AMINTIRILE UNUI DISCIPOL AL LUI NAE IONESCU

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

Pentru că se apropie comemorarea morții lui Corneliu Zelea Codreanu (asasinat în noaptea de Sfîntul Andrei a anului 1938), postez aici, cu titlu documentar, un articol familiar mediilor legionare, publicat inițial în exil, în 1958 (și pe care îl reproduc din Puncte cardinale, anul VII, nr. 11/83, noiembrie 1997, p. 7)*. (R. C.)

  

PE CINE AU OMORÎT 

Quia expedit unum hominem mori pro populo  

(Caiafa arhiereul – Ioan 18, 14) 

În ziua de Paşti a anului 1938, în prezenţa a şaizeci de preoţi veniţi să-i spună „Hristos a înviat!”,  marele  arhiereu al Bisericii Ortodoxe româneşti din acea vreme** a rostit sentinţa: „Mai bine să moară unul pentru popor, decît să se prăpădească  poporul din  cauza  unuia”.  Cine era  de data aceasta cel pe care marele preot îl socotea vrednic de moarte „pentru popor”? Era vreun duşman al aşezărilor creştine ale poporului român? Era vreun predicator de învăţătură potrivnică adevărului adus lumii de Hristos? Nu. Era un om tînăr, plin de rîvna şi puterea de a face din ţara românească o ţară „temătoare de Dumnezeu” şi din neamul românesc un neam încrezător în învierea făgăduită de Hristos neamurilor care se vor fi dovedit vrednice de ea. Numele lui – Corneliu Codreanu. Acesta era unum hominem pe care „arhiereul anului aceluia” îl osîndea la moarte. 

Dar poporul? Cine era poporul pentru care viaţa acestui om constituia o primejdie de moarte? Era, oare, poporul român care, în cîntecele speranţei lui, îl îmbrăcase pe tînărul „căpitan” în „suman de viorea”? Erau, oare, ţăranii români care, în februarie 1937, îmbrăcaţi în haine de Paşti şi în mîini purtînd făclii, alergaseră să îngenuncheze în faţa sicrielor cu trupurile lui Ion Moţa şi Vasile Marin, căzuţi luptînd pentru Hristos şi Legiune?  Era, oare, poporul care  – trecînd  peste toate ademenirile, peste toate ameninţările, peste toată teroarea jandarmilor şi peste toate abuzurile judecătorilor nedrepţi – ridicase pe scut pe acest tînăr lipsit de averi? Sau, poate, poporul de care vorbea marele preot era tineretul universităţilor, ori elevii şcolilor de pe cuprinsul ţării româneşti? Ori erau călugării mănăstirilor? Ori preoţii bisericilor? Nu. „Poporul” care se simţea ameninţat şi în numele căruia vorbea, în ziua de Paşti a anului 1938,  marele preot al Bisericii Ortodoxe româneşti, era altul. „Poporul” pentru salvarea căruia trebuia  să  moară  „unul” putea fi aflat în tagma  arhiereilor  necredincioşi, arghirofili,  trîndavi, păcătoşi, cu dosare compromiţătoare în „cassa de fier” a partidelor politice; putea fi aflat în lumea păpuşarilor politici care ruinaseră ţara întregită; putea fi aflat în lumea profitorilor de toate nuanţele; „poporul” arhiereului din acel an de blestem putea fi identificat în venitura  galiţiană şi greco-armenească. Patronul acestui „popor” se întîmpla să fie însuşi regele ţării –  rege  imoral,  deşucheat, prădător al avutului public, apărător al intereselor evreieşti în ţara de la gurile Dunării. Acesta era „poporul” pentru care trebuia să moară Corneliu Codreanu. 

Un an de zile înainte de rostirea sentinţei de către arhiereu, cărturarul Nicolae Iorga arătase şi chipul în care trebuia săvîrşit omorul. În februarie 1937, într-una din secţiunile  Senatului,  înconjurat fiind de miniştri şi de senatori guvernamentali, cărturarul recomandase metoda aflată de el de la un vînător canadian, colonelul Boyle, salvatorul coloniei româneşti din Odessa revoluţiei bolşevice. Sfatul nevinovatului om de carte era aşa: să ţinteşti între ochi pe cel care conduce. Şi totul ia sfîrşit…*** 

Mişelia cu orgoliul s-au  întîmpinat. Ura cu demenţa s-au sărutat. Au uneltit sfat şi au hotărît. L-au închis. L-au osîndit hoţeşte. Apoi l-au omorît. Noaptea, tîlhăreşte. Relatarea oficială vorbea de… încercarea ucenicilor de a-l fura… 

Vestea omorîrii „omului” i-a înmărmurit pe români. Poporul de plugari l-a plîns, în cuviinţă şi tăcere, pe Corneliu Codreanul, nădejdea lui. În localuri de petrecere, lăutarii şi-au atîrnat viorile în cui şi au plecat. Universităţile, în care el readusese pe Hristos, s-au îmbrăcat în doliu. Monstruozitatea era atît de mare încît multă lume nu i-a dat crezare – se legănau pe aripa speranţei că e vorba numai de o „minciună de stat”. 

