DOMNIŞOARA HALEP

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe...

Simona Halep şi Serena Williams

A trecut mult timp de cînd sportul-spectacol nu mai este un lucru bun. Au fost vremuri cînd sportul-spectacol putea desfăta fără să distragă de la esenţial şi au fost vremuri cînd sportul-spectacol era pus la cale în mod special pentru a distrage. Pe vremea Colosseum-ului, de pildă, intrarea la spectacole era gratuită. Nu era o intrare liberă, pentru că intrau numai cei care deţineau un permis special pentru a pătrunde acolo, dar cetăţenii care aveau permis îl dobîndeau gratuit. Şi pentru cine nu ştie, acolo se stătea ziua întreagă, existau closete cu apă curentă, o armată de marinari care asigura întinderea şi retragerea enormei copertine împotriva ploii şi a soarelui, iar spectacolele erau mult mai diversificate şi mai... reale decît astăzi. Au fost vremuri cînd galeriile aveau concepţii şi energii vrednice de răsturnarea unui împărat, aşa cum au fost verzii şi albaştrii în timpul lui Iustinian şi al Teodorei. Se ştiu lucrurile astea şi nu despre ele vreau să scriu.

E clar că sportul-spectacol nu poate fi nici astăzi altcumva decît este lumea în care există. Şi e iarăşi limpede că la noi e mai rău decît pe aiurea. Sportul ar trebui să fie mai cu seamă practicat, iar nu privit, şi ar trebui să fie, mai presus de exerciţiu fizic şi competiţie, exerciţiu moral, adică de fair-play. Iar la noi e perfect pe dos. Nici aiurea nu e cu totul altfel, atîta doar că mai la vest de noi se practică mult mai mult sport, de la copii şi pînă la bătrîni. Şi asta se ştie. Şi nici despre asta nu vreau să scriu, pentru că e inutil.

E numai o introducere pentru a semnala ceva extraordinar. Căci în lumea noastră păstoasă şi de-a mirare s-a întîmplat zilele astea ceva uluitor de frumos şi de bun.

Jucătoarea de tenis Simona Halep a făcut cu eleganţă şi cu naturaleţe un gest de fair-play care ar trebui să fie obişnuit şi inerent concepţiei sportive, dar care nu este deloc aşa. În turneul de la Singapore, în semifinală, a avut de ales între a se lăsa învinsă cu 3-0, pentru a avea în faţă o finalistă slabă, şi a învinge (ori chiar a pierde cu 2-1), pentru a o avea în faţă pe cea mai puternică jucătoare din lume, deţinătoarea unui punctaj la o diferenţă enormă de următoarea din clasamentul mondial. Jocul punctelor oferea, diabolic, alegerea între aceste variante. Simona Halep a ales calea onoarei. Apoi s-a întîlnit în finală cu numărul 1 mondial şi a pierdut finala.

Splendid este că pentru domnişoara Halep nu a fost deloc o alegere grea: "Am încercat să o înving şi pe Ana Ivanovici [semifinalista - n. n.]. Am luat decizia care mă linişteşte pe mine, chiar dacă nu a fost prea bine că am ajuns în finală cu Serena [Serena Williams, numărul 1 mondial - n. n.]", a declarat, după finală, domnişoara Halep. Respect atît de mult modul ei de existenţă încît îmi vine să îi zic doamna Halep, dar e atît de delicată încît mă determină să recuperez un apelativ care, nu ştiu de ce, şi-a pierdut în română uzanţa.

Şi nu e doar atît. Îndată după ce a pierdut finala, domnişoara Halep s-a lăsat fotografiată pe teren alături de adversara învingătoare. Domnişoara Halep zîmbea atît de frumos încît ar fi trebuit ca toată lumea să priceapă că amîndouă sînt învingătoare. Şi că victoria domnişoarei Halep este mai preţioasă şi mult mai rară decît cea a domnişoarei Williams. Iar asta cu atît mai mult cu cît gestica acesteia din urma fusese de o agresivitate directă şi necenzurată pe tot parcursului jocului.

Am urmărit meciul într-o transmisie englezească. Asta pentru că mă indispun teribil comentariile stupide şi nădăjduiam ca englezii să fi păstrat mai mult decît alţii din gustul pentru eleganţă şi pentru cuvîntul ăsta pe care l-am preluat, în vocabular, toţi europenii: fair-play. Fusesem deja exasperat de comentariile româneşti scrise, care, înainte de semifinală, prevăzuseră că domnişoara Halep o va pierde în mod deliberat, ca să evite întîlnirea cu domnişoara Williams. Englezoaicele comentatoare erau tobă de tenis. Însă am fost şocat să o aud pe una dintre ele, atunci cînd deznodămîntul era evident, că se întreabă, cu un subînţeles derizoriu: Oare Halep nu regretă acum alegerea de a nu se fi lăsat învinsă de Ana Ivanovic?

Mă întreb şi eu dacă acea comentatoare nu-şi regretă vorbele după ce a văzut chipul domnişoarei Halep în urma meciului. Pentru că dacă nu a văzut acest chip, sau dacă, văzîndu-l, nu a fost cuprinsă de regrete, atunci înseamnă că suferă de o desăvîrşită cecitate.

Sigur că a existat un număr de ziarişti români şi străini care au notat fair-play-ul domnişoarei Halep. Dar în România chestia asta totuşi nu a reverberat şi ziariştii nu au părut confiscaţi de contemplarea laturii morale şi moralizatoare a întîmplării. Aproape că sînt mai interesante la presa română, din unghiul acesta, preluările din presa străină, unde domnişoara Halep a fost remarcată pentru onorabilitate. În fine, nu am citit toată presa noastră... Dar, din ce am citit, am remarcat că cineva se găsea să o înveţe - totuşi destul de reţinut ca ton - că este competiţia aceea care trebuie cîştigată, iar nu fiecare meci. Înţelegîndu-se prin asta, parşiv, că la mijloc e neînţelegerea tacticii de către domnişoara Halep.

Eu am o ocupaţie profesională care nu îmi permite, din păcate, să fac comentarii politice în mod public. Aşa că nu voi compara excelenţa domnişoarei Halep cu nimic din ceea ce se petrece recent la noi şi aiurea. Dar trebuie să observ că resursele de forţă ale domnişoarei Halep nu sînt din lumea aceasta. Dînsa e altfel. E la ea o subţirime care vine din calităţile armânamei şi, în mod cert, din asemănarea chipului lui Hristos. Pentru că din anumite gesturi discrete şi dintr-o bunăcuviintă pe care i le remarcasem încă de la începutul anului, am înţeles că domnişoara Halep este un om credincios.

Nu este de analizat prea mult aici. Aş putea zice că asta e altă învăţătură pe care o pilduieşte, fără vorbe, însăşi domnişoara Halep. E de văzut doar că, dacă sportul-spectacol şi sportul-activitate ar fi practicate în felul în care ni s-a dovedit că e posibil, ele ar aduce cîştigul cel bun.

