S-A DUS ŞI PĂRINTELE CAPOTĂ…

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

După ce timp de 22 de ani a fost nelipsit de la manifestările foştilor deţinuţi politici, în mai toate colţurile ţării, mereu inimos şi gata să dea mărturie sau îndrumare, iată că s-a dus – în Săptămîna Luminată, cînd se zice că sufletele merg direct în rai – şi părintele Alexandru Capotă (n. 27 ianuarie 1919), luptător pentru Cruce şi Neam din părţile Galaţilor, în prima tinereţe frăţior de cruce şi apoi şef de centru studenţesc legionar, cu studii teologice la Chişinău şi Cernăuţi, mai tîrziu deţinut politic (1941-1944; 1957-1962), fost duhovnic al Saonului şi ulterior slujitor parohial la Galaţi (Sf. Nicolae), după 1989 activ membru al A.F.D.P.R. şi, între 2001-2004, preşedinte al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti (gruparea ostilă răposatului Constantin Ticu Dumitrescu), o vreme apropiat de PNŢCD şi CDR, apoi dedicat Partidului „Pentru Patrie” (căruia i-a fost şi duhovnic din 1997, după tragica moarte a părintelui Constantin Voicescu). Un interviu cu părintele Alexandru Capotă se găseşte în culegerea Experienţe carcerale în România comunistă, vol. II, Ed. Polirom, Iaşi, 2008 (coord.: Cosmin Budeancă). A fost înmormîntat vineri 20 aprilie, de Izvorul Tămăduirii. Odihnească-se în pace! (R. C.)

O NOUĂ EDIŢIE GHEORGHE CALCIU

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

ÎN CURÎND LA

EDITURA

CHRISTIANA

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Rostite în Postul Mare al anului 1978, de atunci şi pînă în 1989 cele Şapte cuvinte către tineri au circulat în Ro­mâ­nia pe ascuns, în cópii dactilografiate. Păstrez încă dacti­lo­grama încredinţată pe atunci de d-l Marcel Petrişor şi care a trecut prin multe mîini înainte de 1989.

În româneşte sau traduse în alte limbi, ele au fost difu­zate de mai multe pos­turi de radio şi publicate în periodice şi broşuri din afara ţării. În 1984, au fost editate integral în lim­­ba germană (trad. Johannes Zultner)[1]; micul volum inclu­dea şi intervenţiile în favoarea Părintelui Calciu semnate de Mircea Eliade (către “Religious New Service”, la 21 mai 1979)[2] şi Eugen Ionescu (în Le Monde din 26 iulie 1980), precum şi o scrisoare pe care cel prigonit a reuşit s-o expe­dieze, în toamna lui 1978, către C.I.E.L. (Comité des Intel­lectuels pour l'Europe des Libertés)[3].

Începînd din 1990, unele dintre predicile respective au fost publicate şi în periodice de acasă (precum Transilvania[4] sau Puncte cardinale[5]), dar o primă ediţie completă în limba română a apărut în ţară abia după jumătatea anilor ‘90[6].

O altă ediţie, de mai largă răspîndire, incluzînd şi mai multe texte adiacente (de pînă în anul 2000), a apărut, tot sub îngrijirea mea, în colecţia religioasă “Alfa & Omega” a Editurii Nemira din Bucureşti, în 2001. Titlul (editorial), Răz­boiul întru Cuvînt, prelua celebra sintagmă a lui N. Steinhardt referitoare chiar la lupta părintelui Calciu cu ateismul oficial al regimului comunist, iar subtitlul explicita: Cuvintele către tineri şi alte mărturii. În “Nota asupra edi­ţiei” precizam: “Am ocolit – şi în titlu, şi în subtitlu – denu­mi­rea consacrată Şapte cuvinte către tineri, deoarece astăzi seria respectivă implică de fapt nouă texte, celor şapte cu­vin­te rostite efectiv adăugîndu-li-se nu doar vechiul cuvînt su­­plimentar, ci şi un nou cuvînt de dată recentă [1998]”.

Cuvintele către tineri au mai fost reproduse şi comentate în cartea Introducere în omiletica Părintelui Gheorghe Cal­ciu (Ed. Christiana, Bucureşti, 2010), care a avut la bază teza de licenţă în Teologie a autorului (Lucian D. Popescu).

Ediţia de faţă cuprinde, ca şi cea din 2001, cele şapte cuvinte către tineri rostite între 8 martie şi 19 aprilie 1978[7], cuvîntul suplimentar către tinerii teologi, ce ar fi trebuit să deschidă, o lună mai tîrziu, un nou ciclu de predici, pe tema “Creştinismul şi cultura” (ciclu care n-a mai putut fi reali­zat), precum şi noul cuvînt către tineri alcătuit după 1989[8], mai ales la cererea studenţilor din A.S.C.O.R.

Desigur, cititorii vor ţine seamă de momentul şi de sco­pul în care predicile mai vechi au fost concepute; aceasta nu înseamnă cîtuşi de puţin că mesajul lor n-ar mai fi unul ac­tual: pe lîngă interesul “documentar”, valoarea lor intrinsecă (spirituală, morală, catehetică) rămîne incontestabilă. Spiri­tul şi limbajul lor pot constitui pînă astăzi un model de pre­dică ortodoxă vie, adaptată – fără compromisuri esenţiale – receptivităţii tineretului contemporan.

Într-o a doua secţiune a ediţiei am inclus, în ordine cro­nologică, alte diverse texte mărturisitoare (prefeţe, interviuri etc.), de la prefaţa ediţiei din 1989 a cărţii lui D. Bacu de­spre Piteşti şi pînă la ultima cuvîntare publică a părintelui, din 10 octombrie 2006 (înregistrată, transcrisă şi prezentată de Lucian D. Popescu). Mai ales această secţiune face dife­renţa faţă de ediţia din 2001, incluzînd numeroase texte ulte­rioare anului respectiv, între care şi însemnările de călătorie intitulate chiar de către autor “Călătorie prin duhul Româ­niei”. Fie­­care text este însoţit de indicarea sursei. Notele de subsol, cînd nu aparţin autorului, poartă precizarea: (N. ed.) (unele au fost preluate ca atare din sursele indicate, altele au fost alcătuite special pentru ediţia de faţă). Parantezele drep­te sînt intervenţii editoriale în sprijinul cititorului. Se înţele­ge că am îndreptat tacit unele erori strecurate în surse[9]. De asemenea, am căutat să optimizez punctuaţia şi am unificat ortografia, optînd pentru cea cu î.

Ultima secţiune a ediţiei (Addenda) include cîteva scri­sori de interes documentar, de la cele din toamna lui 1978 (către C.I.E.L. şi către Papa Ioan Paul II) pînă la cele testa­mentare (din toamna lui 2006), dar şi sentinţa de caterisire din toamna lui 1984, cu contestaţia scrisă a părintelui (şi cu răspunsul oficial aferent).

Toate aceste texte întregesc portretul unui luptător şi tra­seul unei lupte, a cărei miză predilectă a fost, pînă la capăt, tînăra generaţie. Ele ţin la un loc ca un fel de “jurnal de front”, acoperind mai mult de un sfert de secol de istorie ro­mânească, din perspectiva unui cruciat adeseori solitar (nu putea exista colecţie mai potrivită cărţii decît cea intitulată “Cruci­a­ţii secolului XX”).

Titlul acestei ediţii – Fiţi jertfelnici! (cuvînt lăsat anume “enoriaşilor şi fiilor mei duhovniceşti”) – este împrumutat din scrisoarea-testament a părintelui “pentru familie şi bise­rică” din 12 noiembrie 2006. Subtitlul editorial – De la cu­vin­tele către tineri la mărturiile testamentare – delimitează intervalul de timp căruia îi aparţin textele antologate şi suge­rează miza lor esenţială.