Dar mai era o „lume” care ştia bine că  „omul” era  mort. „Poporul” arhiereului Miron Cristea era mulţumit – înţelepciunea lui Caiafa îl ferise de rău. Poporul acesta – numai el – a sărbătorit, cu ritualul  cuvenit, moartea dreptului. Marele preot a dat a doua zi dispoziţii să se facă rugăciuni polihronice pentru regele asasin. Cărturarul a tipărit, drept adevăr, într-unul din volumele lui, relatarea ucigaşilor (povestea cu fuga de sub escortă). Pentru istorie. Căci o mînă mînjeşte pe alta şi amîndouă faţa… 

Au trecut 20 de ani de la executarea nebunei porunci. În aceşti 20 de ani am putut auzi şi am putut vedea ce spun despre Corneliu Codreanu şi despre opera lui ucigaşii, hoţii, neînţelegătorii şi ucenicii lui. Ticăloşia celor care, într-un fel sau altul, au fost părtaşi la crimă a fost dată în vileag prin uluitoarele mărturisiri făcute în 1940 de cei ce au executat porunca. Exagerările ucenicilor – cîte vor fi fiind – îşi află explicaţia în marea lor evlavie faţă de dreptul omorît hoţeşte. Neînţelegătorii de pretutindeni n-au putut vedea în opera lui Corneliu Codreanu altceva decît încercarea de a transplanta la noi revoluţia lui Adolf Hitler ori a lui  Benito Mussolini… La 20 de ani de la consumarea abominabilei crime, ajutaţi de sfatul pe care ni l-au dat bogatele întîmplări ale acestui interval de timp, putem judeca drept şi mărturisi fără teamă de păcat ce s-a pierdut prin retezarea vieţii acestui bărbat care nu împlinise încă vîrsta de 40 de ani****. 

În încercarea de apreciere a oamenilor se comite de obicei o greşeală fundamentală: se caută la ei tocmai ce nu le este esenţial. Se preţuiesc arhierei pentru abilitatea lor politică; diplomaţi, pentru elocinţa lor; comandanţi de armate, pentru credinţa lor în Dumnezeu; regi, pentru inteligenţa lor sclipitoare; călugări, pentru frumuseţea glasului; oameni politici, pentru vasta lor cultură. Se-nţelege că în asemenea cazuri, unitatea de măsură nefiind proprie, judecăţile sînt false. Căci arhiereul se distinge prin tăria credinţei în Hristos; diplomatul, prin tact şi abilitate; comandantul, prin capacitatea lui de strateg; regele, prin înţelepciune; călugărul, prin adîncimea evlaviei; bărbatul de stat, prin simţul lui pentru real. 

Prin ce se distingea Corneliu Codreanu, întemeietor de şcoală spirituală şi de mişcare politică, totodată? 

Am auzit pe mulţi vorbind cu admiraţie despre noutatea ideii ce stă la baza mişcării lui – răul, mizeria, ruina ne vin de la suflet (nu de la lipsa de programe). Este adevărat, ideea aceasta el a adus-o în plan politic. Dar pentru cine cunoaşte  doctrina  creştină, nu există aici nici o noutate.  Nu în domeniul ideilor stau măreţia şi podoaba acestui om neobişnuit. Ci altundeva. 

După secole de despărţire şi de luptă între fraţi, o generaţie de patrioţi izbutise, în 1859, să facă unirea Moldovei cu Muntenia. La 60 de ani după acest însemnat pas, sfîrşitul primului război mondial adusese împlinirea visului atîtor generaţii de români patrioţi – poeţi, scriitori, ziarişti, cărturari, oameni politici, soldaţi. Transilvania, Basarabia, Bucovina făceau cu Regatul vechi un singur trup. Ţara se mărise, bogăţiile se adăugaseră, puterile spirituale sporiseră. Dar în ţară sporită lucrurile  mergeau prost. Corupţia, jaful, înstrăinarea îşi dăduseră aici mîna. Pentru poporul român perspectivele deveneau tot mai sumbre. De ce nu mergeau lucrurile bine? Era lipsa de oameni cu pregătire? Nu. Naţia română dăduse avocaţi străluciţi, medici celebri, cărturari, gînditori, oameni de ştiinţă, tehnicieni, poeţi, scriitori, mari gazetari. Existau în ţară  partide politice cu programe seducătoare  şi păpuşari politic abili. Nu de astfel de lipsuri suferea naţia. Naţia suferea de lipsă de cinste. Ce-i trebuia ei nu erau frumoasele programe politice (aplicate de suflet de tîlhar), ci altceva: naţia avea nevoie de un mare EDUCATOR. Şi pe acest educator ea îl dăduse. La timp suprem. Acesta se chema Corneliu Codreanu.  

Corneliu Codreanu nu era un predicator; nu era profesor de educaţie creştină; nu  era dascăl de pedagogie. Ci era ÎNVĂŢĂTORUL, ORGANIZATORUL, CĂLĂUZITORUL. El învăţa, organiza, conducea. Marele nostru Eminescu  n-a avut numai intuiţii geniale, ci şi darul de a formula pregnant adevăruri din care ne hrănim noi astăzi. Corneliu Codreanu n-a avut numai darul de a intui şi de a formula. Ci a avut şi puterea de a organiza; a avut capacitatea de a prelucra materialul uman existent. Îl distingea, fără îndoială, marele lui simţ pentru real. Dar peste aceasta, era în el o putere care topea zgura ticăloşiei omeneşti, gonea boarea leneviei, pregătea sufletele spre fapta eroică, spre totala jertfire de sine. În această putere, în acest dar  excepţional stă valoarea lui. Aici,  extraordinarul  lui  prestigiu. Corneliu Codreanu n-a izbutit numai să pună pe picioare – în pofida tuturor adversităţilor inimaginabile – o mişcare de mari  proporţii. Corneliu Codreanu a transformat oameni: le-a îmbrăcat sufletul în haină de nuntă. Într-o ţară şi într-o vreme în care lipsa de onoare, jaful de sus şi desfrîul erau la ele acasă, Corneliu Codreanu a aşezat pe soclu onoarea ca virtute de sine stătătoare, a făcut din corectitudine şi din cinste sufletească condiţia primordială a vieţuirii împreună, iar din austeritatea moravurilor blazonul luptătorilor lui. Iară cununa acestor virtuţi era credinţa în Iisus Hristos. Aceste virtuţi el nu le-a predicat. Le-a dat trup. Iată de ce neamul românilor vedea în el călăuza, capul, căpetenia, căpitanul său. Decapitîndu-l, sceleraţii de la 1938 au decapitat Naţiunea. 

