EXEGEZA PATRISTICĂ A VECHIULUI TESTAMENT

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

După o întîrziere de cîțiva ani, pe care o regretăm cu toții (criza, bat-o vina!), Editura Christiana a reluat spre sfîrșitul anului trecut, cu noua binecuvîntare a ÎPS Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, seria de tîlcuiri verset cu verset ale cărților Vechiului Testament, întemeiate cu precădere pe marele tezaur exegetic al patristicii răsăritene, dar aducînd, ori de cîte ori este cazul, și precizări istorice sau filologice de dată recentă. Autorii îmbină rigorile teologiei cu exigențele culturii actuale, oferind un valoros instrument de lucru adresat mai ales seminariștilor și studenților în Teologie, dar și intelectualității creștine în general.  

Volumul recent apărut – Vechiul Testament în tîlcuirea Sfinților Părinți: XV. Isaia, din care reproduc aici scurta „Introducere” – este realizat de preotul Ioan Sorin Usca în colaborare cu prof. Ana Usca și are 379 de pagini (format 13x20). În cursul anului viitor vor apărea și ultimele trei volume din serie: Ieremia (XVI), Iezechiel (XVII) și Profeții mici (XVIII). (R. C.)

Introducere

Cu Cartea Isaia, intrăm în aşa-numitele cărţi pro­fetice ale Vechiului Testament. Începînd cu vremea lui Moise, în sînul poporului Israel a fost rînduit profetismul, urmărind împlinirea poruncilor divine şi respectarea legă­mîn­tului, iar în cazuri excepţionale comunicîndu-se voia lui Dumnezeu prin profeţi. Înţelesul termenului de profet ar fi acela de a vorbi în numele lui Dumnezeu. Adeseori, profeţii au parte de viziuni şi revelaţii, vestind în urma acelora aspecte privind cele viitoare. De cea mai mare importanţă pentru noi sînt profeţiile mesianice, confirmate apoi în Hristos. Cum am făcut-o şi în volumele anterioare, vom urmări în mod predilect vestirile lui Hristos în cărţile pro­fetice, de data aceasta mai evidente decît în cărţile istorice ale Vechiului Testament, unde adeseori doar forţarea textu­lui de către exegeţi a dus la anticiparea vieţii şi activităţii Mîntuitorului.  
Isaia a avut o origine şi educaţie aleasă, fiind posibil chiar să se fi înrudit cu familia regală. El era fiul lui Amoţ, care, conform unei tradiţii rabinice, era fratele regelui Ama­ţia. Ştim despre profet că era căsătorit şi avea doi copii. Cronologic, îi urmează profetului Amos, iar activitatea sa se întinde pe parcursul a patru decenii, aproximativ 740-700 î. Hr. Tot conform tradiţiei, se spune că Isaia ar fi fost ucis la începutul domniei regelui idolatru Manase (690 î. Hr.). 
Contemporan cu căderea Regatului de Nord (722 î. Hr.), Isaia a prins vremuri agitate şi în Iuda, context în care şi-a îndemnat, încurajat ori mustrat conaţionalii, deseori intervenind şi pe lîngă regi, fie că a fost sau nu ascultat. Prezicînd pe Mesia mai detaliat decît oricare alt profet, Sfinţii Părinţi l-au supranumit Evanghelistul Vechiului Tes­tament.   
Cartea îşi are numele după autorul său: Iesaiah [1] în Biblia Hebraica, Ησαιας în Septuaginta şi Isaia propheta în Vulgata. 
Cartea Isaia alătură profeţii, cuvîntări şi istorisiri care s-au rostit sau scris vreme de 40 sau chiar 50 de ani. Acestea nu sînt grupate cronologic decît într-o măsură, autorul ur­mă­rind expunerea ideilor într-o coerenţă proprie lor. Putem împărţi scrierea în două părţi mari: 
Partea I – cap. 1-35: cuprinde profeţii şi cuvîntări a­dre­sate contemporanilor, în diferite timpuri şi prilejuri;   
Adaos istoric – cap. 36-39, vorbind despre invazia lui Senaherib în Iudeea şi retragerea subită a asirienilor (701) şi despre boala şi vindecarea regelui Iezechia. Acest adaos con­­stituie şi un fel de concluzie a primei părţi.  
Partea a II-a – cap. 40-66, tratează despre mîntuirea drepţilor, cuprinzînd în general profeţii de mîngîiere şi în­demnuri profetice. 
Cum am anticipat, importanţa Cărţii Isaia constă în principal în prezicerile mesianice deosebit de clare, atît de­spre Mîntuitorul Hristos, cît şi despre cadrul în care va ac­tiva Acesta. 

Autorii

[1] ישעיה  

DACĂ LUMINA DIN MINE ESTE ÎNTUNERIC?!

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

Mănăstirea Agapia (foto: Ștefan Cojocariu)

„Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, 

dar întunericul, cu cît mai mult!” (Matei 6, 23) 

Lumina din mine este întuneric dacă:

Iubirea este cea mai înaltă stare de contemplație a economiei, 

Virtutea este doar haina de nuntă,

Credința mea predică necredința ta,

Speranța este împlinirea neiertării,

Înțelepciunea este politică de orientare,

Sinceritatea este transparența spaimei,

Blîndețea este formula de politețe a lașității,

Hărnicia trage-n plug pentru avere,

Cunoașterea critică simplitatea,

Bunul simț este anestezie pentru pradă,

Cumpătarea este o terapie în boală,

Prudența este strategia comodității,

Dreptatea este corectitudinea fără morală,

Răbdarea se înarmează pentru schimbare,

Curajul este eroismul mîndriei,

Înfrînarea este rezistența virtuții în patimă,

Postul este detoxifierea de primăvară,

Rugăciunea este solicitarea dreptei judecăți,

Căința este regretul contextului nefavorabil,

Generozitatea este reclama de suflet din timpul Crăciunului,

Adevărul este partea frumoasă a paharului,

Binele definește confortul personal,

Frumosul este descris prin simțurile și sentimentele mele.

Lumina mea este întuneric, dacă virtutea și iubirea mea cer la schimb virtutea și iubirea ta!

Cosmin STOICA* 

(text și imagine preluate de pe

portalul ortodox DOXOLOGIA.ro)

* Autorul volumului Pelerinul nerugător, Editura Christiana, București, 2015.

