RELAŢIA EVOLA-ELIADE

SUMARUL BLOGULUI

La Controcorrente Edizioni din Napoli, sub egida Fundaţiei Julius Evola, a ieşit de sub tipar ediţia îngrijită de profesorul Claudio Mutti a scrisorilor pe care Julius Evola (1898-1974) i le-a adresat lui Mircea Eliade (1907-1986), în cadrul unei corespondenţe care a durat un sfert de veac (1930-1954). Postez mai jos, pentru cei interesaţi, şi fotocopia recenziei semnate de Simone Paliaga (în cotidianul Libero din 25 mai 2011, p. 31). Dacă voi găsi timpul necesar în perioada următoare, îmi propun să revin tot aici cu postarea traducerii româneşti a recenziei (chiar dacă ea este oarecum incomodă pentru imaginea postumă a lui Eliade). Ediţia şi recenzia ne ajută să înţelegem mai profund şi mai nuanţat dramele personale al unor mari figuri intelectuale ale secolului XX pe fondul nu mai puţin dramatic al istoriei contemporane, precum şi marele impas al Tradiţiei în tîrziul unei modernităţi hiperideologizate. „Fascistul” Evola şi „legionarul” Eliade sînt pînă la urmă, fiecare în felul său, două victime ale unei istorii ingrate, iar corespondenţa lor este radiografia unei „prietenii imposibile”, dar din care posteritatea poate trage destule învăţături (mai ales dacă prinde, măcar preţ de cîteva clipe, starea de graţie a unei gîndiri fără poncifuri şi fără prejudecăţi).

Despre personalitatea lui Mircea Eliade – probabil intelectualul român cel mai notoriu din secolul XX – nu cred că e cazul să mai aduc vorba aici. În ce-l priveşte pe Julius Evola (cu care unii cititori sînt poate mai puţin familiarizaţi), om de dreapta în sensul larg al cuvîntului (care trimite mai degrabă la o anume Weltanschauung decît la un anume crez politic), înainte de a fi fost un simpatizant al fascismului mussolinian, a fost un mărturisitor neabătut al Tradiţiei, iar unii au putut vedea în el un René Guénon al Italiei. A sa Rivolta contro il mondo moderno (1934) are multe puncte de tangenţă cu La crise du monde moderne a lui Guénon. Spre deosebire de acesta din urmă, Evola a fost mai implicat în actualitatea politică a vremii sale şi de aceea mai vulnerabil în faţa „inchizitorilor” ideologici ai epocii postbelice (ca şi Heidegger în Germania, Dumézil în Franţa sau Eliade în România). Mai multe cărţi de-ale lui au apărut, după 1989, şi în româneşte, între care Metafizica sexului (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, în col. „Terra lucida”, coordonată de d-l Andrei Pleşu) sau Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar (Ed. FRONDE, Alba Iulia-Paris, 1998, cu un studiu introductiv al d-lui Claudio Mutti).

Îi mulţumesc d-lui Claudio Mutti (o prezenţă mai veche pe acest blog) pentru informaţiile trimise şi pentru neobositele sale strădanii pe linia dreptei tradiţionale, cărora istoria spirituală şi politică a României din secolul XX le rămîne în multe privinţe îndatorată. (R. C.)

RECVIEM PENTRU EROUL AUREL STATE

SUMARUL BLOGULUI

Numărul pe luna mai 2011 al revistei Rost - ajunse, iată, în pragul numărului 100 - este dedicat eroului din Al Doilea Război Mondial, prizonierului şi fostului deţinut politic, profesorului, traducătorului şi memorialistului AUREL STATE (muscelean cu sînge aromânesc, născut în primăvara lui 1921, primul din cei patru copii ai meşterului tîmplar Ion State şi ai soţiei sale Elisaveta), figură exemplară a luptei anticomuniste, strămutat la cele veşnice în toamna lui 1983.

Mă leagă de memoria “vînătorului de munte” Aurel State mai mult decît preţuirea generală pe care o port tuturor “cruciaţilor secolului XX”, nu numai pentru că l-am cunoscut personal (prin prietenul comun Marcel Petrişor), dar mai ales pentru că, prin primăvara sau vara lui 1983 (nu-mi mai pot aminti exact), am fost pus în situaţia îngrozitoare de… a-i arde una dintre dactilogramele corpului de memorii!

Manuscrisul dactilografiat ne fusese încredinţat – mie şi soţiei mele – de către Marcel Petrişor, cu cîteva luni în urmă. Soţia mea apucase să-l citească în întregime, dar eu nu ajunsesem decît pe la jumătate. Şi iată că, într-o după-amiază, Marcel vine la noi pe fugă şi mai răvăşit decît l-am văzut vreodată, cerîndu-ne insistent să ardem neîntîrziat manuscrisul, imediat după plecarea lui! Securitatea era turbată că nu putuse găsi şi confisca nici originalul, nici copiile manuscrisului, despre care aflase că urma să fie trimis pe ascuns în Germania federală, spre publicare (ceea ce pînă la urmă s-a şi întîmplat). Îl arestaseră şi-l agresaseră pe Aurel State ca pe vremurile cumplitei prigoane staliniste, dar, ca de obicei, de la el nu reuşiseră să scoată nimic. Pe Marcel îl hărţuiau de mai multe zile şi se temea că vor veni la rînd cunoştinţele apropiate (printre care se întîmpla să ne numărăm). Am încercat să-l convingem că am putea cruţa exemplarul, ascunzîndu-l bine pe undeva, dar el s-a arătat neclintit pentru soluţia radicală (“Ascultaţi-mă ce vă spun, de data asta e groasă de tot şi nu ştiţi cu cine aveţi de-a face!”).