Făcînd această afirmaţie, nu mă gîndesc la rolul pe care Corneliu Codreanu l-ar fi avut în stăvilirea puhoiului de la Răsărit ori în schimbarea profilului politicii europene. Ocupaţia rusească se va curma o dată cu înfrîngerea Rusiei sovietice, înfrîngere în care credem cu tărie. Dar cu alungarea ruşilor, procesul de vindecare a Naţiei nu s-a sfîrşit. Pentru vremea de după liberare, Naţia va avea nevoie tocmai de educatorul, de omul extraordinar pe care ea îl dăduse şi pe care nu-l mai poate da decît la intervale de secole: de Corneliu Codreanu, cel ucis pro populo. 

Ştim că Nae Ionescu, care a înţeles toată adîncimea operei lui Corneliu Codreanu şi care a simţit chemarea lui, a spus – pe cînd Codreanu încă trăia – că minunea înfăptuită de acesta e atît de mare că de acum îl depăşeşte şi pe el. Iară după omorîre, tot Nae Ionescu ne-a învăţat că cea mai rodnică răzbunare a lui Corneliu Codreanu este înfăptuirea vrerii lui. 

Ucenicii şi prietenii lui Corneliu Codreanu au datoria de onoare să nu trădeze opera lui. Dar Codreanu nu mai este. Şi Codreanu nu mai poate fi înlocuit de nimeni. Iată de ce, prin decapitarea de la 1938, Naţia românească a rămas săracă. 

Dar Dumnezeul îndurărilor va face cu ea semn spre bine. Căci păcatul nu l-a săvîrşit Naţiunea. Ci duşmanii ei de moarte. 

  

Gheorghe RACOVEANU

  

* Ca şi Nae Ionescu, Gheorghe (George) Racoveanu (1900-1967), autorul articolului, teolog și om de dreapta, nu era legionar încadrat, ci doar simpati­zant al Legiunii. 

** Patriarhul Miron (din botez: Ilie) Cristea (1868-1939), prim-ministru în vremea dictaturii regale. 

*** „«Ei, Dom­nilor! V-aţi speriat? V-aţi speriat de nişte copii? Eu, Dom­nilor, l-am întrebat odată pe Colonelul Boyle [ataşat militar anglo-canadian – n. n.]: Cum ai putut Dumneata, Dom­nule, să salvezi singur colonia românească din Odessa, în vre­­mea revoluţiei bolşevice? Şi Colonelul Boyle mi-a răs­puns: Domnule Profesor, eu sînt canadian şi vînător, iar la noi, în Canada, vînatul cel mai al dracului e cîinele sălbatic. Te atacă în haită. Poţi să dobori Dumneata unul, doi, patru; cei ce rămîn te sfîşie. Ei, dar de eşti vînător cu experienţă, vei observa Dumneata că în grămada care atacă este unul care conduce. Pe acela de-l ţinteşti între ochi, toată liota se îm­prăştie!». Mă aflam în localul redacţiei Cuvân­tului cînd a sosit acolo, revoltat, Nae Ionescu: «Auzi, măi, Nebunul! Auzi ce vorbeşte?! Ăsta e îndemn la asasinat!». Şi Nae Ionescu mi-a povestit ce spusese Iorga la Senat. Despre poveștile cu cîini canadieni a scris și Nae Ionescu, nu mult după aceea”, relata același autor într-un alt articol („Îndemn la asasinat”). 

**** Născut la 13 septembrie 1899, Codreanu a murit, ca și Eminescu, la numai 39 de ani. Asasinatul a fost instrumentat de Armand Călinescu, la ordinul lui Carol II. O dată cu Codreanu, au fost asasinați alți 13 legionari aflați în detenție. A fost începutul a ceea ce s-a numit „decapitarea Mișcării Legionare”  de către oficialitățile de stat ale vremii.

MUNŢII NOŞTRI CRUCE POARTĂ…

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

   

   

Chiar dacă n-a ajuns cu pasul pînă la ea, mai tot românul o ştie de copil, contemplată măcar pe ferestrele trenurilor care străbat minunata vale a Prahovei. Lumea îi spune, simplu, „Crucea de pe Caraiman”, dar denumirea ei oficială este „Crucea Eroilor Neamului”. În documente mai vechi apare şi ca „Monumentul Eroilor” sau „Crucea Eroilor Ceferişti”. Înscrisul săpat în piatra plăcii comemorative precizează: „Ridicatu-s-a acest monument întru slava şi memoria eroilor prahoveni căzuţi în Primul Război Mondial, 1916-1918, pentru apărarea patriei – construit între anii 1926-1928”. Care este povestea ei şi în ce măsură prezentul se mai raportează cu vrednicie la măreţia trecutului, atît sub aspect creştin, cît şi sub aspect naţional? 