VINTILĂ HORIA ȘI INCHIZIȚIA EVREIASCĂ

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

Cea mai recentă ţintă  

a Institutului Elie Wiesel: 

scriitorul Vintilă Horia

Previzibil, Institutul „Elie Wiesel” se răfuieşte şi mai abitir, după apariţia Legii 217/2015, cu toţi intelectualii interbelici anticomunişti. Acum i-a venit rîndul scriitorului Vintilă Horia, după cum puteţi vedea şi din documentul de mai sus. Ziarul Adevărul relatează despre acest cel mai recent atac la valorile naţionale dat de o instituţie a statului român! 

La sfîrşitul lui 2015, centenarul scriitorului Vintilă Horia (1915-1992) a fost celebrat prin colocvii şi comunicări literare şi ştiinţifice la Universitatea Alcalá de Henares, la Craiova, Alba Iulia şi Deva. Oraşul Segarcea, unde a văzut lumina zilei autorul celebrului roman Dumnezeu s-a născut în exil, distins cu Premiul Goncourt în 1960 (atribuit, dar nedecernat), i-a conferit cu această ocazie titlul de cetăţean de onoare post mortem. Invocînd legea 217/2015 şi o sentinţă a Tribunalului Poporului din 1946, prin care Vintilă Horia a fost condamnat pentru „crime de război”, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” cere retragerea acestui titlu. 

Savantul român, trăitor la Paris, Basarab Nicolescu răspunde la întrebarea ziarului Adevărul: „A fost Vintilă Horia criminal de război?”:

Potrivit căror criterii? Sînt criteriile Tribunalului Poporului, potrivit Legii nr. 312 din 1945, în care în categoria criminalilor de război au fost trecuţi şi ziarişti, care nu erau neapărat fascişti, legionari, nazişti sau militanţi politici, dar care au scris în principal, în acea perioadă, despre „ura de clasă”. Această lege îi viza pe anticomunişti, sub argumentul unor articole cu caracter antisemit sau de sprijin al ideologiei fasciste sau legionare. […] 

Este dovedit prin documente că nu a fost un legionar, dimpotrivă, a fost un adversar al legionarilor. PCR a lansat o campanie împotriva sa, în 1960, în momentul în care Vintilă Horia a primit, în Franţa, Premiul Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil, publicat în franceză […]. De acolo provine povestea, din acest dosar contrafăcut, cum erau documentele de atunci ale Securităţii, unele documente erau desigur reale, erau citate din articolele lui Vintilă Horia, dar erau şi lucruri cu totul false. Spre exemplu, faptul că s-ar fi înscris în 1933 la legionari şi că ar fi coordonat activităţile legionarilor din Germania cu a celor din România. Lucruri aberante, fundamentate pe o confuzie de nume, pe care Securitatea o cunoştea şi a folosit-o anume: a fost confundat cu Gheorghe Caftangioglu, vărul său, care într-adevăr era legionar, şi de altfel era în închisoare! […] 

L-am cunoscut foarte bine, eram buni prieteni. Nici o nuanţă de antisemitism sau de legionarism. Era anticomunist. Dar, din cîte ştiu, anticomunismul nu este considerat o crimă în România. […] 

În citatul antisemit luat din Sfarmă-piatră, dintr-un articol publicat pe 25 Iunie 1941, Vintilă Horia vorbeşte despre evreii care au asasinat ofiţeri români, la intrarea în Basarabia. Dar acest lucru este un fapt. În schimb, tonalitatea – da, Vintilă Horia a regretat-o mai apoi. Dar asta nu poate fi considerată o crimă de război. Dar domnul Alexandru Florian merge mai departe, în sensul că îi atribuie lui Vintilă Horia ceva ce nu îi aparţine. Dă un citat dintr-un articol din Gândirea, nr. 8/1937, în care Vintilă Horia ar spune că „ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală”. Or, nu Vintilă Horia a spus acest lucru, ci René Benjamin, într-o carte pe care a scris-o despre Mussolini. Vintilă Horia acţiona ca un cronicar literar, cita din autori, el îl citează pe René Benjamin şi citatul i se atribuie acum lui:  e o gafă monumentală.

Este absolut limpede că Institutul Wiesel este pus să distrugă, una cîte una, toate personalităţile-reper care nu corespund din punct de vedere al „corectitudinii politice”. Şi este cu atît mai grav cu cît o face pe banii românilor, prin legi ticăloase votate în Parlamentul României şi prin inventarea unor culpe, prin manipularea „dovezilor” şi prin răstălmăciri şi interpretări tendenţioase.  

Institutul Wiesel nu e o abstracţiune, este o instituţie în care lucrează oameni cu anumite interese, transparente pentru toată lumea, şi condusă de un fost politruc comunist, care s-a făcut remarcat prin atacarea sistematică a tot ce este mai valoros din punct de vedere intelectual şi spiritual în ceea ce numim „generaţia interbelică”. A început cu Valeriu Gafencu – Sfîntul Închisorilor – şi cu Părintele Iustin Pârvu şi continuă cu Mircea Vulcănescu, Nichifor Grainic, Radu Gyr şi, iată, Vintilă Horia. Lista este însă mult mai lungă şi, în stilul ăsta, este numai o chestiune de timp pînă cînd ni se va interzice orice referire elogioasă la orice nume de referinţă din cultura română.

Radu BĂLAȘA

 

(text preluat de pe Platforma Rost)

Mai puteți citi pe acest blog:

 

Vintilă Horia 100

SINAXAR ROMÂNESC (3)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

Anul acesta mi-am propus aici prezentarea pe scurt, lună de lună, a sfinților și sfintelor din calendarul ortodox care sînt de origine românească sau a căror viață s-a legat, într-un fel sau altul, de spațiul românesc (în calendarele noastre bisericești ei sînt trecuți, de regulă, cu litere boldite). Pentru informații mai bogate, recomand, între altele, volumul colectiv pe care l-am îngrijit și publicat anul trecut: Sfinții români în «Lumea Credinței». Așa cum observam și acolo, în încheierea „Prologului editorial”, avem astăzi destul de mulți sfinți români (ca să nu mai vorbim de numeroșii candidați la sfințenie, în frunte cu martirii temnițelor comuniste*) pentru o țară care pînă în secolul XX nu a avut sfinții ei în calendar. Rămîne să-i cinstim după cuviință și să le onorăm moștenirea duhovnicească, nu fără încredințarea că numai datorită lor ne mai rabdă Dumnezeu în aceste vremuri de uitucă nevrednicie. (R. C.)