Am ars cartea chiar în după-amiaza aceea, pe un făraş metalic, cu geamurile închise, în bucătăria apartamentului din Drumul Taberei. Eram siderat şi aproape nu-mi venea să cred că făceam ceea ce făceam, iar soţiei mele îi curgeau lacrimile pe fasciculele rupte ca să ardă mai uşor…

I-am ars cartea “domnului State” şi nici măcar n-am mai apucat să-l revedem, căci, fără să mai aibă parte de linişte, a murit chiar în toamna acelui an, la Spitalul Floreasca, în mare măsură şi din pricina tratamentului aplicat de Securitate (supoziţia că chiar Securitatea l-ar fi “ajutat” să moară acolo, pe patul de spital, n-am putut-o verifica, deşi consăteanca şi colaboratoarea sa tîrzie, poeta Ileana Mălăncioiu, o dă drept certitudine). N-a mai ajuns să-şi vadă pînă la capăt ediţia cărţii apărută în Germania (Freiburg, Ed. Coresi, 1983, cu o prefaţă de Remus Radina). Zece ani mai tîrziu, aceasta a avut şi o foarte modestă ediţie în România, dar pe mine şi pe Anca ne mai apasă şi astăzi amintirea acelui “holocaust” domestic de acum aproape trei decenii şi resimţim acut datoria morală de a retipări cartea într-o ediţie pe măsura “cavalerului” impecabil care a scris-o, practic, cu propriul lui sînge, în cea mai urîtă dintre lumile posibile, ca mărturie pentru o lume mai dreaptă, în care el n-a încetat nici o clipă să creadă, şi care – chiar dacă n-a venit încă – pare să aibă astăzi o şansă mai mult decît ieri…

Sper ca acest număr al revistei Rost – marcînd împlinirea a 90 de ani de la naşterea autorului Drumului crucii – să premeargă cu folos ediţiei aflate în lucru. Pe acest fond, reproduc şi aici evocarea pe care am alcătuit-o mai demult împreună cu Marcel Petrişor (şi care a mai apărut, pe vremuri, şi în revista Puncte cardinale, însoţită de mica rugă versificată pe care o scrisesem chiar la moartea lui Aurel State, în noiembrie 1983). (R. C.)    

Aiud: Crucea Neamului

UN DRUM AL CRUCII

“Cavalerul fără teamă şi fără prihană”: acesta este numele de care se învrednicise cîndva Făt-Frumosul de la Soare-apune. Dar cînd Apusul “a apus”, preschimbîndu-şi măreţia cavalerească în rafinată opulenţă, cavalerul pare să se fi strămutat către Soare-răsare, unde îl aşteptau alte şi alte încercări. Parcă diavolul însuşi i s-a pus de-a curmezişul cu oferta unui nou pariu: “Îl cîştigi, vei fi peste Iov; îl pierzi, vei coborî sub Faust…”

În marea aventură a veacului XX, aici în Răsărit, cavalerul s-a aflat faţă în faţă cu diavolul lăsat parcă liber să se atingă chiar şi de sufletul său. Dumnezeu a mizat totul pe el, iar el le-a înfruntat pe toate în numele lui Dumnezeu, avîntîndu-se în ultima şi cea mai cumplită dintre Cruciade…

Undeva la Godeni, în inima Muscelului, o bătrînă se ruga pentru el sub icoană: “Dă-i, Doamne, putere să treacă peste toate şi nu-Ţi lua degetul de pe el, cum nu Ţi l-ai luat de pe Moise…” Aşa se ruga, plîngînd, bătrîna din Godeni pentru fiul ei, robul lui Dumnezeu Aurel, vînătorul de munte…

Cîmpulung Muscel, odinioară cetate de scaun a Valahiei, 
este singurul oraş din România unde cruci mari din piatră, 
cu motive ancestrale, străjuiesc mai toate răscrucile de drumuri…

“Drumul crucii” avea să înceapă pentru Aurel State în beciurile Poliţiei din Cîmpulung. Directorul Şcolii Normale “Carol I” îşi luase mîna protectoare de pe cel mai bun elev al său, iar Siguranţa Statului credea că îşi face datoria. După o săptămînă de torturi, declaraţia a rămas însă aceeaşi: “Nu ştiu nimic”. Nici un cuvînt în plus. Doar privirea senină a celui ce a ştiut încă de la 18 ani că adevărata luptă nu e cu lumea, ci cu sine însuşi. Nici mai tîrziu, cînd călăii s-au schimbat şi torturile s-au perfecţionat, Aurel State n-a putut fi îngenuncheat. Aceeaşi privire senină şi acelaşi răspuns: “Nu ştiu”. Sau, cînd totuşi era limpede că ştie: “Ştiu, dar nu vă spun. Încercaţi să aflaţi de la mine!”. Şi Securitatea noului regim a încercat în fel şi chip, căci ea nu putea să creadă că există pe lume şi cavaleri de neînvins.

Aurel State nu a îmbrăcat niciodată cămaşa verde, dar nu s-a dat înapoi să sufere alături de cei ce, făcuţi din aceeaşi plămadă cu el, au mers, pe calea lor, spre aceleaşi idealuri: Neamul Românesc şi Credinţa în Hristos. Fiind un credincios discret, dar nedezminţit, viaţa lui s-a desfăşurat întreagă între icoana Mîntuitorului, la care se ruga maica bătrînă din Muscel, şi icoana României Mari, pe care feciorul din Godeni a purtat-o în inima lui pînă la moarte.

Atunci, în beciurile Poliţiei din Cîmpulung, concluzia a fost: suspect de legionarism, dar neincriminabil din lipsă de probe… Dosarul X.Z. 47…

Intrat în 1940 la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă, este repartizat în Batalionul de Vînători de Munte de la Sinaia. În 1941 cere să plece voluntar pe Fronttul anticomuunist. Ia parte la luptele din Crimeea şi se numără, în anul următor, la loc de frunte, printre cuceritorii Sevastopolului. Pentru nenumăratele lui acte de eroism, este decorat mai întîi, ca elev-plutonier, cu Virtutea Militară, pentru ca apoi, avansat sublocotenent, să i se confere Ordinul Mihai Viteazul şi Crucea de Fier (cu frunză de stejar).

Dinapoi îl urmărea însă Dosarul X.Z. 47 (pe care între timp va apărea şi calificativul de “fanatic”), iar dinainte îi rînjea moartea. Nu s-a temut niciodată de ea, căci îl purta înainte “nevoia de a aprinde stelele pe cer”. Acolo, în “ciucurele Crimeei”, cade rănit în 1944, apărînd neînfricat fortăreaţa pe care o cucerise cu atîta vitejie. A ştiut să cîştige şi să piardă luptînd, cu demnitatea eroică pe care o purta în sîngele lui româno-macedonean.