Cruce regală

  

Ca mai toate monumentele României moderne cu care ne lăudăm pînă astăzi, Crucea de pe Caraiman poartă şi ea pecetea regalităţii. Cine, de altfel, ar fi putut năşi mai nimerit şi mai legitim un astfel de monument comemorativ decît Regele Ferdinand I Întregitorul şi Regina Maria, cea plină de atîta zel ctitoricesc (Pelişorul, Branul, Balcicul şi multe altele)? Caraimanul pare să fi avut o rezonanţă aparte pentru membrii Casei Regale a României, de vreme ce şi „fiul risipitor” Carol II, atunci cînd, în tinereţe, se hotărîse să renunţe la tron şi să forţeze o carieră la… Hollywood, şi-a luat pseudonimul de Carol Caraiman… 

Legenda pune iniţiativa monumentului pe seama unui vis al Reginei Maria cu privire la munţii româneşti stropiţi cu sînge în timpul Primului Război Mondial (în care regina se implicase în asemenea măsură, ca infirmieră în spitalele de pe front, încît a fost supranumită „Regina-soldat” şi „Mama răniţilor”). 

Totul s-a făcut, de altfel, după măsuri regeşti. Crucea ridicată pe şaua masivului abrupt, către Valea Seacă, la 2291 de metri înălţime, era menită să se vadă de la distanţă cît mai mare, fiind înaltă de 28 de metri, iar cele două braţe măsurînd cîte 7 metri, de o parte şi de alta a trunchiului vertical, lat de 2 metri. Adevărată axis mundi carpatină, Crucea de pe Caraiman a fost, la vremea respectivă, cel mai grandios monunent de acest fel din Europa ridicat la o asemenea altitudine, putîndu-se compara, ca realizare inginerească şi ca simbolistică generală, cu Turnul Eiffel (Paris), cu Statuia Libertăţii (New York) sau cu Statuia Mîntuitorului (Rio de Janeiro). Executată din profile de oţel, a fost montată pe un soclu din beton armat placat cu piatră, înalt de 7 metri şi jumătate (finalizat în 1930), a cărui incintă adăpostea iniţial generatorul de energie electrică de la care se alimentau cele 120 de becuri de 500 W ce marcau profilul Crucii, asigurîndu-i o iluminare feerică pentru acele timpuri. În 1939, Crucea a fost racordată la sistemul energetic naţional, prin staţia complexă de la Coştila (2487 m), legătura făcîndu-se printr-un cablu subteran. Pînă la instaurarea efectivă a regimului comunist (1948), Crucea era aprinsă în noaptea de Sfînta Maria Mare (15 august), în cea de Înălţărea Sfintei Cruci (14 septembrie – cînd, în 1928, a avut loc şi ceremonia de inaugurare şi sfinţire a monumentului, din păcate slab mediatizată în presa vremii) şi în cea de Înălţarea Domnului, care este în calendarul bisericesc şi Ziua Eroilor.

     

„Hei-rup!” antecomunist

   

Iniţiativa regală a mobilizat toate energiile, oficiale şi neoficiale, şi a angajat multe competenţe tehnice şi edilitare ale vremii. Proiectul ansamblului a fost realizat de către arhitecţii Georges Cristinel şi Constantin Procopiu. Proiectul de rezistenţă a fost întocmit de către inginerii Alfred Pilder şi Teofil Revici. Diriginte de şantier a fost Nicu Stănescu, iar şef de şantier – maistrul V. Bumbulescu. Regina Maria a urmărit îndeaproape, din 1926 pînă în 1928, lucrările executate  de către Direcţia de Poduri din cadrul CFR, prin secţiile L1 şi L5 din Sinaia, sub tutela Societăţii „Cultul Eroilor” (iniţial, în 1919: „Societatea pentru Mormintele Eroilor Căzuţi în Război“), care a mobilizat şi foarte mulţi tineri voluntari. 

Impresionantă a fost şi implicarea, populaţiei din zonă, în cea mai mare parte neremunerată. Cu mic, cu mare, oameni au sărit să pună umărul la Cruce. Uneltele grele şi materialele masive (lemnoase şi metalice) erau transportate cu trenul pînă la staţia CFR Buşteni, apoi cu boii pe ruta Buşteni – Sinaia – Vîrful Păduchiosu – Vîrful Dichiu – Platoul Bucegi – Vîrful Caraiman. S-a folosit şi funicularul Fabricii de Hîrtie Buşteni (pus la dispoziţie de fraţii Schiel), pînă în Cantonul Schiel, de unde erau preluate de cai şi de măgari, pe cărările înguste care duceau spre culme. Mulţi căruţaşi locali, ca de pildă cei din familia Clinci, din Sinaia, şi-au legat numele de acest admirabil efort colectiv. 