25 ianuarie: 

SFÎNTUL IERARH BRETANION, 

EPISCOPUL TOMISULUI

Betranion sau Bretanion, capadochian de origine, a fost episcop al cetăţii Tomisului (Constanţa de azi) în a doua jumătate a secolului 4. Fiind neclintit păzitor al dreptei credinţei, l-a înfruntat cu mare curaj pe împăratul Valens, pe la anul 369, refuzînd să slujească laolaltă cu arienii (condamnaţi încă din anul 325 de către cei 318 Părinţi ai Sinodului de la Niceea), cum va proceda 10 ani mai tîrziu şi Sfîntul Vasile cel Mare (căruia episcopul tomitan îi era ucenic şi prieten de aproape). A încurajat viaţa ascetică (şi mai ales pe cea sihăstrească) şi se pare că a fost primul îndrumător important al tinerilor Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea (cuvioşii pomeniţi pînă astăzi de Biserică la 29 februarie). Pe vremea lui, moaştele Sfîntului Sava Gotul (martirizat în 372) au fost duse, la cererea Sfîntului Vasile cel Mare, din Dacia în Cezareea Capadochiei (patria de origine a mucenicului), însoţite de faimoasa „Scrisoare a Bisericii Goţiei [Daciei Traiane] către Biserica din Capadochia...”, atribuită chiar episcopului tomitan. S-a mutat la Domnul către anul 380, lăsînd în urmă o pildă desăvîrşită de vrednicie arhierească. (R. C.)

Mănăstirea dobrogeană închinată Sfinților Ierarhi Nicolae și Bretanion

 

* Nefiind canonizați oficial, aceștia nu sînt tratați aici. Pentru cei mai cunoscuți dintre ei, a se vedea însă volumul Sfinții închisorilor în „Lumea Credinței”. Din rezistența României creștine împotriva ateismuluui comunist, texte alese, prefață și note de Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Părintele Profesor Gheorghe I. Drăgulin, fost deținut politic, Editura Lumea Credinței, București, 2014.

Mai puteți citi pe acest blog:

10 ianuarie: Sfîntul Cuvios Antipa de la Calapodești

13 ianuarie: Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic

P. GHIȚIU: «FEMEILE VOASTRE, TÎRFELE NOASTRE»

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

Se va trezi Europa din hipnoza ideologică și va avea reacția vitală pe măsura agresiunii cu care se confruntă? Textul de mai jos face parte dintr-un expozeu mai amplu, publicat de prietenul Paul Ghițiu atît pe blogul său personal, cît și pe Platforma Rost (și care va continua în perioada următoare). Îi mulțumesc mult pentru îngăduința de a-l reproduce și aici (cu ortografia curentă a blogului meu). (R. C.)

«FEMEILE VOASTRE, 

TÎRFELE NOASTRE, 

VIERMILOR!»

Atentatele din Franţa anului 2015 au fost un semnal de forţă atît pentru indigeni, cît şi pentru colonizatori, un semnal de teroare pentru unii, de îmbărbătare şi de chemare la luptă pentru ceilalţi. Şi asta deoarece condiţiile s-au copt: musulmanii au atins un nivel critic în multe dintre statele Europei de Vest (de exemplu, cca 10 % în Franţa, Suedia, Germania, şi pe aproape în altele), de la care ştiu deja că, demografic, victoria şi viitorul sînt ale  lor. Şi mai ştiu ceva: că în favoarea lor lucrează un formidabil conglomerat financiaro-politico-media occidental împreună cu toate instituţiile şi ramificaţiile sale din societatea vestică, inclusiv o mare parte din societatea civilă. În plus, intrarea masivă de aşa-zişi refugiaţi din 2015 a dus la o creştere bruscă a acestui nivel, la introducerea în devălmăşia generală a unor fanatici, a unor luptători antrenaţi şi a unor mari cantităţi de armament şi explozibili. 

Europa este prefigurarea grădinii raiului musulman pe pămînt, iar femeile Vestului, fecioare sau nu, sînt numai bune pentru a le înlocui, deocamdată, pe cele de care eroii vor avea parte dincolo de această viaţă. Musulmanii ştiu acum că Europa va fi a lor peste 30 de ani. Ar putea aştepta, chiar mai puţin, pentru a prelua puterea politic, la început în alianţă cu politicieni indigeni. Dar de ce să aştepte atîta? Ce să facă pînă atunci? Presiunea este prea mare. Au fost răscoliţi, împinşi din spate, plătiţi, ajutaţi să ajungă în Europa. Şi vor continua să vină. Nu va fi de lucru decît pentru cîţiva, nu vor fi locuinţe, nu vor fi, în final, nici bani. Nu e mai simplu să pornească deja războiul de cucerire? 

Şi această stare, această siguranţă a cuceritorului s-a transmis şi celor din afară. Aţi văzut supărarea şi îndîrjirea migratorilor de la graniţe, sau din interiorul unor state de tranzit? Aţi văzut determinarea şi agresivitatea lor? Ale cui păreau acestea? Ale unor refugiaţi speriaţi şi umili, sau ale unor personaje care îşi cunosc bine drepturile? Printre care acela de a veni în Europa ca acasă, pentru că, în minţile lor, Europa reprezintă Dar al-Harb, ţinuturile războiului, care trebuie cucerite de la necredincioşi.