În vara lui 1944 avusese loc marea trădare, la care a refuzat să fie părtaş, păstrîndu-şi onoarea militară, aşa cum a procedat toată floarea oştirii române. A urmat, deci, prizonieratul: ani lungi şi grei prin sălbăticiile asiatice, pînă la capătul lumii…

“În februarie 1949, Ana Pauker semnează în numele Guvernului Român o convenţie cu Uniunea Sovietică, prin care România acceptă ca cetăţenii români acuzaţi de «crime săvîrşite pe teritoriul sovietic» în timpul războiului să fie judecaţi în Uniunea Sovietică. Avînd această acoperire formală, autorităţile sovietice trec imediat la acţiune. În simulacre de procese, constituind cea mai flagrantă jignire posibilă adusă ideii de justiţie, toţi inculpaţii, fără excepţie, sînt condamnaţi la pedeapsa maximă: 25 de ani de muncă forţată. După condamnare, împreună cu camarazii lor germani aflaţi în aceeaşi situaţie, vor fi transportaţi în regiunea Vorkuta, una dintre cele mai cumplite insule ale «Arhipelagului Gulag», unde urmau să execute pedeapsa, muncind în minele de cărbuni.

Zona de lagăre de muncă Vorkuta se află în nordul Munţilor Urali, la poalele Munţilor Pai Noi, la 300 de kilometri dincolo de Cercul Polar şi la 300 de kilometri de ţărmul Mării Barents. Temperatura de minus 40 de grade Celsius nu este o excepţie. Dar mai ucigătoare decît clima şi munca forţată («cîrtiţe sub aurore boreale») a fost obligaţia deţinuţilor politici de a convieţui în aceleaşi formaţiuni de muncă şi în aceleaşi barăci cu deţinuţii de drept comun.

În timp de guvernul comunist al României i-a abandonat total pe cetăţenii săi aflaţi în detenţie în Uniunea Sovietică, Konrad Adenauer, şeful guvernului german, întreprinde în zilele de 9-13 septembrie 1955 o vizită la Moscova, avînd ca unic obiectiv repatrierea celor peste zece mii de prizonieri de război germani condamnaţi în Uniunea Sovietică sub învinuirea de «crime de război». Insistenţele sale sînt încununate de succes. Obţine amnistierea lor, şi cum amnistia nu putea fi doar parţială, decretul îi va cuprinde şi pe prizonierii de război români. La sosirea în patrie, prizonierii de război germani vor fi primiţi aşa cum se cuvenea, ca adevăraţi eroi. Guvernul german le creează toate condiţiile, atît materiale, cît şi morale, de a-şi putea reface viaţa. Ce se întîmplă cu camarazii lor români? Pînă la frontiera Republicii Populare Române călătoresc ca oameni liberi, bucuroşi că-şi vor revedea patria şi familiile. La frontieră vor fi însă preluaţi în stare de arest de către Securitatea română şi încarceraţi la Jilava. Vor fi judecaţi din nou pentru aceleaşi capete de acuzare pentru care fuseseră condamnaţi şi apoi amnistiaţi în Uniunea Sovietică şi vor zace în temniţele comuniste pînă în 1964, cînd Gheorghiu-Dej a golit închisorile printr-un act de graţiere. Recunoştinţa patriei comuniste!” (Puncte cardinale, anul I, nr. 12, decembrie 1991, p. 5).

Ajunşi acasă,, eroii deveniseră “monştri” şi “bandiţi”. Ce să facă o lume de viermi cu cavalerii întorşi din Cruciadă?! Pe dosarul lui Aurel State, bunăoară, se pusese pecetea nesupunerii absolute: fanatism legionar!

Iarăşi privirea senină şi răspunsul cavaleresc: “N-am fost legionar. Dar, dacă vă temeţi atît de tare de ei, vă rog să mă consideraţi unul de-al lor!”. Şi cavalerul crucii fu chemat să dea socoteală… Întrebări absurde şi grosolane despre oameni şi întîmplări din vremuri trecute (mai ales despre camarazii din lagărele sovietice, în frunte cu bunul său prieten George Fonea, poetul prizonierilor), chinuri fizice şi mai ales sufleteşti… Şi atunci, vai, răbdarea ajunse la capăt!

Aurel State, interogat brutal de satrapul Gheorghe Enoiu, s-a aruncat, în plină anchetă, de la ultimul etaj al clădirii arestului din fosta stradă Uranus. Dar un înger îi cenzură saltul şi căzu în patru labe, ca o felină! “Am vrut să sar în gol, dar m-am împiedicat de aripa unui înger”, spunea. După opt luni de comă, cu 120 de fracturi în tot corpul, cu şuruburi şi plăci metalice pe sub piele, omul continuă să înfrunte istoria; frînt a fost, dar în-frînt – niciodată!

Abia în 1964 ieşi din bezna temniţelor, fără nici o pată pe suflet. De la el nimeni nu a reuşit să scoată nimic, prin nici un mijloc, aşa cum nu reuşiseră să scoată, de pildă, nici de la un Arsenie Papacioc, îngerescul duhovnic de la Techirghiol, sau de la un Alexandru Ghica, prinţul de sînge al demnităţii legionare.

Pe Aurel State l-au hărţuit neîncetat şi după aceea. Se înscrisese la Litere şi terminase primul (în 1970), căpătînd post de profesor de limba germană în Bucureşti (de pe care avea să se şi pensioneze). Avea rude sus-puse (un văr după mamă, Proca, chiar ministru al Sănătăţii), care nici în cele mai grele şi nici în cele mai destinse clipe n-au catadicsit să-i întindă vreo mînă de ajutor, grijulii ca nu cumva, avînd de-a face cu un “duşman al poporului”, să le zboare scaunul de sub fund… Dar Aurel State nu l-a vorbit niciodată de rău pe vărul său, iar cînd îl vorbeau alţii, indignaţi, îi lua mereu apărarea, pretinzînd că-l “înţelege”… Era structural incapabil să urască pe cineva, oricît rău i-ar fi făcut.