Vremuri grele

  

Comuniştilor, se înţelege, Crucea le-a stat în gît: după ce că era un semn creştin indezirabil pentru ateismul oficial, mai purta şi „semnătura” abolitei monarhii! S-a mers pînă la ideea de a se reteza braţele Crucii şi de a se introduce în coloana rămasă o uriaşă stea roşie cu cinci colţuri! Pînă la urmă gestul monstruos n-a fost comis, dar nici de vreo grijă efectivă pentru întreţinerea monumentului n-a putut fi vorba (cu excepţia unor lucrări de mîntuială la partea electrică, ce continuă să facă probleme pînă azi, deşi mai nou a fost racordată la reţeaua electrică a oraşului Buşteni). Te şi miri că monumentul cruciform s-a păstrat atît de bine pe un asemenea fond de ostilitate sau nepăsare! Dezinteresului oficial i s-a adăugat şi vandalismul „turistic”, care a lăsat (şi mai lasă încă) „răni” grele pe trupul Crucii singuratice (becuri sparte, nume scrijelite, înscrisuri şi imagini graffiti etc.).  

Un plus de grijă – concurat însă de acuta lipsă de fonduri – s-a făcut simţit după 1989, monumentul aflîndu-se actualmente în administrarea Consiliului Local al oraşului Buşteni, care face ce poate (în condiţii normale, la lăsarea întunericului, Crucea este iluminată cu 300 de becuri de cîte 500 W fiecare şi poate fi văzută de la zeci de kilometri depărtare).

   

Biruit-a Duhul!

  

La poalele Caraimanului, sub Cruce, s-a ridicat între timp lăcaş ortodox de închinare şi nevoinţă, chiar cu numele de Caraiman şi cu hramul Înălţării Sfintei Cruci (str. Palanca 24, Buşteni). Întîi schit (înfiinţat în 1998, cu binecuvîntarea PF Teoctist, de ieromonahul Gherontie Puiu), aşezămîntul a crescut de la an la an, iar din 2008 are statut de mînăstire (pe lîngă care funcţionează şi Centrul Social Pastoral „Sfînta Cruce”). 

E greu de spus dacă Crucea veghează mai degrabă peste mînăstire sau dacă mînăstirea veghează mai degrabă sub Cruce… În orice caz, s-ar zice că-i „îndumnezeit” Caraimanul din poale pînă-n creştet şi că pînă la urmă duhul a biruit vremurile. 

Din nefericire (că să nu spun altfel), în mai noile planuri şi eforturi de „restaurare, reabilitare, conservare, prezervare, întreţinere şi reintroducere în circuitul turistic a Crucii de pe Caraiman”, pe lîngă Primăria Buştenilor nu aflăm implicată Biserica Neamului, cum poate s-ar fi cuvenit, ci… Asociaţia Rotary Club „Valea Prahovei”. „Circuitul turistic mondial” pare să atîrne mai greu în cumpăna momentului decît semnificaţiile istorice sau spirituale… Dar Duhul – nu-i aşa? – va birui din nou vremurile, pe deasupra nevredniciilor noastre personale sau instituţionale, căci acesta este năravul Lui milenar.

  

Răzvan CODRESCU

 

CE S-AR FACE ROMÂNIA DACĂ AR DUREA PROSTIA?

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME 

LOGICA ABSURDULUI

Atît de multe și de grave sînt actele și declarațiile bolnavilor care ne conduc, încît aproape că nu mai ai timp să reacționezi la fiecare. Sentimentul general este că sîntem depășiți de absurditățile care dau năvală peste noi. Pentru că, la o primă vedere, am putea crede că trăim în plin absurd. Adevărul este însă că tot ce ni se întîmplă este perfect logic, în logica unei profunde corupții morale a societății românești. Și de asta nu ne vindecă Parchetul. Dar e faza premergătoare faptelor penale.

Pînă la găsirea unei soluții, să inventariem ultimele „nefăcute” ale celor care dețin azi puterea. Căci leacul vine după conștientizarea maladiei, iar boala e diagnosticată după simptome.

• „Reforma Justiției” în România o fac doi băieți cu vagi studii juridice, absolvite tîrziu și prost, pe bază de plagiat, Florin Iordache – zis „Altă-ntrebare” – și Șerban Nicolae, fost șofer al mafiotului-parlamentar-pușcăriaș Cătălin Voicu, și niscaiva infractori, dintre care unul, condamnat deja și cu alte trei dosare în lucru, conduce Camera Deputaților și principalul partid al țării, PSD.
• România este republică și ține să rămînă astfel, dar să aibă și blazon regal. Drept care înființează ONG-ul Casa Regală, care va avea ca singur scop asigurarea unei vieți luxoase membrilor săi, cu prețul arderii în efigie a ultimului monarh, aflat încă în viață. Trăiască Duda!
• Procurorul șef al DNA, Laura Codruța Kovesi, participă la o dezbatere publică despre corupție și este reclamat la Inspecția Judiciară sub motiv că astfel... a făcut politică!
• Florin Georgescu, prim-viceguvernator al Băncii Naționale a României, cere renunțarea la cota unică de impozitare de 16%, despre care pretinde că ar fi generatoare de corupție și evaziune fiscală. În schimb, el vrea să introducă impozitarea progresivă – adică să fie taxat cel care muncește, produce și cîștigă mai mult. Să se pedepsească performanța, tovarăși! Asta nu va stimula evaziunea și corupția. Nu, nu!
• Laurenţiu Teodor-Mihai, fost lider al patronatului producătorilor de medicamente generice, este  uns șef al Casei Naționale a Asigurărilor de Sănătate. Tot ce industria farmaceutică n-a obținut prin negocieri și lobby va putea primi cadou acum de la omul ei devenit reprezentant al statului.
• Doi homosexuali au dat statul român în judecată la Curtea Europeană de Justiție, pentru că nu le este recunoscută „căsătoria” încheiată în Belgia. Statul român s-a apărat prin reprezentantul său și a fost susținut, prin pledoarii convingătoare, de reprezentanții Poloniei, Ungariei și Letoniei. De  partea acuzatorilor au fost Olanda și… Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării din România, instituție aflată în subordinea guvernului român! Corupția morală duce uneori la schizofrenie.
• Doi deștepți din Parlament, Șerban Nicolae și Liviu Pleșoianu, vor să instituie un soi de cenzură a libertății de asociere, printr-o lege care să oblige ONG-urile să-și publice în Monitorul Oficial, semestrial, finanțatorii, nume cu nume, persoane juridice și fizice. Las că sursele de finanțare sînt evidențiate în bilanțul anual și acum, dar politrucii noștri vor să știe în timp real și fără efort „care e, mă, ăla” care sprijină ONG-urile dușmane (a se citi critice la adresa Puterii). În acest exercițiu de „transparență”, pe lîngă sucombarea ONG-urilor fără finanțare externă (că pe alea tovarășii n-au cum să le închidă), va fi și un mare deranj birocratic, deci generator de corupție.
• Orice dictatură se justifică prin „interesul public” și „binele comun”. Astăzi, interesul public și binele comun sînt să fim obligați la vaccinare, cu mic, cu mare, pîn` la ultima suflare...