Am citit în urma meciului că, fiind clar că altminteri ar fi avut enorme şanse să cîştige turneul, gestul ei onorabil a costat-o pe domnişoara Halep pierderea a 1.000.000 $. Nu ştiu, nu am verificat, nu am socotit, deşi e uşor de făcut asta. E însă irelevant. Pentru că acest mod de existenţă nu este evaluabil în bani. Pentru că această existenţă este o existenţă spirituală.

Lucian D. POPESCU

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CXXXVII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

2007

SPERIETOAREA ŞI MODELUL

(Marginalii la Ernst Nolte,

Războiul civil european: 1917-1945.

Naţional-socialism şi bolşevism,

Ed. Runa/Grupul Corint, Bucureşti, 2005)

I. Potrivit accepţiunii curente, războiul civil este un conflict armat purtat între facţiuni sau segmente ale populaţiei din cadrul aceleiaşi entităţi politice (regiune, ţară, imperiu). Unii autori, deşi consideră războiul civil ca un conflict de o violenţă susţinută şi de durată, nu consideră definitorie manifestarea acestei violenţe prin acţiuni militare. Titlul monumentalei lucrări a istoricului german Ernst Nolte, preluînd într-o manieră mai largă canoanele definiţiilor de dicţionar, propune, pentru istoria recentă a vechiului continent, paradigma războiului civil.

De ce război civil? Şi de ce război civil european? De ce război civil european între 1917-1945? Cu toate că, pentru perioada analizată, autorul arată că nu se poate vorbi de război civil ca de o situaţie care ar caracteriza uniform vechiul continent în totalitatea lui, ea lipsind, bunăoară, în ţări precum Franţa şi Anglia, el justifică titlul acesteia prin cîteva argumente ce pot fi schematizate astfel: 1) Chemarea la revoltă armată împotriva sistemului capitalist de către un partid internaţionalist, cel bolşevic, care luase puterea în Rusia în 1917. "Dacă o grupare puternică incită la război civil, atunci se creează, în mod necesar, o situaţie de război civil, chiar dacă lupte sîngeroase nu au loc imediat sau permanent" (p. 15). 2) Faptul că, din 1922, o dată cu intrarea în scenă a partidului fascist, în Italia, şi, unsprezece ani mai tîrziu, a celui naţional-socialist în Germania, au existat încă două partide cu fundamentare ideologică, orientate spre războiul civil, care anexaseră societatea şi statul scopurilor lor, dispuneau de simpatizanţi şi adepţi în multe ţări. 3) Preluarea puterii în toate cele trei cazuri, de către grupări care impuseseră societăţii unipartitismul, se făcuse "după modelul războiului civil" (pp.15-17).

În această perspectivă, seria de războaie civile propriu-zise: războiul civil rus (1918-1920), tulburările sociale (greve, revolte, revoluţii) cu care acesta a contaminat, la sfîrşitul Primul Război Mondial, ţări ca Germania (Republica Sovietelor din Bavaria 1919, războiul civil din 1923), Ungaria, Bulgaria, Estonia, chiar şi România, războiul civil spaniol (1936-1939), războiul civil grec început în 1944, războiul civil din Italia, 1943-1944, nu ar fi fost decît accesele acute ale unei stări de suspiciune şi adversitate latentă inoculate de ideologia exclusivistă a noilor formaţiuni politice, ca şi cum prin diseminare propagandistică acestea şi-ar fi creat mediul favorabil invadării corpului social. "Dacă duşmănia reciprocă a acestor două partide-state, care s-au considerat în orice caz partide ale războiului civil, a fost ceva serios şi nu doar o relicvă din perioada de început, pe jumătate uitată, a muncii de construcţie paşnică, atunci ea trebuia să se transforme, la un moment dat, într-un război interstatal, care să poarte concomitent trăsăturile esenţiale ale unui război civil internaţional" (p.18).

II. Ernst Nolte vede motorul acestei serii cu totul speciale de războaie civile, nu atît în "psihologia intereselor", cît în "emoţiile fundamentale" caracteristice grupurilor mari de oameni: "... revoltă, mînie, tristeţe, ură, dispreţ, teamă, dar şi entuziasm, speranţă, credinţa într-o misiune măreaţă" (p. 29). "De astfel de emoţii fundamentale au fost puse în mişcare în 1917 masele de soldaţi ruşi, care se temeau că vor fi nevoiţi să-şi jertfească fără rost vieţile într-un război deja pierdut; astfel de emoţii fundamentale i-au motivat însă în Italia şi Germania şi pe ofiţeri, voluntari şi burghezi, care ştiau foarte bine cum se procedase în Rusia cu cei asemenea lor. Tot de emoţii fundamentale au fost animate mai tîrziu nucleele active ale partidelor comuniste şi fasciste, deşi în rîndurile lor intrase o masă enormă de oportunişti, indivizi mînaţi de interese şi chiar de infractori de drept comun" (p. 30). Astfel încît, autorul abordează evenimentele generate de cele două mişcări extremiste ale secolului XX ca "o istorie a sentimentelor fundamentale şi a evoluţiei lor ideologice" (ibid.). Prin urmare, cauzele determinante ale acestei serii de războaie civile nu ar diferi structural faţă de cele ale războaielor religioase din trecut; fundamental diferit este faptul că pasiunile acestea devastatoare sînt însufleţite şi ghidate de ideologie şi nu de religiozitate stricto sensu, mai mult, că ele pot fi dezlănţuite şi controlate pentru a manipula indivizii şi masele în vederea atingerii unor scopuri precise. Pentru că tocmai pasiunile sînt "materia primă" a specialistului în arta magiei şi a manipulării, teoretizată de Giordano Bruno în De vinculi in genere [1]. Maeştri ai manipulării, şefii bolşevici cunoşteau perfect această tehnică. În octombrie 1920, Zinoviev explicase binevoitor adversarilor regimului că "... se înşeală amarnic atunci cînd se plîng de naivitatea maselor", deoarece "... «aşa-numita credinţă naivă, religioasă a maselor proletare» este «în realitate cel mai important factor revoluţionar al istoriei lumii»" [2]. La instrumentalizarea patosului naţionalist al unui leton din garda care îl păzea, apelase cu dibăcie şi Lenin, în octombrie 1917, pentru a se elibera [3]. Ca şi cum ar fi urmat întocmai recomandările lui Bruno, manipulatori de teapa lui Lenin reuşeau atît de bine în manevrele lor de dezbinare a claselor şi a grupurilor etnice şi pentru că, personal, erau imuni la acest tip de eros. Fanaticii internaţionalismului proletar îşi reprimă sentimentele naţionale! Şi nu se identifică nici măcar cu clasa în numele căreia dezlănţuie acapararea puterii. Ca profesionişti ai "magiei intersubiective", sînt planificatori minuţioşi ai jocului pe tabla de operaţii, şi-au extirpat orice pulsiune afectivă care le-ar încurca socotelile. Ei calculează mutările şi utilizează subiecţii şi evenimentele ca pe nişte piese ale jocului de putere ce trebuie cîştigat. De importanţa reprimării sentimentelor, a "ruperii legăturilor", era deja conştient un precursor al leninismului, Cernîşevski [4]. Regimul de viaţă ascetic şi autocontrolul eroului cărţii lui trimit direct la restricţiile prescrise de Bruno operatorului magic. Hitler, la rîndul lui, era vegetarian şi distant în raporturile cu sexul opus, neîncurajînd legăturile amoroase.