Îşi risipea puţinii bani cu generozitate, spre a-şi ajuta prietenii aflaţi în nevoie. Avea, ce-i drept, şi această mică trăsătură curioasă: dacă îţi împrumuta zece mii de lei, uita să ţi-i mai ceară înapoi; dar dacă îţi împrumuta zece lei, te bătea la cap să-i înapoiezi ori de cîte ori te întîlnea (“Măi Marcele, tu mai ştii că ai să-mi dai zece lei?”)! Lui îi ajungeeau cîteva sute de lei pe lună. Suferind cu stomacul (avea să moară de ulcer perforat), mînca aproape numai pîine cu miere şi, uneori, pe lîngă ceai, şi ceva lapte. Cînd îi veni oferta unei pensii din Germania, ca deţinător al Crucii de Fier, o refuză cu nobleţe: “Idealurile pentru care am luptat eu nu se pot plăti cu bani. Prea tîrziu şi prea nepotrivit v-aţi adus aminte de noi…”

Trăia singur într-o garsonieră de la marginea Bucureştilor. Traducea cu multă migală din germană şi rusă (Hans Magnus Enzesberger, Ciabua Amiredjibi etc.). Acolo şi-a scris şi cartea în care mărturiseşte despre sine şi despre lumea prin care a trecut. Ultimul ei titlu a fost Drumul crucii. Trei părţi convergente în el însuşi: experienţa frontului, experienţa prizonieratului la ruşi, experienţa temniţelor comuniste de acasă. Pentru această carte-mărturie fu hărţuit din nou (reuşise să expedieze o copie în Germania, unde a şi apărut, fără ca el să mai fi avut mulţumirea de a o vedea pînă la capăt tipărită).

La 19 noiembrie 1983 a pornit în ultimul său marş, spre Cer, să-şi închine spada Celui ce mizase pe el. Pînă în ultima clipă n-a fost auzit atribuindu-şi sieşi vreun merit. Îi plăcea să creadă că rugăciunile mamei sale îl salvaseră în toate împrejurările…

Oare cînd i se va retipări cartea în România (căci ediţia modestă, de la începutul anilor ‘90, a trecut, practic, neobservată)? Ce sublimă lecţie de rectitudine cavalerească poate afla în ea tînăra generaţie! Căci cine nu va căuta acolo “literatură”, va găsi în ea tot restul, cu asupra de măsură.

Un lucru e cert: că a cîştigat pariul.

În urma lui rămîne surîsul atotştiutor al Bunului Dumnezeu.

Marcel PETRIŞOR

Răzvan CODRESCU

Un chip netrucat 

al rectitudinii legendare

RUGĂ PENTRU EROUL

AUREL STATE

Vezi-l, Doamne, Tu cum trece

pragul lumii, slab şi drept,

răstignit pe crucea rece

care-i spînzură în piept –

voievod fără coroană

Ţării lui de peste vis,

suflet fără de prihană, sînge fără de zapis!

Vezi-l, Doamne, şi-i trimete să-i petreacă paşii, linii,

ale îngerilor cete

spre Crimeile luminii,

că din noaptea lumii tale

a pornit pribeag spre cer,

strîns în giulgiul lui de zale,

CEL DIN URMĂ CAVALER!

Vasile A. Marian

(Răzvan Codrescu)

19 noiembrie 1983

FEMINITATEA CREŞTINĂ SALVATOARE

SUMARUL BLOGULUI

PROFILURI FEMININE RĂSĂRITENE

E steril şi abstract a vorbi unui public secular despre concepte ca femeia sau familia creştină în lipsa unor repere culturale inspiratoare, în special din marea literatură.

Într-o călătorie recentă în Rusia, în cadrul unui moment de protocol cultural organizat de Festivalul de Film “Îngerul luminos”, am văzut “Evgheni Oneghin”. Era primul meu contact integral cu celebra operă a lui Ceaikovski (rar văzută pe scenele româneşti), prilej de a reciti cu ochi mai maturi la fel de strălucitul roman versificat al lui Puşkin. Răvăşitor-tânguitoarea arie a trădatului Lenski, înflăcărata, dar înţeleapta Tatiana, atât de iubită de ruşi, îmi deschideau deodată porţile unei revelaţii. Limpedea poveste de prietenie, iubire, trădare şi căinţă, pe care o ştiu toţi şcolarii, întrupată de muzica fluidă şi caldă, lipsită de efecte facile, se elibera de cadrele moralismului şi clişeului clasic, pentru a mi se deschide în toată anvergura şi frumuseţea elevatei trăiri a feminităţii creştine.

În plin ev al nestăvilitelor elanuri romantice, când eroii literaturii occidentale îşi câştigau reputaţia prin avântul necontrolat cu care cedau impulsurilor inimii, iar cititorii aplaudau zgomotos prăbuşirea lor în neantul autodistrugerii, Puşkin demasca cu graţie juvenilitatea şi individualismul acestui val pătimaş, pentru a demonstra, cu o măsură cel puţin egală a geniului, că patosul cel mai înalt poate convieţui cu raţiunea, potenţând ascensiunea spre osmoza sofianică a celor două, şi că tensiunea dialogului dintre ele poate genera capodopere.

În Oneghin Puşkin îl ironiza pe byronianul Childe Harold, rătăcitorul cu inima îngheţată, taciturn şi plictisit de viaţă, ale cărui decadenţă şi nihilism aveau să contamineze mai mult decât o epocă literară (le recunoaştem şi azi, rătăcind triumfător prin varii literaturi, inclusiv printre filele Crailor de Curtea-Veche). Puşkin i-o opune pe Tatiana, îngândurata provincială care se îndrăgosteşte de cinicul Oneghin, suportându-i cu stoicism umilinţele, dar capabilă să se rupă din vraja iubirii amăgitoare, când acesta decade moral tot mai jos, şi să-şi vindece inima şi viaţa. Inteligent şi diafan ca muzica lui Mozart, grav ca un vechi epos slav, poemul lui Puşkin poate fi citit azi şi ca o strălucită pledoarie pentru trezvie sufletească şi castitatea iubirii conjugale – valori cărora, începând din epoca Romantismului, marea literatură le aruncă mănuşa, într-un tot mai aprig război.

Probabil de aceea, luminoasa Tatiana s-a contopit cu imaginea stoicei fecioare muceniţe din zorii creştinismului, pe care studenţii şi-au ales-o ca patroană încă de la mijlocul secolului XVIII. Succesul celor două imagini feminine în cultura rusă, a diaconiţei mărturisitoare şi a femeii care ştie să-şi apere căminul şi sufletul de himere, a devenit o redută de prezervare a unui model de virtute pe care literatura apuseană l-a epuizat. Nu întâmplător, în pofida tuturor dezastrelor, modelor nefaste şi dezechilibrelor sociale ale secolului XX, modelul împlinirii conjugale şi al familiei tradiţionale au rămas, până azi, în centrul conceptului de fericire al societaţii ruse şi ex-sovietice.