Mai departe, completați dvs.!

Claudiu TÂRZIU

SFINTELE TAINE ALE BISERICII (IV)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

4. TAINA SPOVEDANIEI 

Spovedania, în sensul ei bisericesc, este Sfînta Taină prin care credinciosul, mărturisindu-şi păcatele în faţa preotului şi obținînd dezlegare de la acesta, primeşte, prin puterea Duhului Sfînt, iertarea păcatelor mărturisite. Ea a fost instituită chiar prin cuvintele Mîntuitorului: „Primiți Duh Sfînt; cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23). 

Taina Spovedaniei se mai numeşte şi a Mărturisirii (termenul de Confesiune – vezi şi a se confesa, confesor etc. –, ca și cel de Penitență, rar la noi – şi apărînd aproape exclusiv în vorbirea intelectualităţii laice –, este specific lumii creştine apusene, de tradiţie latină) sau a Pocăinţei. Această din urmă denumire se referă la căinţa activă de propriile păcate, însoţită de procesul transformării lăuntrice (metanoia), al restaurării tainice întru Hristos. 

De la cel ce se po­că­ieşte se cere sinceritate desăvîrşită, credinţă nestrămutată şi do­rinţă arzătoare de a-şi îndrepta viaţa (pocăința este zadarnică dacă nu are urmări concrete).    

Mărturisirea păcatelor se fa­ce dinaintea preotului duhovnic, prin care se pri­meşte iertarea şi dezlegarea pentru Sfînta Împărtăşanie. Fă­ră această dez­le­gare nu ne putem împărtăşi; cine îndrăzneşte să se împărtăşească peste rînduieli, în chip nevrednic, şi mai ales fiind conştient de nevrednicia lui, riscă să pătimească mari necazuri, să se îmbolnăvească grav sau chiar să moară din pricina acestei nesocotinţe. Uneori, cel care se po­căieşte primeşte de la preot dezlegare numai dacă va împlini o anumită pravilă potrivită lui, ori dacă va res­pecta vreo inter­dic­ţie (epitimia) de la ceva anume, într-un interval de timp pe care duhovnicul îl stabilește.  

Aşa-numitul canon dat de du­hov­nic nu este o pedeapsă pentru păcatele săvîrşite, nici o simplă „învăţătură de minte”; el nu are atît un statut pedagogic sau punitiv, cît unul restaurator, ajutîndu-ne să ne ridi­căm, să ne curăţim, să dobîndim nivelul duhovni­cesc la care ne putem înţelege păcatul şi aspira la iertarea lui Dumnezeu.  

Toate păcatele pot fi iertate, în condiții de sinceră pocăință, cu excepția celor împotriva Duhului Sfînt, prin care omul se împotrivește cu îndărătnicie poruncilor și lucrărilor lui Dumnezeu (ateii, ereticii, apostații, prigonitorii Adevărului în genere). Iisus a spus: „Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvînt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfînt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va sa fie” (Matei 12, 31-32). 

Pentru ca spovedania să-şi atingă scopul, re­la­ţia dintre duhovnic şi fiul duhovnicesc trebuie să se bizuie pe convingerea că ne spovedim lui Hristos, prin duhovnic, şi că Cel ce iartă este tot Hristos (Căruia I s-a încredințat toată judecata).  

În­tre părintele duhovnic şi fiul lui duhovnicesc trebuie să existe o încredere reciprocă deplină și o desăvîrşită discreţie. Preotul trebuie să păstreze toată viaţa, chiar şi sub tortură, secretul Spovedaniei. Pe de altă parte, fiul du­hovnicesc nu trebuie să spună nimănui ce canon sau sfat a primit în timpul Tainei.  

