teofil Părăian a 50 de ani de vieţuire la Sîmbăta de Sus (1953-2003) şi care apăruse şi ca postfaţă a volumului său Punctele cardinale ale Ortodoxiei. Îndrumar duhovnicesc (2005): "Două piscuri duhovniceşti". Încercam să arăt acolo că "viaţa mănăstirească de la Sîmbăta de Sus stă sub arcul de spiritualitate care se întinde, ca o punte între două veacuri şi milenii, între maiestatea duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca, mutat la Domnul în 1989, şi maiestatea duhovnicească a Părintelui Teofil Părăian, aflat acum în al şaselea deceniu de ostenitoare şi rodnică vieţuire în Sfînta Mănăstire Brîncoveanu" şi că "nu este deloc întîmplător că, în anii din urmă, gîndirea şi pilda duhovnicească a celor doi, pe care editurile creştine s-au întrecut să-i publice în tiraje îndrăzneţe, a lăsat în sufletele tinere o urmă mai adîncă decît tomurile pretenţioase ale multor teologi de catedră: prestanţa exemplului personal, forţa discursului altoit pe trăire, buna întîlnire dintre credinţă şi cultură, refuzul şabloanelor şi conectarea atentă a tradiţiei cu actualitatea – iată numai cîteva trăsături definitorii pe care cei doi mari înduhovniciţi le au în comun şi de care lumea ortodoxă românească simte o primenitoare nevoie, atît în mediile monahale, cît şi în cele mireneşti".
Şi iată că Dumnezeu a rînduit ca la 20 de ani de la strămutarea la ceruri a Părintelui Arsenie (28 noiembrie 1989) să ia calea cea de sus şi Părintele Teofil (29 octombrie 2009), către ziori, în vîrstă de 80 de ani (împliniţi pe 3 mai a. c.), după mai multe luni de suferinţă purtată cu demnitate – şi chiar cu seninătatea care l-a caracterizat pînă la sfîrşit.
Tînărul teolog Mihail Neamţu îl definise bine ca zoon gelastikon, fiinţă (su)rîzătoare, trăitoare în registrul cuvioasei bucurii.
Aflu că înainte de a pleca să se interneze la Braşov, i-ar fi spus unui părinte apropiat (Sabin), conştient fiind că-l vedea pentru ultima oară în viaţa aceasta: "Aşa-i că o fost fain?". Şi că în după-amiaza de 28 octombrie, aşteptînd să fie transferat de la Spitalul Militar din Cluj la Spitalul Clujana (unde avea să se stingă cîteva ceasuri mai tîrziu), ar fi spus, detensionînd atmosfera: "Da’ greu mai vine salvarea aia, parcă vine din altă ţară!"...
Dar cum altfel ar fi putut înfrunta moartea cel care a trăit cu o asemenea mărturisită încredinţare a strămutării în Rai: "Eu sînt sigur că merg în Rai. Cineva poate să spună că sînt mîndru. Dar nu pentru faptele mele cred că merg în Rai, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Nu se poate să fi făcut Dumnezeu Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă în Rai şi să ne silim să-l cîştigăm, şi-l vom cîştiga. Căci Dumnezeu este Dumnezeul milei şi al îndurărilor. La slujbe auzim mereu că Dumnezeu bun şi iubitor de oameni este. Păi, de ce să nu credem că e bun şi iubitor, şi de ce să mă îndoiesc că mă va milui şi mîntui şi pe mine?" (interviu în Formula As)?
Facă-i Dumnezeul milei şi al îndurărilor loc de cinste printre rugătorii Săi cereşti, iar pe noi învrednicească-ne măcar să-i citim cele peste 30 de cărţi şi să nu rămînem datori dreptei pomeniri a celui ce a fost – cum îi plăcea să zică despre alţii – mare "odihnitor de oameni" în tîrziul acestei lumi.

Răzvan CODRESCU

Părintele Teofil în chilia sa de la Sîmbăta

(foto: Claudiu Târziu - februarie 2009)

Părintele Teofil – scurt memento biografic

1929: Se naşte la Topîrcea (jud. Sibiu), pe 3 mai, primind din botez numele de Ioan. Rămîne de timpuriu fără vedere (nu s-a născut aşa, cum scriu unii).
1935-1943: Studiază la şcoli speciale pentru nevăzători (Cluj şi Timişoara).
1942: Spre sfîrşitul lui august, pe vremea cînd Părintele Arsenie, deşi încă destul de tînăr, generase deja mişcarea duhovnicească de la Sîmbăta şi începea să-şi dobîndească faima devenită legendară, băieţandrul de numai 13 ani Ioan Părăian, răsărit din marele rezervor de credincioşie şi bună-cuviinţă al satului românesc de altădată, bătea cu rîvnitoare candoare la poarta mănăstirii brîncoveneşti, ca să ceară cuvînt de îndrumare, ba chiar cu gîndul de a se călugări. Părintele Arsenie pare să fi intuit din capul locului în micul nevăzător un mare văzător cu duhul: călugăria rămînea s-o capete la o vîrstă mai coaptă, dar i se încredinţează deja taina "rugăciunii cu care se mîntuiesc călugării", fiind învăţat cum s-o spună "cu gîndul şi lipită de respiraţie".
1943-1948: Studii liceale şi bacalaureat la Timişoara (Liceul Teoretic "C. D. Loga").
1948-1952: Studii teologice universitare şi licenţă la Sibiu.
1953: La 1 aprilie, dînd curs chemării pe care o simţise încă din pruncie, intră ca frate în obştea călugărească a Mănăstirii Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus, devenind monah în ziua de 15 august a aceluiaşi an, cu numele de Teofil (în gr.: "iubitorul de Dumnezeu").
1960: Este hirotonit ierodiacon, tot în 15 august.
1983: Este hirotonit ieromonah (13 mai).
1984: Lung interviu cu Păr. Arhim. Ioanichie Bălan în Convorbiri duhovniceşti, vol. 1 (pp. 490-548).

1986: Este hirotesit protosinghel (n-am aflat nicăieri precizată data).
1988: Este hirotesit arhimandrit (8 septembrie). Alt interviu amplu cu Păr. Arhim. Ioanichie Bălan în Convorbiri duhovniceşti, vol. 2 (pp. 727-756).
1989-2009: Se impune tot mai mult ca duhovnic şi predicator. Dacă înainte de 1989, lucrarea sa a fost mai degrabă circumscrisă în aria Sîmbetei şi a împrejurimilor, sub un regim făţiş ostil propovăduirii valorilor religioase, după 1989 marele duhovnic a ţîşnit ca un far lumină, ajungînd, în scurtă vreme, alături de regretatul Părinte Galeriu, cel mai de seamă bogoslov în carne şi oase al României postcomuniste. N-a pregetat să se deplaseze şi să vorbească, mai ales la solicitările tinerilor, în toate colţurile ţării, dar îndeosebi în marile centre universitare, iar de pe la jumătatea anilor ’90 cărţile sale au început să apară una după alta. A avut mereu iscusinţa de a se aşeza harismatic în punctul de convergenţă ziditoare a Credinţei cu Cultura, ştiind să apere tradiţia fără a ignora complexitatea modernităţii, să formeze sufleteşte fără să deformeze intelectual, să afirme ferm Ortodoxia fără să dispreţuiască valorile neortodoxe ale creştinătăţii, să vorbească în acelaşi timp simplu, dar subtil, patetic, dar raţional, cu gravitate, dar şi cu umor, găsind întotdeauna tema, tonul şi nuanţa pe potrivă.
2009: Suferind cu inima şi plămînii şi spitalizat de mai multă vreme (Bucureşti, Deva, Braşov, Cluj-Napoca), se stinge pe 29 octombrie, la Cluj-Napoca (data şi locul înmormîntării: 31 octombrie, Sîmbăta de Sus).

R. C.

DOCTORUL PAULESCU – 140 DE ANI DE LA NAŞTERE (III)