Am adăugat la urmă o listă bibliografică la zi cu volu­me­­le în care se regăsesc principalele texte ale pă­rintelui.

Mă bucur că juristul şi teologul Lucian D. Popescu – nu doar ucenic fidel, ci prieten apropiat al părintelui – a accep­tat provocarea de a scrie postfaţa ediţiei (în continuitatea fi­rească a cărţii dedicate omileticii acestuia).

Menţionez, în fine, că pentru citatele şi trimiterile bibli­ce a fost fo­losită cu precădere ediţia B.O.R. din 1982 (baza multor re­editări ulterioare, inclusiv de după 1989).

Le mulţumesc, în numele părintelui, tuturor celor ce au con­­tribuit, într-un fel sau altul, la concretizarea acestei iniţi­a­­tive editoriale: Adriana şi Andrei Calciu, Marcel Petrişor, Lu­­cian D. Popescu, Claudiu Târziu, Dr. Pavel Chirilă şi os­te­­nitorii Asociaţiei şi Editurii “Christiana”.

R.  C.

---

[1] Priester Gh. Calciu, Sieben Worte an die jungen Freunde, Jon Du­mitru-Verlag, München, 1984, 85 p.: Ruf /“Chemare”, Lasst und Kir­chen bauen!/ “Să zidim biserici!”, Himmel und Erde/ “Cer şi pămînt”, Glaube und Freunschaft/ “Credinţă şi prietenie”, Das Priesteramt und das menschliche Leiden/ “Preoţia şi suferinţa umană”, Vom Tode und von der Auferstehung/ “Despre moarte şi înviere”, Die Vergebung/ “Iertarea”, la care se adaugă Ein zusätzliches Wort an die jungen Freun­­de: Wort an die jungen Theologen/ “Un cuvînt suplimentar că­tre tinerii prieteni: Cuvîntul către tinerii teologi”.

[2] Text reprodus şi în Transilvania, nr. 1-2/1992, p. 23 (“În apărarea preotului Calciu”). “Am citit – scria M. Eliade – cîteva dintre pre­dicile Părintelui Gheorghe Calciu. Le-am găsit pătrunse de o credinţă adîncă şi fierbinte, de o smerenie cu adevărat creştinească, precum şi de convingerea neşovăitoare că «spiritul nu poate fi întemniţat» […] Cît de mulţumitor este să auzi că tineretul român e irezistibil atras spre un asemenea om şi o asemenea învăţătură!”.

[3] C.I.E.L. avea sediul la Paris (112, Bd. St. Germain), iar preşedintele său era regretatul Eugen Ionescu.

[4] În numerele 1-2/1992, 3-4/1992 şi 1-2/1993 au fost reproduse pri­mele cinci “Cuvinte”. Pe celelalte Transilvania nu le-a mai publicat.

[5] Anul I, nr. 6, iunie 1991, p. 5: “Cuvîntul al şaselea către tineri: De­spre moarte şi înviere” (reluat şi în anul V, nr. 4/52, aprilie 1995, pp. 1-2). Ulterior (anul VI, nr. 7/67, iulie 1996, p. 5) a mai apărut şi “Pri­mul cuvînt către tineri: Chemare” (retradus însă din limba germană).

[6] Preot Gheorghe Calciu, Şapte cuvinte către tineri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Ed. Anastasia (col. “Omiletica”), Bucu­reşti, 1996.

[7] Predicile au fost rostite în fiecare zi de miercuri, începînd din ultima miercuri de dinaintea Postului Mare.

[8] “Hristos a înviat în inima ta!”. Textul a apărut iniţial în Puncte car­di­nale, anul VIII, nr. 4/88, aprilie 1998, pp. 1-2, apoi a fost preluat de multe alte publicaţii periodice.

[9] Nici dactilogramele predicilor luate ca text de bază nu sînt perfecte; micile diferenţe faţă de cuvîntul rostit rămîn fatale. Am ţinut seama, desigur, de unele observaţii şi sugestii făcute de autor pe textele ti­părite ante­rior (în volume sau în periodice), astfel că ediţia de faţă este nu doar mult îmbogăţită, ci şi îmbunătăţită sub toate aspectele.

DIN SUMARUL EDIŢIEI:

Un interviu neterminat 
cu părintele Gheorghe Calciu:

«CRED ŞI MĂRTURISESC 
CĂ GAFENCU ESTE UN SFÎNT»

Anul 2006. Părintele Calciu a scris în pragul lui sep­tem­brie prefaţa la Întoarcerea la Hristos (“Un nevrednic cu­vînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie”), car­tea lui Ianolide dominată de legendara statură morală şi du­hovnicească a lui Valeriu Gafencu (1921-1952), “sfîntul închisorilor”. Cartea a apărut în pragul lui octombrie, cînd şi părintele a sosit în ultima sa vizită în ţară. Iar în noiem­brie părintele s-a strămutat la cele veşnice, cu două zile îna­inte de a împlini 81 de ani. Cînd i-am înmînat cartea, a cărei apariţie i-a pricinuit o imensă bucurie, am avut cu sfin­­ţia sa o convorbire pe care, din nefericire, n-am mai ajuns s-o finalizăm: se simţea slăbit, iar a doua zi îl aştepta un drum greu cu maşina, spre Diaconeşti şi Petru-Vodă. Apoi... “timpul n-a mai avut răbdare”... (R. C.)

Aţi scris o prefaţă minunată, părinte. E ca testamentul unei întregi generaţii... 

Nu prefaţa mea, ci cartea lui Ianolide e testamentul, ma­rele testament. Eu l-am semnalat doar, cu emoţie... E o carte harismatică şi mărturisitoare, cum mi-ar fi plăcut să fi scris eu însumi, dar nu mi-a fost dat. Mi-a trezit, citind-o, acea nostalgie a închisorii, atît de greu de explicat...

Să nu-mi spuneţi că sînteţi un nostalgic al temniţelor co­muniste!

Nu ştiu dacă ăsta e cuvîntul, dar cam asta e ideea... Îmi dau seama că pare straniu, de necrezut chiar. Este imposibil de înţeles pentru cineva care n-a trecut prin închisoare. Sîn­tem liberi şi fericiţi de libertate, dar păstrăm, totuşi, un fel de nostalgie pentru închisoare. Lumea zice că sîntem nebuni: cum să-ţi lipsească închisoarea?! Dar în închisoare, eu ca şi mulţi alţii, am avut cea mai spirituală trăire din viaţă. Am atins acolo niveluri de trăire pe care nu sîntem în stare să le atingem în libertate. Izolaţi, ancoraţi în Iisus Hristos, am atins uneori bucuria şi iluminarea pe care lumea nu le poate oferi. Nu există cuvinte care să exprime exact sentimentul ăsta. Nostalgie, fericire, bucurie – toate sună aproximativ...

Cînd monahul Nicolae Steinhardt şi-a intitulat cartea de memorii din închisoare Jurnalul fericirii, n-a fost în nici un fel teribilist, n-a exagerat cu nimic. Cum n-a exagerat cu ni­mic nici atunci cînd a preluat şi a instituţionalizat numirea lui Valeriu Gafencu ca “sfînt al închisorilor”.

Nu numai ca fost deţinut politic, ci şi ca preot, consi­de­raţi adecvată această numire, nu-i aşa?

Eu nu l-am ştiut decît în treacăt pe Valeriu Gafencu, nu mi-a fost dat să fiu printre apropiaţii lui, nici să-i fi fost ală­turi în clipele cele mai grele, ca un Ioan Ianolide, ca un Vir­gil Maxim, ca un Marin Naidim, dar mereu mi-a fost ca un reper, ca o lumină călăuzitoare şi însufleţitoare. Din ce am a­­flat şi ştiu despre el, cred şi mărturisesc fără rest că este sfînt, un trăitor al cuvîntului lui Dumnezeu la o înălţime de neînţeles pentru noi.