De la teatrul de operă moscovit “Stanislavski – Nemirovici-Dancenko” vântul m-a purtat către vechea vatră a Muromului, obârşia legendarului viteaz Ilya Muromeţ, dar şi lăcaşul de păstrare a multor odoare de sfinţi. Dintre aceştia, Cuvioşii Cneji Petru şi Fevronia m-au cucerit iremediabil. Fascinanta lor poveste de dragoste aduce împreună vraja inocentă a basmului cu dorurile romanticilor şi cu trezvia vieţii duhovniceşti, într-o nestemată a literaturii medievale unică în Vieţile Sfinţilor. Capacitatea lor de a întregi în plan spiritual un model de cuplu creştin îi face azi deosebit de preţioşi.

Demult, cetatea Muromului a fost tulburată de un duh necurat, care o ispitea noaptea pe soţia cneazului. Întrebându-l cum poate fi alungat, cneaghina află că pieirea i-o vor aduce “braţul şi sabia lui Petru Agrikov” şi îi dezvălui taina soţului său. Petru, fratele mai mic al cneazului, îndrumat de un înger, găseşte o sabie în biserica mănăstirii de maici a Înălţării Sfintei Cruci, cu care omoară balaurul. Însă câteva picături din sângele zmeului îl stropesc şi îl umplu de lepră. După străduinţe zadarnice de vindecare, ajunge la Fevronia, o fată săracă, vestită pentru puterile ei tămăduitoare. Fata se învoieşte să îl vindece cu condiţia ca Petru să o ia de nevastă. Petru acceptă şi este vindecat, dar refuză să-şi respecte făgăduinţa. Se umple din nou de lepră şi se întoarce ruşinat la Fevronia, implorând-o din nou să îl vindece, iar fata îi impune aceeaşi condiţie. Petru consimţi şi o luă de nevastă. La scurtă vreme, cneazul muri şi conducerea Muromului îi reveni fratelui său mai mic, Petru. Astfel, şi Fevronia ajunse cneaghină. Însă boierii nu o iubeau, pentru că era de obârşie umilă, şi îi cerură să părăsească cetatea. Fevronia se învoi, cu condiţia ca şi boierii “să-i dea ceea ce le va cere: pe Petru”. Petru se supuse voii soţiei şi cei doi părăsiră cetatea şi înalta dregătorie. Pe drum, câteva semne minunate făcute de Fevronia îl îmbărbătează. În scurt timp, însă, începu vărsarea de sînge pentru putere şi boierii îi rechemară pe cnejii alungaţi. Aceştia se întoarseră şi domniră în pace, împlinind legea Domnului, până la adânci bătrâneţe. Călugărindu-se cu numele David şi Eufrosina, ei se rugară să moară în aceeaşi zi şi să fie îngropaţi în acelaşi mormânt. Şi ambii se stinseră pe 25 iunie 1228, la aceeaşi oră. Dar dorinţa nu le fu respectată şi, potrivit rânduielii călugăreşti, trupurile le fură aşezate în morminte separate, fiecare în mănăstirea sa. A doua zi, însă, ele fură descoperite împreună. Monahii le mutară iarăşi separat, dar minunea se repetă – şi de atunci ele odihnesc împreună.

O eroină literară şi una hagiografică îşi dau mâna întru consolidarea unui bastion al feminităţii creştine salvatoare, rezistent la toate valurile ce vor să şteargă profilul sacru al cuplului.

Elena DULGHERU

O variantă a acestui articol a apărut şi în Ziarul Lumina; varianta reprodusă aici este preluată de pe blogul autoarei, căreia îi mulţumesc pentru îngăduinţă şi – de praznicul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena – îi urez din toată inima: „La mulţi ani cu bucurie!”. (R. C.)

CONSTANTINIADA BIZANTINĂ

SUMARUL BLOGULUI

LA MULŢI ŞI LUMINOŞI ANI

TUTUROR CONSTANTINILOR ŞI ELENELOR 
CARE FRECVENTEAZĂ ACEST BLOG!

Sfîntul Constantin cel Mare (detaliu de mozaic)

Gloria numelui de Constantin – de la lat. constans, constantis (“constant”, “statornic”, “ferm”) – se leagă, într-o măsură parcă providenţială, de istoria de mai bine de o mie de ani a Bizanţului ortodox şi imperial – Constantinopolul întemeiat de un Constantin, într-o lună mai, şi căzut sub un alt Constantin, tot într-o lună mai…

11 Constantini s-au succedat pe tronul împărătesc al Ţarigradului (cum i se spunea îndeobşte “cetăţii lui Constantin” în Evul Mediu românesc), dintre care se cuvin amintiţi, pe lîngă cel dintîi şi cel din urmă (prezentaţi mai pe larg în continuare), măcar alţi cîţiva: Constantin IV Pogonatul (668-685), sub care a avut loc primul asediu al Constantinopolului (de către arabi, împotriva flotei cărora se pare că bizantinii au folosit în premieră - şi cu tot succesul - aşa-numitul “foc grecesc”), Constantin VII Porfirogenetul (945-959), cel mai cărturar dintre împăraţi, sau Con­stan­tin IX Monomahul (1042-1055), în timpul căruia s-a pecetluit Marea Schismă (la 1054, sub patriarhatul lui Mihail Cerularie).

Cel mai de seamă praznic bisericesc al lunii mai – Sfinţii Mari Împăraţi Constantin şi maica sa Elena, cei întocmai cu Apostolii (isapostoles) – e un nimerit prilej de rememorare – istorică, dar şi legendară – a măreţiei acestei adevărate constantiniade, în care îşi are adînc înfipte rădăcinile întreaga Europă creştină (despre care un alt Constantin – filosoful Noica – nu se sfia să afirme că s-a născut la anul Domnului 325, cu Sinodul de la Niceea, convocat şi prezidat de însuşi Marele Constantin).