TABLOU BIO-BIBLIOGRAFIC

1869: În ziua de 30 octombrie se naşte la Bucu­reşti (Calea Moşilor 69) Nicolae C. Paulescu, fiul negus­torului Cos­tache Paulescu, de 41 de ani, şi al Mariei Paulescu (n. Dan­covici), de 24 de ani. Este primul din cei patru copii ai familiei (vor urma un alt băiat, botezat Constantin, şi două fete: Elena şi Constanţa). Familia tatălui se numise iniţial Pavel, apoi devenise Pavelescu (savantul era văr bun cu poetul şi epigra­mistul Cincinat Pavelescu, 1872-1934, fiul profesorului şi di­rec­torului Şco­lii Politehnice din Bucureşti, Ion Pavelescu, fost di­rec­­­tor al Monetăriei Statului), iar în cele din urmă, într-o ra­mură a ei, Paulescu.
1880: Nicolae C. Paulescu termină clasele ele­men­­­tare (urmate la “Şcoala primară de băieţi nr. 1, Culoa­rea de Gal­ben”) şi se înscrie la “Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul “Mihai Viteazul”), pe care-l va absolvi în 1888. Elev eminent, el este atras atît de arte (poezie, muzică, tea­tru), cît şi de ştiinţe (mai ales de cele naturale).
1888-1891: Urmează cu strălucire, la Paris cursu­rile Facultăţii de Medicină, iar la încheierea lor devine, prin con­curs, extern al spitalului parizian “Hôtel-Dieu”, avîndu-l ca şef de serviciu pe Étienne Lancereaux (1829-1910), cel mai ilustru clinician şi anatomo-patolog al epo­cii, de care se va apropia în scurtă vreme, devenindu-i prieten şi colaborator apropiat (ba chiar la un pas, pare-se, de a-i deveni şi ginere).
1892-1899: Rămîne în Franţa, unde se desăvîr­şeşte profesional şi are acces în cercurile înalte ale ştiinţei europene. Din 1894 îl aflăm intern la spitalul “Notre-Dame du Perpétuel Secours” (unde medic-şef fusese nu­mit de curând acelaşi Lance­­reaux). Anul 1897 este cel mai fructuos pentru tînărul savant român: devine doctor în Medicină, adjunct al lui Lancereaux la “Notre-Dame du Perpétuel Secours” şi secretar de redacţie la Journal de Médecine interne. Tot acum îşi începe, în limba fran­ceză, bogata activitate publicistică (“Re­cherches sur la coagulabilité du sang hépatique”, în Ar­chives de Physiologie, ianuarie 1897, p. 21). În 1899 devine şi doctor în Ştiinţe Naturale (după ce, între timp, mai obţinuse certifi­cate de studii superioare în Chimia biologică şi-n Fiziologia gene­rală). În Franţa, chiar şi după întoarcerea sa defi­­ni­tivă în Ro­mâ­­nia (1901), i s-au decernat numeroase titluri sau distincţii academice şi universitare, sperîndu-se multă vreme într-o re­venire a lui la Paris, unde începuse, între altele, importante cer­cetări, alături de reputatul fizio­logist Albert Dastre (1848-1917), “în scopul de a izola pro­­­­dusul activ al secreţiei interne a pancreasului”.
1900: Se reîntoarce în ţară, ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti (re­fu­­zînd în prealabil o ofertă venită din Elveţia: o cate­dră la Facultatea de Medicină din Fribourg). Este înce­putul unei lungi şi strălucite cariere didactice, în care sa­van­­tul de faimă internaţională va fi dublat de un exemplar peda­gog naţional. Lecţia de deschidere, din 27 no­iembrie, s-a in­titulat “Definiţia fiziologiei” (cf. Noţi­unile de “su­flet” şi “Dumnezeu”..., ed. 1999, p. 133 şi urm.).
1901: După o scurtă revenire în Franţa (unde a ob­ţi­­nut titlul de Doctor al Universităţii din Paris, cu o teză de Chimie biologică: Étude comparative de l’action des chlo­­rures alca­lins sur la matière vivante), îşi deschide cursul de Fiziologie la 16 noiembrie, cu lecţia “Metoda fizi­ologiei sau metoda expe­rimentală” (cf. No­ţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu”…, ed. 1999, p. 147 şi urm.).
1902: Îşi deschide cursul de Fiziologie la 1 noiem­brie, cu lecţia “Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale” (cf. Noţiunile de “suflet” şi “Dum­­­ne­­zeu”…, ed. 1999, p. 163 şi urm.), ce va face, în a­­­nul următor, obiectul unei aspre critici semnate de dr. N. Leon (Convorbiri literare, aprilie 1903).
1903: Apare, la Paris, Lancereaux et Paulesco, Trai­­té de Médecine. I. Nosologie, 940 pagini (ce va deve­ni unul din­tre cele mai apreciate tratate de medicină ale epocii, chiar dacă n-a putut fi definitivat).
1904: “Despre stil în fiziologie” (în revista Spi­talul) pare să fie prima sa scriere publicată în limba româ­nă. Tot acum îşi începe, în Convorbiri literare şi Spitalul, polemica ştiinţifică de lungă durată cu N. Leon şi D. Voinov, susţi­nîn­du-şi, cu argumente solide, poziţia anti­darwinistă (cf. Noţi­unile de “suflet” şi “Dumnezeu”…, ed. 1999, p. 183 şi urm.). Este nu­­­mit, mai tîrziu decît s-ar fi cuvenit, profesor definitiv de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti.
1905: Ţine cele trei lecţii faimoase (“Finalitatea în biologie”, “Materialismul”, “Suflet şi Dumnezeu” – cu “apendicele” inti­tulat “Ideea de Dumnezeu în ştiinţă”) care vor alcătui lucrarea Noţiunile “suflet” şi “Dumnezeu” în fizio­logie, apărută în acelaşi an, la Bucureşti (reed. 1999).
1906: Apare Lancereaux et Paulesco, Traité de Méde­cine. II. Pathologie de l’appareil nerveux et de l’appa­­reil cutané, 1052 pagini.
1908: Stîrneşte o vîlvă internaţională prin lucra­rea sa L’Hypophyse du Cerveau. Physiologie. Recherches expéri­mentales, Vigot, Paris, 146 pagini.
1909: În aprilie, la insistentele solicitări ale Regi­nei Elisabeta (Carmen Sylva), N. C. Paulescu se depla­sează în Germania, la Wiesbaden, pentru a-i examina o nepoată atinsă de o boală pe care specialiştii germani n-o putuseră diag­nos­tica. N. C. Paulescu va reuşi să-i pună diagnosticul corect şi să o vindece în scurtă vreme, coor­donîndu-i din ţară tratamentul.
1910: Apare, la Bucureşti, eteroclitul volum In­stincte Sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale (reed. 1995). Este un an trist pentru N. C. Paulescu, care-şi pierde mai întîi tatăl, apoi şi cumnatul (maiorul Angelescu, de doar 47 de ani, soţul surorii sale Elena). Tot acum se stinge din viaţă şi maestrul său, Étienne Lancereaux. Pe de altă parte, propria-i sănătate este din ce în ce mai şubredă. Decide să se mute din str. Armenească în casa în care-şi va petrece restul vieţii. Iată un citat din manuscrisul monografiei alcătuite de către prof. dr. Constantin Angelescu (m. 1991), nepot, asistent şi executor testamentar al marelui savant*: “În 1910, după o serioasă afecţiune ce-l imobilizase în pat mai multe luni, se mută împreună cu sora sa [Elena], rămasă de cu­rînd văduvă cu patru copii, în casa moştenită de ei de la Petre Dancovici – unchi din partea mamei – situată pe una din micile străzi ale capitalei, purtînd numele lui Radu Calomfirescu. Clădirea era cunoscută în Bucureşti sub denumirea de «Casa cu geamuri bombate», din cauza ferestrelor ei cu geamuri convexe, constituind şi astăzi una din curiozităţile oraşului. Liniştea cartierului era de­să­­vîrşită”.
1912: Apare Lancereaux et Paulesco, Traité de Méde­cine. III. Pathologie de l’appareil respiratoire et de l’appareil digestif, 1200 pagini.
1913: “Paulescu simte din ce în ce mai imperios ne­voia de a se odihni măcar o parte a anului. El cumpără o vilă izolată, pe faleza sudică a Mării Negre, în regiunea «viilor vechi» ale portului Constanţa. În faţa vilei, în josul falezei, o mică plajă scăldată de valurile mării. […] Clădi­rea este înconjurată de o mică vie, de arbori fructiferi şi de numeroase straturi de flori. […] În acest pitoresc şi li­niş­­tit colţ al ţării îşi va petrece de-acum încolo Paulescu cele două luni de vacanţă universitară” (C. Angelescu, lucr. cit.). La Bucureşti îi apare controversatul volum Spi­talul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria (reed. 2001 şi 2010).
1916-1918: Anul intrării României în prima con­fla­­graţie mondială îl găseşte pe N. C. Paulescu în plină activitate ştiinţifică. Este anul în care obţine, în diabetul experimental, pri­­mele rezultate hipoglicemiante cu ex­trac­­tul apos de pan­creas. Ajunsese deja foarte aproape de tratamentul diabetului, dar evenimentele erau neprielnice continuării cercetărilor. Este mobilizat ca medic, cu gra­dul de locotenent-colonel; dar tocmai lui i se rechizi­ţi­o­nează calul şi trăsura! În noiembrie, tru­pele germane ocu­pă Bucureştiul. “Am rămas pe loc – măr­tu­ri­seşte într-un Memoriu adresat Consiliului profesoral al Facul­tăţii de Medicină – pentru că şeful meu militar, doctorul Sku­piewski, îngrijorat de starea sănătăţii mele, mi-a dat un ase­me­nea ordin, într-o adunare la Sala Tomis, în preziua plecării autorităţilor” (este vorba de guvernul condus de Ion I. C. Brătianu, care la 20 noiembrie a trebuit să pără­sească Bucu­reştiul, strămutîndu-se la Iaşi). Încă de la în­ce­­putul lui august, silit să se deplaseze pe jos la distanţe considerabile, începuse să urineze sînge. Hematuria s-a agravat treptat şi nu se va mai vindeca de ea niciodată. În aceşti ani ai războiului – pe fondul întreruperii activi­tă­ţilor sale obişnuite – scrie o piesă de teatru, Irina, Împă­ră­­teasa Bizanţului, ce însă n-a ajuns să vadă lumina tipa­rului (nici ca atare, nici în scontata versiune versificată de Cincinat Pavelescu, despre care se spune că ar fi respon­sabil de rătăcirea manuscrisului).
1919: Îi apare volumul întâi (448 pagini) din Traité de Physiologie médicale (tipărit în ţară).
1920: În volumul al doilea (732 pagini) din Traité de Physiologie médicale (difuzat în străinătate de editura pari­ziană Vigot) apar inserate, pentru prima oară, efectele anti­diabetice ale extractului apos de pancreas în diabetul expe­ri­mental.
1921: Apar volumul al treilea (930 pagini) din Traité de Physiologie médicale şi Cele patru patimi şi remediile lor (în carte se află inclusă, printre altele, şi o patetică “Scrisoare către Ovrei”). Tot în acest an trimite patru comunicări către Societatea de Biologie din Paris (apă­­rute în Comptes Rendus Hebdomadaires des Séances et Mémoires de la Société de Biologie de Paris), cu privire la descoperirea pancreinei (o primă formă de insulină). În august, în Archives Inter­na­tionales de Phy­si­ologie (Liège), publică primul memoriu exhaustiv despre descoperirea tratamentului antidiabetic (mai precis, a pan­­creinei sau pancreaninei).
1922: Ministerul Industriei şi Comerţului din Ro­mâ­­nia îi eliberează, la 10 aprilie, brevetul de descoperire a pancreinei (purtînd nr. 6255 şi intitulîndu-se “Pan­creina şi procedura fa­bricaţiei sale”). Printre altele, în bre­vet se precizează: “Pen­tru ca pancreina să fie întrebu­inţată cu folos în tratamentul dia­betului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantităţi, ceea ce necesitează un mare capital […] Revendic invenţiunea produsului orga­nic pancreanina, care, injectată în sânge, pro­duce o dimi­nuare sau chiar o suprimare trecătoare a simp­tomelor dia­be­tului”. În februarie 1922, cam la 7-8 luni de la apa­­riţia lucrărilor de pionierat ale lui Paulescu în presa şti­in­ţifică internaţională, doi tineri şi obscuri cercetători ca­na­dieni, F. G. Banting şi C. H. Best, lucrând în labora­torul de fiziologie al profesorului J. J. MacLeod (1876-1935) de la Universitatea din Toronto, îşi fac publice rezultatele lor în aceeaşi direcţie.
1923: În lunile mai şi august, în Archives Inter­na­tionales de Physiologie, apar alte două memorii ale lui N. C. Paulescu asupra pancreinei. Premiul Nobel va fi însă acordat... canadienilor! Protestele lui N. C. Pau­lescu către forurile ştiinţifice internaţionale se dovedesc zadarnice, ca şi atitudinea favorabilă lui a unor perso­na­lităţi ştiinţifice izolate. În conştiinţa noastră, ca şi în me­moria posterităţii ştiinţifice (cum o dovedesc multe mărturii actuale**), el rămîne însă ade­văratul descoperitor al insu­linei (amănunte pot fi găsite, de pildă, în C. Ange­lescu, Laura Sigartău Petrina, op. cit., sau în I. Pavel, The priority of N. C. Paulescu in the discovery of insulin – vezi mai jos).
1924-1930: Depune mărturie în procesul “văcă­reştenilor” (autorii “complotului studenţesc” din 1923, ju­de­­caţi şi achitaţi în primăvara lui 1924, cu excepţia lui Ion I. Moţa, achitat abia în toamnă), transformat într-un adevărat “proces al trădării”: “Procesul de astăzi este, în rea­li­tate, procesul trădării, care-i cea mai infamă dintre cri­me, căci ea adaogă amăgirea vicleană şi făţărnicia la cru­zimea nelegiuirii. Ea întruneşte sărutul lui Iuda cu răstignirea lui Hristos. În timp de pace, legislaţiile creş­tine nu au nici un paragraf penal destinat tră­dării. Şi astfel, dintr-un lapsus juridic regretabil, groaznica fără­­­delege, ce inspiră atîta scîrbă, rămîne nepedepsită. Cu toate acestea, nu încape îndoială asupra felului pedepsei ce se cuvine trădătorului, deoarece Dumnezeu a făcut ca Iuda să se pedepsească el însuşi prin spînzurare. Dar, în timp de război, tră­darea de naţie se pedepseşte, totdeauna, cu moartea. Or, studenţii noştri, şi cu dînşii toată tineri­mea, floarea României de mîine, se află în stare de război cu o liftă de curînd pri­păşită, ce vrea să ne sugrume şi să ne stăpînească ţara. Fiind deci în stare de război, ei au săvîrşit un act de dreptate morală, încercînd să pedep­sească pe un vînzător al fraţilor săi, ce se sacrificau unei cauze sfinte. Poporul românesc, ce le e adînc recunos­că­tor pentru jertfa lor altruistă, aşteaptă cu nerăbdare de la Dumneavoastră achitarea” (în Pentru legionari, Corneliu Z. Codreanu nota: “Succesul acuzării nu ţine mult, căci profesorul Paulescu îşi citeşte declaraţia într-o atmosferă de biserică, pe care o crea marele său prestigiu şi figura sa de sfînt. Declaraţia a fost scurtă, dar a desfiinţat rechizi­toriul pro­curorului, care se retrăgea jenat, parcă mai în fundul scau­nului” – ed. 1936, p. 192). Apare la Bucureşti, în trei părţi ine­gale, Biserica şi Sinagoga faţă cu paci­fi­carea Omenirii (I şi II – 1924; III – 1925). Publică o serie dură de broşuri şi articole anti­evreieşti şi antimasonice. Despre bro­­şura Complot jidano-francmasonic împotriva Neamu­lui Românesc (prima din seria menţionată), dr. V. Trifu, co­­la­borator şi ulterior editor al lui N. C. Paulescu, scria douăzeci de ani mai tîrziu, în prefaţa ediţiei sale: “Bro­şura era vîndută cu 5 lei de Librăria Stănciulescu din Bu­le­­vardul Elisabeta. În curînd această librărie, prea româ­nească, a fost nimicită de răzbunarea masonică” (subl. aut.)… În atmosfera epocii respective, este cert că lucru­rile sunau altfel decît acum… Deşi îmbătrînit, bolnav şi acrit de ne­drep­tăţile ce i se făcuseră, îşi continuă cu ace­eaşi dăruire activitatea ştiinţifică. În afara unor articole de răsunet publicate în Journal d’Urologie de la Paris (în colaborare cu Gh. Mârza şi V. Trifu), se ambiţionează să continue de unul singur ceea ce în­ce­­puse, pe vremuri, ală­turi de Lancereaux. În 1928 apare, cu mari dificultăţi, la Imprimeria Şcolii Militare de Infanterie din Sibiu (!), Traité de Médecine. IV. Pathologie des appareils assi­milateurs, urinaire et génital (676 pagini). Volumul al cin­ci­­lea (dedicat, pare-se, sistemului mezodermic, respectiv apa­ra­­­tului sang­­vino-limfatic şi celui locomotor) a rămas doar în manuscris.
1931: La 20 martie îşi alcătuia, prevăzător, testa­mentul. După ce a suferit o operaţie ce păruse izbutită, si­tu­a­ţia savantului a început să se înrăutăţească în curînd. Aşa cum el presupusese, natura tumorii vezicale fusese can­­ce­roasă. Tulbu­rările uremice îi pricinuiau halucinaţii au­ditive şi vizuale, dacă e să privim lucrurile prin prismă pozitivistă. Cineva (“el”) îi apărea mereu şi îl ispitea să se lepede de Hristos. Sătul de sanatoriu şi presimţindu-şi sfîrşitul, insistă să fie adus acasă. În dimineaţa zilei de 17 iulie, înconjurat de cei apropiaţi, îi adresează cîteva cuvinte surorii sale (ce-i fusese ca o mamă), apoi adăugă: “Eu mă duc”… Îşi făcu o cruce şi… se duse. Era într-o zi de duminică şi clopotele chemau la liturghie. N. Iorga îi scrie el însuşi necrologul (“Moartea unui învăţat”) în Nea­­mul Românesc: “… a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfînt”. Un emoţionant necrolog îi compune şi medicul evreu Aurel Abramovici (1883-1942), fost student al său: “De o probitate exemplară în lucrările lui ştiin­ţi­fice, de o co­rec­titudine dusă pînă la extrem în raportu­rile lui cu studenţii […], Prof. Pau­lescu a atins uneori Genialitatea…” (“Profesorul Dr. N. Pau­lescu”, în Bucureşti medical, au­gust 1931). Este înmormîntat la Cimitirul Bellu.

1937: Vede lumina tiparului, la Editura Cugetarea – P. Georgescu-Delafras din Bucureşti, volumul lui Ni­chi­for Crai­nic Ortodoxie şi etnocraţie (cf. reed. 1997, Edi­­­­tura Albatros, mai ales p. 127 şi urm.), în care sînt de­di­cate cîteva pagini entuziaste, dintr-o perspectivă teo­lo­gică, dimensiunii creştine şi naţionale a personalităţii lui N. C. Paulescu (pe care men­torul gândirist îl evocă şi în alte lucrări ale sale): “Pentru Nicolae Paulescu, naţiona­lismul este adevărul natural, iar creş­tinismul este adevărul supranatural. Cum e şi firesc din punct de vedere ortodox, pentru el aceste două adevăruri nu consti­tuie o antinomie. Naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se comple­tează: Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvîr­şească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinis­mul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu” (articolul “Nicolae Paulescu, fundatorul naţionalismului creştin”).
1944: Apare primul (şi unicul) volum din ediţia V. Trifu: Dr. N. C. Paulescu, Fiziologie filosofică. I. Noţiu­nile “su­­­flet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, în seria “Scrii­tori români moderni” a Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă. Prefaţa ediţiei (“Profesorul Paulescu”) reprezintă probabil, în pofida trecerii anilor, cel mai bun studiu despre Paulescu scris pînă astăzi.
1969: Răspunzînd campaniei internaţionale de restabi­lire a adevărului iniţiate de fiziologistul scoţian Ian Murray în 1968 (în continuitatea căreia se înscriu şi efor­turile unor spe­cialişti români, în frunte cu prof. dr. Ioan Pavel), Comitetul Nobel recunoaşte meritele şi prioritatea lui N. C. Paulescu în descoperirea tratamentului anti­dia­betic. Profesorul A. W. K. Tiselius (1902-1971), direc­torul Institutului Nobel, deplînge situaţia din 1923, dar ex­clude posibilitatea unei reparaţii ofi­ciale, exprimîndu-şi doar speranţa că “opera de pionierat” a lui N. C. Pau­lescu va fi elogiată cum se cuvine cu ocazia cele­brării a 50 de ani de la descoperirea insulinei.
1976: Apare volumul The priority of N. C. Paulescu in the discovery of insulin de prof. dr. I. Pavel (Editura Acade­miei, Bucureşti), sprijinit pe nume­roase mărturii ale unor somi­tăţi ale lumii ştiin­ţifice inter­na­ţionale.
1982: Apare volumul monografic Nicolae C. Pau­lescu de Constantin Angelescu şi Laura Sigartău Petrina, în seria “Savanţi români” a Editurii Ştiinţifice şi Enciclo­pedice din Bu­cu­­reşti.
1990: Pe fondul reconsiderării postcomuniste a unor mari personalităţi cultural-ştiinţifice din trecutul ro­mâ­­­nesc, dr. Nicolae C. Paulescu este numit membru post mortem al Aca­demiei Române.
1995: Apare, în colecţia “Elita interbelică” a Edi­turii Anastasia din Bucureşti, la iniţiativa directorului lite­rar de atunci (Teodor Baconsky), cel dintîi volum de Nico­lae C. Pau­lescu editat în ţară, după război: Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale (text îngrijit, introducere, repere bio-bibliografice, note şi comentarii de Răzvan Codrescu), făcînd parte din ciclul “Fiziologie filosofică”***.
1996: Capitolul Francmasoneria (din volumul Spi­­talul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria) este edi­tat separat şi aproape subversiv, la Editura Majadahonda din Bucureşti, într-o broşură îngrijită superficial de istoricul Gh. Bu­zatu (altminteri bun cunoscător al con­textului interbelic). La Casa Memorială “Nicolae C. Pau­lescu” din Bucureşti (str. Ra­du Calomfirescu 17, colţ cu Hristo Botev) – avîndu-l ca amfi­trion pe ing. Dan Ange­lescu, strănepotul şi moştenitorul legal al savantului – este dezvelită festiv o plachetă comemorativă (prin­tre cei prezenţi numărîndu-se şi viitorul preşedinte Emil Con­stan­­tinescu).
1997: A XIV-a Conferinţă Naţională de Fiziologie (Bucureşti, 29-31 mai), organizată sub egida Societăţii Româ­ne de Ştiinţe Fiziologice şi a Catedrei de Fiziologie “Nicolae C. Paulescu” de la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” din Bucureşti, este închinată ade­­văratului des­co­­peritor al insulinei. Preşedintele Comi­tetului de organizare a fost prof. dr. Radu Cârmaciu. La Editura Universitară “Carol Da­­vila” apare o broşură cu­prin­zînd programul şi conferinţele în rezumat.
1999: La Editura Anastasia apare volumul Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. I. Noţiunile de “suflet” şi “Dum­­nezeu” în fiziologie (ediţie îngrijită, prefaţă şi re­pere bio-bibliografice de Răzvan Codrescu). Prefaţa aces­tei edi­­­ţi­i (“Ni­co­lae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse”) este inclusă (cu unele adaosuri) şi în volumul Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model pai­deic al dreptei româneşti, Editura Anastasia, Col. “Dreapta euro­peană”, Bucureşti, 2000, p. 55 şi urm., precum şi în volumul Ştiinţa mărturisitoare... (vezi mai jos).
2001: “Anul Paulescu”. La împlinirea a 80 de ani de la descoperirea insulinei şi a 70 de ani de la trecerea la cele veş­nice a lui N. C. Paulescu, îi este consacrată în ziua de 23 mai, în Aula Academiei Române, o sesiune comemorativă, organi­zată de Secţia de Ştiinte Medicale a Academiei Române (mo­derator: acad. Ion Baciu). Au luat cuvîntul, printre alţii, acad. Ion Hăulică, prof. dr. C. Ionescu-Târgovişte (directorul Institu­tului de Diabet, Nu­triţie şi Boli Metabolice “Nicolae Paules­cu”), prof. dr. Mihai Coculescu şi prof. dr. Radu Cârmaciu (regretatul şef al Catedrei de Fiziologie de la Facultatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila”, răpus de un atac de cord cîte­va luni mai tîrziu). “Anul Paulescu” a prilejuit şi alte ma­ni­­festări, organizate mai ales de către Societatea Română de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice, Institutul “Nicolae Pau­lescu”, Federaţia Română de Diabet, Nutri­ţie şi Boli Meta­bolice şi Academia Română; astfel, spre exemplu, în intervalul 12-14 iunie a avut loc la Sinaia sim­­pozionul internaţional “Ni­co­­lae Paulescu after 80 years since insulin discovery”, iar pe 31 august 2001, la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Ca­rol Davila”, simpozionul intitulat “80 de ani de la descoperirea insu­linei”, care s-a bucurat de prezenţa preşedintelui IDF (Fe­de­raţia Internaţionalã de Diabet) Sir George Alberti. În parcul UMF a fost dezvelit un monument (în paranteză fie spus, destul de nereuşit) dedicat memo­riei profe­sorului N. C. Paulescu. Spre sfîrşitul anului, s-a reeditat, în condiţii subculturale, volumul Spi­­talul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (Editura AntetXXPress, f. l., f. a.). “Anul Paulescu” ar fi meritat, desigur, o altfel de încheiere…
2002: La Editura Christiana apare prima ediţie a cărţii Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare (reed. 2009), îngrijită de Răzvan Codrescu. Volumul cuprinde texte de şi despre Nicolae C. Paulescu.
2003: Apare, la Bucureşti, numărul 5 (luna iulie) al revistei Rost, dedicat lui Nicolae C. Paulescu.
2006: La Editura Harisma apare (coord. Răzvan Codrescu) broşura omagială Părintele Galeriu astăzi. Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului, în care este inclus, printre altele, textul Părintelui Galeriu intitulat “Nicolae Paulescu – cel mai mare interpret ştiinţific al divinităţii” (pp. 37-46), redactat chiar în “Anul Paulescu” şi reprodus, în loc de postfaţă, şi în a doua ediţie a Ştiinţei mărturisitoare... (caracterizarea din titlu îi aparţine doctorului V. Trifu).
2009: La Editura Vremea din Bucureşti apare Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu. Omul şi opera sa medicală. Luni 7 septembrie, la Palatul Şuţu (Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti), din iniţiativa scriitorului Bucur Stănescu şi a profesorului dr. Constantin Ionescu-Târgovişte, Nicolae C. Paulescu este omagiat cu anticipaţie la împlinirea a 140 de ani de la naştere.