Biserica nu pare prea grăbită cu canonizarea lui, pen­tru care ştiu că s-au făcut propuneri serioase...

A lui în primul rînd, dar şi a altora, căci n-au fost puţini martirii Crucii din lagăre şi închisori. Părintele Iustin [Pâr­­vu] are toată dreptate cînd zice: “Să ştiţi că şi din această pri­cină ne bate Dumnezeu, pentru că nu recunoaştem jertfa”. Mă tot întreb – am făcut-o şi-n prefaţă – cît îi va mai trebui Patriarhiei Române ca să iasă pe deplin de sub servitutea sta­­tu­lui laic demonizat, orientat spre o Europă unită mai de­gra­bă de du­hul antihristului, şi cînd îi va canoniza pe mar­tirii neamului românesc şi ai Bisericii? Biserica Rusă a făcut martiri din toţi cei ucişi în închisori, chiar dacă au dus o lup­tă politică, fiindcă toţi au luptat împotriva imperiului satanic comunist. Iar la noi sfin­ţii sînt renegaţi sau tăinuiţi de Bise­rică din motive  politice şi din laşitate duhovnicească...

Am însă încredinţarea aceasta, că dincolo de orbirea şi de laşitatea unora sau altora, sfinţii din în­chi­sori veghează peste Biserica Română, peste sinodalii prinşi în plasa scla­viei statului ateu şi peste neamul nostru românesc, mai reali decît toate treptele ierarhice care neagă sfinţenia celor morţi în  prigoana antihristică a bolşevismului.

La Valeriu Gafencu e în discuţie, probabil, şi aspectul angajării sale legionare...

La el, şi nu numai. Dar ăsta nu-i criteriu teologic şi du­hov­nicesc. Gafencu şi grupul lui erau tineri între 14 şi 22 ani, arestaţi încă de pe vremea lui Antonescu, este adevărat, pentru activitatea lor în Frăţiile de Cruce. Scurtă vreme după arestare, a înce­put în inima lor o adîncă frămîntare privind op­ţiunile legate de viaţa de închisoare şi de ideile pentru care fuseseră arestaţi. Edu­caţia lor religioasă nu era iniţial una de adîncime, dar sufletele lor căutau ceva care să-i scoa­tă deasupra suferinţelor şi să le aducă pacea lăuntrică. În pri­mul rînd, ei au căutat să-şi pună în ordine propriile vieţi, să în­ţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Bise­rica prima­ră, şlefuindu-şi treptat caracterul pentru iubire, jertfă, bu­nă­tate, comuniune. Deşi neteolog, cel mai cunoscător al vieţii sfinţilor şi al Bibliei era, fără îndoială, Gafencu, care avea pe deasupra o rectitudine morală şi o sensibilitate spirituală ieşite din comun. Şi iată, cu şi prin Gafencu, treptele curăţirii şi desăvîrşirii lă­untrice descoperite de Duhul Sfînt acestor ti­neri neştiutori, dar arzînd de dorul după Dumnezeu. Mai întîi, ei au consta­tat că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că are pu­terea să le primească sau să le respingă. Aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaşte sta­diile atacurilor şi poate lupta împotriva lor. Lupta este complexă şi de durată, dar nu imposi­bilă. Este “războiul ne­văzut”. Rezistenţa persoanei devine mai slabă, fiind atacată cu ima­gini mentale sau senzoriale, şi dacă trezvia a căzut în lene­vie sau slăbiciune, atunci pofta ia un aspect mai orga­nizat şi devine dorinţă, care se manifestă în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzînd “războiul nevăzut” şi în planul sen­si­bil. Foarte curînd, dorinţa devine plan şi este ga­ta de înfăp­tu­i­re practică. Lupta e mai uşoară în stadiul gîn­dului şi devine tot mai difi­cilă în stadiile următoare... Ei bi­ne, o asemenea analiză nu putea fi făcută de aceşti tineri de­cît numai prin prezenţa Duhului Sfînt. Şi apare limpede as­tăzi că ei au biruit mistic istoria, veacul, urcînd spre Soa­rele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos. Cum să reduci toate acestea doar la o simplă angajare politică an­terioară, mai mult sau mai puţin legionară?!

Ca unul care aţi făcut direct experienţa Frăţiilor de Cruce, cum vedeţi azi această problemă a legionarismului?

Ţinînd cont de cîţi martiri a dat, eu cred că a fost de la Dum­­­­nezeu; dar, oameni fiind, s-au făcut şi greşeli. Ianolide discută pe larg şi această problemă. Gafencu n-a pus nicio­dată Legiunea deasupra Bisericii, nici n-a ignorat excesele ei. Trăirea lui, pilda lui de mucenicie pentru Hristos, depă­şeşte cu mult orice contingenţă istorică sau lumească. Ştiu de la cineva apropiat lui că ar fi spus, nu cu mult înainte de sfîrşitul lui martiric: “Nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dacă regret însă ceva, este că nu am purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!”.

Şi a avut pînă în clipa morţii conştiinţa vie şi sfîntă că el moare pentru Hristos. Cum să nu reţii această cutremură­toare mărturie finală: “În primul rînd, gîndul şi su­fletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sînt fericit că mor pentru Hristos”?...

A consemnat

Răzvan Codrescu

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Părintele Calciu: portret biografic (cu bibliografie)

* Părintele Calciu e cu noi: Biserica în lumea contemporană

* Părintele Calciu şi "Uriaşul adormit"

* Un cuvînt al Părintelui Calciu

* Cuvintele vii ale Părintelui Calciu

* Gheorghe Calciu în documentele C.N.S.A.S. (I)

* Povestea unei convertiri

* Intermezzo despre mînie (un text al Părintelui Calciu)

* Ultima cuvîntare publică a Părintelui Calciu (consemnată de Lucian D. Popescu)

* Parastasul de 4 ani al Părintelui Calciu (consemnare de Erast Călinescu)

* Piteşti: mărturii referenţiale

* Hristos a înviat în inima ta! (Noul cuvînt către tineri al Părintelui Calciu)

* Prigoana cea dinăuntru (Cazul Părintelui Gheorghe Calciu)

* Richard Wurmbrand văzut de... legionari

* Părintele Calciu şi homo americanus

* Părintele Calciu: Uluitoarea convertire

* Oameni care au fost: Părintele Calciu

INTERMEZZO LIRIC: POST CHRISTUM

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

CÎNTECUL SUTAŞULUI CORNELIU

«Mereu rîvnim mai mult decît se cade

şi-am vrea să fim – sau chiar ne credem – zei,

dar moartea-n noi, rîzînd pe limba ei,

la pîndă stă sub tîmple şi arcade.

Trufiei noastre-i pune timpul cruce

şi de-am avea puteri nemăsurate,

e nimeni omul şi nimic nu poate

cît ceas cu ceas în gura morţii-l duce.

Frumos, deştept, puternic zici că eşti?

Dar nu fac toate-o ceapă degerată,

cît timp ca mîine-or deveni poveşti

sau basme care-ncep cu-a fost odată…

Atîta sîntem de zeieşti prin fire

că ne mănîncă viermii-n cimitire!»

CÎNTECUL LUI ZAHEU VAMEŞUL

«Mereu cad, Doamne, şi-s uituc de tine,

şi iar mă scol, nădejde-n tine-avînd,

şi tu mă rabzi de-o viaţă şi nicicînd

nu m-ai bătut pe cît mi se cuvine.

Fiindu-ţi spin mai mult şi mărăcine,

şi sterp din crucea cărnii pînă-n gînd,

pe ţepi mă mîngîi, ca un tată blînd,

şi-ţi pui în cui dreptatea pentru mine.