Or, interesul şi noutatea analizei lui Ernst Nolte asupra celor două totalitarisme este că ia foarte serios în calcul aceste "imponderabile", propunînd ca itemi explicativi "chei" precum: pasiuni, contrapasiuni, contraideologie, credinţă, interpretare - concept care mi se pare capital în carte, deoarece însăşi ideologia a fost definită de unii autori ca interpretare: "sistem de interpretare permiţînd justificarea unei situaţii sociale şi permiţînd puterii politice de clasă să se perpetueze" (p. 6), sau: "...ideologia ca falsă conştiinţă, ca interpretare spontan sau conştient denaturată a realităţii" [5]. "Ce trebuie să înţelegem prin ideologie?", se întreabă, la rîndul lui, Alain Besançon. "Există o definiţie sovietică a ideologiei sovietice. Ea se prezintă drept conformă marxismului. Ideologia desemnează, în sens larg, ansamblul ideilor şi al operelor de civilizaţie elaborate de clasa dominantă şi, sub influenţa acesteia, de o societate de clasă dată. În sens restrîns, ea este un sistem de interpretare permiţînd justificarea unei situaţii sociale şi permiţînd puterii politice de clasă să se perpetueze" (op. cit., p. 6, subl. mea).

Într-adevăr, dacă revoluţia bolşevică destructurase corpul social, interpretînd, în spiritul exclusivismului marxist, faza istorică în curs ca pe o luptă de clasă nemiloasă, în care burghezia trebuia să dispară [6] pentru a face loc erei proletarului, fascismul şi, apoi, naţional-socialismul au apărut ca reacţie la aceste mişcări de tip nou, pe care le-au perceput ca "molimă" (p. 96), "ciumă în Rusia" (p. 98), "tuberculoză rasială a popoarelor" (p. 99). De asemenea, au interpretat ideologia bolşevică drept o subversiune, pentru a atrage ţara lor pe calea servituţii economice şi militare. "Într-o primă sinteză, se poate spune că bolşevismul a fost pentru naţional-socialism, în acelaşi timp, o sperietoare (Schreckbild) şi un model (Vorbild)" (p. 28). Primordialitatea bolşevismului faţă de fascism, pe care o subliniază atît de apăsat autorul, nu este, în acest joc de cuvinte, atît temporală, cît tipologică. Naţional-socialismul s-a constituit prin opoziţie la bolşevism, ceea ce nu l-a împiedicat să-i preia metodele, depăşindu-l în fanatism în unele privinţe: "... exagerarea este trăsătura fundamentală a oricărei ideologii şi... este inevitabilă tocmai atunci cînd o ideologie dă naştere unei contraideologii" (pp. 20, 25), după cum "Contrareforma presupune Reforma" (p. 20) [7].

Faţă de haosul şi anarhia în care erau aruncate toate ţările atinse de virusul revoluţionar, fascismul şi nazismul s-au impus într-o societate dezorientată, tocmai pentru că nu se mai regăsea în nici o reprezentare despre sine. Vechea reprezentare fusese "demascată" de marxism ca simbol al "egoismului de clasă", al intereselor personale şi de grup. În aceste condiţii, noile partide, constituite în centre de iradiere ideologică, s-au remarcat prin efortul de înnoire a reprezentării de sine a societăţii, printr-o infuzie de entuziasm care a ajutat-o să depăşească punctul mort al paraliziei economice la care o aduseseră lanţul nesfîrşit de greve şi manifestaţii. Schimbînd premisele, ideologii naţional-socialişti au postulat: în realitate, confruntarea lansată de partidele marxiste nu ar fi fost un război de clasă, ci o confruntare (veche de cînd lumea) a raselor. Prin bolşevism, iudaismul şi-ar fi luat revanşa faţă de situaţia marginală a evreului în spaţiul european şi germanic. Acum, argumentele sînt întoarse împotriva celor care le inventaseră; bolşevismul este "demascat", la rîndu-i, ca instrument al dominaţiei rasei iudaice, exclusă de secole din cultura europeană. Urmează, cu necesitate, că rasa germanică trebuie să-şi ia, la rîndu-i, revanşa. Şi pentru a demonstra că nu este cu nimic mai prejos de iudaism, că are rădăcini mai adînci decît "poporul lui Israel", i se caută originile în străvechea "rasă ariană", pe care o fabricaseră teoriile etno-lingviştilor din secolul XIX. Noii fabricanţi de "mituri" (Rosenberg, Horbiger) încep să-i caute tradiţii de nobleţe aristocratică, pentru a-i restaura "puritatea originară". Situînd bolşevismul în descendenţa capitalismului liberal, naziştii responsabilizau, pe de o parte, burghezia liberală "decadentă" pentru neputinţa de a se opune morbului marxist, pe de alta, evreii pentru ruinarea bunăstării poporului german (cf. p. 101). În anii de după Primul Război Mondial, la ordinea zilei erau opinii şi îndemnuri precum cel al lui Alfred Rosenberg: "... ciuma bolşevică va distruge şi Germania, dacă nu i se [va] opune... o concepţie germană despre lume" (pp. 98-99, subl. mea). Pentru a o contracara, liderii naţional-socialişti vor opune marxismului o "învăţătură înflăcărată şi generatoare de pasiuni" despre cauzele dezastrului contemporan, provenite dintr-o istorie îndepărtată (p. 101). Discursul din 28 iulie 1922 al lui Hitler, unde se referă la "cătuşele poleite ale rasei jidoveşti", care ar sufoca viaţa economică naţională, formulează, cu maximă acurateţe, remediul acestei situaţii, asumîndu-şi, cu un instinct sigur, dar explicit, postura manipulatorului social, ca şi cum ar fi avut sub ochi îndreptarul lui Bruno: "Or, acest proces nu va avea sfîrşit decît dacă, dintr-o dată, se ridică un om din rîndul maselor pentru a prelua comanda, găsindu-şi alţi tovarăşi de luptă şi alţi admiratori în vîltoarea pasiunilor înfrînate pînă atunci şi pe care le dezlănţuie împotriva viclenilor" [8] (subl. mea). Un exemplu de aplicaţie practică în marele joc al manipulării patimilor omeneşti. Pe de altă parte, conştient sau nu, va acţiona ca promotor al concilierii claselor (vezi fragmentul de discurs din 1921, citat de Nolte la p. 100), avertizînd asupra "exterminării intelectualităţii" prin bolşevism.