R. C.

* O variantă a lucrării s-a tipărit, între timp, la Editura Vremea (2009). Manuscrisul dactilografiat de 263 de pagini poartă titlul Nicolae C. Paulescu. Omul şi opera sa. Definitivat în 1990, cu puţin înainte ca autorul să-şi piardă viaţa într-un tragic accident, manuscrisul este precedat de o prefaţă semnată de acad. Ştefan Milcu. Trebuie însă menţionat că două variante incomplete ale acestei monografii au apărut în 1970 (modestă ediţie litografiată, pe care semnează şi prof. dr. Alfred D. Rusescu) şi 1982 (Constantin Angelescu, Laura Sigar­tău Petrina, Nicolae C. Paulescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclo­pe­dică), ambele handicapate de contextul comunist.
** Începînd, în pragul anilor ’70, cu cea a prof. Ian Murray, care, referindu-se la MacLeod, Banting şi Best, observa că “Munca lor ar putea fi con­si­derată, mai degrabă, ca o confirmare a rezultatelor lui Paulescu”.
*** Conform testamentului menţionat (20 III 1931), păstrat în arhiva familiei, acest ciclu se structurează astfel: 1) Noţiunile “suflet” şi Dumnezeu”… (cu câteva anexe) [ed. princeps: 1905]; 2) Instincte so­ci­­ale. Patimi şi conflicte. Remedii morale [1910]; 3) Spitalul, Cora­nul, Talmudul…[1913]; 4) Cele patru patimi… [1921]; 5) adunate la un loc, broşurile privitoare la “com­ploturile” şi “viţiile” evreieşti [1924-1928]; 6) Biserica şi Sina­goga…[1924-25].

Ediţia a doua, revizuită şi adăugită, a volumului

Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare,

crestomaţie, note şi tablou bio-bibliografic de Răzvan Codrescu,

Editura Christiana, Bucureşti, 2009 (coperta I)

ORTODOXIA ŞI „ZEUL TOLERANŢEI”

O nouă carte de excepţie – „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului. O privire ortodoxă – a apărut recent la Editura Christiana din Bucureşti. Este o radiografie ortodoxă de peste patru sute de pagini, întemeiată pe o amplă bibliografie la zi, a curentelor dizolvante din lumea noastră contemporană, care toate se prevalează de imperativul aşa-zisei „toleranţe”, prost sau tendenţios înţeles.
Autorul cărţii, care între timp a îmbrăcat haina monahală, doreşte să-şi păstreze anonimatul. Reproduc aici, ca provocare la o lectură esenţială, prefaţa volumului, semnată de d-l Costion Nicolescu. (R. C.)

Despre toleranţă şi intoleranţă:
o perspectivă de pe versantul însorit
al dreptei credinţe

Toleranţa reprezintă, de câteva decenii bune, o temă extrem de prezentă în agora globalizată a zilelor noastre. Se aud foarte adesea chemări intempestive la toleranţă, precum şi acuzaţii vehemente de intoleranţă.
Discuţiile în legătură cu toleranţa sunt însă cel mai adesea alterate de ceea ce reprezintă una dintre racilele timpurilor moderne: corectitudinea politică. Autorul prezentei lucrări dedică, de altfel, un capitol consistent acestei corectitudini politice (Toleranţa şi „corectitudinea politică”), pe care o defineşte a fi un curent de gândire. Corectitudinea politică atacă gândirea şi limpezimea ei printr-un atentat pervers la limbă[1]. Schimbând termenii de definire, corectitudinea politică crede că poate schimba şi realităţile. Dar, chiar dacă realităţile nu pot fi schimbate, se alterează grav percepţia omului asupra lor, producându-se adesea confuzii grave în legătură cu valorile, cu conţinutul şi ierarhia lor. La nivelul omului comun, precum şi la cel al intelectualului superficial sau al celui „cu pretenţii” (de a fi atoateştiutor), corectitudinea politică poate fi devastatoare întru descreştinare.
Probabil că această lucrare s-a născut, pe de o parte, şi dintr-o anumită exasperare în legătură cu această corectitudine politică, cu bulversarea periculoasă a valorilor pe care o produce, iar pe de altă parte produsă şi de multele acuzaţii de intoleranţă făcute în lumea de azi la adresa Bisericii Ortodoxe. De aici, caracterul ei vădit apologetic. El este impus de pericolele spirituale ce ameninţă lumea contemporană, ale cărei rădăcini şi valori culturale şi morale creştine sunt negate. Principalul pericol, în viziunea autorului, îl reprezintă descreştinarea creştinismului. Acesta îşi asumă încă din titlu tipul de abordare a problematicii legate de toleranţă: o perspectivă ortodoxă. Un citat generic din Sfântul Isaac Sirul este menit să-i liniştească de la bun început pe cei care ar fi gata să ridice cu prejudecată piatra acuzării de intoleranţă. El singur ar putea fi începutul şi sfârşitul oricărei discuţii oneste şi concise în legătură cu poziţia creştină: „Să cunoşti pe toţi oamenii egali în bine şi în cinste, chiar de ar fi vreunul iudeu sau necredincios sau ucigaş, mai ales pentru că e fratele tău şi din firea ta, şi a fost rătăcit, fără ştiinţă, de la adevăr”[2]. Acest citat reprezintă, în fond, cheia întregii lucrări şi arată limpede poziţia Bisericii în legătură cu tema dezbătută.
Cum este şi firesc, autorul pleacă de la definirea termenilor, revenind şi nuanţând în mai multe locuri pe parcursul lucrării, în funcţie de evoluţia istorică şi ideologică.
De la bun început este de observat, o dată cu autorul, că termenul de toleranţă, ca atare, nu este de regăsit nicăieri în Sfânta Scriptură.
În limba română, cuvântul este atestat prima dată în Calendariu ce slujeşte pre 100 de ani, începând de la anul 1814 până la anul 1914. Acum întâi româneşte alcătuit… La Buda, în Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei [1814]. Se scria acolo: „De când s-au început toleranţia, adică volnicia religiilor”. Aşadar, tot la raportul dintre religii se făcea referinţă (dicţionarul vorbeşte despre „admiterea practicării şi a altor religii decât cea oficială a statului”).
Dicţionarul Limbii Române, editat de Academia Română (tomul XI, partea a 3-a, Bucureşti, 1983), dă pentru a tolera următoarea definiţie: a îngădui, a permite (un lucru, o situaţie, un fapt nepermis); a trece cu vederea, a admite, a răbda; (învechit) o obicni (= a suferi, a îndura; a tolera, a accepta). De reţinut este faptul că termenul se referă la ceva îndeobşte nepermis. Autorul cărţii de faţă arată cum această definire şi accepţie este în timpul din urmă tot mai mult transgresată şi abandonată în favoarea unei definiri ideologice, generate de curentul de gândire tot mai dominant şi dictatorial al corectitudinii politice.
În principiu, ce se cere a fi tolerat? De cele mai multe ori lucruri care contrazic bunul simţ, rafinat printr-o experienţă milenară. Cele considerate până de curând nepermise, astăzi nu numai că sunt permise, dar sunt chiar încurajate şi introduse în rândul lucrurilor normale. Se cere mereu tolerarea minorităţilor de tot felul (etnice, sexuale, religioase etc.), considerându-se că ele sunt mai expuse. Din păcate, adesea se solicită tolerarea non-valorilor morale, a abaterilor voite de la normalitatea firii (firescului). Lucrurile ajung să capete adesea conotaţii incredibile, în sensul că se admite şi se încurajează intoleranţa minorităţilor faţă de majorităţi! Sigur, nu orice minoritate beneficiază de acest demers. De pildă, minorităţile creştine în diferite ţări sau zone necreştine nu se bucură de un sprijin politic sau mediatic echivalent, cel mai adesea fiind ignorate şi abandonate de media şi de instituţiile politice.
De aceea, ne spune autorul, astăzi se poate vorbi mai degrabă despre o nouă toleranţă, una care poate fi caracterizată a fi, în fapt, o falsă toleranţă. Dacă toleranţa în sensul ei vechi se cuvine aprobată şi practicată, cea propovăduită acum este de neacceptat.

Două capitole consistente sunt dedicate francmasoneriei şi legilor noahide, considerate, cu argumente, a fi unele dintre principalele surse de provenienţă şi promovare a noii toleranţe.
Chiar dacă pentru un timp destul de lung francmasoneria a încercat să se înfăţişeze în veşminte creştine, este destul de evident că ea a fost şi rămâne, prin structura ei, paralelă cu Biserica. Conştientă de forţa Bisericii, ea a încercat mereu, în chip tot mai insidios, s-o penetreze cât mai la vârf şi s-o controleze, în vederea abaterii de la menirea ei fundamentală cu care a fost investită de Hristos, anume conducerea credincioşilor pe drumul mântuirii. Chiar dacă, în decursul timpului, în chip cu totul condamnabil, unii slujitori ai clerului sau personalităţi „de vază” ale laicatului au cedat din varii interese meschine şi s-au lăsat racolate, Biserica e reuşit să depăşească căderea lor, pentru simplul fapt că ea este o instituţie divino-umană, al cărei cap mereu salvator şi ocrotitor este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi pentru că totdeauna au fost mai mulţi credincioşii adevăraţi, fie ei clerici sau laici. Francmasoneria poate accepta eventual Biserica numai ca pe o parte a ei, controlată de ea şi, practic, descreştinată. „Creştinismul a dominat lumea prin intoleranţa sa”, citim într-un important document francmasonic (Declaraţia de principii din 1921). Toleranţa pe care francmasoneria pretinde că o promovează nu este în fapt decât o dictatură, orice abatere de la regulile masonice fiind aspru sancţionată, cel mai adesea în chip ocult. Autorul subliniază cum „corectitudinea politică reprezintă, într-un fel, răsfrângerea filozofiei masonice în spaţiul public”.
În principiu, după demonstraţiile autorului, cam toate organismele interreligioase sau ecumenice internaţionale sunt penetrate malign de un spirit francmasonic şi se conduc după principii de sorginte masonică, urmărind, prin sincretismul promovat, slăbirea şi relativizarea dreptei credinţe creştine. Şi asta cu atât mai mult cu cât sunt mai largi în cuprinderea lor. Sunt date exemple precum Consiliul Mondial al Bisericilor şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Parlamentul Religiilor etc.
În ceea ce priveşte legile noahide, autorul observă o reactivare apăsată a lor în vremurile recente. Astfel, pe un site dedicat lor, se afirmă: „Cele 7 legi ale lui Noe – Charta naţiunilor – sunt codul legislativ şi moral cel mai vechi al umanităţii, dar totodată ghidul cel mai modern pentru omul secolului al 21-lea. Ea conduce omul ca să concretizeze potenţialul ei cel mai ridicat, cel al unei fiinţe formate şi organizate după chipul Creatorului său. Aceste legi amintesc responsabilităţile morale ale oricărui om şi constituie ghidul cel mai fiabil pentru a ajunge la pacea universală, pentru o lume mai bună” (http://7loispourlhumanite.org/).
Legile noahide sunt imperative morale naturale, care au fost date, conform tradiţiei rabinice, de Dumnezeu lui Noe, ca un legământ etern al Său cu întreaga umanitate. De remarcat, că, totuşi, „ele nu se găsesc în Sfânta Scriptură unde se vorbeşte despre legământul cu Noe (Facerea 9), ci apar pentru prima dată, după Hristos, în scrierile tradiţionale iudaice”. Prin legile noahide se propune omenirii o structură religioasă primară (şi primitivă), de o generalitate deconcertantă, valabilă pentru o perioadă în care omenirea era încă extrem de imatură din punct de vedere spiritual. Ele constituie nucleul învăţăturii rabinice până în zilele noastre. Încercându-se impunerea lor, ca fiind de o generalitate acceptabilă tuturor, se ignoră, în fond, dumnezeirea şi lucrarea lui Iisus Hristos (Care n-ar fi făcut altceva decât să propovăduiască legile noahide neamurilor!) şi se neagă existenţa Sfintei Treimi.
Şapte sunt legile noahide[3], dar două dintre ele sunt considerate a fi de bază: credinţa într-un Dumnezeu unic, Creatorul lumii, şi nemurirea sufletului. Ele sunt, ne spune autorul, „până astăzi singurele dogme ale iudaismului”. În fond, prin impunerea legilor noahide se încearcă mascarea impunerii spiritualităţii iudaice în pofida celei creştine autentice. Francmasoneria şi-a însuşit şi ea legile noahide, deoarece slujeau scopurilor ei de amăgire spirituală a lumii şi de deturnare de la legătura personală strânsă cu Dumnezeu, în favoarea unui ezoterism dizolvant. Ea se simţea, în acest fel, ajutată în ţelul ei de a impune o „religie naturală universală”.
Autorul analizează mai pe larg impactul a patru dintre cele şapte legi noahide asupra lumii de astăzi, denunţând caracterul lor anticreştin, şi, în consecinţă, dorinţa promotorilor ei de a supune şi controla lumea, din punct de vedere spiritual, în vederea descreştinării ei. Revelaţia divină, ajunsă la maximul ei prin întruparea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi prin Pogorârea Sfântului Duh, este negată şi abandonată.
Capătul logic şi duhovnicesc al demonstraţiei autorului este limpede: „Concluzia este că pentru creştin minimul dogmatic nu poate în nici un caz să fie format nu numai din vechile legi noahide, dar nici măcar de cele zece porunci, ci numai din cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, ale Sfinţilor Apostoli, hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe”.
Un capitol se referă la relaţia dintre toleranţă şi ştiinţă. Autorul demontează cultul contemporan al ştiinţei, credinţa în infailibilitatea ei. Asistăm, în fapt, la o nouă idolatrie. Aceasta este valabil mai ales atunci când avem de a face cu o ştiinţă care ţine să se despartă făţiş de credinţă şi ignoră ceea ce teologul numeşte „ştiinţa duhovnicească”, aceea care conduce la contemplarea lui Dumnezeu. Autorul consideră că până la un punct ştiinţa poate fi considerată ca fiind o lucrare a harului, o cale de sporire a talanţilor cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, dar că, totodată, de la un punct încolo, din momentul în care ştiinţa (i. e. slujitorii ei) cade pradă mândriei şi autosuficienţei, ea poate lesne deveni slujire a diavolului, cu consecinţe nefaste, cu totul diferite decât scopurile propuse când s-a pornit pe drumul cercetării. Cu toate progresele tot mai rapide şi mai spectaculoase ale ştiinţei în zilele noastre, se poate constata că situaţia omenirii din punct de vedere ecologic este tot mai dramatică, că mari pericole o ameninţă la orizontul unui viitor nu prea îndepărtat, degradările de ecosisteme fiind vertiginoase şi ireversibile, fără ca măsurile de îndreptare să fie pe măsură. O ştiinţă care doreşte să slujească în chip real oamenilor se cere să fie o ştiinţă cu conştiinţa existenţei lui Dumnezeu şi să lucreze în conformitate cu preceptele învăţăturii creştine.
În ceea ce priveşte ştiinţele psihiatrice, atât de la modă astăzi, tinzând să înlocuiască adesea comunicarea tainică duhovnicească a omului cu Dumnezeu, autorul consideră că exercitarea lor cu desconsiderarea lucrării lui Dumnezeu în cadrul Bisericii nu poate fi decât păguboasă în ceea ce priveşte o reală şi integrală tămăduire sufletească şi spirituală a omului.