După ce ani buni au fost nu numai toleraţi ca traficanţi, agresori, incendiatori, neplătitori de taxe, ba şi răsfăţaţi cu subvenţii consistente de la stat, cu locuinţe cu chirie nesemnificativă sau deloc; după ce şi-au putut întinde în linişte şi cu ajutor de la buget reţeaua de organizaţii islamiste şi de moschei, în mare parte faţadă pentru activităţile islamiste dure; după ce autorităţile occidentale s-au făcut surde la plîngerile celor care au avut de suferit din cauza turbulenţilor islamişti, ba chiar şi-au inculpat  propriii cetăţeni pentru vina de islamofobie, adică pentru semnalarea adevărului; după ce Occidentul şi-a transformat femeile în prostituate, umplînd panourile de pe străzi, zidurile, ecranele televizoarelor, internetul cu „femeia trup” destinată să vîndă orice, inclusiv pe ea însăşi; după ce şi-a transformat bărbaţii în femei, după ce au dărîmat familia şi i-au transformat pe copii în obiecte-marfă pentru plăcerea dezaxaţilor, adică după ce au instaurat homosexualitatea şi pedofilia ca normalitate; după ce şi-au „castrat” psihic bărbaţii şi femeile; după ce i-au invitat şi continuă să-i invite pe aşa-zişii refugiaţi să le ocupe oraşele şi ţările – ei bine, după toate acestea, ce altceva era cel mai normal să se întîmple dacă nu ca aceştia să iasă în stradă şi să-şi pretindă ceea ce li s-a promis? 

Dacă încă nu credeţi  că în Europa de Vest s-a declanşat rebeliunea musulmană, deocamdată sub forma unor hărţuieli aproape zilnice, pentru cucerirea acesteia şi că sîntem în pragul unor războaie civile crîncene, care vor modifica fundamental continentul nostru, să urmărim puţin configurarea celor două linii ale frontului şi evenimentele din teren la acest început de an. Astăzi, atacatorii. 

Ca în orice război de cucerire – dar mai mult decît în oricare altul, fiind vorba, de această dată, de o cucerire din interior – atacatorul este mult mai organizat, mai decis, mai conştient de scopurile sale. Mai mult, este, după cum spuneam, sigur de victorie, ceea ce îi creează un avantaj psihologic extraordinar. Iată-i cum au evoluat în trecutul recent. 

2014 – Cam despre cîte alte evenimente extreme legate de musulmanii din Europa aţi auzit în 2014? Mai nici unul. Nu pentru că nu ar fost violuri (care au adus Suedia pe locul 2 în lume după Lesotho), trafic de arme, de droguri, de fiinţe umane, abuzuri asupra a zeci, poate sute de mii de minori, dar ele au putut fi ţinute de autorităţi şi de presa mainstream sub obroc. De exemplu, numai în localitatea Rotherham, din Marea Britanie, între 1997 și 2013, bande pakistanezo-afgane au violat și exploatat sexual peste 1400 de fetițe și adolescente. Cu știința autorităţilor locale, a poliției și a serviciilor sociale! 

2015 – Lucrurile se mai schimbă: avem la un capăt al anului (7 ianuarie) Charlie Hebdo, la celălalt, atentatele din 13 noiembrie. Interesantă încadrare a anului şi probabil nu întîmplătoare. În interior, alte cîteva evenimente de mai redus ecou emoţional. 

2016 – Începe în forţă cu o nouă declaraţie de război: agresarea femeilor în noaptea Anului Nou. Un atac la însuşi fundamentul existenţei oricărui neam, femeia, matricea neamului. Un anunţ că ele vor fi în curînd prada cuceritorului. „Femeile vor fi tîrfele noastre, iar bărbaţii vor muri, sau vor fi sclavi” (vezi bileţelele găsite asupra unora dintre ei). O provocare deosebit de dură şi de gravă, luînd în seamă caracterul special al agresiunii, din sfera intimă, a sexualităţii, a proliferării, dar şi a onoarei unui bărbat: dacă nu vor riposte, bărbaţii europeni vor fi catalogaţi ca laşi, ca viermi. Dacă vor riposta, încep conflictele deschise. Şi aici atacatorii sînt mult mai tineri, mai determinaţi şi fără nimic de pierdut.

Mai multă teroare pentru europeni, mai mult curaj pentru atacatori. O provocare deosebită, avînd în vedere şi participarea masivă a agresorilor. Pentru că nu au mai fost cîţiva terorişti, ca în Franţa; au fost mii, adică o mică armată. La început s-a aflat (cu greu) despre Köln, apoi despre alte oraşe ale Germaniei. Dar manifestări similare, de batjocorire a femeii europene şi, extrem de important, prin reflexie, de înjosire a bărbatului european (refugiaţii s-au manifestat ca nişte masculi alfa care sînt siguri că vor deveni noii şefi de turmă) au avut loc şi în alte state europene. 

Berliner Morgenpost, pe 6 ianuarie, dezvăluie că totuşi şi la Berlin au fost cazuri de atacuri sexuale în faţa Porţii Brandenburg, în Prezlauer Berg şi Kreuzberg.  Atacuri similare cu cele din Köln au fost în Hamburg, Stuttgart, Düsseldorf etc. 

Agresiunile nu s-au limitat la Germania. Suedia, Finlanda, Austria sau Elveţia au avut şi ele incidentele lor. De exemplu, Finlanda a înregistrat agresiuni sexuale fără precedent la Helsinki în timpul nopţii de Anul Nou. Şeful poliţiei din oraş, Ilkka Koskimaki, a declarat pentru The Telegraph că aveau informaţii despre pregătirea acestor agresiuni şi că au avut pe străzi forţe masive, care să-i controleze pe cei 1000 de refugiaţi din Iraq ce se adunaseră în tunelele din jurul staţiei de metrou centrale pe la ora 23. Tot el a spus că pînă la venirea celor 32.000 de solicitanţi de azil din 2015 atacurile sexuale pe străzi sau în  parcuri erau necunoscute în Finlanda. 

Zeci, sute și chiar mii de imigranţi adunaţi deodată în oraşe din mai multe ţări europene, veniţi, spune poliţia, şi din afara localităţilor respective, uneori de la distanţe consistente, iată ceva ce pare a depăşi, totuşi, varianta unor coincidenţe. Cade în ridicol şi argumentul că au ieşit pe stradă să vadă... cum se distrează occidentalii în acea noapte. 

În acest sens, Heiko Maas, ministrul federal al Justiţiei germane, a declarat pentru Bild am Sonntag: „Pentru ca astfel de hoarde de oameni să se întîlnească şi să comită aceste infracţiuni, trebuie ca totul să fi fost planificat. Nimeni nu-mi va putea spune că acest lucru nu a fost coordonat sau planificat”.