Constantin I cel Mare

Primul Constantin

Împăratul Constantin cel Mare (socotit primul împărat creştin şi sanctificat de Biserică împreună cu maica sa, Elena - Flavia Iulia Helena, descoperitoarea crucii lui Hristos) pare să fi fost, după tată, de origine iliră. S-a născut pe la anul 274 în oraşul Naissus (Nişul de azi) şi a ajuns în fruntea imperiului roman împreună cu Licinius, după ce l-au înfrînt în anul 312 pe uzurpatorul Maxentius. În anul 313 a fost dat Edictul de la Milan (consfinţire a decretului anterior al împăratului Galerius, din 311) prin care creştinismul este recunoscut oficial ca religie admisă în imperiu. Deşi creştinii nu erau încă majoritari, Constantin (care din anul 324 a rămas unic împărat) a intuit – şi a ştiut să valorifice politic – ascensiunea noii religii, deşi se pare că el însuşi n-a ajuns să se boteze decît în ultimul an al vieţii.

Parte înclinat spre problemele spirituale, parte preocupat de pacea din sînul imperiului („El dorea să consolideze unitatea imperiului prin unitatea Bisericii”), Constantin a convocat şi chiar a prezidat parţial Sinodul de la Niceea (primul sinod ecumenic, din anul 325), pentru rezolvarea problemei ariene. Sinodul avea să condamne erezia lui Arie (chiar dacă împăratul şi urmaşii săi au mai înclinat o vreme spre arianism) şi să cristalizeze Crezul creştin ortodox.

Înţelegînd noul mers al vremurilor şi importanţa strategică şi comercială a locului, Constantin mută capitala imperiului în Răsărit, pe ruinele vechii cetăţi greceşti Byzantion, la răscrucea dintre Europa şi Asia. Oraşul care-i va purta numele (şi care va fi supranumit şi „A doua Romă” sau „Noua Romă”) este inaugurat festiv la 11 mai 330: el va fi farul de spiritualitate, cultură şi civilizaţie al Evului Mediu creştin. Tradiţia spune că însuşi Marele Constantin ar fi pus şi temelia catedralei Sf. Sofia (deşi cel care a reuşit s-o construiască pînă la capăt, două veacuri mai tîrziu, a fost Justinian). Ctitorii ale sale, la Constantinopol, mai sînt Biserica Sf. Apostoli (unde a şi fost înmormîntat) şi Biserica Sf. Irina. Marelui Constantin i se atribuie, între altele, şi ridicarea iniţială a Bisericii Sfîntului Mormînt de la Ierusalim, a Bisericii Înălţării de pe Muntele Măslinilor şi a Bisericii Naşterii din Betleem, precum şi a Basilicii Sf. Petru de la Roma.

Constantin s-a botezat în ultimul an al vieţii (unii spun că chiar pe patul de moarte, prin episcopul Eusebiu al Nicomidiei, despre botezul său circulînd multe legende) şi a avut grijă să-şi facă şi fiii creştini. Cu toate ezitările sale între Ortodoxie şi arianism şi cu tot botezul său tardiv şi controversat, Constantin cel Mare – care a trecut la cele veşnice în ziua de 22 mai a anului 337 – a făcut Bisericii servicii ca nici unul dintre ceilalţi împăraţi, iar pe urmele sale creştinismul a triumfat definitiv, aşa că Biserica s-a văzut îndreptăţită şi chiar datoare să-l treacă în sinaxar (cu ziua de pomenire pe 21 mai, deodată cu maica sa, Elena, mutată la Domnul încă din anul 327).

Constantin XI Dragases

Ultimul Constantin

Constantin XI Dragases (1448-1453), “Paleologul vremurilor de pe urmă”, a fost cel sub care – dar nu din vina căruia – Bizanţul s-a prăbuşit definitiv, la 29 mai 1453. Bărbat cu “suflet pios şi nobil” (pio et excelso animo), cum îl definea umanistul italian Francesco Filelfo (care l-a cunoscut personal, cum a fost şi cazul cronicarului bizantin Georgios Phrantzes, care a descris cel mai amănunţit căderea Bizanţului), ultimul Constantin a preluat de la înaintaşii imediaţi un imperiu împuţinat şi şubrezit, demult rîvnit de ascendenta putere otomană şi pe care Apusul creştin a refuzat să-l sprijine pe deplin, părăsindu-l, practic, în faţa urgiei păgîne. Ca şi alţi împăraţi tîrzii ai Bizanţului, şi-a făcut şi el iluzia deşartă că ar putea salva imperiul prin compromisul dureros al unirii religioase cu Roma, dar pînă la urmă avea să se concretizeze tragic mai degrabă celebra formulă a lui Lucas Notaras: “Mai bine să vedem domnind în Oraş turbanul turcesc decît tiara latină!”.

Mehmed II (rămas în istorie cu supranumele de “Cuceritorul”) a declanşat asaltul cel mare asupra Constantinopolului la începutul lunii aprilie 1453. Cetatea, în ciuda raportului inegal de forţe, a rezistat eroic pînă la sfîrşitul lunii mai. Efectivelor modeste ale lui Constantin XI (5000 de ostaşi greci – 7000, după alte surse – şi circa 2000 de voluntari latini, între care au strălucit genovezul Giovanni Giustiniani şi spaniolul Francisco de Toledo) Meh­med II le pune în faţă o forţă armată impresionantă (aproape 200000 de oameni, între care mai multe zeci de mii de luptători de elită, susţinuţi de cea mai bună flotă şi de cea mai puternică artilerie pe care otomanii le avuseseră vreodată). 14 tentative de asalt general al ce­tăţii eşuează totuşi, între 7 aprilie şi 25 mai. Puterile occidentale urmăresc cu sufletul la gură desfăşurarea evenimentelor, dar nu catadicsesc, nici în ceasul al doisprezecelea, să întindă vreo mînă de ajutor.

Asaltul final a început pe 29 mai, puţin după miezul nopţii. El s-a desfăşurat în valuri succesive, iar în zorii zilei corpul de elită al ienicerilor (12000 de oameni) reuşeşte să înfrîngă rezistenţa apărătorilor împu­ţinaţi şi epuizaţi, pătrunzînd în cetate printr-o portiţă lăturalnică (Kerkoporta)… ce fusese uitată deschisă, pare-se, de către nişte aliaţi genovezi. Turcii măcelăresc populaţia (40000 de morţi!), in­clu­siv pe cea refugiată sub cupola Sfintei Sofia, şi jefuiesc cetatea vreme de trei zile. Constantin XI îşi smulge însemnele imperiale (pentru a nu putea fi, după moarte, recunoscut şi supus umilinţelor profanatoare) şi piere eroic în vălmăşagul ultimelor lupte, fără ca trupul să-i fi fost descoperit vreodată. Dimpreună cu el au pierit luptînd şi cei mai devotaţi dintre tovarăşii săi de arme: Teofil Paleologul (care îi era văr), Ioan Dalmatul şi don Francisco de Toledo (al cărui eroism cavaleresc, ca şi cel al genovezului Giustiniani, a spălat ceva din dezonoarea “fraţilor” creştini din Apus, care au fost – începînd din anul 1204, cu Cruciada a patra – adevăraţii ciocli ai Bizanţului ortodox).