În principiu, ceea ce ar justifica preocuparea asiduă pentru problema toleranţei e un pericol care apare astăzi în suficiente situaţii, acela al violenţelor fizice, violenţe care, nu o dată, pot conduce la moarte.
Ar trebui poate observat că există o intoleranţă spirituală şi una fizică. Intoleranţa fizică este determinată cel mai adesea de proasta gestionare a intoleranţei spirituale. Din punct de vedere spiritual, anumite lucruri şi situări pot fi considerate inacceptabile, dar această respingere nu trebuie să conducă, în nici un caz, spre intoleranţă fizică şi violenţă, cu consecinţele ei nefaste.
Dacă toleranţa fizică (reciprocă) a celor ale căror cadre de gândire intră într-o vădită contradicţie este de înţeles, de acceptat şi de promovat, în schimb toleranţa spirituală, prin care ţi se cere să fii de acord cu lucruri care sunt în totală contradicţie cu adevărul de credinţă şi cu adevărul de viaţă este de neacceptat, pentru că ar conduce la compromiterea mântuirii sau, în orice caz, ar periclita-o.
De altfel, şi în comunicarea cea mai comună, în limbajul de zi cu zi, auzim adesea exprimări categorice, adesea conţinând chiar o notă de indignare, de genul: „este de netolerat”, „este intolerabil”, „asta nu mai pot s-o tolerez” etc. Cu alte cuvinte, este clar că există o limită a tolerării. Unde este ea de pus sau de găsit? Până unde poate merge toleranţa?
În dicţionarul menţionat, o a doua definire a cuvântului toleranţă, care ne poate lămuri şi ea într-o măsură, este următoarea: „obişnuinţă sau dispoziţie pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente sau substanţe”. În măsura în care avem de a face cu o construcţie spirituală sau instituţională dezvoltată organic, firesc, este clar că aceasta are o limită de suportabilitate, dincolo de care existenţa îi este pusă în pericol. În plus, am putea să ne raportăm şi la accepţia tehnică a termenului toleranţă: diferenţă între valorile maximă şi minimă admisibilă pentru o anumită mărime sau dimensiune caracteristică a unui material, piesă sau obiect, exprimând gradul de precizie cu care acestea trebuie realizate. Aşadar, pentru a-şi îndeplini rolul sau funcţiunea, o piesă sau o prelucrare trebuie să se încadreze în nişte limite de toleranţă (plus, minus) faţă de valoarea ideală. Ieşirea dintre aceste limite acceptabile îl face de nefolosit, îl face să devină un rebut. Se poate transfera foarte bine această accepţie şi în domeniul spiritual. Percepţia devine extrem de limpede şi nu sunt necesare prea multe explicaţii suplimentare.
În mod evident, sunt lucruri care, spiritual vorbind, nu se pot tolera unele pe altele: Binele nu poate tolera răul! Adevărul nu poate tolera minciuna! Dreptatea nu poate tolera nedreptatea! Frumosul nu poate tolera urâtul! Valoarea nu poate tolera non-valoarea! Firescul nu poate tolera nefirescul! Moralitatea nu poate tolera imoralitatea! Virtutea nu poate tolera păcatul! Bineînţeles, şi reciprocele sunt adevărate. Ar mai fi de constatat cum cele din urmă creează celor dintâi o stare de suferinţă, în timp ce intoleranţa celor din urmă se transformă cel mai adesea în violenţă şi dorinţă de distrugere. Şi poate că pentru cele dintâi, pentru cele care privesc adevărul de credinţă şi învăţătura de credinţă, cuvântul mai potrivit ar fi nu intoleranţă, ci intransigenţă principială.

Am văzut cum definiţia din dicţionare dă pentru a tolera şi accepţia de a răbda. În mod sigur, tolerarea implică suportarea[4] şi răbdarea. Suporţi o greutate, ceea ce suporţi este ceva apăsător, iar uneori ajunge să fie strivitor. Rabzi ceva cu care nu eşti de acord, ceva care îţi agresează într-un fel sau altul conştiinţa sau existenţa, o anormalitate care ar trebui rezolvată cumva. În creştinism, se vorbeşte chiar despre îndelunga răbdare. În bună parte, toată viaţa omului se constituie şi într-un lung exerciţiu de răbdare, de renunţare la voia proprie sau la confortul propriu pentru a face loc şi celorlalţi, diferiţi de tine. Este una dintre lecţiile pe care Părinţii ne cer s-o învăţăm temeinic, pentru că răbdarea este o virtute care stă la temelia multor altora. În situaţii de convieţuire apropiată se tolerează reciproc neputinţele! Lucrul acesta este de înţeles şi de acceptat, până atunci când se ajunge la problema păcatului. Răbdarea păcatului, propriu sau al altora, se cuvine a fi limitată. Şi, bineînţeles, chiar dacă păcatul nu poate fi tolerat, poate fi compătimit păcătosul!
Răbdarea a ceva sau a cuiva implică o anumită suferinţă, mai mică sau mai mare. Rădăcina latină a cuvântului toleranţă cuprinde şi acest înţeles de suferinţă[5].
Suferinţa aceasta are două componente complementare. Una este cea a propriei suferinţe, venite din presiunea pe care un factor extern o face asupra ta, pe motive de adevăr de credinţă. A doua este aceea a suferinţei pentru celălalt, pentru faptul că el se află în rătăcire. Bine purtate, amândouă sunt nobile şi conduc la rai.

Pentru a ne orienta mai bine asupra poziţionării creştine în legătură cu toleranţa şi intoleranţa, bine este să ne referim la petrecerea lui Hristos pe pământ, la învăţătura Lui şi la evenimentele legate direct de viaţa Sa. Cu alte cuvinte, la modelul Hristos.
A fost Hristos tolerant? Cu păcătoşii, cu fariseii şi cu cărturarii, cu zarafii de la templu, cu samarinenii, cu arhiereii? A încercat El să ignore căderile şi abaterile, să treacă cu vederea sau să treacă sub tăcere păcatele? A fost Hristos adeptul unor compromisuri în materie de credinţă sau de viaţă firească, conformă constituţiei ontologice a omului, aceea de fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Nu! Dimpotrivă, nu a pierdut nici un prilej pentru a veşteji orice abatere, orice cădere, orice raportare greşită la Dumnezeu. A mustrat cu timp şi fără de timp, uneori cu mare vehemenţă („Vai, vouă…!”). Arare, El a trecut la gesturi explicite, ca în cazul zarafilor sau al smochinului neroditor. Îndemnul lui Hristos este fără echivoc: „Ci cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta de la cel rău este” (Matei 5, 37).
În continuare, putem să ne mai întrebăm: pune Hristos un capăt răbdării Sale? Cu prilejul vindecării unui lunatic (Matei 17, 17), El spune aceste cuvinte celor din preajma Sa, dar parcă mai mult Sieşi: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?…” După această întrebare, oarecum retorică, vădind amărăciune în legătură cu îndărătnicia oamenilor şi persistenţa lor într-o credinţă slabă, nelucrătoare, Hristos Îşi continuă neabătut misiunea, care-L va conduce în final la jertfa supremă, răscumpărătoare pentru firea umană în ansamblul ei şi pentru fiecare persoană în parte.
Întrebarea poate fi pusă şi invers. Au fost evreii timpului acela toleranţi cu Hristos? În mod evident, nu. L-au denigrat, L-au batjocorit, I-au cerut moartea, s-au bucurat de ea.
Totodată, se poate observa lesne că, mustrând, Hristos a încercat totdeauna recuperarea celor căzuţi sau rătăciţi. A fost mult milostiv şi mereu dispus la a-i ajuta spre a se îndrepta. A căutat nu moartea, ci îndreptarea păcătosului (cf. Iezechiel 33, 11). A intrat în casele lor, i-a oblojit, i-a tămăduit, le-a vorbit şi i-a învăţat, adesea prin pilde spre mai lesnicioasă înţelegere. În acelaşi timp, îndemnul lui Hristos este unul la iertare totală (Marcu 11, 25). Dar El cere a se merge chiar mai departe. Mai mult decât la iertare, Hristos cheamă la iubirea vrăjmaşilor. Or, tocmai în virtutea acestei iubiri, se impune vindecarea acestora, orientarea lor pe drumul care să-i conducă la mântuire. Sigur, este vorba despre acea iubire compătimitoare şi mereu gata de jertfă, despre care ne spune Apostolul Pavel în Întâia Epistolă către Corinteni, iubire care „rabdă îndelung” (13, 4), „pe toate le suferă”, „pe toate le rabdă” (13, 7). Dar – atenţie! – nu trebuie nici o clipă uitat că este, în acelaşi timp, o iubire care „de adevăr se bucură” (13, 6). Cu alte cuvinte, o iubire autentică, capabilă să aducă o bucurie adevărată, paradisiacă, este numai aceea care se însoţeşte cu adevărul. Asta uită mulţi dintre cei care propovăduiesc o toleranţă cu orice preţ, fiind adepţi ai relativismului şi laxismului în raport cu adevărul.
Atitudinea creştinismului autentic vine din învăţătura lui Hristos şi din modelul oferit de El. Creştinismul, îndeosebi cel ortodox, este confruntat tot mai adesea în zilele noastre cu acuzaţii de intoleranţă, în urma vehiculării tendenţioase a tot felul de neadevăruri în legătură cu el. „Există prejudecata că Biserica nu s-ar îngriji de mântuirea ereticului sau a păcătosului, ci doar l-ar condamna fără drept de apel”, ne atrage atenţia autorul. În practică se poate observa cum, în lumea contemporană, prea adesea tocmai creştinismul este acela ostracizat, minimalizat, luat în derâdere, expulzat cu destulă vehemenţă din viaţa publică în cea privată. Cu alte cuvinte, cei care reproşează creştinilor că sunt intoleranţi, sunt, de fapt, ei înşişi intoleranţi faţă de creştini. Autorul demonstrează că tot ceea ce ţine de curentul de gândire al corectitudinii politice şi de propaganda ideologică privind toleranţa are, între altele, un evident scop anticreştin.
Pentru a se realiza echilibrul şi înţelepciunea poziţionării creştine, de o importanţă aparte este ultimul capitol, cel despre Râvna trupească şi cea duhovnicească, în care autorul, printre altele, combate cu fermitate ceea ce s-ar putea numi „antiecumenismul greşit”. Este vorba de un antiecumenism care poate conduce la sectarism, care poate ajunge să piardă serios din conţinutul autentic creştin. Orice critică trebuie să vină din dragoste şi să aibă în vedere îndreptarea celui criticat. În această tentativă, răbdarea nu trebuie să se sfârşească. Autorul observă că „în hora fanatismului intră toţi cei pătimaşi, indiferent în numele cărei credinţe urăsc pe cei diferiţi. Comuniştii torturau în numele ateismului lor, iudeii răstigneau în numele legii lor, catolicii ardeau în numele «învăţăturii» lor, iar unii ortodocşi urăsc sub chipul râvnei pentru credinţă”. În acelaşi timp, în lumina învăţăturii şi vieţii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, credinţa creştină ortodoxă nu suferă amestec sau comparaţie cu alte credinţe. Fiind şi rămânând rodul pur al Revelaţiei şi al trăirii ei în Biserică, ea se cere păstrată, pusă în lucrare şi transmisă ca atare.

Cum lucrarea nu se mărgineşte numai la constatarea unor realităţi şi la analizarea lor, este important de văzut ce ne sugerează autorul pentru vieţuirea corectă într-o lume care nu mai caută adevărul (propriei credinţe), ci se închină tot mai mult „zeului toleranţei”. Cum se cuvine să răspundă creştinismul la multele şi repetatele acuzaţii de intoleranţă ce-i sunt adresate şi, în general, la toată această stare de fapt tot mai agresivă la adresa lui?
Soluţia propusă de autor este una care urmează firesc analizei sale şi învăţăturii creştine: „Soluţia pentru creştinii din zilele noastre (…) este dezvoltarea unei metodologii de abordare creştină a oricărui fapt al vieţii, deci şi al ştiinţei”. Creştinul trebuie să pună în echilibru respectarea adevărului de credinţă cu iubirea milostivă: „un creştin poate să afirme că învăţătura creştin-ortodoxă este singura adevărată şi coerentă a lumii acesteia şi în acelaşi timp să aibă o milostivă dragoste neţărmurită faţă de cei care nu cred acelaşi lucru”. Toţi oamenii, dar absolut toţi, sunt creaţia aceluiaşi Dumnezeu unic în Treime, şi atunci se cuvine, aşa cum ne-o cere şi Sfântul Isaac Sirul: „Să socoteşti pe toţi oamenii egali în bine şi în cinste, chiar de ar fi vreunul iudeu sau necredincios sau ucigaş, mai ales pentru că e fratele tău şi din firea ta, şi a fost rătăcit, fără ştiinţă, de la adevăr”.
Autorul ne propune să fim atenţi la sfinţii contemporani, cei care au trăit în condiţii asemănătoare cu ale noastre, şi să vedem reacţiile lor la provocările lumii de astăzi.
O altă cerinţă este aceea de a ne impregna întreaga viaţă şi tot comportamentul de preceptele învăţăturii creştine, să nu considerăm în nici un moment că ne putem dispensa de ele şi am putea să fim „neutri” din punct de vedere religios. Aşadar, nu în toleranţă vede autorul nostru soluţia finală a diferendelor şi violenţelor din lume, ci în „unirea tuturor în trupul nemuritor al Domnului Iisus Hristos, unde toţi primim acelaşi trup şi sânge al Domnului şi astfel ajungem să ne împărtăşim din desăvârşita comuniune de dragoste a Preasfintei Treimi sporind întru veşnicie în dragostea lui Dumnezeu şi între noi”. Multora această viziune li se va părea utopică, dar chiar dacă împlinirea ei apare puţin probabilă, tinderea continuă spre ea se cuvine să fie regăsită în conştiinţa eclezială a fiecărui creştin nădăjduitor.
Şi poate, mai presus de toate, programul creştin privind îngăduinţa faţă de cei rătăciţi, răbdarea şi suferirea lor, se cuvine să cuprindă acest îndemn al Sfântului Isaac Sirul, de o frumuseţe existenţială dumnezeiască, pe care nu ne putem stăpâni să nu-l reproducem şi în acest cuvânt înainte: „Ce este inima milostivă? Şi a zis: O inimă care arde pentru întreaga zidire, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru orice făptură. Şi când îşi aduce aminte de ele sau când le vede pe ele, lacrimi izvorăsc din ochii celui milostiv. Din mila cea multă şi mare care-i stăpâneşte inima, şi din suferinţa cea multă, inima omului se mânie şi nu poate răbda sau auzi sau vedea că vreo făptură este păgubită sau mâhnită. Şi din pricina aceasta, el înalţă rugăciune cu lacrimi şi pentru dobitoace, şi pentru vrăjmaşi adevărului şi pentru cei ce-l necăjesc în tot ceasul, asemenea şi pentru făpturile cele târâtoare se roagă el, din mare şi nemăsurată mila lui, care curge din inima sa, după asemănarea lui Dumnezeu. El se roagă să fie păzită toată firea şi iertată”.
Dincolo de soluţiile generale oferite judicios de autor, rămâne fiecăruia să găsească soluţii adecvate în „micile” situaţii concrete cu care se va confrunta, care prin particularităţi neprevăzute ies din tiparele cadrelor generice.
Biserica Ortodoxă, creştinii care-şi asumă apartenenţa la ea, au o moştenire spirituală extrem de preţioasă, plătită scump, cu sângele răscumpărător al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Este o moştenire care nu poate fi risipită fără tragică vinovăţie, moştenire care se cere păstrată, îmbogăţită şi transmisă mai departe, din neam în neam, până la sfârşitul veacurilor.