Inspirat de Duhul Sfînt, duhovnicul lucrează cu fiecare alt­fel. Pentru aceeaşi manifestare a bolii spirituale, du­hov­nicul poate da fiecărui „pacient” alt leac. Aceste remedii spirituale pot fi uneori în asemenea măsură contradictorii încît discuţiile, schimbul de păreri după Spovedanie ar putea surpa încrederea fiilor duhovniceşti în în­ţe­lepciunea sau onestitatea pă­rin­telui. Dar mai este o motivaţie a dis­creţiei fiului du­hovnicesc, pe care ne-o dezvăluie nu o dată Părinţii îmbună­tă­ţiţi: diavolul nu ştie ce gîndim şi nu are acces la discuţia dintre cei doi participanţi la Taină. De îndată ce fiul duhovnicesc, ieşit de sub harul protector al Tainei, începe să co­menteze desfă­şurarea sau detaliile ei, diavolul se şi pune să strice la loc ceea ce Taina tocmai a restaurat. Prin urmare, totala discreţie – atît a fiului du­hov­ni­cesc, cît și a duhovnicului – reprezintă o condiţie esenţială pentru foloasele duhovniceşti pe care le putem avea de pe urma Spovedaniei. 

Este bine ca Spovedania – actualizare permanentă a harului primit la Botez – să fie cît mai deasă, chiar dacă ea nu este urmată de Împărtăşanie. Nu se lasă păcatul sau diferitele frămîntări să ia proporţii sau să se „cronicizeze” în noi. Spove­da­nia rară, de regulă în preajma marilor sărbă­tori, cînd preoţii sînt asaltaţi de sute de persoane zilnic, e ceva mai degrabă superficial, ce adeseori denotă mai mult un fel de conformism superstiţios decît o reală pocăinţă şi un autentic dor de Dumnezeu.  

Mai ales în privinţa Sfintelor Taine, trebuie să avem grijă să evităm formalismele, căci a nu le primi cu sinceritate înseamnă a lua în deşert puterea lui Dumnezeu, care se manifestă plenar în ele, cu mult peste înţelegerea curentă a rațiunii noastre omenești. (Va urma)

 

Răzvan CODRESCU

Mai puteți citi pe acest blog:

* Sfintele Taine ale Bisericii (I) 

* Sfintele Taine ale Bisericii (II) 

* Sfintele Taine ale Bisericii (III) 

INTERMEZZO LIRIC: QUI ANTE NOS

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 

  
Poeţilor muceniciţi 
ai Rugului Aprins 
şi ai temniţelor comuniste, 
tuturor pătimitorilor 
întru Cuvînt 
ai secolului XX, 
sfinţilor ştiuţi şi neştiuţi 
ai limbii române.

  
I
   
Se cuvenea ca ei măcar să fie 
nemuritori, dar iată-i că se duc, 
lăsînd în urmă neamul mai uituc 
şi ţara lor de suflet mai pustie... 

Tu, Doamne, care-i ştii de-a fir a păr, 
şi mult le-ai dat, ca mult să le poţi cere, 
credinţa lămureşte-o din durere, 
nădejdea fă-o stîlp de adevăr, 

iar peste toate pune steag iubirea, 
să priveghem sub ea şi morţi, şi vii, 
neistoviţi nicicînd şi nicăirea, 
bătuţi pe crucea lumii de aci, 
dar muşinînd cetatea care n-are 
nevoie nici de lună, nici de soare!

  
II
  
De frica ta, nu voi avea-ndrăzneală? 
Sau îndrăznind, de frică nu ţi-oi şti? 
Tu eşti măsura celor pururi vii 
şi Duhul tău pe nimeni nu înşeală.
  
Pe cît te tem, pe-atît voi îndrăzni 
şi n-am să-mi pun talanţii la popreală, 
căci cerul tău se ia cu osteneală 
şi crucea ta e-a sfintei nebunii. 

Pieptiş iau, Doamne, vremea care vine 
şi crucea spadă dacă vrei o fac, 
şi în cămaşa morţii mă îmbrac 
ca-n haina nunţii veacului cu tine, 
dar n-am nădejde-n sîrgul meu sărac, 
ci-n harul tău ce-aprinşi pe toţi ne ţine.

  
III 

Un ochi de-adoarme, celălalt veghează, 
căci sîntem os din neamul celor care 
se săvîrşesc în zale şi călare, 
iar umbra-n urmă le mai umblă trează. 

Noi somnul îl urîm ca pe-o ispită, 
şi toată lenea care-n jos ne-mbie, 
iar dacă-avem răgaz de-o bucurie, 
privim spre cer şi-aducem mulţămită. 

Hăitaşi prin veac ai tîlcurilor sfinte,  
ne arde dorul chipului dintîi 
şi stîlp de foc ne umblă dinainte – 
şi ne-o şedea cîndva la căpătîi – 
iubirea care singură ne duce 
la învierea neamului prin Cruce. 


IV
  
În lături, bărbieri ai vremii mele! 
Lăsaţi-mi calea slobodă şi-ntreagă, 
s-apuc, cu Rocinanta mea beteagă, 
pe bărăganul viselor, spre stele! 

Alungă-ţi, Sancho, gîndurile rele, 
ca miezul tău din coaje să se-aleagă, 
căci mori de vînt ne-aşteaptă şi ne leagă 
să dăm buluc cu inima în ele! 

La Mancha lumii e-n amurg pustie 
şi vîntul, cu suspin de Dulcinee, 
îmi răvăşeşte pleata colilie... 
O, de-aş muri cum am trăit: nebun, 
căci nu spăşit, pe perna de tuleie, 
ci în tărbacă fost-am eu, Cel Bun! 


V 

Am fost ce-am fost și cît am fost pe lume, 
dar Dumnezeu de-acum pe rînd ne-adună, 
cum își culege roada, rea sau bună, 
cel ce-n pămînt sămînță-a pus anume. 
  