Constantinopolul la 1204 (reprezentare de epocă)

Între istorie şi legendă

Sînt greu de creditat astăzi legendele privitoare la botezul de tînăr al Marelui Constantin (unii zic că deodată cu Elena, maica sa). Îndeobşte, tradiţia bisericească e aceea că împăratul s-ar fi îmbolnăvit de lepră şi nici un leac nu i-ar fi fost de folos, deşi l-au cercetat cei mai vestiţi doctori şi vrăjitori. Într-un tîrziu, a fost sfătuit de “slujitorii idoleşti de la Capitoliu” să se îmbăieze în sînge de prunci, dar împăratul, deşi iniţial s-a învoit, în cele din urmă a renunţat şi s-a căit, văzînd jalea atîtor mame. Atunci, ca răsplată dumnezeiască pentru cruţarea pruncilor, i s-au arătat în vis Sf. Apostoli Petru şi Pavel, îndrumîndu-l spre episcopul Silvestru (papă al Romei între 314 şi 335), care să-i arate adevărata baie curăţitoare a trupului şi a sufletului deopotrivă: Sfîntul Botez. După 7 zile de iniţiere şi pregătire, împăratul ar fi fost botezat, iar lepra ar fi căzut de pe trupul lui “ca nişte solzi de peşte”. Şi mulţi s-ar fi botezat în urmă, după pilda şi la îndemnul împăratului.  

Dar oricînd se va fi botezat primul Constantin, tradiţia pune dintru început ascensiunea sa imperială sub semnul Sfintei Cruci. Înaintea bătăliei decisive cu Maxentius (dar şi în alte două rînduri după aceea), lui Constantin cel Mare i se arătă crucea în înaltul cerului, spre asfinţit, însoţită de cuvintele: “Întru acest semn vei birui” (In hoc signo vinces). Se mai spune că Hristos i S-a arătat şi în vis, poruncindu-i să pornească la luptă purtînd înainte imaginea Crucii (celebrul stindard cruciform numit labarum), ceea ce Constantin a şi făcut, ieşind victorios. (Menţiunea de pe Arcul lui Constantin de la Roma, a triumfului instinctu divinitatis, adică prin inspiraţie divină, nu trebuie supralicitată creştineşte, căci şi păgînii aveau credinţa lor în ajutorul zeilor, adeseori pomenit în inscripţii, fie şi numai ca reverenţă formală.)

Semnul Sfintei Cruci n-a mai fost însă de ajuns să salveze Bizanţul la apusul lui. Ultimul Constantin presimţise el însuşi că asupra cetăţii nu lucra doar foamea de cuceriri a păgînilor, ci, prin aceştia, “dreapta pedeapsă trimisă de Dumnezeu” pentru păcate prezente şi trecute (cuvintele se regăsesc în discursul final al împăratului către popor, consemnat de G. Phrantzes).

În noaptea fatală şi în ziua următoare, poporul s-a refugiat, rugîndu-se lui Dumnezeu, sub uriaşa cupolă a Sfintei Sofii, unde turcii au dat însă năvală şi au săvîrşit cel mai cumplit măcel. Sultanul însuşi ar fi intrat călare în Sf. Sofia (ceea ce totuşi istoriceşte nu se verifică), patronînd măcelul, jaful şi dezmăţul. Mehmed II şi-ar fi dorit cu orice preţ trupul împăratului mort (sau măcar capul acestuia, ca trofeu), dar pînă la urmă nu i-a fost dat să-l afle.

Întemeiat în mai, de către un Constantin, Bizanţul pierea tot în mai, sub un alt Constantin, aşa cum şi glăsuise o veche profeţie. 11 veacuri de istorie şi 11 Constantini...

Pînă spre sfîrşitul secolului 19, multă lume mai era convinsă că mormîntul ultimului împărat ar fi fost unul modest şi anonim, venerat de grecii simpli, undeva în cartierul Abu Vefa din Istanbul. Adevărul este că nu se ştie nimic despre ce s-a întîmplat cu trupul celui de pe urmă Constantin, mort în luptă ca un oştean de rînd şi intrat, călare, din istorie direct în legendă. Oricît va fi decăzut, Bizanţul a avut, la amurgul lui, un împărat care i-a onorat trecuta măreţie. 

Legenda spune că, atunci cînd turcii au dat năvală în Sf. Sofia, în plin oficiu liturgic, zidul altarului s-a deschis în chip minunat, iar oficianţii au fost ferecaţi înăuntrul lui, cu Sf. Potir ridicat spre cinstire; cînd Sf. Sofia (prefăcută în moschee, iar astăzi muzeu) va reveni din nou creştinilor, liturghia va fi reluată din momentul în care a fost întreruptă, iar potirul va străluci, ca faţa Mîn­tuitorului pe Tabor, de lumina neînserată a Împărăţiei celei fără de sfîrşit.

Răzvan CODRESCU

Sfînta Sofia (interiorul, către răsărit)

Sfînta Sfintelor

Din mai în mai

şi din Constantin în Constantin –

neclătită stai

între pîine şi vin.

Lumi două

se-mbie din palme să-ţi beie,

crăiasă crainouă,

mireasă meree.

Linei lumini

celei pururea neînserate

peste veacuri te-nchini,

maica lumii cetate.

Poartă sub cer

Ierusalimului ce va să vie,

neamuri se cer

să se-ncumete ţie.

Grea de păcat
şi încă mai grea de virtute,
Hristos te-a lăsat
dor al slavei pierdute.

Din mai în mai

şi din Constantin în Constantin –

neclătită stai

între pîine şi vin.

(O variantă a acestei poezii a apărut în vol. Răsăritenele iubiri.

Fals tratat de dezlumire, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002)

Ruinele Constantinopolului

Doină-mpărătească

Ţarigrad, zăvod de vis,

ochi spre-a opta zi deschis,
Dumnezeu te-a fost lăsat
să te-mbraci în vis curat
şi să şezi de-a dreapta, duh,
nu-n ţărînă, ci-n văzduh.