Cu „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului. O perspectivă ortodoxă, ne aflăm în faţa unei lucrări monografice de anvergură, extrem de incitantă prin temă, poate oarecum intimidantă prin dimensiuni. Norocul este că stilul scrierii este alert, capabil să ne captiveze întru citire, totodată şi întru gândire şi trezire spirituală responsabilă. Bogăţia de informaţii este incredibilă, ele fiind extrase şi din cele mai ascunse unghere de biblioteci şi site-uri. Este o lucrare care ar putea constitui o excepţională teză de doctorat la oricare dintre marile universităţi ale lumii, dar aproape sigur că ar fi greu de acceptat chiar şi la cele mai multe dintre facultăţile de teologie ortodoxă, din pricina problemelor „delicate” tratate. Sunt probleme pe care cei mai mulţi dintre factorii de răspundere ai Bisericii preferă cel mai adesea să le treacă sub tăcere. Cauza este mereu aceeaşi păcătoasă corectitudine politică, care pândeşte ameninţătoare la orizontul oricărei normalităţi fireşti, impunându-se, din păcate, uneori chiar şi în discursul oficial sau oficios al Bisericii.
Cum am mai amintit, lucrarea este în mod clar şi asumat apologetică. Autorul demontează cu calm şi fermitate toate acuzaţiile mârşave la adresa creştinismului adevărat, îndeosebi la adresa Bisericii Ortodoxe. Toate demonstraţiile sunt dezvoltate pe baza unei logici pure şi simple, fără cusur. Analizele sale sunt de o maturitate spirituală convingătoare. Este o lucrare care pune în evidenţă la fiecare pas confuziile grave în care rătăceşte lumea contemporană. De câte ori este necesar, autorul face legătura cu evenimente din istoria Bisericii noastre, mai veche sau mai nouă, adesea cu actualitatea zilelor noastre. Totodată, avem de a face cu o carte mărturisitoare, la a cărei mărturisire nu poţi să nu aderi, dacă-ţi asumi apartenenţa la Biserica Ortodoxă.
Ceea ce este primordial şi contează mereu pentru autor este dreapta credinţă. Orice judecată este supusă acestui criteriu obiectiv. El nu se sfieşte, atunci când situaţia o impune, să fie critic chiar şi cu unii paşi greşiţi făcuţi în Biserica Ortodoxă Română, nu ezită să pună degetul pe rănile ei, uneori supurânde (ierarhi francmasoni; poziţia ei în unele asocieri aşa-zis ecumenice; ezitări în exprimarea unor atitudini neechivoce, conforme învăţăturii de credinţă, în cazuri de acută criză spirituală şi morală a societăţii etc.). Tonul este totdeauna decent, dar extrem de ferm. În virtutea raportării sale totale la dreapta credinţă, autorul are poziţii asumat tranşante, lipsite de orice urmă de teamă că ar deranja, în acest fel, pe unii sau pe alţii[6]. Într-un fel, aşa cum i-o impune şi alura sa angelică, autorul trage un semnal de alarmă de tipul: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”. Limbajul folosit recurge adesea la termeni medicali, de tipul „tămăduire”, „medicament”. Aceasta este în fond ţinta trasată de Hristos Bisericii căreia îi aparţinem: reîntoarcerea la normalitate şi la firesc, tămăduirea unei lumi bolnave de ideologii atee şi anticreştine.
Lucrarea a fost scrisă înainte de călugărire, dar se vădeşte la autor o limpede vocaţie monahală. Rigoarea dogmatică şi canonică a tratării mărturisesc în acest sens. Cum îşi va continua parcursul teologic şi duhovnicesc tânărul şi atât de înzestratul autor nu putem şti, dar cartea de faţă mărturiseşte apăsat despre naşterea unui apologet redutabil în spaţiul teologic românesc.

Costion NICOLESCU

[1] Nu mai putem spune orb, trebuie să spunem nevăzător; nu mai putem spune surd, ci hipoacuzic; nu mai putem spune ţigan, trebuie să spunem rrom (nu se ştie totdeauna prea precis cu câţi de r!); nu mai putem spune negru, trebuie să spunem afro-american; nu mai putem spune bătrân, trebuie să spunem senior etc.[2] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XXIII, în Filocalia, vol. X, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 133.[3] Legile noahide ar fi următoarele: 1. Credinţa într-un Dumnezeu unic (interzicerea idolatriei); 2. Respectul datorat lui Dumnezeu (interdicţia de a blasfemia Numele lui Dumnezeu); 3. Respectul pentru viaţa omenească (interdicţia de a ucide); 4. Respectul pentru proprietatea celuilalt (interzicerea furtului); 5. Respectul pentru integritatea familiei (interzicerea relaţiilor sexuale nefireşti); 6. Instituţia unei justiţii echitabile (stabilirea de tribunale); 7. Respectul animalelor (interdicţia de a se consuma carne luată de la un animal ce ar fi încă viu) (http://7loispourlhumanite.org; www.akadem.org; Wikipedia). Ordinea în care sunt expuse diferă de la o sursă la alta. Fiecare dintre ele îşi află detalieri în cadrul celor 613 mitzvot (porunci) cuprinse în Torah (numărul 613 ţinând totuşi de învăţătura rabinică, principalii rabini indicaţi fiind Rabbi Simlai, Rabbi Simeon ben Azai, Rabbi Eleazar ben Yosse Galileeanul).[4] Definiţia rădăcinii latine a cuvântului ne dă şi accepţiile următoare: a purta, a sprijini (I. Nădejde, Dicţionar latin-român, Ed. Contemporană, ediţia XIX, f. l., f. a., p. 660.).[5] Ibidem.[6] Lucrarea va naşte probabil unele acuzaţii de antisemitism. Prevăzând aceasta, autorul are grijă să ne avertizeze: „A considera unele afirmaţi despre rătăcirea gândirii iudaice ca antisemitism poate fi făcută numai privind foarte simplist şi politically correct lucrurile. Este limpede pentru orice minte curată că există o diferenţă clară între dezvăluirea unei învăţături greşite şi condamnarea în masă a poporului evreu. (…) Dacă unii oameni nu au discernământ şi înţeleg din aceste cuvinte să urască pe evrei, aceasta nu înseamnă că creştinii nu trebuie să mai vorbească niciodată despre rătăcirea iudaică. (…) Lumea este plină de ură şi este sătulă de ea, atât poporul evreu, cât şi noi toţi”. Ar mai fi de menţionat şi citatul din Pr. James Bernstein, unde, printre altele asemenea, se spune: „Antisemitismul este în întregime ostil Evangheliei”.

Teologul şi publicistul Costion Nicolescu, prefaţatorul cărţii

DOCTORUL PAULESCU - 140 DE ANI DE LA NAŞTERE (II)

O LECŢIE A PROFESORULUI PAULESCU:

SUFLET ŞI DUMNEZEU*

[I]

Domnilor,

În lecţiile precedente**, am expus rezultatele ob­servării fiinţei vieţuitoare şi am ajuns să constatăm că toate actele sale morfologice, ca şi toate fenomenele sale fiziologice, se îndeplinesc în vederea unui scop util, iar acest caracter de finalitate imanentă constituie trăsătura distinctivă a vieţii.
Am făcut, pe urmă, examenul critic al princi­pa­le­lor ipoteze care au pretenţia să explice viaţa şi am arătat că „materialismul”, ca şi complementul său, „generaţia spontanee”, nu sunt decât nişte sisteme greşite, neavând nimic comun cu ştiinţa.
Dar îmi veţi zice: „Nu este de ajuns să dărâmi, tre­­­­­­buie să pui ceva în loc”. Ei bine, să încercăm să facem acest lucru împreună.
Ceea ce noi căutăm să descoperim, este cauza finalităţii morfologice şi fiziologice existente la fiinţele vieţuitoare.
Nu este oare cu putinţă să simplificăm această pro­blemă?
Este evident că finalitatea vitală trebuie să aibă o cauză, căci, în natură, totul are o cauză.
Or, finalităţii, considerate în general, i se re­cu­nosc două feluri de cauze:
1. ea poate fi efectul unei voinţe, adică al unui agent care concepe scopul şi dispune mijloacele în vede­rea realizării acestui scop;
2. ea poate fi efectul întâmplării, adică al unor serii de circumstanţe a căror întâlnire şi colaborare nu sunt voite de cineva.
În care din aceste două categorii intră cauza fina­lităţii vitale? Această întrebare mă aduce să vă vorbesc despre o ipoteză celebră, „darwinismul”, pe care, într-o lecţie, acum doi ani, am criticat-o cu de-amă­nuntul, din punctul de vedere al metodei experimentale***. Nu voi face astăzi decât să vă aduc aminte fondul acestei ipoteze şi principalele concluzii rezultate din discuţia critică la care am supus-o atunci.

Ipoteza darwinistă

Negaţia brutală a cauzelor finale – relativ uşoară pentru fizicieni şi pentru chimişti, care au de-a face numai cu corpuri brute şi cu cadavre, adică cu lucruri lipsite de caracterul finalităţii – nu putea conveni natura­liştilor care, la fiece pas, întâlnesc mijloace coordonate şi adaptate anumitor scopuri.
Totuşi, pentru unii materialişti, trebuia ca, înain­te de toate, să se salveze doctrina materialistă; trebuia ca – în faţa imposibilităţii de a nega finalitatea biologică, incompatibilă cu această dogmă – să i se micşoreze cel puţin importanţa, arătându-se că, în realitate, fiinţele vii nu prezintă decât o aparenţă de finalitate rezultată din cauze pur mecanice, ca simplu efect al întâmplării.
Ipoteza darwinistă răspundea perfect acestui deziderat şi numai astfel se explică celebritatea şi favoa­rea nemeritată de care aceasta se bucură şi astăzi printre naturalişti.
Doctrina darwinistă (transformistă, evoluţionis­tă) pretinde că fiinţele vieţuitoare sunt supuse la un fel de alegere, de selecţie, pe baza a trei factori principali: va­­­ria­­bilitatea, ereditatea şi lupta pentru existenţă.
a) Variabilitatea produce modificări ale carac­te­relor vieţuitoarelor, modificări indiferente, utile sau vă­tămătoare individului. După părerea lui Darwin, varia­bi­litatea poate atinge orice caracter; ea se produce în di­rec­ţii nedeterminate şi este nelimitată.
b) Ereditatea face ca fiinţele vieţuitoare să trans­mită descendenţilor lor modificările de caracter dobân­di­te prin variabilitate. După Darwin, ereditatea perpe­tu­ea­ză indefinit orice modificare a oricărui caracter.
c) Lupta pentru existenţă are ca efect exter­mina­rea fiinţelor care, prin variabilitate, au suferit modificări inutile sau vătămătoare ale caracterelor lor; ea nu lasă să subziste şi să se perpetueze decât acele fiinţe ale căror caractere s-au modificat în sens util.
Rezultatul colaborării acestor trei factori este for­marea de fiinţe cu organizare din ce în ce mai com­pli­cată – cu alte cuvinte, formarea de specii care se trans­formă, unele în raport cu altele, urcând progresiv scara biologică.
Ba mai mult, fiinţele vieţuitoare, graţie modi­fi­că­rilor utile care se acumulează puţin câte puţin, în decur­sul timpului – modificări produse de variabilitate, trans­mise prin ereditate, alese şi fixate de lupta pentru exis­tenţă (care elimină tot ce este inutil) –, ajung, în cele din urmă, să posede numai caractere folositoare. Şi astfel, toate actele şi fenomenele ce ţin de aceste fiinţe se înde­plinesc parcă în vederea unui scop imanent.
Finalitatea vitală nu este deci o finalitate propriu-zisă, adică voită şi concepută, ci numai o aparenţă de fi­na­­­litate, datorată întâmplării.
Această ingenioasă ipoteză, capabilă să explice – fără să recurgă la intervenţia cauzelor finale – admi­ra­bila armonie ce domină lumea vieţuitoare, a fost primită de materialişti cu un entuziasm indescriptibil, căci ea le salva sistemul de la falimentul ce-l ameninţa[1].
Observaţia prelungită timp de mai multe mii de ani constată că omul rămâne om; câinele, câine; stejarul, stejar ş.a.m.d. – cu alte cuvinte, că speciile sunt fixe. Darwin pretinde că speciile nu sunt fixe, ci se trans­for­mă unele în altele. Pentru ca o asemenea ipoteză să fie admisă în ştiinţă, trebuie însă ca, înainte de toate, să fie probată[2].
Or, făcând examenul critic al darwinismului, am arătat că Darwin nu aduce nici un fapt care să demon­streze în mod evident transformarea fie şi a unei singure specii actuale într-o altă specie actuală.
Am stabilit de asemenea, cu probe palpabile, că motivele pe care se bazează Darwin, pentru a admite trans­formarea speciilor, sunt iluzorii; că, împotriva afir­maţiei acestui savant, în natură nu se produce nici o variabilitate nedeterminată şi nelimitată a oricărui carac­ter, nici vreo transmitere ereditară definitivă a tuturor modi­fi­­cărilor dobândite.
Am dovedit, în fine, că fără ajutorul acestor doi fac­­tori, cel de-al treilea, lupta pentru existenţă, nu poate efectua selecţia naturală.
Şi într-adevăr, observaţia serioasă a faptelor de­monstrează că lupta pentru viaţă împiedică alterarea şi degradarea tipului specific şi constituie principala cauză a fixităţii speciilor[3], în loc de a fi aceea a presupusei lor transformări.
Selecţia naturală imaginată de Darwin, neavând o existenţă reală, nu poate explica nimic. Prin urmare, explicaţia mecanică a finalităţii vitale are o valoare ega­lă cu zero.

[II]

Discuţia critică a darwinismului, care ne-a per­mis să izgonim din ştiinţă această doctrină, ne-a dat în acelaşi timp un răspuns la chestiunea ce ne preocupă.
Din această discuţie rezultă, în mod clar şi lă­mu­rit, că finalitatea vitală nu este efectul întâmplării. Or – cum o finalitate nu poate fi decât fortuită sau voită – rezultă că, nefind fortuită, finalitatea vitală trebuie să fie voită. Cu alte cuvinte, finalitatea vitală recunoaşte drept cauză un agent care a conceput scopul morfologic şi fiziologic al fiinţei vieţuitoare şi care coordonează mij­loacele pentru atingerea acestui scop.