"Se părea că partidul contradictaturii, opus războiului civil, nu putea să cîştige pentru sine, numai din ameninţarea la adresa Germaniei sau din actualitatea exemplului rusesc, nici o contracredinţă adevărată, nici o contrapasiune copleşitoare, care să fi fost la acelaşi nivel cu credinţa şi pasiunea duşmanului. Cu totul altfel a văzut Hitler. Pe el îl mîna dorinţa extraordinară de a găsi o cauză fundamentală, un element provocator, un vinovat, iar pe acest vinovat l-a descoperit în evreu" (p. 101, subl. mea). Se poate spune că, într-un fel, a "inventat" evreul ca sursă a exploziei sociale, aşa cum Marx arătase sursa capitalului în "mamonismul" evreilor. "Antisemitismul era... o interpretare... şi făcea posibilă descătuşarea unei contrapasiuni fanatice..." (p. 102, subl. mea), focalizarea energiilor risipite printr-o nouă "lentilă" ideologică, capabilă să repare ţesuturile societăţii rupte de ideologia luptei de clasă a internaţionalismului marxist. O dată cîştigînd adeziunea acesteia, în scurt timp naţional-socialismul va face uitată componenta internaţionalistă a bolşevismului din spaţiul german [9].

III. În anii tulburi de la cumpăna deceniilor 3 şi 4, cînd ideologia marxistă şi exemplul viu al unui stat "al muncitorilor şi ţăranilor" seduseseră, pe fondul gravei crize economice a Germaniei, o parte semnificativă a societăţii, iar formaţiunile de stînga se întăreau de la un scrutin la altul, comuniştii ajungînd să deţină 100 de locuri în Reichstag în noiembrie 1932 (p. 35), Partidul Naţional-Socialist se constituise prin opoziţie nu atît la discursul de stînga, cît la cel internaţionalist, care punea în pericol unitatea şi potenţa economică a ţării. Oricît ar părea de ciudat, formaţiunea cu care Hitler urma să ajungă la putere prin alegerile din 5 martie 1933, Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor din Germania, era una cu o puternică componentă de stînga, atît ca doctrină, pretabilă unei adeziuni de masă, cît şi ca mentalitate a membrilor. Mulţi dintre aceştia, inclusiv figuri de vază, activaseră, la începutul anilor '20, în grupări comuniste. Mai mult, azi poate părea scandalos, în orice caz şocant, să pui sub ochii publicului larg faptul frust că primul proiect de exterminare totală a evreilor a venit din partea unui partid de stînga, Partidul Reformator Social-German, prin "Rezoluţiile de la Hamburg", încă din 1899! E drept, un partid german, dar – contradicţie "inexplicabilă" – de stînga [10].

Treptat, atenţia s-a concentrat pe fortificarea morală a poporului şi pe combaterea propagandei marxiste-bolşevice, astfel încît s-a uitat că însuşi partidul hitlerist avea ascendenţă doctrinară şi cadre cu genealogie social-democrată, socialistă sau chiar bolşevică. "Naţional-bolşevismul" era, acum, perceput ca un pericol biologic, şi numai virajul către anti-bolşevism al Partidului Naţional-Socialist, după 1923-1924, a putut face să treacă pe plan secund apropierea de nume cu "naţional-bolşevismul" şi componenta pur socialistă a doctrinei. Obiectivele de atunci ale unor organizaţii ca "Liga Antibolşevică", sau organizaţia cetăţenească Escherich, era "combaterea bolşevismului şi a naţional-bolşevismului, respingerea acţiunilor care urmăresc demoralizarea poporului" (p. 97, subl. mele). Iar cînd, în spatele acestei propagande, a fost identificat vinovatul în persoana evreului, antisemitismul, cuprinzînd ca o febră Germania, vechile tovărăşii ale naţional-socialismului au fost uitate, precum şi tinereţea socialistă a führerului: "Walter Laqueur chiar a afirmat că, în anii de după război, la Hitler n-ar fi existat absolut deloc antibolşevism" (p. 99). În orice caz, ce vedea Hitler rău în marxism, mai tîrziu, nu era partea socială a doctrinei, ci "sfîşierea naţiunii" promovată de internaţionalismul acestuia (p. 38). "Astfel, naţionalismul simplu... a fost pus între timp să se confrunte cu adversari atît de mulţi şi de puternici, încît [Hitler] a fost nevoit să caute o bază mai puternică, respectiv rasa germanică. În felul acesta, burghezia şi naţionalismul s-au îndreptat oarecum împotriva lor înseşi şi au produs o doctrină antiburgheză şi antinaţională, ce a putut astfel să se situeze în acelaşi plan cu marxismul" (pp. 101-102).

La prima vedere deconcertantă (deoarece trece în interogaţie şabloanele de manual, care au fixat stînga şi dreapta în monolite vechi şi ireductibil adverse), diorama istorică restaurată cu minuţiozitate de Ernst Nolte printr-un tip de investigaţie comparatist-sincron, utilizînd aparatul critic ca un reglaj fin al descrierii, tot mai complexă pe măsură ce sursele se stratifică, este una complexă, dinamică, vie şi paradoxală, rezultantă a unei încrucişări de ideologii, credinţe, pasiuni care au condus la războaie, lupte de stradă şi atrocităţi. Autorul abordează pas cu pas interferenţele tot mai complicate dintre cele două ideologii care s-au întrecut în a se prezenta ca panacee doctrinare infailibile la problemele omului, şi raportul fiecăreia dintre ele cu liberalismul democratic (iniţial de stînga şi opus aristocraţiei): bolşevismul (ca "erezie" marxistă) şi fascismul/nazismul (ca reacţie de semn contrar faţă de ideologia luptei de clasă), dar izvorît din aceeaşi ideologie stîngistă, egalitară, anti-capitalistă şi anti-burgheză. De fapt, ar fi banală constatarea, dacă pe istorici nu i-ar reţine teama de a nu părea anti-democraţi şi de a nu da apă la moară curentelor anti-democratice de azi, că atît bolşevismul şi naţional-socialismul, cît şi, înaintea acestora, liberalismul de stînga, din secolul XIX, sînt doctrine care s-au formulat şi ca reacţie împotriva aristocraţiei, toate trei generînd şi intensificînd masificarea.

În sprijinul principalei concluzii vine şi afirmaţia lui Eric Hobsbawm, istoric, alminteri, de filieră marxistă, care "...admite fără rezerve teza conform căreia ascensiunea dreptei radicale... a fost «un răspuns la pericolul – de fapt şi la realitatea – unei puternice revoluţii sociale... şi în special la Revoluţia din octombrie şi a leninismului»... «Fără aceasta, nu ar fi existat fascism»" [11].