Aşa de bun te-arăţi că-mi este milă

de tine mie şi mă dori de viu,

şi-aş vrea să-ţi strig, pe limba mea umilă,

iubirea, ca o voce din pustiu,

şi-atîta mi-e de mine însumi silă

c-aş vrea ucis cu pietre-n tîrg să fiu.»

CÎNTECUL DREPTULUI BARNABA

«De-a dreapta-s toate bunele în cer –

de-a stînga-i numai bezna din afară.

Pe lume-i altfel? Dacă da, amară

în veci e soarta celor care pier.

La stînga timpul tot ce-i josnic cară,

ca un pălmaş bicisnic şi stingher,

şi moartea-şi bate coasa ei de fier,

ce trupul gol de duh îl înfioară.

Trufia-şi face cuib din cele vane

şi din plăcere – legea ei de jos,

iar dracul trece ca un prinţ frumos

printre oştiri de iude şi putane,

mereu zelos în ciuda lui nebună

de-a fi nimic cu cît mai mult adună.»

Răzvan CODRESCU

PROIECTUL EUROPEAN VĂZUT DE UN TEOLOG GREC

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Creştinii ortodocşi

şi realitatea contemporană

de Preot GEORGIOS D. METALLINOS,

profesor emerit al Facultăţii de Teologie,

Universitatea din Atena, Grecia[1]

1. Epoca noastră este pecetluită în mod categoric de o nouă condiţie istorică, şi anume Noua Ordine Mondială a lucrurilor, care este determinată, cît priveşte începutul, de Războiul din Golf[2] şi distrugerea aşa-numitului Socialism existent[3], al cărui gol s-a grăbit să-l acopere Monarhia absolută mondială care a apărut, adică Pacea Americană (Pax Americana), care transferă lumea noastră, retrospectiv, la unitatea Păcii Romane (Pax Romana) şi la ceea ce aceasta poate să cuprindă pentru om şi lume. După cum atunci, aşa şi în zilele noastre, umanitatea este încadrată într-un sistem mondial de politică şi de valori, care controlează şi conformează la nivel global, prin intermediul educaţiei omogenizate şi a mijloacelor de informare în masă care sînt dirijate, omul şi societatea, ca pe un om planetar şi o societate planetaro-holistică.

În acest cadru a fost mitizat anul 2000, care este considerat inaugurarea pregătitei Noi Ere. În bibliografia imensă şi specifică mereu crescîndă, Noua Ordine se află, în genere, în legătură cu Noua Eră (New Age), altfel spus, cu perioada care se doreşte să urmeze epocii lui Iisus Hristos, adică perioadei care este pecetluită de învăţătura Lui.

În acest punct este îngăduit un paralelism istoric: la 11 mai 330 se iveşte o nouă dimensiune istorică, Imperiul Noii Rome, care punea în armonie trei factori: 1) puterea statală romană încreştinată; 2) civilizaţia şi cultura greacă şi 3) credinţa creştină sau Ortodoxia, care reprezenta sufletul şi puterea dătătoare de viaţă acestei noi formaţiuni mondiale. Noua Eră din zilele noastre, ca Imperiu mondial în potenţă, anulează şi înlocuieşte cei trei factori cu alţii trei: 1) puterea politică mondială a Statelor Unite ale Americii; 2) civilizaţia mondială, cu dominarea voită a civilizaţiei apusene; şi 3) religia mondială, ca Religie care cuprinde toate celelalte religii, pentru formarea unei noi conştiinţe pe o bază panteistă: toate zeităţile reprezintă un singur Dumnezeu! În cadrul acestei viziuni panteiste se aşteaptă un nou Mesia, astfel că se doreşte respingerea lucrării mîntuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, fiind singurul Care dă lumii posibilitatea mîntuirii ca îndumnezeire. Ideologia Noii Ere reprezintă, aşadar, o provocare fundamentală pentru Ortodoxie.

Noua Eră a fost pusă în conexiune cu aşteptarea hiliastă dominantă în lumea apuseană (eudemonismul[4]), în limitele unei eshatologii sau a unei viziuni a viitorului redusă doar la această lume şi numai din perspectiva bunăstării mondiale şi a păcii lumii. Răsunetul acestor făgăduinţe nu preîntîmpină, însă, dezamăgirea, după cum este evident, a faptului că se reproduce vechiul sistem cu toată patologia[5] şi patogenia[6] lui, chiar în cea mai dură expresie a lui, adică prin strîngerea şi ajungerea bogăţiei doar în mîinile celor puţini şi sărăcirea celor mulţi. În 1996, profesorul Hristodulos Ialluridis, specialist în drept internaţional, deci nu teolog, a descris această nouă realitate ca fiind dominaţia unui sistem internaţional fără precedent, avînd ca şi caracteristici principale instabilitatea, fluctuaţia, nesiguranţa, războiul tuturor împotriva tuturora, dar şi incapacitatea Organismului internaţional de a preîntîmpina conflicte şi războaie, cu atît mai mult de a impune ordinea[7]. După acelaşi profesor, umanitatea trăieşte deja tragedia trecerii la un viitor cu totul nesigur[8]. Această tragedie a fost dezvăluită în zilele noastre prin impunerea de către puternicii pămîntului a prăbuşirii economice mondiale.

În cadrul formării Noii Ere se încadrează şi Unificarea sau Uniunea Europeană. Se cuvine să mărturisesc că din moment ce sînt ortodox grec, romios[9], crescut prin educaţia şi experienţa Bisericii Ortodoxe cu simţul a ceea ce înseamnă prezenţa mai multor neamuri în cadrul aceluiaşi Imperiu, cum a fost Imperiul bizantin, şi sub călăuzirea Bisericii Ortodoxe, organizată în mai multe Biserici locale, vedeam ca pe o reuşită deosebită şi o necesitate stringentă unitatea europeană, dar ca pe o Europă a popoarelor şi a civilizaţiilor acestor popoare. Însă, texte şi fapte ale Uniunii Europene descoperă că scopul îndepărtat este impunerea unei conştiinţe unitare cît priveşte civilizaţia, istoria şi existenţa statală, pentru crearea, în cele din urmă, a unui om european unitar, cu ajutorul educaţiei. Şi este deja evidentă, din cauza slăbirii propriilor noastre reacţii interioare, calea unică de urmat a popoarelor mai mici, care constă în asimilarea lor de către o Europă în care s-a pierdut orice legătură nu numai cu Ortodoxia, ci şi cu Creştinismul. Convergenţa politică a Franţei cu Germania şi consecinţele acestei convergenţe faţă de legăturile culturale şi economice ale popoarelor europene arată întoarcerea frontului apusean, în cadrul moştenirii carolingiene[10], împotriva Răsăritului ortodox, care, după mărturia unor specialişti în studiul civilizaţiilor, ca Toynbee[11] şi Huntington[12], întrupează o tradiţie de civilizaţie întru totul inadecvată cu tradiţia Europei, aşa cum această tradiţie a fost formată în Europa după perioada carolingiană. Civilizaţia noastră ortodoxă se află la antipodul tradiţiei civilizaţiei europene apusene.

2. Aşadar, eu aparţin acelora care cred că integrarea noastră în Uniunea Europeană reprezintă mai întîi o problemă duhovnicească şi de civilizaţie, apoi o problemă politico-economică. Dincolo de poziţia deja clară a conducerii europene cît priveşte problemele noastre naţionale şi consecinţele economice evidente ale cerinţei impetuoase pentru o convergenţă economică, în Europa se decide continuitatea noastră naţională, prin transformarea conştiinţei noastre colective şi denaturarea identităţii noastre naţionale, care s-a format la lumina credinţei noastre ortodoxe.