1. Sufletul

Dar să încercăm să precizăm noţiunea de agent al finalităţii vitale – noţiune pe care o logică riguroasă o impune sufletului nostru.
Pentru ca să putem aduce puţină lumină într-o chestiune aşa de obscură, şi mai ales pentru a nu ne rătăci pe căi extra-ştiinţifice, să luăm ca punct de plecare faptele de observaţie, al căror tărâm nu trebuie părăsit niciodată.
Observaţia ne arată că finalitatea oricărei fiinţe uma­­ne îi este imanentă[4] acesteia; cu alte cuvinte, finali­tatea rămâne în această fiinţă; ea are în vedere utilitatea numai a acestei fiinţe, nu şi pe aceea a altor fiinţe, cu care poate să vină în conflict.
Prin urmare, fiecare fiinţă vie posedă într-însa agen­tul finalităţii sale vitale – agent căruia îi vom da nu­mele de “suflet”, nume consacrat de un uz de mai multe mii de ani.
Să căutăm acum a determina principalele atribute ale sufletului. Observaţia arată că actele vitale ale fiecă­rei fiinţe formează o grupare armonioasă, în care totul concordă şi nimic nu se contrazice. Acest fapt ne con­duce să admitem că finalitatea biologică este efectul unui agent unic pentru fiecare individ.
Mărturia conştiinţei omului vine în sprijinul aces­tei demonstraţii, raportând toate actele şi fenome­nele vitale la un “eu” unic.
Agentul finalităţii vitale nu cade sub simţurile noastre.
Or, din faptul că simţurile noastre nu sunt im­pre­sionate decât de energia fizică, rezultă că acest agent di­feră, prin natura sa, de energia fizică.
A fortiori el diferă de materie, care este inertă (nu este un agent) şi care, substrat al energiei, o emite sub diversele ei forme[5].
Pentru a exprima aceste fapte, se spune că “sufle­tul este imaterial”[6].
Prin urmare, fiziologia demonstrează existenţa su­­fletului, care este cauza finalităţii vitale. Ea pune în evi­­­denţă, de asemenea, atributele sufletului, care e ima­te­rial şi unic pentru fiecare fiinţă vieţuitoare.
Neputinţa “doctrinei materialiste” – şi a com­ple­mentelor ei, “generaţia spontanee” şi “darwinismul” – de-a explica finalitatea vitală ne-a condus să admitem că în fiecare fiinţă vieţuitoare există un suflet unic şi ima­terial.
Trebuie să adaug că existenţa sufletului poate fi demonstrată şi pe calea ipotezei.
Dar, pentru ca să fie inatacabile concluziile unei asemenea ipoteze, să ur­mă­rim unicul procedeu pe care îl întrebuinţează savanţii când caută să se ridice de la efecte la cauze.
Să luăm ca model şi să imităm, spre exemplu, metoda pe care au între­­­buinţat-o fizicienii când a fost vorba să afle cauza propagării luminii.
Pentru a explica propagarea luminii, adică pentru a-i determina cauza eficientă, fizicienii au comparat mai întâi acest fenomen cu mişcarea, cu transportul [traiec­toria] unei ghiu­­lele aruncate de un tun. Ei au conchis că un focar luminos emite – în toate direcţiile şi în linie dreaptă – mici proiectile, părticele ale unui fluid subtil, lumina, proiectile ale căror traiectorii formează razele lumi­noase. Aceasta este ipoteza cunoscută în fizică sub nu­mele de teoria emisiunii.
Cum însă era imposibil să fie verificată prin pro­ba şi contra-proba experimentală, savanţii s-au mulţumit să confrunte această ipoteză cu faptele de observaţie şi au admis-o în ştiinţă, pentru că ea explica toate aceste fapte în mod satisfăcător.
Astfel, conform acestei teorii, reflecţia nu ar fi decât saltul părticelelor luminoase care întâlnesc un ob­sta­­col, o suprafaţă rezistentă.
De asemenea, refracţia ar fi ceva şi analog cu schimbarea direcţiei unui proiectil, care traversează medii de densitate diferită (de exemplu, trecând oblic din aer în apă).
Teoria emisiunii părea definitiv stabilită când s-a băgat de seamă că ea nu poate să interpreteze unele fe­no­­mene, cum ar fi franjele luminoase sau difracţia, feno­me­ne cu care ea este chiar în contradicţie. Aceasta a fost de ajuns pentru a face ca ea să fie părăsită.
Fizicienii căutară atunci un alt termen de com­paraţie pe care să poată baza raţionamentul prin analo­gie şi îl găsiră în ceea ce se petrece când o piatră cade în apa liniştită a unui lac: unde concentrice parcurg su­prafaţa apei, depărtându-se din ce în ce mai mult de un cen­­tru reprezentat prin punctul unde piatra a atins lichi­dul. Ei conchiseră că propagarea luminii este ana­loagă cu propagarea acestor unde.
Dar propagării undelor la suprafaţa apei i se re­cu­­noaşte drept cauză vibraţia moleculelor acestui lichid. Ce vibrează, însă, în cazul propagării luminii?
Ştim că lumina traversează corpuri solide (sticla), lichi­de (apa) şi gazoase (aerul); dar ea nu este propagată de vibraţiile moleculelor acestor corpuri, căci ea traversea­ză, de asemenea, vidul experimental şi pe acela al spaţi­ilor interplanetare şi interstelare.
Fizicienii s-au văzut deci obligaţi să imagineze un agent special – eterul fizic – ale cărui vibraţii ar fi cauza propagării luminii[7].
Aceasta este ipoteza numită teoria ondulaţiei, ipoteză care explică toate faptele de observaţie şi nu este în contrazicere cu nici unul dintre ele. Totuşi, această ipo­teză nu poate fi verificată în mod direct, prin proba şi contra-proba experimentală.
Acest defect nu i-a împiedicat însă pe savanţii fizi­cieni s-o introducă în ştiinţă şi să fundamenteze pe ea interpretarea fenomenelor naturii.

* * *

Pentru a descoperi cauza propagării luminii şi pentru a defini eterul, fizicienii au întrebuinţat raţio­na­mentul prin analogie sau, mai bine zis, ipoteza.
Să apli­căm această metodă la demonstraţia exis­tenţei sufletului, urmând pas cu pas procedeul acestor oameni de ştiinţă; să alegem un termen de comparaţie convenabil, un obiect care să prezinte, cu fiinţa vieţui­toare, analogii reale şi care să aibă o cauză cunoscută. Vom putea conchide de la această cauză la aceea a fina­lităţii vitale, după cum fizicienii au conchis de la modul de propagare a undelor apei la modul de propagare a luminii.
Materialiştii au comparat fiinţa vieţuitoare cu corpurile brute, cu pietrele. Dar piatra nu seamănă deloc cu fiinţa vieţuitoare; ea nu prezintă nici urmă de fina­litate morfologică sau fiziologică, şi cu atât mai puţin con­ştiinţă. Era deci fatal ca şi concluzia pe care ei au tras-o – în urma unui raţionament prin analogie: de la cauza uneia la cauza celeilalte – să fie greşită.
Să căutăm un alt termen de comparaţie, care să prezinte cu fiinţa vieţuitoare analogii mai intime. O ma­şină care funcţionează, bunăoară, seamănă cu fiinţa vie­ţuitoare mai mult decât piatra inertă. Într-adevăr, o ma­şină prezintă ceva analog cu o finalitate morfologică şi fiziologică: ea este formată din organe (piese) care, ca şi acelea ale fiinţelor vieţuitoare, sunt construite şi îm­bi­na­te după un plan conceput mai dinainte şi în vederea unei întrebuinţări ulterioare (finalitate morfo­logică). Ba mai mult, ea îndeplineşte fenomene analoage cu func­ţiile de nutriţie (combustia cărbunelui) şi cu funcţiile de relaţie (mişcări) ale fiinţelor vieţuitoare, iar aceste feno­mene sunt dirijate în vederea unui scop determinat de mai înainte (finalitate fiziologică).
Este deci evident că fiinţa vieţuitoare seamănă mai mult cu o maşină decât cu o piatră. Cunoscând cau­za unei asemenea maşini, vom putea, graţie unui raţio­na­ment prin analogie, să ne suim până la cauza “maşinii” vieţuitoare.
Or, o maşină presupune un lucrător, constructor şi conducător, care a ales materialele, le-a dispus, după un plan întocmit de un inginer, pentru a-i forma orga­nele, şi care îi dirijează mişcările în vederea unui scop. Acest lucrător este cauza imediată a finalităţii morfo­logice şi fiziologice a maşinii.
Prin analogie, noi conchidem că fiinţa vieţuitoare trebuie să aibă, la rândul ei, un agent constructor şi con­ducător, care construieşte organele corpului după un plan prestabilit şi veghează la funcţionarea lor, dirijând-o spre un scop determinat. Acest agent este cauza ime­diată a finalităţii morfologice şi fiziologice a fiinţei vie­ţuitoare. El este ceea ce am numit “suflet”.
Metoda experimentală cere ca orice ipoteză – şi aceea a sufletului nu poate să facă excepţie – să fie con­firmată prin proba şi contra-proba experimentală, sau, cel puţin, în imposibilitatea unei asemenea demonstraţii, să explice toate faptele şi să nu fie în contrazicere cu nici unul dintre ele. Astfel, ipoteza eterului – deşi nu poate fi demonstrată prin proba şi contra-proba expe­ri­mentală – a fost admisă în ştiinţă pentru că îndeplineşte această din urmă condiţie.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre ipoteza sufletului. Într-adevăr, ea e singura, dintre toate ipo­te­zele propuse, care poate explica în mod satisfăcător carac­terul de finalitate al faptelor vitale morfologice şi fiziologice. Sufletul este agentul care reglează diviziu­nea celulelor, diferenţierea lor, dispoziţia lor după un plan prestabilit, în vederea formării unor organe cu func­ţii speciale, organe care nu vor funcţiona decât mult mai târziu. Sufletul gu­vernează evoluţia fiinţei şi realizează reproducerea ei. Absenţa lui reprezintă moartea, adică oprirea definitivă a evoluţiei şi suprimarea finalităţii vi­tale în corpul care îi servea drept substrat şi care, de aici înainte, intră în domeniul naturii brute. Tot sufletul coor­donează fenome­nele vitale de nutriţie şi de relaţie în vede­­rea unui scop util. El, în fine, are ca atribut con­ştiin­ţa şi este agen­tul minunilor pe care le-am studiat sub nu­mele de ins­tincte şi acte voluntare. Chiar şi numai această ipoteză ne permite să înţe­­legem imposibilitatea generaţiei spontanee şi a trans­formării speciilor, o imposibilitate demonstrată de faptele experimentale.
Ipoteza sufletului (deşi neprobată în mod direct), explicând toate faptele vitale şi nefiind în contradicţie cu nici unul dintre ele, îndeplineşte în mod satisfăcător con­di­ţiile cerute de ştiinţa experimentală. Ea este deci o teorie care poate fi legitim admisă în ştiinţă[8].

* * *

Se poate ca printre D-voastră să se afle spirite pozitive (adică obişnuite să dea credit doar lucrurilor con­crete), cărora, cu toată demonstraţia mea, să le fie greu să admită un “suflet” imperceptibil prin simţuri; spirite pozitive care să se mire că, într-o ştiinţă experi­mentală, ca fiziologia, se vorbeşte de agenţi care nu cad sub simţuri.
Acestora, pentru a-i convinge pe deplin, îmi va fi de ajuns să le aduc aminte că fizica – ştiinţă experi­men­tală per excellentiam – admite mai multe elemente şi/sau agenţi care, ca şi sufletul, nu sunt în atingere cu simţu­rile. Astfel este materia[9]; astfel este eterul fizic.
Iată ce zice despre eter un mare fizician, Sir Wil­liam Thomson (Lord Kelvin): “De un lucru suntem si­guri: de realitatea şi materialitatea eterului lumi­nos”.
Iar profesorul Dastre, de la care împrumut acest citat, adaugă în chip de comentariu: “Fundamentele logi­ce ale acestei siguranţe sunt într-adevăr, pentru o asemenea inteligenţă, cel puţin tot atât de puternice ca şi mărturia simţurilor, ale căror limite de pătrundere, infir­mităţi şi alteraţii ne sunt bine cunoscute. Eterul nu este re­ve­­lat de nici un simţ; îl cunoaştem numai prin feno­me­nele al căror factor necesar este.
Ipoteza eterului nu im­pli­­că deci o abdicare din partea unui spirit ştiinţific şi critic”[10].
Acelaşi lucru spunem şi noi despre suflet: el nu ne este revelat de nici un simţ; îl cunoaştem, însă, prin actele şi fenomenele al căror factor necesar este.
În ceea ce mă priveşte, afirm sus şi tare că sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această sigu­ran­ţă nui o simplă credinţă, ci o convingere profundă, do­­­bândită în mod ştiinţific.