În ultimele zile ale anului trecut: autorităţile din Bruxelles au anulat focurile de artificii pentru noaptea Anului Nou; au fost arestaţi şase suspecţi de pregătirea unor atentate pentru acceaşi noapte; alţii doi fuseseră arestaţi la începutul ultimei săptămîni a anului pentru că plănuiau atacarea unor ţinte „emblematice” ale capitalei Belgiei. 

Tot din motive de protecţie împotriva unor atacuri teroriste, autorităţile ruseşti au închis Piaţa Roşie pentru noaptea Anului Nou. 

În Bosnia, procurorul Dubravko Campara a anunţat arestarea a 11 membri ai mişcării islamiste, printre care şi predicatori radicali, care pregăteau un atac terorist la Sarajevo cu ocazia sărbătorilor de sfarsit de an, în care să ucidă „circa o sută de persoane”, a relatat deunăzi televiziunea publică din Bosnia şi Herţegovina. Militari francezi au fost vizaţi de un atac cu maşina (de către un radicalizat singuratic). Gările din München au fost ţintite de ISIS pentru atentate. Rafale de armă automată au ucis 2 oameni şi au rănit alţi 7 într-un bar din Tel Aviv. „Un bărbat a fost ucis joi 8 ianuarie de poliţişti în faţa unui comisariat din cartierul sensibil Goutte d'Or din Paris, în timp ce încerca să pătrundă în clădire”, anunţă AFP. 

Acesta „era înarmat cu un cuţit şi un dispozitiv ce putea fi o vestă explozivă” şi striga Allah Akbar, în timp ce încerca să agreseze un poliţist, potrivit unui comunicat al Ministerului de Interne. Interesant este că sirianul respectiv, Walid Salihi, fusese arestat în 2014 la Köln pentru agresiune sexuală, iar un prieten al acestuia a fost arestat, tot la Köln, ca participant la agresiunea din noaptea Anului Nou. 

Anul trecut, în pregătirea acestei analize scriam: „În 13 noiembrie 2015 au fost cinci puncte de atac, 8 atacatori, 130 de victime, cîteva sute de răniţi. Pierderile economice pentru Paris de circa 500 milioane euro”.  

Datele oficiale vorbesc de cca 6000 de islamişti europeni care au luptat sau luptă în ISIS. Cei mai mulţi, se pare, au revenit acasă. Aceleaşi date oficiale nu ne spun nimic despre numărul de islamişti radicali care au pătruns anul acesta purtaţi de valul de imigranţi şi care continuă să pătrundă. 

Să presupunem că ar fi încă 5-6000. (La peste un milion de intraţi, estimarea nu poate fi exagerată decît în jos. Adică prea puţini.) Ca să nu-i mai punem la socoteală pe cei pregătiţi să se radicalizeze. Sau pe cei care, nemulţumiţi de diferenţa dintre aşteptări şi realitate, disperaţi sau pur şi simplu supăraţi, vor decide că e cazul ca musulmanii să cucerească Vestul. 

Dincolo de cazurile particulare, avem, aşadar, pentru început, cel puţin 12-15.000 de terorişti gata de orice. Evident, nu vor ataca toţi deodată. Nu încă, trebuie să fie mult mai mulţi, să-i ia - sau să-i oblige să intre - şi pe alţii în trena lor. Dar dacă o vor face 400 în 100 de ţinte? Sau 1000 în mai multe locuri? Cu mii, poate zeci de mii de morţi şi sute de mii de răniţi? Cu pierderi economice incalculabile? Ce se va întîmpla atunci? Ce va fi în 2016? Ce vor face europenii? Începutul anului mi-a arătat că situaţia s-ar putea să fie mai gravă decît anticipam cu doar cîteva săptămîni în urmă... 

Paul GHIȚIU

Mai puteți citi pe acest blog:

Despre invazia islamică 

DAN PURIC... LA GAZETA DE PERETE!

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

CAZUL DAN PURIC:  

ÎNAPOI LA EPOCA DEJ-PAUKER?

Cele cîteva interviuri televizate ale lui Dan Puric dinspre sfîrșitul anului trecut, incomode ideologic pentru adversarii de serviciu ai Bisericii și ai Neamului, au declanșat o adevărată campanie împotriva sa, în presa tipărită (mai ales Adevărul – fosta Scînteie peceristă) sau pe internet (cînd sub semnătură, cînd sub anonimat). În discuție nu sînt luate punctual ideile sau formulările sale, ci încercarea predilectă este aceea de a i se găsi pete biografice sau cîrdășii impure, răstălmăcindu-i-se deopotrivă trecutul și prezentul, cu intenția vădită de a-l compromite în ochii publicului larg, pe de o parte, și de a bagateliza principiile pe care le susține, pe de altă parte. Principalele mijloace folosite sînt injuria și calomnia, ca în campaniile de stigmatizare a „dușmanului de clasă” din sinistra epocă a stalinismului.
Desigur, cu ideile lui Dan Puric – ca și cu ale oricui altcuiva – poți fi în acord sau în dezacord, democrația implicînd dreptul fiecăruia la gîndirea liberă și la libera exprimare. Dar în cazul de față nu atît aspectul ideologic prevalează, cît cel moral. Că pe Dan Puric îl atacă trepădușii „politicii corecte” nu este ceva nou, nici ceva de mirare. Ceea ce mi se pare de mirare – și mult mai îngrijorător din perspectiva conștiinței noastre publice – sînt atacurile indigne care nu vin dinspre ziariști năimiți sau dinspre adversari ideologici de stînga, ci dinspre pretinși oameni de dreapta (cu care a fost în relații și cărora le-a făcut numai bine) sau dinspre colegi de breaslă (cu care a colaborat de-a lungul vremii și care au avut nu o dată beneficii de pe urma inițiativelor și popularității sale). 

Las la o parte cazul mai vechi al unui venerabil deținut politic cu trecut legionar (e mai demn să nu-i dau numele), care l-a atacat violent într-o scrisoare deschisă, fără nici o dovadă concretă și fără nici un argument rezonabil, și o să mă refer doar la mojicia mai recentă la care a fost supus chiar de mai tinerii colegi de breaslă de la Teatrul Național din București (probabil cu asentimentul tacit al conducerii instituției, care nu se poate să fie străină de ceea ce se petrece la vedere în propria ogradă).