Într-o formulare sintetică, publicistul Traian Ungureanu, readucînd în cîmpul conştiinţei publice româneşti "vecinătatea problematică a Rusiei", aminteşte rezultatele cu care s-a soldat presiunea ei ideologică în Europa. "Ea începe, pentru timpurile moderne, în 1917, cînd revoluţia bolşevică aduce la putere extremismul comunist şi distruge, în următorii 10-15 ani, centrul politic european. De la sfîrşitul anilor '20 e clar că politica de centru nu mai are nici o şansă în Europa. Ea se prăbuşeşte, sub presiunea extremismelor de stînga şi de dreapta. Primul încearcă sau pretinde că încearcă să răspundă «pericolului bolşevic», al doilea visează şi conspiră la sovietizarea republicilor şi monarhiilor burgheze europene. Acest ciclu a dat istoria europeană a secolului XX: fascismul şi nazismul, al doilea război mondial şi războiul rece" [12].

IV. Raportul paradoxal dintre cele două mişcări totalitare s-ar putea lăsa explicat de acel model logic şi dialectic, în care termenii nu se mai opun radical, ireconciliabil, ca în relaţia A : non-A, ci în care, cum observa Noica [13], contradicţia este unilaterală. Model analizat de Sergiu Al-George din perspectiva filozofiei indiene: "... mişcarea dialectică nu se face între termeni absolut contradictorii, dialectica nu este bazată pe totala disimilitudine ci, dimpotrivă, ea se realizează între termeni din care unul este în aceeaşi măsură similar şi disimilar celuilalt" [14]. Aşa cum polaritatea supremă a metafizicii indiene se face nu între realitatea supremă şi ceea ce o neagă în mod radical, ci între Brahman ca transcendenţă nemanifestată şi manifestarea lui; aceasta, fiind numai o ipostază, contrazice transcendenţa absolută, cea dincolo de orice determinaţie (cf. ibid., p. 157).

Transpus în relaţia studiată de Nolte, fascismul-nazismul ar constitui termenul care, eclozat din magma mişcărilor de stînga, se defineşte prin opoziţie la comunismul bolşevic, fără fi, prin asta, mai puţin asemănător, în ideologie, metode şi efecte. La polul opus, marxismul bolşevic, ca purtător al celei mai intransigente ideologii socialiste, "înglobează" nazismul prin caracteristicile de fond: ambele au ideologie şi comportament totalitare, baze de mase, adversitate faţă de burghezia liberală, moştenesc antisemitismul marxist, ambele instrumentează pasiuni puternice pentru obţinerea şi păstrarea puterii, iar exercitarea acesteia se soldează cu efecte similare. Numai ca părţi inseparabile ale aceleiaşi paradigme poate fi explicată apariţia şi noutatea situaţiei create de polaritatea lor. Spectrul revoluţiei bolşevice a funcţionat, pentru o parte a societăţii germane, concomitent ca "sperietoare" (semn negativ, de respingere) şi ca "model" (semn pozitiv, de atracţie). De aici, trăsăturile (funciar) comune, dar şi diferenţele (ireductibile).

Mai mult, în preajma şi spre sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, după cum constată Nolte, între cele două regimuri totalitare se petrece un simptomatic "schimb de caracterisitici" ideologice: sub dictatura vicleană a lui Stalin, bolşevismul se "naţionaliza", Uniunea Sovietică îndreptîndu-se astfel spre o ţară "naţional-socialistă" (p. 405), Armata Roşie reintroducea gradele superioare şi raporturile ierarhice, în timp ce, dimpotrivă, în Wermacht avansa "nivelarea" (pp. 402-403), Hitler însuşi năzuind la crearea "ofiţerului revoluţionar" (p. 472), fascinat de modelul comisarului politic (p. 408). În plan social, Goebbels cerea patronilor să fie "reprezentanţi ai poporului german" (p. 407) şi "desfiinţarea privilegiilor" (p. 408). Dispreţul faţă de propria naţiune şi fascinaţia pentru adversar a mers pînă acolo încît personaje-cheie ale regimului nazist, Bormann şi Mueller (şeful Gestapo-ului) ajungeau să considere "sistemul bolşevic ca pe un sistem totalitar mai bun şi mai reuşit" (p. 471).

Un transfer spectacular şi reciproc suferă şi modul de raportare la propriul popor: dacă, în 1917, "Lenin şi Troţki... considerau poporul rus un simplu material pentru planurile lor", în 1945 Hitler (care promisese la început că va servi numai patriei germane) "repudia poporul german, ca material necorespunzător, iar Stalin îl lăuda pe cel rus" (p. 410). Prin urmare, chiar dacă, "la origine, naţional-socialismul nu a fost... niciodată un socialism, adică o mişcare determinată în principal de motivele unei dispute interne de clasă, ci a fost un naţionalism social de tip fascist..." (p. 406), şefii nazişti, în frunte cu Hitler, "erau tentaţi tot mai mult să renunţe la fascismul radical în favoarea unui regim... la fel de radical în interior ca şi bolşevismul", ajungînd în situaţia de a-şi urmări politica externă "cu brutalitate revoluţionară" (p. 407).

Florea TIBERIAN

(O versiune a acestui text s-a publicat

în revista Idei în Dialog din mai 2007)

[1] Opus analizat de I. P. Culianu în Eros şi magie în Renaştere.1484, Ed. Nemira, Buc., 1994, mai ales pp. 136-141. Erosul privit ca "legătură" magică, şi deci ca principal agent al manipulării, în multiplele lui subspecii, dintre care credinţa (şi cu atît mai mult credulitatea) este numită de Bruno "legătura legăturilor" (vinculus vinculorum).

[2] Ernst Nolte, op. cit., p. 87 (subl. mea).

[3] Stimulat de dezbaterea din anexa cărţii lui Nicu Gavriluţă, Culianu, jocurile minţii şi lumile multidimensionale, Ed. Polirom, 2000 (în special intervenţia lui Liviu Antonesei, p. 176), am făcut cîteva referiri la inteligenţa diabolică cu care artizanii Revoluţiei au acţionat ca adevăraţi operatori magici în cîmpul puterii prin intermediul pasiunilor, în cartea mea În nada maeştrilor. Încercări de mitanaliză, Ed. Vremea, Buc., 2005, pp. 215, 217-219.

[4] Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Ed. Humanitas, Buc., 1993, p. 114.

[5] Concepţia filozofului şi sociologului german de origine maghiară Karl Mannheim (cf. Dicţionar de filozofie, Ed. Politică, Buc., 1978).

[6] Ca şi o "specie" depăşită pe scara evoluţiei, răpusă de una mai puternică! Karl Kautsky: "Bolşevicii s-au lăsat dominaţi de o psihoză de masă şi de aceea au interpretat calitatea socială de burghez ca pe una biologică, împotriva căreia s-au ridicat cu sălbăticia şi brutalitatea mişcării muncitoreşti de început" (Nolte, op. cit., p. 94). Vezi apelativele din registrul zoologic aruncate victimelor şedinţelor de "demascare": "hiene", "lupi  turbaţi", "vipere lubrice", "păduchi".