2. Dumnezeu

Ştiinţa, după cum aţi văzut, demonstrează exis­tenţa sufletului şi îi defineşte principalele atribute. Dar ea nu poate să se oprească din mersul ei înainte. Fiind cunoştinţă prin cauze, ea trebuie să se întrebe: Care este cauza sufletului?
Este evident că sufletele fiinţelor vieţuitoare de­ri­­vă din acelea ale părinţilor lor, care sunt, ca să zic aşa, cauzele lor imediate. Dar aceste cauze nu pot fi decât cauze secundare, a căror serie nu este nelimitată.
Într-adevăr, viaţa nu a existat întotdeauna pe Pă­mânt[11], care iniţial a fost incandescent. Prin urmare, su­fle­tele au început să existe la un moment dat. Or, cum în acel moment nu se găseau pe Pământ decât materie şi energie, şi cum este absolut imposibil ca sufletul[12] să fie efectul acestor elemente ale naturii brute, trebuie să conchidem că atunci a avut loc intervenţia directă a Cau­zei primare.
Raţiunea, sprijinită pe principiul cauzalităţii (“Ni­­mic nu se face fără cauză”), ne conduce ne­cesar la noţiunea existenţei unei cauze primare a sufle­tului – noţiune ştiinţifică, principiul cauzalităţii fiind în­săşi baza ştiinţei.
Şi notaţi că această noţiune – care reprezintă mai mult decât o ipoteză, căci ea nu este concluzia unui raţionament prin analogie – se impune inteligenţei noas­tre cu o forţă irezistibilă, cu atât mai mult cu cât ea dă seama de toate faptele de observaţie (care, fără dânsa, ar rămâne neexplicate) şi nu este în contrazicere cu nici unul dintre ele[13].
A şti că există o cauză primară a sufletului nu-l poate satisface pe omul de ştiinţă, care se mai întreabă: Ce este această cauză primară? Care îi sunt atributele?
Pentru a răspunde acestor întrebări, să reve­nim la faptele de observaţie, care nu trebuie pierdute nicio­­dată din vedere.
1. Cauza primară nu cade sub simţurile noastre. Ca şi sufletul, ea este deci imaterială.
2. Observaţia arată că corpul fiecărei fiinţe vie­­ţuitoare este construit după “o serie de ordine date de mai înainte” (Claude Bernard), deci după un plan pre­sta­­bilit, iar acest plan este aproape acelaşi pentru toate fiinţele uneia şi aceleiaşi specii.
Or, tipul morfologic al unei specii diferă, într-o mă­­sură mai mare sau mai mică, de cel al altor specii. To­tuşi, deşi dis­­tincte, tipurile diverselor specii prezintă între ele analogii manifeste. Astfel, de exemplu, toate anima­le­le ver­tebrate posedă cele trei feluri de organe: de nutriţie, de relaţie şi de reproducere; şi între aceleaşi or­gane, consi­derate la diverse vertebrate, există o omo­logie, o asemă­nare incontestabilă.
Ba mai mult, formele succesive pe care le ia un animal superior, în cursul vieţii sale embrionare, reamin­tesc formele altor animale, de specii diferite, ajunse la o stare de completă dezvoltare.
Există deci o oarecare uniformitate a planului mor­­fologic[14] în evoluţia unui individ şi în seria fiinţelor vieţuitoare. De aici rezultă un fel de tran­zi­­ţie gradată a formelor, de la cele mai simple la cele mai complicate.
Dar uniformitatea este şi mai evidentă în planul fiziologic; într-adevăr, constituţia chimică şi fenomenele fiziologice sunt identice la toate fiinţele vieţuitoare. Toa­te aceste fiinţe, fără excepţie, prezintă aceleaşi feno­mene vitale de nutriţie, de relaţie şi de reproducere.
Dacă apropiem uniformitatea planului morfolo­gic de uniformitatea planului fiziologic, ajungem la con­cluzia că în regnul vieţuitor există o unitate în varietatea nelimitată a formelor şi a fenomenelor; ceea ce ne con­duce la a admite că acest regn este efectul unei cauze pri­­mare unice.
3. Observaţia ne mai arată că fiinţa vieţuitoare construieşte, cu o perfecţiune uimitoare, încă din starea embrionară, diferitele organe care îi alcătuiesc corpul – organe care nu vor funcţiona decât mai târziu, adică după naştere – şi a căror funcţionare este perfect adap­tată unui scop util.
Or, construcţia organelor şi funcţionarea lor ulte­rioară se îndeplinesc fără ştirea fiinţei vieţuitoare care le execută. În plus, această fiinţă pare a nu fi conceput ea însăşi scopul acestor acte morfologice şi fiziologice pe care le îndeplineşte, căci îl ignoră în mod absolut. Ea urmăreşte un plan prestabilit, al cărui autor nu este ea în­­săşi; ea se supune orbeşte unui ordin primit “la origi­ne” (cum zice Cl. Bernard), ordin căruia i s-au supus, de ase­menea, părinţii, moşii şi strămoşii ei, de când rasa şi spe­cia ei există.
Se pare, deci, că sufletul – realizând finalitatea imanentă a fiinţei vieţuitoare pe care o însufleţeşte – nu este el însuşi, propriu vorbind, cauza acestei finalităţi.
Alături de faptele vitale cu o finalitate imanentă, care realizează conservarea individului, există o întreagă serie de acte şi de fenomene care au drept scop perpe­tuarea speciei.
Observaţia arată că organele genitale ale unui individ se adaptează la organele genitale – altfel confor­mate – ale unui alt individ, de sex diferit. De asemenea, anumite organe ale unei femele, devenite mamă, servesc la nutriţia şi la dezvoltarea embrionară a puiului. În urmă, după expulsia uterină, alte organe ale mamei, anu­me glandele mamare, prepară, pentru nou-născut, lap­tele, adică singurul aliment care îi poate întreţine viaţa.
În toate aceste cazuri, finalitatea nu mai este ima­nentă şi limitată la un individ, ci se referă la doi indivizi.
Finalitatea multiplă se mai întâlneşte în socie­tăţile naturale (familii, triburi, naţii), în care, graţie in­stinc­telor sociale, anumiţi indivizi (părinţi, şefi, su­ve­rani) lucrează spre a asigura existenţa progeniturii lor, sau veghează la siguranţa semenilor lor, pe care îi apără în caz de pericol.
Se poate spune chiar că, în general, viaţa e egois­tă în prima ei jumătate şi altruistă în cea de a doua.
Or, dacă sufletul nu este cauza finalităţii ima­nente a fiinţei pe care o însufleţeşte, a fortiori el nu este cauza unei finalităţi care se raportează la alţi indivizi.
Observaţia probează că, pentru a-şi forma ţesu­turile şi pentru a îndeplini fenomenele vitale – într-un cuvânt, pentru a trăi –, orice fiinţă vieţuitoare are tre­buinţă absolută de substanţe organice şi mai ales de hidraţi de carbon. Or, după cum am amintit în lecţia pre­cedentă, numai plantele verzi pot forma hidraţi de cărbune, plecând de la substanţe anorganice. Fără ele viaţa pe pământ ar fi imposibilă, căci celelalte fiinţe vieţuitoare (microbi, plante incolore, animale) sunt inca­pa­bile să subziste prin ele însele. Existenţa tuturor fiinţelor vieţuitoare depinde, deci, de aceea a plantelor verzi, care, ca să zic aşa, hrănesc întreg regnul vieţii.
Observaţia arată, de asemenea, că, după moartea fiinţelor vieţuitoare superioare (animale şi plante), mi­cro­bii intră în scenă şi – prin fermentaţia putrefacţiei pe care o determină – dizolvă substanţa organică ce con­stituie corpurile acestor fiinţe superioare, o simplifică, o aduc în cele din urmă la starea de substanţă anorganică şi o redau lumii minerale din care ea derivă şi de unde este reluată de plante. Fără microbi, suprafaţa pămân­tului ar fi acoperită de nenumărate cadavre de animale şi de vegetale, ceea ce ar face imposibilă viaţa fiinţelor noi. Ei îndeplinesc deci, în natură, importantul rol de gropari sau, mai bine zis, de crematori, căci rezultatul putre­facţiei – ca şi acela al cremaţiei – este readucerea sub­stanţei organice în stare minerală[15]. Dar în acelaşi timp, graţie lor, se închide un imens ciclu de energie şi de materie, care, plecat din lumea anorganică, trece prin lumea vieţuitoare şi ajunge din nou în lumea anorganică.
Aceste noţiuni, care reprezintă una dintre cele mai frumoase descoperiri ale ştiinţei moderne, au pus în evidenţă uriaşa simbioză ce uneşte toate fiinţele vie­ţui­toare, precum şi admirabila armonie ce guvernează în­treaga lume vie.
Şi această armonie – această minunată adaptare a mijloacelor la scopuri – nu este desigur opera sufletelor lucrând în mod izolat. Ea nu poate fi decât opera cauzei lor primare.
De aici rezultă că, dacă apropii finalitatea mor­fo­logică şi fiziologică, observabilă la orice fiinţă vieţui­toa­re, de cea întâlnită în societăţile naturale (familii, triburi, naţii) şi de cea existentă în întregul regn al vieţii, ajungi la următoarea concluzie evidentă:
Cauza primară – adevăratul autor al finalităţii pe care o constatăm la fiinţele vieţuitoare, considerate în particular şi în totalitate – prezintă, într-un grad suprem, atributul de înţelepciune.
Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vie­­ţii, imateriale, unice şi înţelepte, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia.
Această cauză primară este Dumnezeu. Prin ur­ma­­re, omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: Cred în Dumnezeu, ci trebuie să afirme: Ştiu că Dum­nezeu este.

* * *

Acum putem da întrebării „Care este cauza vie­ţii?” următorul răspuns, ce îndeplineşte toate condiţiile ce­­­­ru­te de metoda ştiinţifică:
Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau Sufletul, unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare; alta, cauza primară sau Dumnezeu, unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare.

* Lecţie ţinută la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în ziua de 18 februarie 1905.
** Este vorba de lecţiile intitulate “Finalitatea în biologie” (14 febru­a­­rie 1905) şi “Materialismul” (16 februarie 1905). Aceste trei lecţii au alcătuit volumul Noţiunile “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, apărut în acelaşi an.
*** Este vorba de lecţia intitulată „Generaţia spontanee şi darwinis­mul în faţa metodei experimentale” (1 noiembrie).
[1] Ceea ce dă teoriei darwiniste a selecţiei o aşa de mare valoare este, după cum o recunoaşte toată lumea, faptul că „ea explică finali­ta­tea în natura organică prin mijlocirea unor principii pur natura­le, fără ajutorul nici unei idei teologice. Teoria descendenţei datorează aces­tui caracter favoarea de a fi astăzi acceptată pretu­tindeni” (De Vries, Mutationstheorie, I, 1901, p. 139; vezi şi L. Errera, în Dar­winisme, ed. a doua, Ed. Lamertin, Bruxelles, 1904, p. 77). În rea­litate, a crede că darwinismul explică în mod meca­nic finalitatea şi o suprimă astfel din interpretarea lumii vii este o pură iluzie. Într-adevăr, variabilitatea caracterelor şi ereditatea pre­­­­supun existenţa prealabilă a organizării primordiale şi a repro­ducerii, a căror fina­litate incontestabilă rămâne neexplicată.
[2] Vezi regulile metodei experimentale.
[3] Vezi, pentru detalii, lecţia „Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale” [cf. Nicolae C. Paulescu, Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucu­reşti, 1999, p. 163 şi urm.]. În această lecţie mai arătăm că argu­mentele extrase din paleontologie, din embriologie şi din anatomia com­parată (argumente pe care transformiştii le invocă în favoarea ipotezei lor) sunt fundate pe raţionamente defectuoase – tot atât de defectuoase ca şi sofismul post hoc, ergo propter hoc [“după aceasta, deci pentru aceasta”]. În cele din urmă, ajungem la con­cluzia că „trebuie să respingem, ca antiştiinţifică, ipoteza dar­wi­nis­­tă, pentru că nu este probată şi fiindcă este în contrazicere cu fapte bine stabilite”.
[4] Imanent, din in (în) manere (a rămâne).
[5] De altfel, am demonstrat în lecţia precedentă că agentul finalităţii vitale nu poate fi nici materia, nici energia (care alcătuiesc corpul fiinţei), pentru că aceste elemente nu implică atributul de finali­tate.
[6] Materia, energia şi sufletul sunt cele trei elemente constitutive ale naturii. Or, materia şi energia fiind nepieritoare, în virtutea legii „Nimic nu se pierde...”, este probabil că nici sufletul nu face excepţie de la legea comună. Acest fapt se exprimă prin afirmaţia că „sufletul este nemuritor”.
[7] Fizicienii au încercat chiar să definească proprietăţile sau atri­butele eterului. Iată cum au procedat: au comparat eterul cu apa şi – în urma unui control experimental al efectelor sensibile ale acestor agenţi – au afirmat sau au negat, pentru eter, princi­palele proprietăţi fizice ale apei. Astfel, ei au ajuns să admită că eterul constituie un mediu continuu, care înconjoară toate corpurile solide, lichide şi gazoase, precum şi toate moleculele acestora, şi care, în plus, umple spaţiile interstelare, in­terplanetare şi vidul aerian; că acest mediu este format din mo­le­cule capabile de a vibra, molecule distincte de acelea ale cor­purilor materiale; că el este perfect elastic; că este imponderabil şi uniform răspândit în univers; că nu opune nici o rezistenţă mişcărilor corpurilor cereşti, adică este lipsit de densitate...
[8] Pe calea ipotezei se poate ajunge chiar la a defini atributele sufle­tului, urmând procedeul întrebuinţat de fizicieni pentru a defini atri­butele eterului, procedeu care constă într-o comparaţie urmată de afirmaţie sau de negaţie, după control experimental.
[9] Dacă sufletul scapă acţiunii simţurilor, aceasta nu dovedeşte decât că el este altceva decât energia fizică, singura care, după cum am demonstrat, impresionează simţurile. Cât despre relaţiile sufletului cu corpul, adică cu protoplasma, ele sunt mai greu de definit decât cele ce leagă energia cu materia.
[10] A. Dastre, „Les agents impondérables et l’éther”, în Revue des Deux Mondes, 1901, p. 670.
[11] Vezi lecţia „Generaţia spontanee şi darwinismul...”.
[12] Într-adevăr, sufletul este de o esenţă cu totul diferită de cea a materiei şi a energiei. Vezi lecţia “Materialismul” [cf. Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu”…, ed. cit., p. 65 şi urm.].
[13] În demonstraţia existenţei sufletului pe calea ipotezei, Cauza pr­i­mară este reprezentată prin Inginerul care a stabilit planul maşinii şi modul ei de funcţionare.
[14] Din această uniformitate de plan, din această asemănare, prin ra­ţio­­namente bazate pe premise absurde (precum următoarea: Orice lucru care seamănă cu altul derivă din el), premize analoage cu sofismul post hoc, ergo propter hoc, transformiştii au încercat să ex­­tragă probe în favoarea doctrinei transformării speciilor. Dar şi-au dat seama că „dacă descendenţa implică asemănare”, inversul poate fi fals, asemănarea neimplicând câtuşi de puţin descendenţa.
[15] Microbii nu produc numai distrugere. Aşa, de exemplu, cercetări recente au dovedit că anumite plante, în special leguminoasele, fixează azotul aerului şi-l introduc în combinaţii organice; ele fac aceasta prin acţiunea unor microbi care trăiesc, ca paraziţii, pe ele.

Sfinţii Doctori fără de arginţi Pantelimon şi Ermolae

(frescă din Aşezămîntul Mănăstirii Christiana)

IDEEA DE DUMNEZEU ÎN ŞTIINŢĂ

(APENDICE LA LECŢIA „SUFLET ŞI DUMNEZEU”)

Ideea de „Dumnezeu” este o noţiune fundamen­ta­lă, fără de care ştiinţa cade în absurd.
Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbeşte tocmai pentru că el s-a dat drept ex­presia ştiinţei, rezultatul sau sinteza celor mai recente descoperiri ale ei. El s-a servit de prestigiul ştiin­ţei – deşi, ca sistem, este însăşi negaţia acesteia – ca să impună mul­ţimii semi-savanţilor, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei, s-a introdus în şcoli (unde, în mod laş, a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor sau a tine­rilor neexperimentaţi, care nu au nici cunoştinţe sufici­ente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr) şi a otrăvit astfel, cu doctri­nele sale răufăcătoare, mai multe generaţii.
Ca orice eroare, materialismul înseamnă ignoran­ţă – fie prin lipsa de cultură, fie prin lipsa de inteligenţă, fie prin caracterul pătimaş.
La şaptesprezece ani eram şi eu materialist, pentru că nu aveam decât o sumă foarte restrânsă de cunoştinţe asu­pra naturii; pentru că raţiunea mea nu era încă dezvoltată, aşa că, neavând spirit critic, credeam tot ce auzeam şi citeam; pentru că mă lăsasem prins în cursa perfidei afirmaţii că oamenii de ştiinţă sunt toţi materialişti.
Ei bine, dacă de atunci nu aş fi dobândit, printr-un studiu continuu, noi cunoştinţe asupra naturii brute şi asu­pra fiinţelor vieţuitoare, sau dacă, din nenorocire, facul­tăţile mele intelectuale ar fi rămas în acel stadiu infantil, sau dacă nu aş fi constatat că adevăraţii savanţi resping sistemul materialist, atunci aş fi şi astăzi o victimă a aces­tei doctrine.
Adepţii materialismului au repetat de atâtea ori că ştiinţa modernă a izgonit definitiv din domeniul său ideea de „Dumnezeu”, au ştiut să manevreze aşa de bine conştiinţele, încât astăzi multora le este ruşine să pronunţe în public cuvântul „Dumnezeu”!
Toate acestea s-au făcut în numele Ştiinţei. Şi to­tuşi marii savanţi, creatorii şi gloriile ştiinţei adevărate, au admis mai toţi şi chiar au proclamat existenţa lui Dum­nezeu. Fără a mai vorbi de Copernic, de Kepler, de Gali­leu, de Descartes, de Bacon, de Pascal, de Leibniz, de New­ton, putem cita ca teişti declaraţi:
1. mari astronomi: Herschel, Laplace, Le Verrier, Faye...
2. mari matematicieni: Euler, Cauchy, Hermite, Hirn...
3. fundatori ai chimiei moderne: Lavoisier, Berzelius, Berthollet, Gay-Lussac, Liebig, Thénard, J. B. Dumas, Chevreul şi Würtz...
4. fundatori ai fizicii moderne: Réaumur, Volta, Ampère, J. B. Biot, Faraday, Robert Mayer (întemeietorul energeticii fiinţei vieţuitoare), Fresnel, Maxwell, William Thomson (Lordul Kelvin), Branly, Marconi...
5. iluştri iniţiatori ai ştiinţelor naturale moderne (zoologie, botanică, geologie şi paleontologie, medicină, anatomie, fiziologie, chimie biologică şi microbiologie): Buffon, Linné, Antoine de Jussieu, Bernard de Jussieu, Haller, Cuvier, De Blainville, Latreille, Étienne Geoffroy Saint-Hilaire, Isidore Geoffroy Saint-Hilaire, Louis Agas­siz, A. Milne-Edwards, Gratiolet, A. De Quatrefages, Brongniart (tatăl), Brongniart (fiul), Élie de Beaumont, Van Beneden, De Bonnard, Ed. de Verneuil, H. d’Halloy, Haüy, Barrande, Gaudry, Lapparent, Dupuytren, Laen­nec, Lancereaux, Cruveilhier, Flourens, J. de la Gravière, Cl. Bernard, Pasteur, Roux, Calmette, Armand Gautier, Pierre Termier, Henri Gonthier, Wilfrid Killian...
Iată, de altfel, pasaje culese din operele unora din­tre aceşti mari oameni de ştiinţă, de preferinţă naturalişti, pentru că principalele motive care îi fac să admită exis­tenţa lui Dumnezeu sunt tocmai acelea pe care le-am ex­pus mai sus:

C. Linnaei Systema naturae, Paris, 1830, p. 1 (apud Levrault):
“Cum unitatea presupune ordinea în orice specie, este necesar să atribuim unitatea progeneratoare unei Fiinţe atotputernice şi atotştiutoare, adică lui Dumnezeu, a cărui operă este Creaţia” (Cum unitas in omni specie ordinem ducit, necesse est ut unitatem illam progenera­tricem Enti cuidam omnipotenti et omniscio attribuamus, Deo nempe cujus opus Creatio audit).