Civilizaţia europeană apuseană din zilele noastre, franco-germană la originea ei, a ajuns să fie întru totul diferită de civilizaţia Europei celei de dinaintea perioadei carolingiene, care se identifica cu cea a Europei răsăritene şi a Răsăritului ortodox, în limitele Uniunii Europene dinainte de perioada francă, avînd ca mare centru Constantinopolul, socotit Noua Romă. Cunoaşterea acestor date istorice este necesară, pentru a se putea vorbi despre poziţia noastră faţă de realitatea europeană şi mondială. Civilizaţia apuseană produce, de veacuri acum, un alt tip de om şi de societate, exilînd suprafirescul din realitatea lumii şi dînd întîietate individului, ca dependent de maşinăria politică. Sfîntul Iustin Popovici a spus în mod caracteristic că reuşita Europei este omul robot, deoarece Europa, pierzîndu-L pe Dumnezeu, a pierdut în cele din urmă şi pe om. Civilizaţia ortodoxă continuă, chiar şi în zilele noastre, trăirea vieţii după exemplul Sfinţilor Părinţi, care situau în centrul vieţii pe Dumnezeu, insistînd asuprea purtătorului personal al libertăţii şi al jertfei de bună voie, adică asupra omului doritor de mîntuire şi trăitor al îndumnezeirii. De aceea, ortodoxul, chiar şi atunci cînd acceptă împrumuturile europene impuse de sus în viaţa lui, înţelegînd prin aceste împrumuturi cerinţe care se impun pentru schimbarea trăirii vieţii după exemplul Sfinţilor Părinţi, nu le preia niciodată aşa cum sînt prezentate, ci le prelucrează (de fapt, le falsifică), şi aceasta este atitudinea care menţine specificul identităţii noastre. Poate că acestui fapt datorăm şi supravieţuirea noastră!

3. Cu integrarea noastră în Uniunea Europeană şi cele ce urmează prin păşirea noastră împreună cu Noua Ordine Mondială a lucrurilor, ca fiind cadrul mai larg al existenţei noastre colective, trăim cea mai mare şi cea mai importantă dezorientare dintre toate dezorientările noastre istorice, de vreme ce nu este vorba despre o alianţă de tip vechi (ortodoxul îşi alege întotdeauna alianţele şi rămîne fidel acestora). Aşadar, nu este ceva exterior şi trecător, ci ceva interior şi esenţial, din moment ce se transformă întreaga noastră viaţă; trăim o nouă stare, dacă doriţi, sîntem transformaţi într-o nouă realitate-corporalitate istorică, cu urmări de o imensă importanţă pentru identitatea noastră şi poziţia noastră viitoare în istorie.

Noua Ordine, aşa cum s-a spus, a condus la o nouă Monarhie absolută, la dominaţia unei noi Superputeri mondiale, adică a Statelor Unite ale Americii. Naţiunile din epoca noastră intră într-o nouă Monarhie absolută, fiind încadrate forţat într-o schemă politică mondială fabricată, prin impunerea Superputerii la toate nivelele şi în toate spaţiile. Această schimbare fabricată este exprimată, de fapt, genial şi profetic în acelaşi timp, în cunoscuta carte a lui George Orwell, cu titlul 1984[13]. Aceasta este Noua Eră (New Age).

Termenul Noua Eră a fost lansat în 1875 de către fondatoarea Religiei teosofice (Teosofia) Helena Petrovna Blavatsky (†1891), care a pus temeliile spirituale ale unei structuri ce a început atunci să fie concepută de către arhitecţii mondiali ai noii lumi şi pare să fie completată în zilele noastre. Pentru a se convinge careva de existenţa acestor masoni, este suficient să cerceteze articolul cutremurător al marelui sionist al epocii noastre Ben Gourion[14], în revista Look (16.01.1962), în care sînt expuse prevederile lui profetice pentru lumea de la sfîrşitul secolului al XX-lea: Imaginea lumii în 1987, aşa cum mi-o închipui. Războiul rece va aparţine trecutului. Presiunea interioară [...] va conduce la o nouă democratizare treptată a Uniunii Sovietice [...]. Europa Apuseană şi Răsăriteană vor deveni o Federaţie din state autonome cu un sistem social şi democratic [...]. Cu excepţia Uniunii Sovietice, o ţară federativă, toate celelalte continente se vor uni într-o alianţă mondială, la dispoziţia căreia se va afla o putere poliţienească internaţională. Pe toate le înţelegeam. Dar căutam să găsesc această putere poliţienească internaţională! Însă, cînd am văzut Căştile Albastre, atunci am înţeles care este această poliţie. Nu mai există armată a fiecărui stat şi cu cît înaintăm, acest lucru se realizează şi mai mult. Există o poliţie internaţională, pentru a impune ordinea acolo unde este ameninţată – sau se încearcă să fie ameninţată – noua ordine mondială impusă. Şi continuă Ben Gourion: Toate armatele vor fi desfiinţate şi nu vor mai avea loc războaie. În Ierusalim, Naţiunile Unite vor zidi altarul Profeţilor în slujba tuturor continentelor unite şi devenite confederaţii. Acolo, în Ierusalim, va fi reşedinţa autorităţii superioare a umanităţii şi va rezolva toate litigiile dintre Federaţiile unite ale continentelor, aşa cum a profeţit Isaia. De fapt, stăpînii lumii ne conduc către realizarea acestui fapt.

Prin urmare, Noua Ordine se mişcă pe trei nivele: primul este cel politic, care înseamnă forţa supremă a unei Supraputeri, cu rol mondial de monarhie absolută; cel de al doilea este cel civilizator, prin dominarea unei civilizaţii a Europei apusene, dar rafinată şi reînnoită; cel de al treilea este cel religios. Rugăciunile comune inter-religioase, sub conducerea papei şi cu participarea conducătorilor ortodocşi, arată că a fost deja pus în funcţiune mecanismul specific, pentru impunerea unei religii mondiale cu sens clar panteist: toate sînt unul, toţi sîntem zei. Aceste demersuri impun, fireşte, negarea Creştinismului şi mai ales a autenticităţii lui patristice, care este Ortodoxia. Am fi putut chiar să adăugăm şi un al patrulea nivel, cel ştiinţific, prin dezvoltarea Biologiei şi a ramurilor ştiinţifice specifice ei (Biogenetica, Biotehnologia, Genetica mecanică), care aduc posibilităţi nelimitate spre uzul Supraputerii, ori de cîte ori va dori să folosească toate descoperirile/evoluţiile ştiinţifice specifice, pentru o uşoară şi mai largă dominaţie a acestei Supraputeri.

Panreligia mă interesează în acest punct mai mult, ca teolog şi cleric. Şi aceasta fiindcă este vorba despre o altă formă de panteism, care are ca ţintă nivelarea tuturor manifestărilor religioase, împreună cu Creştinismul. Acest lucru se înfăptuieşte, desigur, prin metoda masonică a amestecului tuturor şi a contopirii lor sincretiste (Alles in einem Topf..., după cum spun germanii) şi dizolvării lor în mod esenţial.

De altfel, încadrarea Greciei în Uniunea Europeană a fost dintru început pusă în legătură cu viziunile hiliaste ale bunăstării lumii apusene, care viziuni sînt folosite ca propagandă pentru propagarea fără piedici a lozincilor şi manipularea părerii comune conform dispoziţiilor Conducerii reale. Nu cunosc dacă evitarea anticonstituţională a referendumului, pentru un pas atît de important cît priveşte viitorul naţiunii greceşti, se datorează efortului de a nu fi dezvăluit scepticismul poporului grec, care a fost ignorat cu ostentaţie de către conducerea lui politică, care se va împovăra irevocabil şi cu această poziţie dictatorială a ei faţă de popor.