Ne-om face pîine celor după noi 
sau vom pieri în flăcări, ca neghina... 
Oricum ar fi, dreptatea lui, divina, 
mai lasă loc de-ntoarcere-napoi. 

Căci orice-am fi, bob putred, scrum sau hrană, 
rămînem veșnic de pămînt legați, 
iar dragostea, ca leacul pus pe rană, 
ne-o face poate peste moarte frați 
și la-nviere, slobozi de prihană, 
ne vom scula întregi și-adevărați.


VI 

De neamul meu mă leagă o iubire 
ce n-ar avea altminteri vreun temei: 
nu vii pe lume-acolo unde vrei, 
dar unde vii te faci părtaș prin fire.
  
Să fie-oricît virtutea de subțire 
și boala-ncățelită într-ai mei, 
aceasta-i crucea mea, iar greul ei 
îl port smerit, cu cerul în privire. 

De n-ar fi vii, cu morții mei m-aș ține, 
pe pajiști verzi și-n codri răcoroși, 
și cuib i-am face-n noi luminii line, 
cu sfînta cuminție din strămoși, 
iar de s-ar stinge neamul meu cu mine, 
am fi c-o mărturie mai frumoși. 


VII 

Sînt limbii mele rob şi împărat, 
mi-e neamul meu vremelnică măsură, 
dar creşte-n mine, ceas cu ceas, mai pură, 
cetatea Celui fără de păcat. 

De voi pieri pe limba mea, curat, 
voi învia, cu-a neamului strînsură, 
pe limba Lui – şi cuminecătură 
mi-o fi Lumina fără scăpătat. 
  
Atîta doar că ceata mea-i puţină, 
iar eu, nevrednic, stau la coada ei: 
de n-ar fi mila mai presus de vină, 
nădejdii mele n-aş găsi temei… 
De sînt şi-oi fi, doar dragostea divină 
mă face viu, cu tot cu morţii mei. 


VIII 

A nins asupra noastră cu uitare 
și sîntem albi de nu ne mai vedem, 
iar moartea nu mai seamănă-a blestem, 
ci-aduce-ncet a binecuvîntare. 

Uitați de vii, simțim că fiecare 
tot mai puțin ne sîntem și ne-avem, 
și-și face vremea tristul ei cherem, 
punînd pe rana firii noastre sare. 

De noi n-au chef și nici nevoie cei 
ce-n urmă vin și nu mai vor să știe 
prin ce-a trecut pămîntul pîn’ la ei 
și nici c-ar fi vreun rost de veșnicie, 
ci-n pielea lor cu-atît se simt mai zei 
cu cît devin mai mult nimicnicie!

  
IX
   
Noi sîntem cei din urmă visători 
și paznici ai temeiurilor sfinte, 
dar nu avem nici rîvna dinainte, 
nici crezul viu ce ghes îți dă să zbori. 

Războinici nu, nici vrednici rugători, 
ne risipim în ceartă de cuvinte 
și trupul sterp pe limba lui ne minte, 
cu pofte dulci sau veștede candori. 

Ne dau fiori cei care-n urmă vin, 
dar nu avem să-i înfruntăm tărie 
și nu îi sîntem lumii mai puțin 
de vină grei la sîmbra ei tîrzie, 
ci doar mai triști cu fiecare chin, 
aici, în țara lui n-a fost să fie... 


X
  
Ne-ar fi vecia bucurie pură 
de n-am simți năpasta voastră-n noi 
și n-am privi cu jale înapoi, 
la cîte neamul ca un rob îndură. 

Nu în zadarul jertfei ni-i măsură, 
ci cum ne trageți visele-n noroi 
și cum, pe limba vremurilor noi, 
răspundeți lesne dragostei cu ură. 

În ceruri milă ruga noastră cere 
și, de-am putea, prin caznele de ieri 
am trece iar, durere cu durere. 
Dar cît să rabde sfintele puteri 
cînd noi ne ducem, morți, spre înviere, 
iar voi vă duceți, vii, spre nicăieri?

  
XI
  
Nu-i neamul ce crezi tu şi nici ce pare, 
ci-i veşnicie prinsă în cuvînt:  
nu rămăşiţa lui de pe pămînt, 
ci ce-are-n cer îl face mic sau mare.
  
N-avem aici cetate stătătoare, 
iar cinstea şi cu slava, cîte sînt, 
nu le-ngropăm cu stîrvul în mormînt, 
ci le aducem Vieţii închinare. 

În taina Rusalimului de sus 
aşteaptă floarea neamului să-nvie, 
precum Adam în trupul lui Iisus, 
cu sfinţii care-au fost şi-or să mai fie, 
căci nu degeaba Dumnezeu a pus 
sămînţă-n noi de-o altă-mpărăţie.

  
XII

Cît de cumplite vremile s-or face, 
sămînţa slavei va răzbi prin ele 
şi din ţărîna viselor sărace 
vom creşte pînă dincolo de stele. 
  
Vom năpîrli, ca şarpele, de piei 
şi vom renaşte-n trup de primăvară, 
frumoşi şi veşnici ca un neam de zei, 
arzînd de duh şi dînd pe dinafară. 
  
Pieri-vor mulţi, dar birui-va Firea 
şi-n rămăşita lumii, la soroc, 
va prisosi, năvalnică, Iubirea; 
s-or primeni stihiile prin foc 
şi-ntru lumina slavei ne-nserate 
din prea puţin s-o face plinătate.
  

Răzvan CODRESCU