„La comandă” sau doar din gelozie și antipatie profesională, cineva se preocupă constant de la o vreme să expună în Avizierul teatrului extrase din atacurile de presă la adresa maestrului, ca un fel de deconspirare și stigmatizare oficializată, cum se proceda pe vremuri în gazetele de perete din instituțiile comuniste, la indicațiile politrucilor de partid! Este incredibil că în plin secol XXI, la 26 de ani de la prăbușirea regimului de dictatură „proletară”, într-o instituție de cultură cu marcă națională se poate petrece așa ceva, fără ca nimeni din conducere și din corpul de actori să ia o atitudine fermă și să stopeze acest amestec imund de stupiditate și abjecție! Nu mai pun problema grosimii de obraz a celor care întrețin fără scrupule Avizierul, ci mă întreb doar cît de insensibil și de necolegial poate să fie directorul – cîndva afectat „țărănist creștin-democrat”, căruia îi place să treacă drept un anticomunist convins și o conștiință artistică, civică și morală – cînd tolerează asemenea proceduri infame și cumulul aferent de „ură colegială” prin care tinde să se definească personalul artistic și birocratic al primei scene a teatrului românesc?! 

Pînă la urmă problema nu mai este doar a actorului, regizorului și profesorului Dan Puric, care înfruntă donquijotește vremurile, mărturisind valorile Crucii și tradiția legitimantă în care ne-am născut, cu mijloacele care-i stau la îndemînă, ci este problema noastră ca societate democratică europeană și comunitate creștină ortodoxă, în fața oamenilor, dar mai ales în fața lui Dumnezeu.

Holul Teatrului Național cred că a ajuns să fie ultima mărturie/relicvă a odioasei gazete de perete de pe vremea de teroare și batjocură a dictaturii comuniste. De aici și pînă la înfierarea publică și condamnarea pentru delictul de opinie nu mai este decît un pas.

Pavel CHIRILĂ

REPERE CONSERVATOARE: CLAUDE POLIN

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

Claude Polin

AGONIA NAȚIUNILOR 

ÎN OCCIDENT*

 

Istoria Europei de la căderea Imperiului Roman poate fi privită ca o coagulare lentă, condusă parcă de o mînă ascunsă, dar şi de patimile omeneşti, a acestor forme specifice de colectivităţi omeneşti numite naţiuni. După cîteva încercări eşuate de a reconstitui Imperiul Roman, Europa a ieşit din Evul Mediu ca un mozaic de naţiuni – cele mai multe dintre ele regate şi cîteva republici – a căror problemă mereu reînnoită a fost crearea unui echilibru permanent de un fel sau altul. Nu doar că aceste formaţiuni sociale erau socotite a fi legitime, ci erau în acelaşi timp obiecte tradiţionale ale respectului – dacă nu iubirii – propriilor cetăţeni, o atitudine mentală care a supravieţuit în mai mică sau mai mare măsură pînă după Al Doilea Război Mondial, în ciuda chemărilor tot mai puternice la internaţionalism venite atît din partea capitalismului, cît şi a socialismului. Dar războiul a declanşat o ostilitate crescîndă faţă de naţionalismele europene, alimentată discret de eurocraţi discreţi şi vicleni ca Jean Monnet şi sprijinită de convingerea difuză că naţiunile purtau vina pentru cele mai întunecate rele care apăsaseră de veacuri peste Europa, ca şi cum naţional-socialismul ar fi fost esenţa ideii de naţiune. La şaptezeci de ani după război este din ce în ce mai evident că patriotismul e un sentiment pe care-l poţi afişa pe stadioanele de fotbal, dar altfel trebuie ridiculizat sau dispreţuit. Dacă nu apare o schimbare miraculoasă de direcţie, am putea fi martorii încheierii unei epoci în Occident, epoca naţiunilor. Situaţia ridică două probleme, din punctul meu de vedere. În primul rînd, de unde vine devalorizarea naţiunilor? Şi în al doilea rînd, care sînt forţele responsabile pentru dispariţia atracţiei exercitate de naţiuni asupra propriilor cetăţeni? 

Pentru a putea da un răspuns, trebuie mai întîi să analizăm natura a ceea ce se numeşte naţiune şi care nu are nimic de-a face cu simplul fapt că cineva are un anumit paşaport. 

O naţiune nu este doar un grup anume care trăieşte laolaltă prin forţa împrejurărilor sau din întîmplare. O naţiune este o societate compusă din membri care îşi iubesc apartenenţa şi se simt fraţi, deşi nu sînt. Izvoarele acestei legături neobişnuite sînt numeroase, dar cîteva ies în evidenţă în mod tradiţional, cum ar fi faptul că sînt născuţi în acelaşi loc (naţiune vine din latinescul nascor, „sînt născut”); sau că vorbesc aceeaşi limbă şi au o anumită fidelitate faţă de aceiaşi „întemeietori”; sau pur şi simplu, dar poate esenţial, trecerea timpului, crearea unor tradiţii, obiceiuri, credinţe comune – o identitate naţională. Orice ar mai cuprinde, ceea ce stă în primul rînd la baza unei naţiuni este sentimentul membrilor săi că sînt legaţi între ei într-un mod care nu le poate fi răpit. 

De ce sînt atît de respectate asemenea entităţi? Cum se face că a muri pentru ţară era – şi aşa a fost din vremea grecilor şi a romanilor – o soartă grea, dar de cinste? 

Omul este din fire un animal social, o afirmaţie binecunoscută şi adevărată. Doar că în spatele ei se ascunde mai mult decît la prima vedere şi categoric mai mult decît nevoia schimbului de bunuri şi servicii. Adevăratul caracter social implică o prietenie difuză, ceva cu totul diferit de nevoia de ajutorul cuiva. Faptul că oamenii sînt animale sociale înseamnă în primul rînd că fiecare dintre ei trebuie să înţeleagă că împărtăşeşte cu ceilalţi participarea la o lume în care trăieşte, dar pe care nu a făcut-o el. Şi în al doilea rînd, fie că înţelege sau nu acest lucru, fiecare om are nevoie ca rolul său să aibă un rost sau cel puţin să nu fie lipsit de sens, ca să nu fie el însuşi o muscă inutilă pe un perete. 

Aici intervin naţiunile. 

Omul este din fire parte însemnată a unei familii, însă familia, deşi esenţială, este o comunitate foarte mică. Pe de altă parte, orice om este prin fire parte a omenirii, însă omenirea este atît de mare în comparaţie cu individul izolat, sau chiar cu familia, încît sînt condamnaţi să dispară în ea ca entităţi atît de mici încît devin indistincte, ca o picătură de apă într-un ocean. Pentru a-şi realiza propria natură – aceea de a fi un animal care participă cu un sens la ceva – orice om are nevoie de un corp intermediar, o medie fericită între ceva foarte mic şi ceva foarte mare; aceasta este naţiunea. Asta implică şi o dimensiune naturală a naţiunilor, sub care nu există decît familii extinse (triburi) şi dincolo de care sînt conglomerate artificiale şi deci lipsite de sens (imperii). Naţiunile sînt pentru indivizii care le compun ce este corpul pentru celulele sale componente; nici celula, nici omul nu pot exista fără un întreg proporţional. De aceea, în vremurile vechi, cetăţeanul considera că într-un fel nu-şi datora viaţa doar mamei, ci şi cetăţii, ostracizarea era echivalentă cu pedeapsa cu moartea şi tot de aceea Socrate a preferat să moară decît să se arate nerecunoscător faţă de legile Athenei. 

Toate acestea trebuiau spuse, după părerea mea, pentru a înţelege cu adevărat războiul dus împotriva naţiunilor, cel puţin în Europa, unde omul de rînd îşi maimuţăreşte propriile elite confundînd naţiunea cu nazismul. 

Vechile naţiuni ale Europei au avut întotdeauna duşmani, iar astăzi poate mai mult decît oricînd, de vreme ce ostilitatea la adresa lor se hrăneşte din invidie şi resentiment. Dar ar trebui să vedem la fel de limpede că au reuşit, pînă de curînd, să oprească toate atacurile din trecut şi să le supravieţuiască cu succes. Deci ce e nou în Occident? 

Evident, există lobby-uri, în special ale industriaşilor şi ale creditorilor instituţionali, al căror interes direct este să-i convingă pe occidentali că le-ar fi mai bine să înlăture toate barierele naţionale şi să se transforme într-o imensă piaţă liberă, care ar fi spre binele întregii omeniri. Pînă nu demult chiar şi stînga, despre care se presupune că sprijină internaţionalismul, încerca să-i protejeze pe lucrătorii naţionali; acum este evident că susţine imigraţia fără limite, poate ca pe un substitut binevenit al unui proletariat european alb în scădere. Dar a limita schimbarea la asemenea calcule meschine ar însemna a-i subestima profunzimea: cred că ne confruntăm cu o transformare spirituală ale cărei cauze sînt de natură metafizică. 

Într-adevăr, ceea ce îmi apare a fi principala trăsătură a spiritului vremurilor este reticenţa occidentalului de rînd de a recunoaşte că există lucruri pe care nu trebuie să le facă sub nici o formă şi, în acelaşi timp, repulsia faţă de orice restricţii ce ar putea fi socotite naturale, dincolo de propriul lui consimţămînt. (Acest lucru poate fi văzut din abrogarea progresivă a tuturor legilor şi obiceiurilor legate de căsătorie, avort, proprietate privată etc.) Cetăţeanul obişnuit se preface doar că l-ar putea interesa propriile datorii; ceea ce-l preocupă cu adevărat sînt drepturile lui, despre care crede că sînt „drepturile omului”. Dar atîta timp cît „omul” rămîne o abstracţie nedeterminată, a pretinde să beneficiezi de drepturile omului echivalează cu a pretinde dreptul la o libertate fără nici o limită, absolută. Acesta este, după părerea mea, rezumatul psihicului contemporan. Ne aminteşte de deviza îngerului căzut, non serviam, care poate fi tradusă prin „este interzis să interzici”. 

Ce legătură au toate acestea cu răcirea generală a iubirii de ţară sau cu lipsa de sensibilitate din ce în ce mai mare faţă de orice spirit naţional? Foarte mare, pentru că dorinţa de libertate fără limite este sinonimă cu reticenţa de a accepta că, dincolo de legăturile pe care oamenii şi le asumă voit, mai sînt unele care îi leagă indiferent dacă vor sau nu, pentru că sînt cumva înrădăcinate în firea lor, cum ar fi cele născute din vieţuirea pe acelaşi teritoriu, în aceeaşi limbă, cu aceeaşi istorie şi aceleaşi credinţe. Să fii un om liber în vremurile noastre a început să însemne din ce în ce mai mult să fii o nouă rasă de cosmopolit, un om care poate să se nască şi să crească oriunde, o creatură rătăcitoare care se opreşte doar pentru că aşa îi convine sau pentru că nu are mijloacele şi energia să meargă în altă parte. A fi liber înseamnă a respecta legile doar dacă slujesc intereselor tale, a fi reticent faţă de legăturile cu alţii, inclusiv cu propria familie, şi a-i ridiculiza sau chiar a-i urî pe cei care s-au aşezat şi socotesc că aceasta e condiţia lor firească. Un om liber este cel care nu acceptă sau nu înţelege că Dumnezeu a instituit naţiunile ca un mod de a-i reaminti fiecărui om propriile limite, împiedicîndu-l astfel să cedeze prea uşor ispitei de a se socoti propriul său creator. 

De ce e plin de asemenea oameni astăzi? Nu este greu de răspuns: societăţile noastre sînt încîntate că sînt democratice, devotate activităţilor economice şi categoric atee. Aceasta le transformă în mediul perfect pentru un nou tip de om, unul care priveşte natura ca pe un jug şi apartenenţa la o naţiune ca pe semnul pus pe un sclav. 