În acest punct trebuie să se declare că integrarea statelor ortodoxe în Uniunea Europeană se află în conexiune cu acceptarea legislaţiei europene, care impune un nou mod de viaţă, aducînd după sine dizolvarea ansamblului societăţii. Deoarece paralizia imorală a societăţii creează cetăţeni robot, cetăţeni supuşi şi uşor de manevrat de către puterea mondială. În felul acesta ne-au impus divorţul automat, libertatea şi legiferarea avorturilor, legiferarea homosexualităţii şi a pedofiliei, ca şi condiţii ca să aparţinem Uniunii Europene. Îngăduiţi-mi să vă aduc la cunoştinţă o experienţă trăită de mine în Germania, unde am studiat (1969-1975). Cu puţin timp înainte de întoarcerea mea în Grecia, am vizitat pe profesorul de vrednică amintire Wilhelm Schneemelcher (1914-2003), expert în Noul Testament şi patrolog, om de ştiinţă remarcabil, avînd un rol important şi în viaţa politică a ţării, în gruparea Partidului Socialist (SPD). Atunci mi-a zis: Pentru a intra în Europa, trebuie să reformaţi Dreptul vostru, punîndu-l în acord cu cel comunitar, adică european. Nu am putut să cred acest lucru atunci, astăzi, însă, apreciez sinceritatea lui.

După cum reiese din textele însăşi ale Uniunii Europene, unificarea şi omogenizarea spaţiului european reprezintă ţinta visului european, ceva ce rămîne statornic şi neclintit în toată evoluţia Uniunii Europene din deceniul anilor 1950 şi pînă astăzi. Aspiraţiile progresiştilor europenizaţi din timpul nostru aveau de la început ca ţintă realizarea unei Europe fără graniţe, dar o Europă a noilor orizonturi, ca o unire supraetnică (suprastatală), care pretinde să aibă cetăţeni cu o conştiinţă comună, adică un tip uman omogen, fiind modelul  omului european. Şi este posibil ca acestea să fie realizate prin crearea noilor condiţii necesare cu ajutorul educaţiei, al mijloacelor de informare în masă şi al organizării speciale a societăţii. Însă, acest lucru este imposibil fără egalizarea particularităţilor în parte ale naţiunilor, mai ales cînd acestea sînt diferite radical de ceea ce exprimă de veacuri pentru noi, ortodocşii, termenul Europa sau Apusul.

De altfel, continuu se proclamă că unificarea şi omogenizarea Europei se realizează prin Legislaţia unitară (Dreptul comunitar), care este deasupra legislaţiilor naţionale. Lucrurile ne îngăduie să considerăm absolut sigur că schimbările plănuite ale sistemului nostru legal, dincolo de toate celelalte, ţintesc la consolidarea constituţională a noi noastre identităţi (membru al Uniunii Europene), drept care fiecare motiv sau acţiune contra Uniunii Europene, chiar şi critica simplă, primesc un caracter anticonstituţional şi sînt condamnabile.

Calitatea de membru al Uniunii Europene înseamnă automat pierderea oricărei sens pentru suveranitatea sau autonomia noastră naţională. În suprastatul Uniunea Europeană, deja prin Tratatul de la Roma (1957), se cedează orice drept naţional. Întreaga noastră viaţă naţională este predeterminată de Centrul European de luare a deciziilor. Am ajuns eparhia unui Stat întins. Adoptarea vieţii noastre în întregime la hotărîrile centrale este de la sine înţeleasă (de pildă, educaţia, politica externă, legăturile internaţionale etc.). Multe dintre schimbările survenite în viaţa noastră naţională conving indiscutabil că sîntem obligaţi, ca stat membru al Uniunii Europene, să acceptăm deciziile Directoratului, cu atît mai mult cînd conducerea noastră (guvernul sau opoziţia în cea mai mare parte a ei) este absolut identificată cu Apusul (= gruparea unionistă). Acest fapt s-a dovedit mai ales în zilele noastre prin criza economică, rod al supunerii noastre totale în faţa oligarhiei economice mondiale. Fiecare reacţie sau rezistenţă poate să funcţioneze doar ca haiducime în graniţele deja nu ale Imperiului otoman, ci ale Imperiului franco-german al lui Carol cel Mare.

4. Care poate să fie, prin urmare, contribuţia ortodoxă la lumea contemporană? Problema nu este unificarea europeană sau aderarea la Noua Ordine Mondială şi Noua Eră, ci propria noastră prezenţă în aceste noi dimensiuni, care prezenţă se raportează la felul în care noi dăm sens tradiţiei noastre şi legăturii noastre cu ea, după cum şi poziţiei tradiţiei patristice culturale în priorităţile vieţii noastre naţionale. De aceea, tocmai Europa funcţionează ca provocare a conştiinţei ortodoxe trezite. Dar provocare nu doar negativă, ci şi pozitivă, adică ajutîndu-i pe greci, şi împreună cu ei şi pe ceilalţi ortodocşi, să-şi reorienteze identitatea în raport cu restul lumii. S-a spus, şi foarte corect, că dacă s-ar ivi astăzi Hristos în istorie, ar înfiinţa, cu schemele epocii noastre, un Spital, un Spital mondial. Fiindcă Spital duhovnicesc este la nivel mondial şi Trupul lui Hristos, adică Biserica, dar care este împinsă spre pierderea importanţei pe care o are, prin secularizarea ei, atît în Răsărit, cît şi în Apus. Încă din secolul al IV-lea Sfîntul Ioan Gură de Aur definea firea Bisericii prin fraza spital duhovnicesc. Acesta este Trupul lui Hristos. Şi este numit Spital duhovnicesc pentru vindecarea-restabilirea firii şi existenţei umane pe Cruce (aceasta este mîntuirea). Pe verticală, după forma Crucii, se arată necesitatea vindecării-restabilirii firii şi existenţei umane în legătură cu Dumnezeu, iar pe orizontală, în conexiune cu aproapele şi societatea, avîndu-se în vedere posibilitatea de comunicare dintre zidit şi Nezidit şi întîlnirea autentică şi legătura cu Celălalt, acesta fiind Dumnezeu şi aproapele. Creştinismul reprezintă posibilitatea realizării acestei întîlniri şi legături pe Cruce în fiecare realitate istorică.

De aceea, se şi scandalizează un creştin cînd aude vorbindu-se despre noua ordine a lucrurilor, din moment ce noi, ca ortodocşi, nu aşteptăm nimic nou. Propriul nostru nou a venit. Nimic nou – nu mai este – sub soare! De la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul pînă la Cincizecime sînt reînnoite toate, prin oferirea posibilităţii celui zidit să se unească neamestecat şi neîmpărţit cu cel Nezidit, adică cu Dumnezeu Cel în Treime. Cel nou şi începutul în timp a celui din urmă în istorie (cel din urmă înseamnă: după acesta nu se aşteaptă nimic altceva), care închide în el sfîrşitul istoriei, este Persoana lui Hristos Dumnezeu-Omul. El este sfîrşitul (scopul), centrul şi entelehia sau desăvîrşirea[15] istoriei. Deoarece Hristos este înfăptuirea Istoriei. Care este scopul istoriei prin perceperea ortodoxă a ei? Este arătarea lui Dumnezeu-Omul în locul şi timpul istoric, adică unirea lui Dumnezeu cu omul. Şi această unire a fost realizată în Persoana lui Dumnezeu Cuvîntul, Iisus Hristos.