De va fi să te pogori
cînd o da vecia-n zori,
toate s-or strîngea în tine
ca la sînurile pline
şi-ai s-auzi cum Firea cîntă,
Ţarigrad, cetate sfîntă.

(Din vol. Rost de doină. Cîntece fără stăpîn, 

în pregătire la Editura Christiana din Bucureşti)

Acvila bicefală - semnul imperial al Bizanţului

(Din inepţiile internetului: un imbecil analfabet, care semnează "Mihailt", crede şi scrie - http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=6852 - că acvila bicefală ar fi simbolul monahal athonit al... nimicniciei omeneşti!!!)

Mai puteţi citi pe acest blog: 

* 555 de ani de la căderea Constantinopolului. Un memorial paideic al istoriei bizantine (330-1453)

INTERMEZZO LIRIC: TAINA NEAMULUI

SUMARUL BLOGULUI

Am scris altădată despre diferenţa dintre “neam” şi “popor” (cf., pe acest blog, “Neamul în Biserică”), iar sonetele de mai jos le postez pentru că am simţit nevoia unei “cumpăniri” după grupajul fotografic postat anterior (care se cade să ne pună serios pe gînduri, dar nu trebuie să ducă la concluzii pripite asupra complexei probleme naţionale, ce nu se reduce nici la precaritatea prezentului, nici la efemerul istoriei, ci se integrează în iconomia tainică a creaţiei divine şi a mîntuirii, depăşind veacul în veşnicie). Năzuinţa noastră de “creştini în cetate” s-ar cuveni să fie una spre un naţionalism critic, capabil, la o adică, să certe poporul în numele neamului şi neamul în numele lui Dumnezeu. (R. C.)

A OPTA TAINĂ

Memoriei Părintelui Stăniloae

Nu-i neamul ce crezi tu şi nici ce pare,

ci-i veşnicie prinsă în cuvînt:

nu rămăşiţa lui de pe pămînt,

ci ce-are-n cer îl face mic sau mare.

N-avem aici cetate stătătoare,

iar cinstea şi cu slava, cîte sînt,

nu le-ngropăm comoară în mormînt,

ci le aducem Vieţii închinare.

În taina Rusalimului de sus

aşteaptă floarea neamului să-nvie,

precum Adam în trupul lui Iisus,

cu sfinţii care-au fost şi-or să mai fie,

căci nu degeaba Dumnezeu a pus

sămînţă-n noi de-o altă-mpărăţie.

ICONOMIE

Memoriei lui Petre Ţuţea

Sînt limbii mele rob şi împărat,

mi-e neamul meu vremelnică măsură,

dar creşte-n mine, ceas cu ceas, mai pură,

cetatea Celui fără de păcat.

De voi pieri pe limba mea, curat,

voi învia, cu-a neamului strînsură,

pe limba Lui – şi cuminecătură

mi-o fi Lumina fără scăpătat.

Atîta doar că ceata mea-i puţină,

iar eu, nevrednic, stau la coada ei:

de n-ar fi mila mai presus de vină,

nădejdii mele n-aş găsi temei…

De sînt şi-oi fi, doar dragostea divină

mă face viu, cu tot cu morţii mei.

ÎN CUMPĂTUL VREMII

Memoriei lui Constantin Noica

De-am fost zidit statornică cetate,

noi, neamul fără stea, aceea-i doar

această limbă reavănă de har

şi mlădioasă mai presus de toate.

E loc în ea de tot ce-am fost vreodată,

dar şi de tot ce n-am ajuns a fi,

în duhul ei mereu rămînem vii

şi ea ne-o sta chezaş la Judecată.

De-am face-n faptă ce putem prin grai,

ni s-ar smeri pămîntul sub picioare

şi-am fi nu gură, ci adînc de rai.

Dar leneşi şi nevrednici ei şi nouă,

înceţi la sîrg şi grabnici la uitare,

o-năbuşim cu mîinile-amîndouă...

Răzvan CODRESCU

CÎT NECAZ, ATÎTA HAZ! (REPOSTARE)

SUMARUL BLOGULUI

Astăzi, 13 mai 2011, mi s-a întîmplat ceva fără precedent în cei 4 ani de cînd ţin acest blog: BLOGGER mi-a blocat operaţionalitatea blogului aproape întreaga zi, iar cînd operaţionalitatea a fost restabilită, am constat că ultima postare mi-a fost pur şi simplu eradicată, fără nici un avertisment şi fără nici o explicaţie. Sper că a fost vorba de o nefericită eroare tehnică, iar nu de un abuz. În speranţa că nu mă voi mai confrunta cu astfel de «disfuncţii», repostez grupajul foto a cărui postare iniţială a dispărut fără urmă...  

(Răzvan Codrescu)

Am primit şi dau mai departe...

«PE LUME NU-S MAI MULTE ROMÂNII...»

Merge şi-aşa!

Foc!... Apă... Apă... Foc!

Hai noroc şi la mai mare!

Non multum, sed multa...

O estimare optimistă

(Prietenii ştiu de ce!)

Las Vegas made in Romania

Trei culori cunosc pe lume,

ce le ţin ca sfînt odor...

... Sînt culori de-un veechi renume,

amintind de-un brav popor...

Unde eşti tu, Ţepeş doamne...?!

Un cruciat pentru liniştea noastră

Din Grădina Maicii Domnului

Dacia Felix: Cornul Abundenţei

Singurică, singurică?

Preţul progresului

Lungul drum al zilei către noapte...

Momentul de sinceritate

Coşciugul Nokia te aşteaptă!

Avantajul mortului

Nihil sine Deo

Urbanitatea credinţei

No problem!

Din Rromoteca de Aur

Cînd e bine, nu-i de mine...

... Cînd e rău, hop şi eu!

Chilipir, dar şi plăcere:

ochii văd, inima cere!

De-aş mai duce-o pîn' la toamnă,

leliţă Ioană...

Fefeleaga: natură şi cultură

Iarba verde de acasă...

Finis coronat opus

Deşteaptă-te, române...!

(Noi nu, niciodată noi nu!)

Mai în glumă, mai în serios:

un supliment de pe la alţii... (Image of the Year?)

TRUCK-AGE...