L. Agassiz (celebru naturalist, profesor la Uni­ver­sitatea din Cambridge), De l’espèce et de la classification en zoologie, tr. fr. Vogeli, Ed. Baillière, Paris, 1869, p. 2:
“Cât timp nu se va putea proba că materia sau for­ţele fizice pot să raţioneze, suntem obligaţi să considerăm orice legătură inteligentă şi inteligibilă între fenomene drept o probă directă a existenţei unui Dumnezeu care cugetă”.

M. Latreille (fondatorul entomologiei), în Cours d’Entomolgie, Paris, 1831, p. 266:
“Din câte am spus până acum, deduc această consecinţă: legile care domină societăţile insectelor… formează un sistem combinat cu înţelepciunea cea mai profundă, sistem stabilit de la începuturi – şi cugetarea mea se ridică cu un religios respect către acea Raţiune eternă care, dând viaţă atâtor fiinţe diverse, a voit să perpetueze generaţiile…”

Étienne Geoffroy Saint-Hilaire (celebru natura­list, membru al Academiei de Ştiinţe), în Philosophie ana­­tomique, Paris, 1822, II, p. 499:
“Ajuns la această limită, fizicianul dispare: omul religios singur rămâne, pentru a împărtăşi entuziasmul Sfântului Profet şi pentru a striga cu dânsul: Cerurile spun gloria lui Dumnezeu… ”

Isidore Geoffroy Saint-Hilaire (membru al Aca­de­miei de Ştiinţe, profesor la Muzeul de Istorie Naturală), în Histoire naturelle des regnes organisés, Ed. Masson, Paris, 1850-1860, II, p. 252:
“Cu cât se descoperă mai multe asemănări orga­nice între om şi animale, cu atât se pune mai bine în evidenţă diversitatea comorilor pe care Creatorul le-a pus în noi…”

J. Cruveilhier (profesor de anatomie la Facul­tatea de Medicină din Paris), în al său Traité d’Anatomie descriptive, ed. a treia, I, p. XXII, Ed. Labé, Paris, 1851:
“Cât de mare trebuie să fie pasiunea noastră pen­tru studiul omului, această capodoperă a creaţiei, a cărui structură atât de delicată, şi în acelaşi timp, atât de rezistentă, ne arată atâta armonie în întreg şi atâta perfecţiune în amănunt! La vederea acestei minunate organizări, în care totul a fost prevăzut, coordonat, cu o pricepere şi cu o înţelepciune infinite… care este anatomistul care să nu fie împins să strige, cu Galien, că o carte de anatomie este cel mai frumos imn ce i s-a dat omului să-l cânte în cinstea Creatorului”.

A. Milne-Edwards (naturalist renumit, membru al Academiei de Ştiinţe, profesor de zoologie la Muzeul de Istorie Naturală), în “Instinct et intelligence des ani­maux”, conférence faite à la Sorbonne et recueillie par Émile Alglave, Revue des cours scientifiques de France et de l’Étranger, 17 decembrie 1864, p. 34:
“Este de mirare că, în prezenţe unor fapte aşa de semnificative şi aşa de numeroase, se mai pot găsi oa­meni care să vină să ne spună că toate minunile naturii sunt nişte simple efecte ale întâmplării sau nişte simple consecinţe ale proprietăţilor generale ale materiei…! Aceste zadarnice ipoteze sau, mai bine zis, aceste aberaţii ale minţii, care uneori se ascund sub numele de ştiinţă pozitivă, sunt respinse de adevărata ştiinţă; naturaliştii nu le pot da crezământ şi azi – ca în timpul lui Réaumur, al lui Linné, al lui Cuvier şi al atâtor oameni de geniu – ei nu pot să-şi dea seama de fenomenele care se petrec în faţa lor decât atribuind operele creaţiei acţiunii unui Creator”.

Jurien de la Gravière (preşedinte al Academiei de Ştiinţe din Paris), în C. R. Académie des Sciences, şedinţa din 27 decembrie 1886, p. 1293:
Botanica “este o ştiinţă care, cu umilinţă, se mul­ţu­­meşte să-l admire pe Creator în operele sale”.

Flourens (fiziologist celebru, membru al Acade­miei de Ştiinţe şi al Academiei Franceze), în Éloge de B. Delessert, Ed. Garnier, Paris 1857, p. 347:
“Niciodată ştiinţa nu ne-a revelat lucruri aşa de mari… În planurile sale, Dumnezeu înaintează mereu, mer­­­gând de la materie la viaţă, de la viaţă la inteligenţă, de la inteligenţă la suflet…”

Claude Bernard (Membru al Academiei de Şti­inţe şi al Academiei Franceze, profesor la Collège de France, la Muzeul de Istorie Naturală, la Sorbona etc., cel mai ilustru dintre fondatorii fiziologiei şi ai medicinei experimentale, cel mai mare spirit ştiinţific al veacului al XIX-lea), în Leçons sur les phénomènes de la vie…, Ed. Baillière, Paris, I, p. 331:
“În realitate, noi nu asistăm la naşterea nici unei fiinţe; nu vedem decât o continuitate periodică. Raţiunea aces­tei creaţii aparente nu este deci în prezent; ea este în trecut, la origine. Nu putem s-o găsim în cauzele secunde sau actuale; trebuie s-o căutăm în Cauza primară”.

Nu putem rezista tentaţiei de a cita aici frazele prin care astronomi, fizicieni şi chimişti iluştri proclamă în mod solemn existenţa Cauzei primare, şi vom termina cu magnifica mărturisire a nemuritorului Pasteur.

Faye (astronom ilustru, membru al Academiei de Ştiinţe), în Sur l’origine du monde. Théories cosmo­goniques des anciens et des modernes, Ed. Gauthier-Villars, Paris, 1884, p. 9:
“Şi cum inteligenţa noastră nu s-a făcut ea însăşi, trebuie să existe o inteligenţă superioară din care derivă a noastră. Şi cu cât ideea pe care ne-o vom face despre această inteligenţă supremă va fi mai înaltă, cu atât ne vom apropia mai mult de adevăr; şi nu riscăm să ne înşelăm considerând-o drept autoarea tuturor lucrurilor, raportând la ea aceste splendori ale Cerurilor, care au deşteptat cugetarea noastră; şi, în fine, iată-ne pregătiţi să înţelegem şi să primim formula tradiţională: Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului…”

William Thomson (Lordul Kelvin) (unul dintre cei mai mari fizicieni ai epocii actuale), citat de Lordul Salisbury, în Limites actuelles de notre science, discurs pronunţat la Oxford, pe 8 august 1894, dinaintea lui British Association (tr. fr. M. de Fonvielle, Ed. Gauthier-Villars, Paris, 1895):
“În jurul nostru avem o mulţime de dovezi evi­den­te despre o acţiune inteligentă, despre un plan bine­voitor; şi dacă vreodată îndoieli metafizice ne depărtează, pentru câtva timp, de ele, aceste idei revin cu o forţă irezistibilă. Ele ne arată natura supusă unei voinţe libere. Ele ne arată că toate lucrurile vii depind de un Creator şi de un Stăpân etern ”.

Chevreul (mare chimist, membru al Academiei de Ştiinţe, profesor de chimie şi director al Muzeului de Istorie Naturală), în C. R. Académie des Sciences, 14 septembrie 1874, p. 631 şi urm.:
“M-am întrebat dacă, într-o epocă în care de multe ori s-a zis că ştiinţa modernă duce la materialism, nu este o datorie pentru un om care şi-a petrecut viaţa în mijlocul cărţilor şi într-un laborator de chimie, căutând adevărul, să protesteze contra unei opinii diametral opuse faţă de a sa; şi aceasta este cauza care mă face să expun motivele în virtutea cărora afirm că n-am fost niciodată nici scep­tic, nici materialist.
Prima opinie se referă la siguranţa pe care o am despre experienţa materiei în afară de mine însumi. Deci, n-am fost niciodată sceptic.
A doua este convingerea mea despre existenţa unei Fiinţe Divine, Creatoare a unei duble armonii: ar­mo­­­nia care domină lumea neînsufleţită şi pe care o reve­lează ştiinţa mecanicii cereşti şi ştiinţa fenomenelor mole­culare, apoi armonia care domină întreaga organi­zare a lumii vii. Deci, n-am fost materialist în nici o etapă a vieţii mele, spiritul meu neputând concepe că această du­blă armonie, ca şi cugetarea omenească, ar putea fi efec­tele întâmplării”.

Würtz (chimist renumit, membru al Academiei de Ştiinţe, profesor şi decan al Facultăţii de Medicină de la Paris), în La théorie des atomes dans la conception géné­rale du monde, Association Française pour l’Avance­­­ment des Sciences, Lille, 1874, p. 23:
“În zadar ştiinţa a revelat structura lumii şi ordi­nea tuturor fenomenelor; el [spiritul omului] voieşte să se înalţe mereu mai sus şi, în convingerea instinctivă că lucrurile nu-şi au în ele însele raţiunea de a fi, raportul lor, originea lor, el este condus să le subordoneze unei Cauze primare, unice şi universale – Dumnezeu!”.

Armand Gautier (membru al Academiei de Ştiinţe, profesor de chimie la Facultatea de Medicină din Paris), în Les manifestations de la vie derivent-elles toutes des forces matérielles?, Ed. Carré et Naud, Paris, 1897:
“Este o ştiinţă pe dos aceea care îndrăzneşte să ne asigure că numai materia există şi că numai legile ei guvernează lumea”.

Louis Pasteur (membru al Academiei de Ştiinţe şi al Academiei Franceze, creatorul chimiei biologice şi al microbiologiei), în Discours de réception à l’Académie Française, 27 aprilie 1882:
“Se spune că ilustrul fizician englez Faraday, în lecţiile pe care le ţinea la Institutul Regal din Londra, nu pronunţa niciodată numele lui Dumnezeu, deşi era profund religios. Într-o zi, prin excepţie, acest nume îi scăpă din gură şi deodată se făcu simţit printre auditorii săi un murmur de simpatie aprobatoare. Faraday, băgând de seamă, îşi întrerupse lecţia prin aceste cuvinte: «V-am uimit pronunţând numele lui Dumnezeu; dacă aceasta nu mi s-a întâmplat încă până acum, e pentru că sunt, în aceste lec­ţii, un reprezentant al ştiinţei experimentale; dar noţiunea şi respectul de Dumnezeu ajung în spiritul meu pe căi tot atât de sigure ca şi cele care poartă spre adevărurile ordi­nii fizice».
Peste tot în lume văd inevitabila expresie a noţiu­nii de Infinit. Prin ea, supranaturalul este în adâncul tutu­ror inimilor. Ideea de Dumnezeu este o formă a ideii de Infinit.
Mărimea acţiunilor omeneşti se măsoară după inspiraţia care le-a dat naştere. Fericit cel ce poartă în sine un Dumnezeu, un ideal de frumuseţe, fie acesta idealul artei, idealul ştiinţei, idealul patriei sau idealul virtuţilor evanghelice. Acestea sunt izvoarele vii ale marilor cuge­tări şi ale marilor acţiuni. Toate sunt luminate de reflexele Infinitului.
Mă întreb în numele cărei noi descoperiri filoso­fice sau ştiinţifice se pot smulge din sufletul omului aces­te înalte preocupări; ele mi se par de esenţă eternă, pentru că Misterul care învăluie Universul, şi din care ele emană, este el însuşi etern prin natura sa”.

În tabăra adversă, printre cei ce neagă pe Dumne­zeu, cine se află care să poată fi opus, ca valoare, somită­ţilor ştiinţifice pe care tocmai le-am citat?!
Materialiştii pretind că ştiinţa modernă este opera doctrinei lor. Ei bine, în zadar va căuta cineva să desco­pere printre dânşii pe vreunul dintre întemeietorii ştiinţei moderne, căci nu va găsi – ca om remarcabil, ieşind din mulţimea mediocrităţii – decât poate pe faimosul zoolog Haeckel. Or, Haeckel este un spirit cu totul anti-ştiinţific; el se crede fondatorul unei religii noi, religia monistă; iar fanatismul lui sectar, de o violenţă rară (vezi Ernst v. Haeckel, Enigmes de l’Univers, Paris, 1904), cu care cau­tă să o propage, îi întunecă judecata şi îi anulează calmul şi imparţialitatea, calităţi sine quibus non ale adevăratului om de ştiinţă.
Creatorii transformismului, Lamarck şi chiar Dar­win, pe ale căror idei materialiştii moderni şi-au edificat sistemul, credeau în Dumnezeu.

Lamarck, în Histoire naturelle des animaux sans vertébres, I, ed. a doua, Ed. Baillière, Paris, 1885, p. 267:
“Natura nefiind o inteligenţă, nefiind nici măcar o fiinţă, ci numai o ordine a lucrurilor, constituind o putere în întregime supusă legilor, această natură, zic, nu este totuna cu Dumnezeu. Ea este produsul sublim al voinţei sale atotputernice. […] Astfel, voinţa lui Dumnezeu este pretutindeni exprimată prin funcţionarea legilor naturii, pentru că aceste legi vin de la El. Iar această voinţă nu poate fi nicidecum limitată, puterea din care ea emană neavând limite”.

Ch. Darwin, în La vie et la correspondance de Charles Darwin par De Varigny, I, Ed. Reinwald, Paris, 1888, p. 363:
“O altă cauză a credinţei în existenţa lui Dum­nezeu, care ţine de raţiune iar nu de sentimente, mă im­pre­­sionează prin greutatea sa. Ea provine din extrema dificultate – sau mai bine zis din imposibilitatea – de a concepe acest imens şi prodigios Univers, cuprinzând omul şi facultatea sa de a privi în viitor, ca pe rezultatul unui destin şi al unei necesităţi oarbe. Cugetând astfel, mă simt nevoit să admit o Cauză primară cu un spirit inte­ligent, analog într-o oarecare măsură cu cel al omului, şi merit denumirea de deist”.

Mai mulţi transformişti, de altfel, împărtăşesc, în această privinţă, opiniile iniţiatorilor doctrinei. Iată numai două exemple:

A. Gaudry (membru al Academiei de Ştiinţe, profesor de paleontologie la Muzeul de Istorie Naturală), în Les enchaînements du monde animal dans les temps géologiques, Paris, 1883, p. 5:
“Oricât de mici suntem, este o plăcere şi chiar o datorie pentru noi să scrutăm natura, căci natura este o oglin­dă pură în care se reflectă Frumuseţea divină”.

Pierre Termier (ilustru geolog, membru al Insti­tutului Franţei), în La Vocation du Savant, 1927:
“Geologia ne duce de mână, pe căi grandioase, lân­gă Dumnezeu…”

Astăzi, o mişcare de reacţie împotriva încălcărilor pe care materialismul şi corolarul său, ateismul, le săvâr­şesc asupra domeniului ştiinţei, începe să se producă pretu­tindeni, în Franţa şi mai ales în Germania.
Să sperăm, prin urmare, că în curând ştiinţa va ajunge să scape de acest parazit, care nu numai că o com­pro­mite, dar o şi paralizează, împiedicându-i progresul.