[7] În privinţa surselor conceptelor de substanţă etnică a unui popor, de patrie şi rasă, Alain Besançon a indicat referinţe precise pentru a stabili că, dacă romantismului i se impută degenerări naţionaliste, din seva aceluiaşi romantism german s-au alăptat şi slavofilii, deci şi naţionalismul rus, nu numai cel german (op. cit., pp. 51, 67, 69).

[8] Kimberley Cornish, Evreul din Linz. Wittgenstein, Hitler şi lupta lor secretă pentru spirit, Ed. Nemira, Buc., 2007, pp. 67-68.

[9] În fond, hitlerismul este un stalinism cu semn inversat; dacă troţkismul a fost internaţionalismul comunist, stalinismul, un comunism "naţionalizat", naţional-comunism, cam acelaşi raport se poate stabili în Germania între spartachişti, comunişti, pe de o parte, şi naţional-socialişti, naţional-bolşevici pe de alta.

[10] Vezi cuvîntul înainte al istoricului Florin Constantiniu la lucrarea lui Nolte (ed. cit., p. 6).

[11] Ibid., p. 499, apud E. H., Das Zeitatler der Extreme. Weltgeschichte des 20 Jahrhunderts, 1995.

[12] Filmul lui Ivanţoc – ce am văzut, comentariu din 5 Iunie 2007 pe blogul ziarului Cotidianul.

[13] Vezi fraza introductivă din Devenirea întru fiinţă, paragrafele Ethosul neutralităţii şi Ethosul orientării. De asemenea, în Scrisori despre logica lui Hermes (în special scrisorile 2 şi 3).

[14] Arhaic şi universal. India în conştiinţa românească, Ed. Herald, Buc., f. a., p. 163.

* Florea Tiberian, "Sperietoarea şi modelul", în Puncte cardinale, anul XVII, nr. 9/201, septembrie 2007, pp. 5-6 (rubrica "Idei în dialog").

Ernst Nolte

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – "Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – "Fiziologia trepăduşului" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – "Pe marginea unei decepţii" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – "Viaţa – proprietate de stat" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – "Sensul unităţii creştine" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – "San Juan de la Cruz: Romances" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – "Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – "Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – "Iarba verde de acasă…" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – "Doar o vorbă să-ţi mai spun…" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – "«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – "Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – "Între zoón politikón şi homo religiosus" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – "Apocalipsa şi ştiinţa" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – "Stafia comunismului la Paris"   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – "«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – "Falimentul speranţei" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – "Masoneria şi organizaţiile internaţionale" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – "Ispita «iubirii»" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – "Apostrof-area ca asasinat moral" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – "Fabulă cu trandafir" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – "Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – "Aspecte ale dialogului religie-cultură…"

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – "Puncte cardinale 100": "La aniversară", "Măcel de Buna Vestire", "Marginalii" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – "Cronica unei gafe editoriale" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – "Epica Holocaustului…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – "Lecţia americană" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – "Demonizarea Americii" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – "«Dictatura bunului simţ»…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – "În sfîrşit, Acasă…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – "Anul Eminescu", "Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – "Cine eşti dumneata, domnule Neştian?" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – "Demitizarea" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – "Maxime Egger: Cum am devenit ortodox" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – "Marea iertare" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – "Maica Mihaela" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – "Un luceafăr pe columna cezarilor" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – "Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – "Supără realitatea sau formularea ei?" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – "Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – "Odihna de Eminescu" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – "Mesianismul Dreptei" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – "Misiunea românilor în istorie" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – "Obligaţiile unei conştiinţe morale" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – "Naţionalismul şi România de azi", "Menirea generaţiei noastre" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – "Lichidarea unei legende" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – "Pentru o Europă unită a naţiunilor" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – "Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – "Despre a fi altfel" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – "Pentru un naţionalism european" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – "Caracterul naţional al Ortodoxiei" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – "Un evreu renegat avertizează America" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – "In memoriam: Horia Bernea", "Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – "Europa lui Hristos" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – "Ziua judecăţii" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – "Interviu cu istoricul Neagu Djuvara" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – "Elitele şi partidele politice" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – "Revolta «omului recent»" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – "Naţionalism şi democraţie" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – "Perversiunea naţional-comunistă" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – "Isteria antifascistă" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – "Moştenirile lui Horia Bernea" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – "Veşti triste din Spania" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – "Mai bine prea tîrziu decît niciodată!" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – "Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – "Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – "Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – "Cultul monştrilor" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – "Nu-i pace sub măslini..." (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – "Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – "De la vulgaritate la perversiune" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – "Dimensiunea cosmică a dorului" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – "Călătorie în «buricul pămîntului»" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – "Taina fratelui" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XC) – "Conceptul de medicină creştină" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – "Cazul Paulescu văzut cu ochii altora" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – "Political correctness?" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – "Tîlcuirea patristică a Psalmului 50" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – "Un clown pentru Nobel?" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – "Chilia isihastului în lume" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – "Paul Goma «antisemit»?" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – "Catedrala Mîntuirii Neamului..." (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – "Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – "August roşu: circ fără pîine" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (C) – "«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CI) – "Erosul care mişcă lumile" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CII) – "Sfinţita rugăciune" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CIII) – "Păcatul lui Onan" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIV) – "Dante, Infernul, Cîntul XXXIV" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CV) – "Acatistul Sfinţilor Români din închisori" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVI) – "Giulgiul din Torino: o provocare perpetuă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVII) – "Tentative de purificare" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVIII) – "La despărţirea de Papa Ioan Paul II..." (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIX) – "Cine a fost Teodor M. Popescu?" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CX) – "Cuvînt prevenitor despre idolatrie şi magie" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXI) – "Cultul eroilor la români" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXII) – "Miza unui linşaj mediatic" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIII) – "Biblia lui Robespierre" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIV) – "Imoralitatea apartenenţei la francmasonerie" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXV) – "Împotriva falsului ecumenism" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVI) – "De la Facere la Apocalipsă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVII) – "O uşă interzisă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVIII) – "Pe marginea unei blasfemii" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIX) – "Un portret al Căpitanului la copilărie" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXX) – "«Am vrut să-l împuşc pe Ceauşescu»" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXI) – "Ciobanul şi «futelniţa»" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXII) – "Luciferismul de larg consum" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIII) – "Adevărata dramă de la Petru-Vodă" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIV) – "În jurul unei neînţelegeri" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXV) – "Ofensiva homosexualilor" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVI) – "Ultima biruinţă a lui Ştefan cel Mare" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVII) – "«Sfîntul» Mişa din Clejani" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVIII) – "Memento Gulag în Vendeea" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIX) – "La plecarea dintre noi a Părintelui Calciu" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXX) – "Tinereţe fără bătrîneţe" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXI) – "O nouă carte la Editura Puncte Cardinale..." (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXII) – "Despre poziţia Bisericii faţă de stăpînire" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIII) – Două traduceri din Annick de Souzenelle (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIV) – "Suferinţa ca binecuvîntare" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXV) – "Cele trei atacuri ale diavolului asupra lui Hristos" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVI) - Răzvan Codrescu, "Luciferismul în ţara lui Caragiale" (2007)

INTERMEZZO LIRIC: EROSSTIHURI (19)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

By Andrew Gonzalez

I

Din frumuseţea goliciunii tale
cum pot discerne eu ce-i dar divin
şi ce-i păcat aducător de chin
cînd trîmbiţa din morţi o să ne scoale? 