Democraţia transmite ideea că singurul stăpîn legitim al oricărui individ este individul însuşi şi încurajează sentimentul conform căruia suveranitatea poporului este suveranitatea cetăţeanului. De ce cetăţeanul individual ar trebui să aibă încredere în masă mai degrabă decît într-un om, dacă nu pentru că este parte a unei mase, ai cărei membri au toţi un cuvînt de spus, ceea ce înseamnă că el însuşi are un cuvînt de spus? De la moderatul Locke la nebunul Rousseau, nu există altă putere legitimă decît cea bazată pe consimţămîntul tuturor cetăţenilor, deci pe al individului, şi care de aceea este, într-un fel, puterea fiecărui individ. Democraţia nu se hrăneşte din respectul pentru ceilalţi, ci din dorinţa de a părea măcar propriul stăpîn, din înclinaţia permanentă de a face doar ce vrei. Însă atunci patriotismul şi democraţia trebuie să fie noţiuni contradictorii: pentru un cetăţean modern, propria naţiune este doar entitatea necesară pentru a-i îndeplini dorinţele şi a-i garanta drepturile (ca accesul gratuit la îngrijiri medicale) şi însăşi ideea că ar constitui o entitate în faţa căreia s-ar putea înclina, sau pentru care ar putea chiar să moară, este absurdă. Cum ar putea datora ceva unui lucru al cărui rost este să fie o facilitate? De ce susţinea Rousseau că oamenii trebuie transformaţi radical pentru a deveni buni cetăţeni – „denaturaţi”, cum spune el – dacă nu pentru că a înţeles că cetăţenii nu pot fi loiali unei cetăţi pur contractuale (democratice)? 

Apoi, principala preocupare a societăţilor noastre este economia. Se ştie de la Platon sau Aristotel încoace că în afaceri nu există prieteni, doar concurenţi sau poate parteneri, atîta timp cît situaţia le permite tuturor părţilor să obţină avantaje egale. În piaţă nu e loc pentru elementul social veritabil: un comerciant care nu încearcă să profite de cei cu care face comerţ e un comerciant slab, iar afacerile avantajoase pentru ambele părţi rezultă doar dintr-un echilibru al forţelor. Economia nu este o fundaţie caritabilă, ci un alt fel de război. Din momentul în care economia nu înseamnă administrarea chibzuită a propriei gospodării, ci obsesia de a face bani şi mai mulţi bani, fie că vorbim despre sume mici sau mari, devine inevitabil ca interesul privat să-l copleşească pe cel public sau măcar ca interesul public să fie măsurat după criteriul profitului particular. (Oare domnul Cheney a purtat de la distanţă războiul împotriva lui Saddam Hussein pentru că acesta era o ameninţare la adresa Statelor Unite sau pentru că prevedea nişte investiţii promiţătoare?) Pentru actorul economic, vechea maximă ubi patria ibi bene devine ubi bene ibi patria. Comerţul urăşte graniţele naţionale. 

În sfîrşit, dar nu mai puţin important, naţiunile occidentale se transformă în mod evident în societăţi fără Dumnezeu; slăvesc nu supremaţia lui Dumnezeu, ci pe a omului şi susţin că credinţele religioase sînt în esenţă împotriva păcii. Dar este nevoie doar de bun-simţ pentru a înţelege că ateismul merge mînă în mînă cu individualismul fără limite. Vremurile moderne sînt ostile religiei; nu este o întîmplare că acum s-a născut şi libertatea individuală radicală. Epicur învăţa acum multă vreme că singura societate care poate exista între oameni este cea din micile cercuri de prieteni; nu e o întîmplare nici că tot el învăţa că nu există zei. În măsura în care naţiunea este un corp coagulat, ai cărei membri sînt cetăţenii individuali, ea are nevoie de un fel de ciment care să acopere prăpastia pe care libertatea fiecăruia o creează în mod inevitabil între ei, cu atît mai mult cu cît această libertate devine absolută. Crearea unei asemenea punţi presupune ca toţi cetăţenii să fie parte a ceva care să nu fie făcut doar din materialul fragil al interesului reciproc, ci să îi transceandă pe toţi, rămînînd în acelaşi timp în sufletele lor, să-i lege fără să-i oprime. Şi de vreme ce chiar aceasta este definiţia unei credinţe religioase, trebuie să tragem concluzia că nu există nici o naţiune care să nu fie menţinută de o credinţă religioasă. Naţiunile sînt vase pămînteşti cu ancora în ceruri. 

Sigur, asta nu înseamnă că ar trebui să existe religii naţionale ca la cetăţile Greciei, fiecare cu propriul său zeu protector. O asemenea religie era pur şi simplu idolatrizarea cetăţii şi o cauză de disensiuni între naţiuni şi indivizi. Nu înseamnă nici că oamenii au nevoie de o religie care să propovăduiască iubirea nedeterminată a omenirii; iubirea unor simpli muritori nu poate cuprinde decît familia, prietenii şi concetăţenii, un număr mic de oameni. Dar Europa credea într-o religie care (deşi patimile i-au făcut adesea pe oameni să ignore acest lucru) propovăduia o dragoste de aproapele care nu implica ura faţă de străini. Creştinismul clasic ortodox i-a învăţat mereu pe oameni să-şi iubească ţara, dar şi pe toţi oamenii, indiferent de naţionalitate. Dar asta însemna că, la fel ca în cazul indivizilor, naţiunile – deşi sînt entităţi distincte – simţeau că fac parte din aceeaşi lume; nu una politică, de vreme ce fiecare îşi păstra o anumită independenţă, ci una spirituală, a cărei unitate se manifesta pe atunci prin supunerea lor comună faţă de o unică autoritate spirituală. 

Astăzi avem ceva numit în mod paradoxal Organizaţia Naţiunilor Unite, al cărei scop mai mult sau mai puţin explicit este să unească omenirea într-o societate mondială clădită pe ruina tuturor naţiunilor. E turnul nostru Babel.

În românește de 

Paul S. Grigoriu

* Articol apărut pe 8 ianuarie 2016 în Chronicles, „revistă de cultură americană”, una dintre publicaţiile conservatoare importante din Statele Unite. Autorul este profesor emerit de Filosofie Politică şi Socială la Universitatea Paris IV – Sorbona. Textul românesc (adaptat aici ortografiei curente a blogului) a fost publicat inițial pe Platforma Rost.

Mai puteți citi pe acest blog:

Crezul meu naţional (Răzvan Codrescu)

Crezul meu naţional - text prescurtat (Răzvan Codrescu)

"Luptători împotriva lui Dumnezeu"? (Răzvan Codrescu)