În consecinţă, cel nou şi vestea cea nouă în istorie este ceea ce învinge moartea, ceea ce depăşeşte fiecare formă de moarte. Văzînd careva Sfintele Moaşte întregi ale Sfinţilor noştri, atunci conştientizează ce înseamnă victoria asupra stricăciunii şi a morţii. Această nouă realitate trebuie Biserica să o întrupeze ca Trup al lui Hristos. Ca şi comuniune a Sfinţilor, Biserica este pentru noi noua lume şi acel lucru nou aşteptat în istorie. Ea este într-adevăr noua ordine a lucrurilor, care nu îmbătrîneşte niciodată, pentru că poate să învingă puterea aducătoare de stricăciune a păcatului. Ca să devină înţeles ceea ce doresc să spun, mi se va îngădui să adaug cîteva rînduri dintr-un admirabil text al secolului al II-lea, şi anume din Epistola către Diognet, care se referă la noua ordine creştină a lucrurilor:

Creştinii prezintă, se spune în textul respectiv, o ciudăţenie în modul lor de viaţă. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străini, cu alte cuvinte ca şi trecători, emigranţi. Iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini. Orice ţară străină le este patrie, şi orice patrie le este ţară străină [...]. Sînt în trup, dar nu trăiesc după trup. Aşadar, aceasta este noua realitate, care nu este pur şi simplu o premiză teoretică pentru înfiinţarea, prin aplicarea acestei premize, a societăţii istorice concrete, ci constituie (şi dovadă pentru acest fapt sînt persoanele Sfinţilor) o societate existentă. De altminteri, ceea ce spunem că este dogmă sau ceea ce numim Creştinism, este exprimarea şi descrierea unei realităţi trăite şi nu a unei utopii. Dacă nu există şi nu funcţionează în felul acesta Biserica, nu poate să înfrunte puterile lumii şi pregătirile lor sistematice. Dar acest fapt pretinde şi unitatea ortodocşilor, după cum şi dispoziţia pentru luptă şi jertfe, în duhul ascetic al Sfinţilor noştri.

Prin urmare, ortodoxul intră în mod conştient în Uniunea Europeană cu anumite certitudini, care se vor arăta determinante pentru prezenţa ulterioară şi poziţia lor în Uniunea Europeană şi, în general, în noua realitate mondială. Ortodoxul are o conştiinţă clară a diferenţei diametrale dintre civilizaţia ortodoxă şi cea europeană apuseană. Toate exprimările civilizaţiei ortodoxe imprimă lupta pentru afirmarea omului ca dumnezeu după har. Modelul antropologic al Ortodoxiei nu este omul blînd şi bun, ci Dumnezeu-Omul, adică Iisus Hristos.

Noi, ca popoare ortodoxe, în larga noastră stratificare, sîntem frămîntaţi în această tradiţie civilizatoare şi dincolo de contestatele influenţe care aduc schimbarea în rău, pe care le-am primit de-a lungul istoriei noastre, am păstrat în conştiinţa noastră germenii acestei tradiţii, care se exprimă în momente-limită ale ei ca omenie şi generozitate, termeni realmente necunoscuţi în zilele noastre civilizaţiei din Apus. Societatea apuseană, după rupturile puternice în continuitatea ei culturală, Renaşterea, Reforma, Iluminismul, a fost condusă într-o altă stare de viaţă, radical îndepărtată de civilizaţia ortodoxă a perioadei de dinaintea epocii lui Carol cel Mare. Europa de după Carol cel Mare, ruptă de duhul Sfinţilor Părinţi, a dezvoltat o civilizaţie care a pierdut propriu-zis semnificaţia autentică a lui Dumnezeu, a omului şi a societăţii. Deşi a produs un progres ştiinţific uluitor, se dovedeşte întru totul neputincioasă să formeze pe oameni care să poată să folosească reuşitele ştiinţei pentru mîntuirea omului şi nu pentru exploatarea lui catastrofală. Şi numai cele două Războaie Mondiale, creaţii ale Europei şi ale propriei civilizaţii, arată unde poate să ajungă omul european (apusean), transformat în robot şi fără Dumnezeu.

5. Există, însă, şi o altă perspectivă. Uniunea Europeană şi societatea apuseană se prezintă pentru Ortodoxie ca ogor de misiune, loc de mărturie a cuvîntului şi modului (poziţiei de viaţă) care constituie fiinţa tradiţiei ortodoxe. Aceasta poate să fie oferta noastră făcută lumii contemporane împleticite în mersul ei. Şi acest fapt presupune ca noi să nu fim transformaţi în apuseni. În mod contrar, prezenţa noastră în Uniunea Europeană nu va fi doar fără importanţă, ci va definitiva înrobirea şi denaturarea noastră. Europa poate să ne dea ceea ce poate nu avem, dar şi este îndreptăţită să ia ceea ce noi am păstrat, iar ea a pierdut. Şi aceasta este unitara tradiţie culturală europeană de la început, care este păstrată în Ortodoxie şi are puterea de a repune în legătură Europa contemporană cu trecutul ei ortodox. Acest fapt îl subliniază şi Părintele Placide Déseille, fost monah şi profesor romano-catolic, devenit în zilele noastre preot ortodox şi stareţ în Franţa. Modelul Uniunii Europene nu poate să fie, spunea el, Imperiul lui Carol cel Mare, ci Romania de dinaintea epocii lui Carol cel Mare, adică vechea Uniune Europeană, Imperiul Noii Rome atît în Răsărit, cît şi în Apus.

Prezenţa Ortodoxiei în lumea contemporană se cade să fie dintru început duhovnicească şi liturgică. Dumnezeiasca Liturghie, cu tot cultul nostru, reprezintă tezaurul cel mai preţios al nostru, deoarece cuprinde şi păstrează în mod dinamic gîndirea şi viaţa Sfinţilor noştri, credinţa şi modul existenţei lor după legea lui Dumnezeu. Tradiţia ascetică a Sfinţilor noştri, vechi şi noi, este izvorul civilizaţiei noastre, a cărei chintesenţă este cuvîntul Hristosului nostru: mai fericit este a da decît a lua (Faptele Apostolilor 20, 35), care contestă lăcomia egoistă şi isteria individualistă. Este ceea ce afirmăm noi, grecii: Fă binele şi aruncă-l pe ţărmul mării!

Desigur, vorbind despre teologia liturgică, atingem realitatea parohiei, sub forma ei dublă, monastică şi lumească. Menţinerea vitalităţii comunităţii ortodoxe se asigură în timp prin mănăstire şi parohie, ultima fiind hrănită duhovniceşte de prima. Fără legătura existenţială dintre credincios şi parohie nu poate să fie serios cuvîntul despre mărturia ortodoxă. Viaţa parohiei, ca activare a harismelor sfinte şi duhovniceşti ale membrilor ei, exercită cel mai puternic dinamism şi lucrează misiunea cea mai eficientă. Cu ajutorul vieţii parohiale şi comunitare, Ortodoxia se prezintă aşa cum este: ca viaţă şi cale duhovnicească, care dă sens teocentric vieţii şi descoperă adevărata ei destinaţie. Parohia ortodoxă fundamentează slujirea socială şi a semenilor în spiritualitate, adică în coerenţa permanentă cu harul dumnezeiesc, în limitele ascezei şi ale comuniunii tainice.

6. În consecinţă, nu este lipsită de explicaţie îndreptăţirea neliniştii acelora care cunosc empiric Ortodoxia, pentru viitorul nu al Ortodoxiei, ci al ortodocşilor în Europa şi în lume. Şi această nelinişte se datorează faptului că viitorul acesta se află în corelaţie cu felul Ortodoxiei, prin urmare, cu legătura noastră cu tradiţia şi viaţa Sfinţilor noştri. Dat fiind că mănăstirile păstrează, cu argumente, modul ortodox de existenţă cel mai autentic, ca tradiţie în sine universală prin harul dumnezeiesc, parohia monastică (mănăstirea) va fi şi în lumea contemporană colimvitra permanentă pentru rebotezarea şi renaşterea nu doar a celorlalţi, ci şi a ortodocşilor înşişi.

Acesta este motivul pentru care Ortodoxia nu poate niciodată să ia un caracter politic, ca un Vatican al Răsăritului. Centru al unităţii ortodocşilor rămîne în mod neclintit Sfînta Masă şi nu vreun demnitar, fie el şi bisericesc. Recurgerea la mecanismele politice al lumii acesteia este pentru Ortodoxie nu întărire, ci slăbire. Puterea Ortodoxiei constă în neputinţa mijloacelor ei, iar bogăţia ei în harul dumnezeiesc. Propriu-zis, puterea Bisericii se desăvîrşeşte în slăbiciune (II Corinteni 12, 9). De aceea, nici nu este posibil, fără o ameninţare de înstrăinare a ei, ca să fie întrebuinţată Ortodoxia de către orice puteri politice. Este uşor să inventeze cineva o aşa-numită ideologie politică ortodoxă, care va fi, însă, ceva monden şi născut ca mort, conducînd la continue sciziuni şi ivirea de grupări. Ortodoxia funcţionează într-un mod care uneşte şi transformă în totalitate, ca o putere duhovnicească, rugătoare şi luptătoare „pentru viaţa şi mîntuirii lumii întregi”.

Numai în cadrul spiritualităţii patristice şi apostolice este posibil să fie înţeleasă unitatea creştină din punct de vedere ortodox. Fără unitatea creştină autentică, adică fără Ortodoxia sfîntă şi patristică, nu este posibilă, din punct de vedere creştin, zidirea unei unităţi duhovniceşti în Pan-Europa lărgită şi marea societate planetară.

Traducere din limba greacă şi note de

Ion Marian Croitoru

---

[1]  Părintele Profesor Georgios Metallinos este căsătorit şi are trei copii. El s-a născut în anul 1940, în insula Kerkira (Corfu), unde a terminat şcoala primară, gimnaziul şi liceul (1958). A studiat Teologia şi Filologia clasică în cadrul Universităţii din Atena. După terminarea stagiului militar, a fost numit asistent universitar la catedra de Patrologie a Facultăţii de Teologie din Atena (1965). În perioada 1969-1975, el a studiat Teologia, Filologia, Istoria, Filosofia şi Sociologia în Germania Democrată, făcînd între timp studii şi cercetări în Arhivele din Anglia. Este doctor în Teologie (Atena, 1977) şi în Filosofie şi Istorie (Köln, 1978). Pe cînd se afla la studii în Germania, a fost hirotonit preot de mir (1971). Din 1984 şi pînă în 2007 a fost profesor titular al Facultăţii de Teologie din Atena, unde a predat disciplinele Istoria şi viaţa duhovnicească în Răsăritul ortodox, Istoria şi teologia cultului ortodox şi Istoria bizantină. De asemenea, el a fost şi decan al Facultăţii de Teologie din Atena în perioada 2004-2007, iar în prezent este la pensie. Cunoscut ca predicator şi om de o formaţie teologică excepţională atît în Grecia, cît şi în străinătate, este membru al multor Asociaţii ştiinţifice, reprezentînd Biserica Greciei şi a Ciprului în diferite congrese şi întruniri ortodoxe sau inter-religioase. De pildă, din 1978 pînă în 1992 a fost reprezentant al Bisericii Ciprului în dialogul cu Federaţia Luterană Mondială. Opera lui de scriitor şi teolog este bogată şi variată, cuprinzînd multe articole, studii şi zeci de cărţi. Dintre cărţi amintim numai cîteva: Politica şi Teologia, Biserica în lume, Parohia, Ortodoxia şi caracterul grec, Elenismul ezitant, Elenismul luptător, Mărturia teologică a cultului bisericesc etc. (N. trad.)

[2] La 2 august 1990, sub pretextul că deţine drepturi istorice asupra Kuweitului, Irakul, condus de Saddam Hussein, a invadat acest emirat şi l-a anexat. ONU a condamnat agresiunea şi a instituit un embargo comercial împotriva Irakului. Şi, faţă de refuzul Bagdadului de a-şi retrage trupele, a declanşat, la 3 ianuarie 1991, o operaţiune militară (Operaţiunea Furtună în deşert), grosul forţelor aeriene fiind asigurat de SUA. În urma acestei acţiuni, Kuweitul a fost eliberat (27 februarie), dar Irakul a rămas sub un regim de sancţiuni şi de control al ONU, existînd indicii că autorităţile de la Bagdad fabrică în secret arme bacteriologice şi chimice. Refuzul guvernului irakian de a coopera cu echipele de control a determinat acţiunea de pedepsire americano-engleză (bombardamentele aeriene) din decembrie 1998 (Operațiunea Vulpea deşertului) (N. trad.)

[3] Autorul se referă la evenimentele din anii1989-1990, cînd Blocul comunist a căzut (N. trad.)

[4] Curent etic şi filosofic care consideră fericirea ca fiind scopul suprem al omului, fără ca acest scop să fie raportat la mîntuire, ci la satisfacerea poftelor omului pentru trăirea fericirii, limitată, însă, doar la această viaţă. (N. trad.)

[5] Prin termenul patologie, autorul se referă la toate cauzele şi simptomele bolilor acestui sistem. (N. trad.)

[6] Prin termenul patogenie, autorul are în vedere mecanismele sau procesele de producere şi de evoluţie a bolilor sistemului respectiv. (N. trad.)

[7] Vezi volumul  Orthodoxía kai Hellenismós, Hagios Oros [Sfintul Munte].1996, p. 248.

[8] Ibidem.

[9] Termenul romios înseamnă roman şi este folosit cu sensul de urmaş şi moştenitor al Imperiului Roman de Răsărit, numit mai tîrziu Bizantin, dar care se intitula Romania. (N. trad.)

[10] Adică a sistemului politic, a tradiţiei şi a civilizaţiei conturate de regele francilor Carol cel Mare (768-814), ca fondator al Imperiului carolingian, care va duce la formarea Europei apusene de mai tîrziu. De aceea, Carol cel Mare este văzut de către unii istorici ca fondator atît la Franţei, cît şi al Germaniei, precum şi ca părinte al Europei apusene. (N. trad.)

[11] Este vorba de istoricul englez Arnold Joseph Toynbee (1889-1975). (N. trad.)

[12] Autorul îl are în vedere pe omul de ştiinţă american Samuel Phillips Huntington (1927-2008). (N. trad.).

[13] Cartea lui George Orwell (1903-1950; numele George Orwell este pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Eric Arthur Blair), cunoscută cu titlul O mie nouă sute optzeci şi patru, dar şi sub forma 1984, este un roman politic scris în 1948 şi tipărit în 1949. Acţiunea romanului are loc într-un viitor distopic şi prezintă o parte din viaţa intelectualului Winston Smith, sub opresiunea guvernului totalitarist al Oceaniei. O mie nouă sute optzeci şi patru a imprimat foarte mulţi termeni şi idei în cultura contemporană, şi mai ales cea de în limbă engleză, de exemplu Fratele cel Mare, dubla gîndire, polţia gîndirii etc. Maxima Fratele cel Mare stă cu ochii pe tine este un simbol al controlului excesiv. Printre creaţiile literare asemănătoare, numite creaţii distopice, sînt enumerate Maşina timpului de H. G. Wells (1866-1946) sau Noi de Yevgeny Ivanovich Zamyatin (1884-1937). (N. trad.).

[14] David Ben Gurion, cunoscut şi cu numele de David Grün sau David Gryn (1886-1973), a fost un om politic sionist. Este socotit fondator al statului Israel, ocupînd de două ori mandatul de prim-ministru (1948-1953, 1955-1963). (N. trad.).

[15] Termen al filosofiei aristotelice, entelehia [entelécheia (entelès + échein) = ceea ce are perfecţiune, desăvîrşire, plinătate] arată trecerea lucrurilor schimbătoare de la starea în potenţă la starea în energie, prin luarea de formă deplină, fiind şi cauza acestei transformări. Ea mai este socotită şi forţa vitală care coexistă în orice fiinţă şi îi călăuzeşte fiecare energie spre împlinirea desăvîrşirii. (N. trad.)  

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Un invitat grec despre Simpozionul de Martirologie de la Bucureşti