Sau cît din coasta mea mai e în tine
şi cît din coada şarpelui dintîi?
Dar tot frumoasă, orice-ar fi, rămîi
şi ca turnată dragostea îţi vine.
 
Eşti harfa vie-a cîntecului meu
şi sunetul secund al firii tale
l-am fost visat şi l-am rîvnit mereu,
din ochii verzi în linul tălpii goale. 
Cînd suni mai pur şi mai presus de toate,
ce rău să rabde-atîta bine poate?!


II

Extazul tău tîrziu e ca o toamnă
ce rugineşte straniu de frumos,
dar ploi te pasc şi vînturi rele, doamnă,
şi frunza ta se scutură pe jos.

Ai fost cîndva şi primăvară crudă,
şi vară coaptă-n spuza ei de foc,
dar toate-s astăzi amintiri şi ciudă,
ca visul cînd ne deşteptăm la loc.
 
Cîrpim iubiri cît n-au venit nămeţii
şi n-am ajuns cu inimile sloi,
dar teamă ni-i că-n pragul dimineţii
ne-o prinde-ngheţul istoviţi şi goi,
şi ne-or prăda nesăţioşi ereţii
înfricoşatei zile de apoi.


III

Atîrnă-n noi iubirea de-un cuvînt
ce nu-l vom spune niciodată poate,
iar loc de el nu pot să ţină toate
cuvintele, în cer şi pe pămînt.

E-o taină una-n dorul nostru sfînt
şi ne tîrîm în susul ei pe coate,
iar la liman cîndva de ne vom scoate,
în ea s-or strînge toate cîte sînt.

Să nu cîrteşti în surda ta durere,
ci iar şi iar să te-ndulceşti spre vis,
căci firii noastre Dumnezeu nu-i cere,
spre-a o primi din nou în paradis,
decît răbdarea crucii efemere
şi-acel cuvînt rămas mereu nezis...


IV

Ca o amantă coaptă şi nurlie
mi se strecoară toamna în cerdac
şi an de an învăţ să mă prefac
că-s cel ce-am fost - şi-ntocmai cum mă ştie.

Dar nu mai am, ca ieri, dorinţa vie
s-o port pe braţe, goală, în iatac
şi-aşa mă simt de trist şi de sărac
că-mi par eu însumi neaievea mie.

Pe cît, ca-n vis, din ceţuri o despoi,
mai dau în ea de-un rest tîrziu de soare,
dar ochii ei sînt doldora de ploi
şi-n păru-i vraişte simt răceli stelare,
şi-aşa de crudă-i dragostea cu noi
că n-o trăim atît pe cît ne moare...


V

Să-ţi dau un vis pe un sărut e poate
tot ce-n desaga firii mi-a rămas,
dar te-aş putea din gura morţii scoate
prin cîntecul ce prinde-n mine glas.

În duh sînt viu şi am puteri depline,
şi ard în el ca-n rug nemistuit,
dar ce-s acestea toate pentru tine
pe lîngă vraja fructului oprit?

De-aceea dau ocol splendorii tale
şi-mi văd de-amurgul meu înfiorat,
şi tot ce-ţi las în urma mea pe cale
e sufletul întins ca un macat,
să-ţi dormi pe el răsfăţul cărnii goale,
cînd ai trudit de multul tău păcat.


VI

Din vis în vis, veleatul ni se duce
şi-ai morţii vulturi dau prin preajmă roată
iubirii, ce nici ea n-o să ne poată
scăpa de ceasul punerii sub cruce.

Măcar un cînt de-ar fi să mai apuce
s-atingă-n noi desărvîrşirea toată
şi-ar fi de-ajuns la capăt să ne scoată
din crudul smîrc al vremilor uituce!

Păcatul plata la soroc şi-o cere
şi trupul vrednic nu e de-a mai fi,
dar de-ar rămîne-o urmă c-am fost vii,
mai blîndă-ar fi a trecerii durere,
căci nu c-am fost, nici cît am fost contează,
ci cît rămînem amintire trează.


VII

I-aş fi iubirii tale cuget viu,
de ţi-ai pleca urechea către mine,
cum tu mă faci oglindă să îţi fiu,
de mi se-mbie ochiul după tine.

Ureche şi-ochi, am fi de-a pururi una
şi Dumnezeu ne-ar ţine-n poala lui
cum ţine cerul soarele şi luna,
să te răsar şi tu să mă apui.

Dar surdă-mi eşti, cum poate şi eu ţie
mai orb îţi sînt decît s-ar cuveni,
şi n-are-n noi iubirea măreţie,
iar viaţa curge tulbure şi gri,
bolind de ce îi este dat să fie,
dar şi de ce-ar putea şi nu va fi.

Răzvan CODRESCU

UN AMERICAN DESPRE HOMOSEXUALITATE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Robert R.Reilly

De la colapsul moralităţii

la instituţionalizarea imoralităţii

Ne aflăm la un punct de turnură al civilizaţiei: moralitatea, ca fundament al ei, se prăbuşeşte şi imoralitatea este treptat instituţionalizată. Explicația acestui fenomen fără precedent este meritul principal al cărţii americanului Robert R. Reilly, Making Gay OK. How Rationalizing Homosexual Behavior Is Changing Everything (în traducere liberă: “Normalizarea homosexualităţii. Cum raţionalizarea comportamentului homosexual transformă totul”). Publicată anul acesta, cartea de 220 de pagini a lui Reilly (care sperăm că se va traduce şi în româneşte) arată cum comportamentul homosexual a fost validat şi normalizat în America (şi nu numai).

Reilly e creştin, familist şi o personalitate cu verticalitate, bine cunoscută în Statele Unite. Printre altele, a fost actor la Hollywood, critic muzical, director la Vocea Americii şi consilier al preşedintelui Reagan. Cartea lui a fost publicată, culmea, în San Francisco, capitala mondială a homosexualităţii! Presa americană a boicotat cartea. Recent, Reilly a dat un interviu publicaţiei conservatoare online australiene Mercatornet.com. Interviul e lung. Aici l-am abreviat şi tradus pentru dvs. (în engleză, integral, el poate fi citit pe http://www.mercatornet.com/articles/view/making_gay_okay_and_criticising_it_taboo - comments). (AFR)

Întrebare: Care este legătura între sexualitate, contracepţie şi căsătoriile homosexuale?

Răspuns: O dată separat de sexualitate prin contraceptive, comportamentul sexual uman intră pe o pantă alunecoasă. În sistemul legal al SUA, Tribunalul Suprem a dezincriminat contraceptivele pentru cuplurile căsătorite, apoi pentru adulţii căsătoriţi ori necăsătoriţi, iar apoi pentru adolescenţi şi minori. Asta a separat responsabilitatea personală de sexualitate. Au urmat şi alte decizii, inclusiv dreptul la avort. Ultima a fost cea care a dezincriminat sodomia. Deci, o dată ce e decretat un drept la sodomie, dreptul acesta trebuie acceptat de restul societăţii, de bună voie ori prin constrângere. O dată ce separi activitatea sexuală de procreaţie şi o transformi într-o formă de divertisment, ce mai poate opri pe cineva să practice alte forme de “divertisment” sexual? Atunci când se pierd ancorele morale privind sexualitatea umană, punctul final e deja cunoscut.

Întrebare: Cum explicaţi că legile au fost schimbate atât de repede? 

Răspuns: Peştele se împute de la cap. S-a petrecut astfel pentru că moralitatea a fost separată de legi. Majoritatea judecătorilor noştri au devenit pozitivişti, adică nu văd nici o relaţie între moralitate şi lege. Moralitatea a devenit irelevantă în formularea legilor şi a deciziilor judecătoreşti. Cei care insisistă ca moralitatea să constituie fundamentul legilor sunt etichetaţi ca bigoţi, depăşiti, plini de prejudecăţi. Liderii politici comit un fel de suicid moral.

Întrebare: Dar dacă cuiva nu-i place?

Răspuns: George Orwell afirma odată: “Cu cât o societate se depărtează mai mult de adevăr, cu atât mai mult îi va urî pe cei care îl afirmă”. În consecinţă, oricine are curajul să vorbească împotriva raţionalizării homosexualităţii va fi hărţuit şi marginalizat. Este ceva ce distruge cariera unei persoane. Cu toate acestea, vedem numeroase cazuri de oameni morali şi religioşi care refuză să accepte raţionalizarea homosexualităţii şi refuză să participe la ritualuri care o îndreptăţesc, ca de exemplu căsătoriile homosexuale. Din nefericire, sunt daţi în judecată. E o problmă pentru oamenii religiosi, pentru că homosexualitatea e condamnată în toate marile religii ale lumii: la catolici, la ortodocşi, protestanţi, la evrei, la musulmani... 

Întrebare: Mulţi spun că se nasc homosexuali... 

Răspuns: Chiar dacă asta ar fi adevărat, este irelevant, deoarece comportamentul homosexual e imoral. Şi unii alcoolici ar putea spune că s-au născut alcoolici, dar asta nu le dă dreptul să se îmbete. Alcoolicii aleg să se îmbete, nu s-au născut beţivi. La fel şi homosexualii: chiar dacă ei ar fi predispuşi spre homosexualitate, asta nu e o scuză valabilă pentru a adopta un comportament homosexual. În plus, nu există nici o dovadă ştiinţifică certă că există material genetic homosexual. Oamenii de ştiinţă care intenţionat au căutat materialul genetic care ar predispune fiinţele umane spre homosexualitate au ajuns la următoarea concluzie: nu se poate identifica un astfel de material genetic. Pe lângă asta, cei care afirmă că 10% dintre oameni sunt homosexuali fac afirmaţii fără sens. Procentajul acesta a fost umflat intenţionat. În plus, înclinaţia spre homosexualitate descreşte în masura în care adolescenţii se transforma în adulti, adevărata incidenţă a homosexualităţii fiind de 2 până la 3 la sută cel mult. 

Sunt convins că mulţi homosexuali au o predispoziţie spre homosexualitate fără ca ei să fie de vină. Predispoziţia e, de multe ori, rezultatul unor traume din copilărie: abuz sexual ori absenţa dragostei de tată din viaţa copilului. În consecinţă, tinerii caută afecţiune masculină din partea altor bărbaţi în locul afecţiunii tatălui lor. Asta duce uneori şi la relaţii sexuale. Astfel de tineri merită să fie compătimiţi. Nu şi-au ale ei comportamentul, ci le-a fost impus de împrejurări. Dar nu este un act de compasiune să nu li se atragă atenţia că, de fapt, comportamentul lor homosexual e o deformare a personalităţii. În plus, homosexualii care vor să se schimbe au o şansă reală de a fi schimbaţi cu sprijinul unor terapii adecvate. Dar este o dovadă a iraţionalităţii faptul că în America două state interzic prestarea de servicii de asistenţă adolescenţilor care vor să scape de atracţii homosexuale. Este ca şi când i-ai spune unui adolescent că, dacă s-a lovit la ochi, nu poate merge la doctor. Din nefericire, negarea realităţii a ajuns în stadiul acesta în America. Tinerii vor avea mult de suferit din această cauză.  

Întrebare: Nu este cartea dvs. un afront la adresa unei minorităţi sociale? 

Răspuns: Nicidecum. Dimpotrivă, cartea mea are de-a face cu cei care îşi transformă maladia în propria identitate. Pentru a arăta cât de masivă e distorsionarea realităţii, e suficient să observi că maladia homosexualităţii e declarată identitate a omului. Asta e o mare eroare. De exemplu, alcoolicii pot scăpa de alcoolism prin sesiuni de terapie. Dar diferenţa între alcoolici şi homosexuali e mare: alcoolicii recunosc că au o problemă şi vor să se scape de ea, pe când homosexualii nu recunosc că comportamentul homosexual e o problemă şi cer imperativ societăţii să-l accepte. Alcoolicii nu fac marşuri pentru acceptarea "normalităţii" alcoolismului. Ba mai mult, homosexualii cer ca restul societăţii să exclame, cu privire la comportamentul lor, că e unul “minunat” şi că trebuie legalizat sub forma căsătoriilor homosexuale!

Întrebare: De ce nu sunt mai multe persoane ca dvs., care să discute subiectul acesta?

Răspuns: Le este teamă. Le este teamă de mafia homosexuală. Le este teamă că dacă nu sunt "în pas cu lumea" vor fi consideraţi retrograzi. Raţionalizarea e opţiunea cea mai uşoară. Dar trebuie să ne amintim istoria secolului trecut, când alte ideologii şi comportamente au fost raţionalizate, printre ele nazismul şi comunismul, totalitarismul în genere. Ştim care a fost rezultatul. Trebuie să respingem presiunea de a deveni complici. Altfel ne vom pierde sufletul. 

Material preluat de la

ALIANŢA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica 12, sector 4, Bucureşti
Tel. 0741.103.025, Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro