CINE EŞTI DUMNEATA, DOMNULE CLAUDIO MUTTI ?

SUMARUL BLOGULUI

Deşi despre d-l Claudio Mutti am mai scris, atît în ediţiile româneşti ale cărţilor sale, cît şi pe acest blog, răspund curiozităţii unor cititori mai puţin avizaţi şi postez aici două texte în măsură să înlesnească o cunoaştere “mai îndeaproape” a autorului italian, atît sub aspect biografic, cît şi sub aspect bibliografic: este vorba de postfaţa mea (“Claudio Mutti şi România”) la ediţia românească a cărţii Guénon în România. Eliade, Vâlsan, Geticus şi ceilalţi. Succesul lui Guénon printre români (Editura Vremea, Bucureşti, 2003, pp. 157-162) şi de un interviu – preluat de pe internet – acordat de d-l Mutti, în 2007 (Anul Eliade), d-lui Gabriel Stănescu (directorul revistei româno-americane Origini). (R. C.)

CLAUDIO MUTTI ŞI ROMÂNIA

Primul lucru care te fascinează, ca român, atunci cînd îl cunoşti pe profesorul Claudio Mutti, italian din Parma, clasicist de formaţie, dar şi cu studii de filologie… maghiară, este perfecta stăpînire a limbii române, pînă la nuanţe care scapă uneori chiar vorbitorului nativ de astăzi. Fascinaţia creşte atunci cînd constaţi că omul acesta, preocupat cu precădere de studiile tradiţionale (pe urmele lui Guénon şi Evola), dar şi de istoria ideilor în secolul XX (dintr-o mărturisită perspectivă de dreapta), este un profund cunoscător al istoriei şi culturii româneşti moderne, îndeosebi al fenomenului interbelic (a cărui bibliografie o cunoaşte pînă la zi, cu o acribie care-i dă de ruşine pe mulţi cercetători din România comunistă şi postcomunistă).
Pe mulţi îi stînjeneşte sau chiar îi irită faptul că o bună parte din studiile sale se ocupă, pe deasupra patimilor şi prejudecăţilor încetăţenite la noi, de istoria şi doctrina Mişcării Legionare (cu un accent aparte pe relaţia cu legionarismul a unor mari figuri intelectuale ale secolului XX, în frunte cu ceea ce s-a numit “şcoala lui Nae Ionescu”)[1]. În această privinţă, cazul său nu este unicul, ci doar cel mai pregnant, iar acest lucru ar trebui să dea de gîndit. Legionarismul a atras atenţia multor cercetători străini, care l-au judecat adesea mai pertinent decît analiştii de acasă, sesizîndu-i dimensiunile, complexitatea şi originalitatea, nu fără o firească distanţare critică de excesele lui reprobabile, care însă nu-l definesc esenţial. Într-un fel, Claudio Mutti este una dintre “victimele” tîr­zii ale harismei lui Codreanu (despre al cărui destin european postum se ştiu prea puţine la noi); născut în 1946, n-a avut – ca Evola, bunăoară[2] – şansa de a-l cunoaşte direct pe “Căpitan”, nici viaţa legionară propriu-zisă, dar a străbătut (şi a tradus sau retradus în mare parte) întreaga literatură clasică a legionarismului, pe care a şi promovat-o editorial în Italia, începînd încă din anii ’70. Pe lîngă aceasta, a putut cunoaşte multe personalităţi legionare din exilul postbelic (fiind mai apropiat de compozitorul Ion Mânzatu/Nello Manzati şi pe editorul Ion Mării, cu care a şi colaborat ani de-a rîndul), precum şi lite­­ratura românească a exilului, dominată de memorialistica mărturisitoare.
Rămîne admirabilă, dincolo de controversata latură ideologică, extraordinara acuitate cu care Claudio Mutti (ca şi păgânizantul Evola odinioară) intuieşte elementul spi­ritual al legionarismului, de o puternică şi declarată tentă ortodoxă; faptul pare cu atît mai curios cu cît avem de-a face cu un om născut şi format în tradiţia catolicismului roman, iar ulterior reorientat (după modelul Guénon) spre islamism (chiar dacă nu într-un spirit radicalist, ci mai degrabă pe linia acelei “unităţi transcendente a religiilor” propovăduite de un Frithjof Schuon). Desigur, şi aici, în această percepţie spirituală a “aven­turii legionare”, se simte influenţa catalizatoare a autorului Crizei lumii moderne, dar şi a celui al Revoltei împotriva lumii moderne; totuşi, cel puţin în egală măsură, se simte întîl­nirea cu duhul lui Codreanu sau al lui Moţa, cu vizionarismul lor jertfelnic şi cu febra lor eschatologică, în care respiră Tradiţia ignorată a Răsăritului (pe care Guénon însuşi a murit cu regretul de a nu o fi cunoscut la vreme).
În acest context, nu este de mirare că figura lui Mircea Eliade s-a bucurat de un interes precumpănitor, de la micul volum Mircea Eliade e la Guardia di Ferro (Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1989)[3] şi pînă la substanţialul capitol pe care i-l dedică în cartea de faţă. Eliade, dincolo de faima sa mondială (mai degrabă sporită decît diminuată de infama campanie împotriva sa, ale cărei ecouri nu s-au stins încă), a fost, în tinereţe, simpatizant al legionarismului, dar şi al guénonismului, l-a cunoscut pe Evola şi a corespondat cu el, iar în felul său personal a mers spre aceeaşi viziune vertical-sintetizatoare a fenomenului religios şi a Tradiţiei iniţiatice în genere.
În ce priveşte relaţia lui Eliade cu legionarismul, cercetătorul italian a căutat să demonstreze, cu stringenţă logică şi meticulozitate documentară, că tinereţea legionară a acestuia e un fapt de netăgăduit, nu fără puternice rezonanţe în viaţa şi opera sa (publicistica de tinereţe, piesa de teatru Ifigenia, nuvelele Un om mare sau Adio!, roma­nele Noaptea de Sînziene sau Nouăsprezece trandafiri, memorialistica etc.), dar că prin aceas­ta el nu merită să fie culpabilizat şi contestat, cum au încercat (şi continuă s-o facă) pur­tătorii de cuvînt ai anumitor cercuri anticreştine şi antitradiţionale din Israel, Statele Uni­­te, Italia, Franţa sau chiar România, constituiţi într-o adevărată nouă inchiziţie ideologică. Opţiunea legionară a lui Eliade se motivează isto­­riceşte şi sufleteşte, făcînd parte din destinul tragic al generaţiei sale, a cărei forţă crea­­toare nu poate fi însă contestată. Adevărul despre acest aspect al vieţii şi gîndirii lui Eliade se îngemănează cu adevărul despre fenomenul legionar, pe care el l-a resimţit în­tot­deauna, ca şi Codreanu însuşi, nu atît ca pe “un fenomen politic”, cît ca pe unul “de esenţă etică şi religioasă”, înnobilat şi încununat de un martiraj fără precedent în istoria modernă a lumii creştine. Eliade este, de altfel, cel ce a definit legionarismul drept “sin­gura mişcare politică românească ce lua în serios creştinismul şi Biserica”[4].
Pornind de la controversatul “Dosar Mircea Eliade” apărut acum 30 de ani în Israel[5], Claudio Mutti a arătat că sînt la fel de neavenite atît ulterioarele contestări violente (de tip Furio Jesi, Alfonso M. di Nola, Norman Manea, Leon Volovici, Edgar Reich­mann, Isac Chiva, Da­ni­el Dubuisson, Cesare Segre, Cristiano Grotanelli etc.), cît şi apologiile timorate (de tip Ioan P. Culianu, Mircea Handoca, Roberto Scagno sau Natale Spineto). Şi unele, şi altele au la bază tendinţa spre mistificare, chiar dacă din raţiuni diferite. Autorul nostru şi-a pro­pus tocmai un travaliu de de-mistificare, travaliu pe care, din păcate, cercetătorii români nu numai că au întîrziat să-l întreprindă la vreme, cu fermitatea şi profesio­nalismul ce s-ar fi impus, dar par a se teme chiar să ia act de el şi să-l ducă mai departe.
Editura Vremea (tot cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor, ceea ce este sem­­nul unui început de destresare) a editat în 2001, în aceeaşi colecţie “Fapte, Idei, Docu­mente”, sub titlul editorial Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, toate studiile lui Claudio Mutti privitoare la acest aspect al vieţii şi gîndirii autorului român. Acum, urmărind “soarta” guénonismului în România, el limpezeşte, cu o documentaţie solidă şi în bună parte inedită, şi acest aspect – secundar, dar totuşi relevant – al biografiei spirituale a lui Eliade.
Cartea de faţă (ce are deja şi o ediţie franceză) a apărut în italiană în 1999: Eliade, Vâlsan, Geticus e gli altri. La fortuna di Guénon tra i Romeni, Edizioni all'insegna del Vel­tro, Parma (cu o prezentare de prof. Enrico Montanari). Cum se vede din titlu, ea îi are în atenţie în primul rînd pe Mircea Eliade, Mihai Vâlsan şi Vasile Lovinescu (alias “Geticus”).
Capitolul despre Eliade este intitulat “Datoria uitată” (Il debito dimenticato), deoarece marele istoric al religiilor, spre a nu crea suspiciuni în lumea academică occidentală, şi-a “ocultat” atent raporturile de tinereţe cu opera lui Guénon, Coomaraswamy şi a altor maeştri ai gîndirii tradiţionale (aşa cum avea să procedeze şi cu trecutul său legionar, de care nu s-a dezis în maniera lui Cioran, dar la care nici n-a făcut vreo referinţă publică, mărturisindu-şi-l cu precauţii numai în paginile tîrzii de memorii, în care cititorul atent simte vechea fervoare a unei angajări totuşi parţiale şi de scurtă durată). Sînt reproduse şi contribuţiile tînărului Eliade (sub straniul pseudonim Krm) la efemera revistă guénoniană Memra (“Revistă de tradiţie esoterică” scoasă de Marcel Avramescu – viitorul Părinte Mihail, căruia Eliade îi va dedica mai tîrziu una dintre nuvelele sale).
Reprezentantul cel mai direct şi mai autentic al gîndirii guénoniene la meridian româ­nesc rezultă a fi, totuşi, chiar înaintea prolificului Vasile Lovinescu, mai puţin cunos­cutul Mihai Vâlsan (traseul său spiritual este sugerat de titlul capitolului respectiv: “De la Maglavit la Mecca”). Claudio Mutti se întemeiază în mare măsură pe corespondenţa aces­tuia cu Guénon, suficient de bogată şi de revelatoare.
Vasile Lovinescu, autorul Daciei hiperboreene (tradusă în italiană – La Dacia iper­boreea – chiar de Claudio Mutti), ale cărui scrieri au fost masiv editate sau reeditate după 1989 de Editura Rosmarin, prin osîrdia d-lui Florin Mihăescu (astăzi liderul incontestabil al guénoniştilor de la noi, de a cărui prefaţă se bucură şi ediţia de faţă), este caracterizat drept “muqaddim-ul Daciei hiperboreene”, autorul italian avînd în ve­dere atît biografia spirituală (dar şi politică) a acestuia, cît şi ecourile în posteritate ale operei sale, care a format o adevărată „şcoală” (printre ai cărei ucenici se numără, între alţii, şi unul dintre cei mai de seamă romancieri şi eseişti ai momentului: Dan Stanca).
De capitole separate se mai bucură aşa-numiţii „miniştri guénonieni”, de la contro­­versatul Gelu Voican-Voiculescu (autorul unei monografii René Guénon) la versatul Andrei Pleşu (ce-a promovat cîteva ediţii româneşti recente ale unor lucrări de Gué­non şi Evola, despre care face referinţă şi în propriile sale scrieri, deşi fără vreo asumare de tip partizan), apoi Anton Dumitriu („logician şi isihast”, frecventator în tinereţe al Societăţii Teosofice, rămas cu Guénon şi guénoniştii în raporturi mai degrabă secun­dare, dacă nu chiar contradictorii) şi Marcel Avramescu (personaj pitoresc al Bucureş­tiului inter­belic, evreu de origine, mai întîi avangardist, ocultist şi mason, apoi guénonist, iar în cele din urmă con­vertit la Ortodoxie şi preoţit cu numele de Mihail), ambii apropiaţi într-o oare­­care măsură şi de gruparea „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti.
Rigurosul studiu al profesorului italian reprezintă o contribuţie plină de sugestii la istoria ideilor în Europa secolului XX şi s-ar cădea să dezmorţească şi interesul cercetătorilor români într-o direcţie pînă acum neglijată sau pe nedrept desconsiderată, dar care se dovedeşte plină de revelaţii, inclusiv în privinţa „deschiderilor” noastre culturale, în măsură să contrazică teoria curentă a nu ştiu cărui izolaţionism „naţional-ortodox”, legio­nar sau de altă natură.

Răzvan CODRESCU

[1] Vezi în special Les plumes de l'Archange. Quatres intellectuels roumains à la face de la Garde de Fer: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Éditions Hérodes, Chalon-sur-Saône, 1993 (cu o prefaţă de Philippe Baillet); trad. it.: Le penne dell'Arcangelo. Intellecttuali e Guardia di Ferro, Società Editrice Barbarossa, Milano, 1994 (versiune revăzută şi adăugită); trad. rom.: Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), Editura Anastasia, Bucureşti, 1997.
[2] Cf. C. Mutti, “Evola e la Romania”, introducere la Julius Evola, La tragedia della Guardia di Ferro, Fondazione “Julius Evola”, Roma, 1996; trad. rom.: Julius Evola, Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar, Editura FRONDE, Alba Iulia-Paris, 1998 (“Evola şi România” – pp. 11-38), cu o bogată listă bibliografică de referinţe străine la legionarismul românesc.
[3] Trad. rom.: Mircea Eliade şi Garda de Fier, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995.
[4] Cf. Mircea Eliade, Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 26-27. 
[5] În Toladot (Buletinul Institutului Dr. J. Niemirower din Ierusalim), nr. 1, ianuarie-martie 1972.

UN INTERVIU CU PROF. CLAUDIO MUTTI

În sinteticul şi mult controversatul volum Mircea Eliade şi Garda de Fier, publicat în 1989 în Italia şi în traducere românească în 1995, vă propuneaţi demistificarea cazului Eliade, pornind de la documente inedite, mărturii originale, respingînd atât unele contestări, dar şi atitudinile apologetice. Care este mesajul pe care aţi vrut să-l transmiteţi atît generaţiilor educate cincizeci de ani sub comunism, dar şi eliadologilor din întreaga lume privind angajarea politică a lui Eliade în tinereţe?
Angajarea lui Eliade alături de Mişcarea Legionară a fost incriminată de cîţiva intelectuali cu totul condiţionaţi de originea, de apartenenţa şi de solidarităţile lor. Judecînd faza legionară ca pe „o pată” în biografia lui Eliade, apologeţii conformişti ai acestuia s-au străduit să nege realitatea. Indignarea faţă de această situaţie m-a îndemnat să scriu „controversatul volum” din 1989, cu scopul declarat de a restabili un adevăr istoric pe care prea mulţi încearcă să-l răstălmăcească sau să-l nege de-a dreptul.
Cum explicaţi adeziunea lui Eliade şi a generaţiei sale la Mişcarea Legionară?
Tînăra generaţie a României interbelice era foarte critică faţă de sistemele politice de origine apuseană. Eliade, în special, într-un articol din 1933, îi acuza pe paşoptişti de a fi contaminat specificul românesc introducînd formule abstracte şi sterile. Liberalismul, o ideologie cu rădăcini adînci în materialism, a produs degenerarea politicianistă, o practică demagogică care, fiind interesată numai de consensul electoral, nu era capabilă să recunoască nevoile reale ale ţării; democraţia, fiind prin definiţie egalitară, împiedica emersiunea personalităţilor creatoare. Importarea modelelor străine punea România într-o condiţie de subordonare şi de inferioritate. Deci, Mişcarea Legionară a fost singura alternativă pe care tînăra generaţie a găsit-o în faţa materialismului liberal şi democrat.
Consideraţi această adeziune ca pe o atitudine nefastă, greşită şi deci condamnabilă sau, dimpotrivă, ca pe unicul răspuns în epocă privind restaurarea valorilor creştine şi naţionale, în condiţiile în care corupţia clasei conducătoare şi politicianismul luaseră forme dintre cele mai nefericite, ca să spun aşa?
Opţiunea legionară a lui Mircea Eliade, ca şi a altor intelectuali, se motivează prin faptul că Mişcarea Legionară nu numai că era singura forţă politică de opoziţie împotriva unui regim corupt, instabil şi pus în slujba intereselor oligarhice, dar, preconizînd reîntoarcerea comunităţii naţionale la spiritualitatea religioasă, se şi propunea ca duşman radical al democraţiei liberale, adică al unui sistem născut dintr-o concepţie raţionalistă şi individualistă, total străină de tradiţia românească.
Putem considera Mişcarea Legionară, cel puţin în privinţa modului de a pune problema unui om nou, drept un nou umanism sau pur şi simplu ca pe o mişcare politică care avea nevoie de un program propagandistic cu care să cîştige sufragiile tineretului?
În cartea sa Pentru legionari, Corneliu Codreanu declara că Legiunea trebuia să fie mai mult o şcoală şi o oaste decît un partid politic şi că din această şcoală legionară trebuia să iasă un om nou, adică un om cu calităţi de erou. Iată de ce Eliade a considerat fenomenul legionar nu atît ca pe un fenomen politic, cît ca pe unul de esenţă etică, chiar religioasă. Şi Julius Evola, după faimoasa sa întîlnire cu Căpitanul, a scris că „sarcina Mişcării nu este formularea de noi programe, ci crearea, proiectarea unui om nou, a unui nou mod de a fi”. Dacă acest om nou este omul capabil să lupte şi să se jertfească, putem afirma că „noul umanism” al şcolii legionare a fost un fapt real.
Într-o Europă aflată în plină efervescenţă naţionalistă, ce era „rău” în critica pe care o aducea tînărul Eliade politicienilor incompetenţi, de pildă în articolul „Piloţii orbi”?
Ioan-Petru Culianu, care s-a angajat în apărarea lui Eliade împotriva inchizitorilor acestuia, găsea „tulburător” articolul „Piloţii orbi” (scris de Eliade în 1937, împreună cu alte articole prolegionare), dar n-a încercat în nici un fel să înţeleagă motivele care l-au împins pe Eliade să simpatizeze cu Mişcarea Legionară. Nici apărătorii lui Eliade, nici adversarii lui nu au reflectat la un fapt de netăgăduit: că în multe părţi ale Europei milioane de persoane, printre care mii de intelectuali, au crezut că soluţiile fasciste sau parafasciste puteau să remedieze dezechilibrele produse de democraţiile liberale.
Cum explicaţi existenţa în prozele lui Eliade, şi mai ales în romanul Noaptea de Sînziene, a unor elemente autobiografice legate de orientarea sa politică de dreapta?
În primul rînd, în cazul lui Eliade eu nu aş vorbi sic et simpliciter de „orientarea politică de dreaptă”. Chiar Eliade a scris în 1934: „Am văzut că există «dreapta» şi «stînga» în Apus – am inventat şi noi una. Să avem şi noi «dreapta» noastră! În fond, ce avem noi de-a face, cu nevoile specifice neamului nostru – cu asemenea scheme apusene?” („Contra dreptei şi contra stîngii”, în Credinţa, II, 59, febr. 14, p. 2). După aceea, faptul că elemente autobiografice legate de orientarea politică a lui Eliade au fost introduse, cu necesara prudenţă, în câteva opere de narativă ale sale se poate explica uşor: mediul în care Eliade a trăit după război şi obiectivele pe care el şi le propunea nu-i permiteau revendicarea deschisă a experienţei legionare.
În acest sens, Eliade vorbeşte despre aşa-zisa camuflare a sacrului în profan. Oare prin această camuflare el a crezut că era posibilă exprimarea în proza de ficţiune a unor adevăruri care nu puteau fi rostite decît în gînd sau într-un grup restrîns de prieteni?
După cum se ştie, Eliade crede că dincolo de existenţa istorică se ascunde un scenariu mitic, aşa încît prezenţa sacrului şi elementul ritual se pot regăsi şi în viaţa omului de rînd din societăţile profane. O mitologie camuflată se poate uşor descoperi, după el, nu numai în visele, dar pînă şi în creaţiile literare de astăzi. Deci nu este de mirare deloc dacă Eliade şi-a conceput propriile opere de narativă şi de teatru ca texte dincolo de care există metatexte. Are perfectă dreptate Eugen Simion cînd scrie că „unele fapte din naraţiune par a spune mai mult decît am văzut că spun” (Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, p. 236). Eu însumi am încercat a schiţa o interpretare a tragediei Ifigenia şi a romanului Nouăsprezece trandafiri pe baza unei hermeneutici de acest gen.

Dacă Eliade e culpabilizat şi contestat de fel de fel de detractori care nu au nimic comun cu calitatea de român, ce puteţi spune dvs. ca vechi cercetător italian al operei sale?

Ca italian, aş vrea să amintesc că doi italieni cu care Eliade a întreţinut o relaţie decisivă pentru el, adică Giuseppe Tucci şi Julius Evola, au fost şi ei obiect al detractării şi al culpabilizării din partea inchiziţiei democratice. Tucci a fost, într-o anumită perioadă, îndepărtat de la catedra universitară, pe cînd Evola a fost băgat şi în puşcărie. Şi în ziua de astăzi, Tucci şi Evola sînt, într-o măsură diferită, amîndoi culpabilizaţi. Sub acest aspect, se pare că relaţiile lui Eliade cu intelectualitatea italiană continuă postum…
Ce v-a atras, ce v-a frapat din capul locului în gîndirea istoricului religiilor? Sau a prozatorului? Sau poate a publicistului Mircea Eliade?
Faptul că a putut să fie, în acelaşi timp, român şi universal, deci nici provincial, nici cosmopolit. Ca istoric al religiilor, ca narator şi ca publicist, Mircea Eliade este adînc înrădăcinat în spaţiul mioritic, dar este şi conştient, vorba lui, de unitatea fundamentală nu numai a Europei, ci a întregii lumi care se extinde din Portugalia pînă în China şi din Scandinavia pînă în Ceylon. E deci evident că poziţia de „pană a Arhanghelului” nu a implicat deloc pentru Eliade faptul de a fi acel meschin „animal naţionalist” care ar fi Românul după definiţia lui Eugène Ionesco.
Credeţi că adeziunea lui Eliade la Mişcarea Legionară se poate pune în legătură cu preocupările sale încă din adolescenţă privind tradiţiile româneşti, folclorul, lumea miturilor, printre care şi acela al jertfei?
Mitul jertfei creatoare, care după Eliade este „un mit central al spiritualităţii neamului românesc”, i-a inspirat piesa de teatru Ifigenia, care datează din 1939; dar deja în anii 1936-1937 jertfa creatoare a lui Manole a fost subiectul unui curs de istorie şi filosofie a religiilor (din care în 1943 se va naşte cartea Comentarii la Legenda Meşterului Manole). Despre moartea voluntară a lui Ion Moţa şi a lui Vasile Marin pe cîmpul de luptă din Majadahonda, care are loc chiar în ianuarie 1937, Eliade scrie textual că „are un sens mistic: jertfă pentru creştinism. O jertfă care să verifice eroismul şi credinţa unei întregi generaţii. O jertfă menită să fructifice; să întărească creştinismul, să dinamizeze un tineret”. Dar nu numai Meşterul Manole, ci şi cealaltă mare legendă românească, adică Mioriţa, poate fi pusă în legătură cu o Weltanschauung legionară. Eliade scrie că moartea asimilată unei nunţi este o temă folclorică arhaică, avîndu-şi rădăcinile în preistorie; dar acest motiv a devenit un element important al spiritualităţii legionare: „Moartea, numai moartea legionară ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunţi”, spune Imnul Mişcării [Sfîntă tinereţe legionară], compus de Radu Gyr. Iar Ifigenia eliadescă spune în ceasul morţii: „Aminteste-ţi, e seara de nuntă! Acum, dintr-o clipă într-alta, voi fi mireasă. (…) Aduceţi-mi vălul de mireasă!”.

În ce măsură gîndirea istoricului religiilor e influenţată de tradiţionalismul lui Evola şi Guénon? Aţi putea exemplifica?

Există o analogie evidentă între cîteva noţiuni fundamentale ale hermeneuticii eliadene şi anumite teme din opera lui Guénon şi a lui Evola: ar fi destul să ne gîndim la simbolismul Centrului. Atît pentru „maeştrii tradiţionalismului” cît şi pentru Eliade, Polul sau Axis Mundi este punctul în jurul căruia se învîrteşte lumea şi la care trebuie să se întoarcă individul uman pentru a se reintegra în starea primordială. Există totuşi şi importante diferenţe între viziunea lui Eliade şi doctrina tradiţională. De pildă, dacă pentru Guénon simbolul are un fundament obiectiv, fiindcă în el se manifestă corespondenţa dintre diferitele niveluri ale fiinţei, pentru Eliade gîndirea simbolică exprimă voinţa omenească de a concepe cosmosul în mod unitar. Apoi, spre deosebire de Guénon şi de Evola, pentru a explica difuzarea universală a anumitor simboluri, Eliade nu se referă nici la tradiţia primordială, nici la o cunoştintă ezoterică şi iniţiatică.
Ce alte documente există privind întîlnirea de la Bucureşti din 1938 dintre Evola şi Eliade? În Memorii Mircea Eliade consemnează acest eveniment nu lipsit de importanţă...
Într-o scrisoare din 1971 a lui Julius Evola către Gaspare Cannizzo (director al revistei Vie della Tradizione) putem citi: „Este adevărat că Mircea Eliade a făcut parte din Garda de Fier şi a fost prin el că în anul 1936 am intrat în contact cu conducătorul ei, C. Codreanu, la Bucureşti; totuşi lui M. Eliade nu-i place, din motive uşor de înţeles, să fie amintit trecutul acesta al său”. (După război, Evola pare să nu-şi mai amintească precis anul în care avusese loc vizita lui la Bucureşti; în studiul meu „Julius Evola sul fronte dell’Est” am demonstrat că era vorba de 1938). O altă mărturie este ceea a lui Vasile Posteucă (în Desgroparea Căpitanului, Editura Mişcării Legionare, Madrid, 1977, pp. 35-36): „Nu pot reda pe larg aci cele relatate de Mircea Eliade (poate le va scrie el undeva), dar mă voi mărgini să subliniez că, după o audienţă de aproape zece sau douăsprezece ore, Evola s-a întors total cucerit de forţa spirituală a Căpitanului, de nobleţea credinţei şi ideilor care-l mînau în luptă, menţinîndu-l pe linia onoarei nepătate şi al celui mai desăvîrşit martiriu creştin. (…) Şi profesorul italian a început să înşire despre ce au vorbit. De politică, nici vorbă. S-au afundat în dialectica drumului interior, în mistica şi doctrina creştină. Şi, oră de oră, oaspele a uitat de fumat şi foame. (…) Nu voi uita orele de la Paris în care Mircea Eliade, cu bunătatea şi calmul lui atît de caracteristice, cu vocea lui învolburînd dangăte de clopot şi tristeţi de doină, mi-a relatat acest episod al istoricei întîlniri de la Bucureşti”.
În ce măsură gîndirea lui Eliade, în calitate de critic al crizei de valori occidentale, a fost influenţată de tradiţionalismul unor Guénon, Evola etc. şi în ce raport s-a aflat Eliade cu aceşti gînditori, inclusiv cu Vâlsan şi Lovinescu?
Mai mult decît un critic al crizei de valori occidentale, Eliade a fost într-o anumită măsură un critic al valorilor occidentale. Bineînţeles, critica lui Guénon a fost mult mai radicală, fiindcă pentru metafizicianul francez civilizaţia occidentală modernă este o simplă anomalie care începe cu Renaşterea, pe cînd Eliade declara (în Fragments d'un journal, trad. it., p. 184 sq.) de a fi primit şi înţeles „adevărata lecţie a Renaşterii”, adică lărgirea orizontului cultural şi reconsiderarea situaţiei omeneşti. Totuşi, putem remarca influenţa tradiţionalismului asupra lui Eliade în special cînd acesta din urmă pune în opoziţie concepţia lineară a istoriei cu concepţia circulară, fiindcă doctrina ciclurilor, după cum se ştie, ocupă o poziţie centrală în operele lui Guénon şi Evola. În ceea ce priveşte în particular raportul lui Eliade cu Vâlsan şi cu Lovinescu, există o scrisoare de la Vâlsan către Lovinescu (1957) din care rezultă că au fost zadarnice eforturile făcute de Vâlsan pentru a-l convinge pe Eliade să-l citeze deschis pe Guénon.
Unii istoriografi vorbesc, împrumutînd sintagma lui Mircea Vulcănescu, despre o oarecare „pedagogie negativă” exercitată de Nae Ionescu asupra lui Eliade şi a întregului grup din jurul său. Sînteţi de părerea lui Cioran că Nae Ionescu a influenţat întreaga generaţie în sensul adeziunii ei la Mişcarea Legionară, sau doar în planul gîndirii şi al creaţiei filosofice?
Cioran, ca şi Eliade, colabora la Cuvântul, care a fost suspendat de guvern din cauza sprijinului acordat de Nae Ionescu Mişcării Legionare. Discipolii profesorului au reacţionat în mod natural, în sensul că şi-au asumat o poziţie de antagonism faţă de un sistem care ataca în mod deschis cultura românească. Pe de altă parte, adeziunea tinerei generaţii la Mişcarea Legionară corespundea unui fenomen care se putea observa în multe ţări ale Europei, unde avangardele tineretului şi ale culturii refuzau ideologiile perimate din care se inspira mediocritatea liberal-democratică.
Să vorbim despre posteritatea lui Eliade. Credeţi că toată această conspiraţie internaţională împotriva sa a reuşit să dăuneze prestigiului său de istoric al religiilor de notorietate mondială, sau, dimpotrivă, efectul a fost, contrar aşteptărilor lumii oculte, invers?
Nu numai Eliade, ci şi Cioran şi Noica, ca şi Heidegger, Schmitt, Dumézil şi alte mari personalităţi ale culturii, au fost supuşi unui fel de proces politic din partea noilor inchiziţii. Dar, în pofida acuzaţiilor de „antisemitism”, „fascism”, „nazism” etc. ce le-au fost adresate, prestigiul lor a rămas intact. Vreau să spun mai mult: toate aceste manevre, care nu s-au abţinut de la a recurge la falsificare şi la defăimare, s-au întors împotriva inchizitorilor, arătând existenţa unei mafii politico-intelectuale legate de centrele internaţionale de putere.
În ce măsură este cunoscută în Italia de azi opera lui Eliade?
Din producţia lui Eliade au fost traduse în limba italiană aproape 40 de cărţi: opere ştiinţifice, opere narative şi pasaje de jurnal; cîteva zeci de eseuri şi articole sînt cuprinse în volume colective şi reviste. Nenumărate monografii, studii critice, articole de ziar, recenzii şi teze de doctorat au ca subiect pe Eliade şi opera lui.
Ce ne puteţi spune despre aşa-zisul „proces Eliade” provocat de Segre & Comp.?
Acum zece ani filologul Cesare Segre a publicat în Corriere della Sera două articole în care sînt relansate acuzaţii mai vechi aduse lui Eliade şi lui Dumézil. Iată o scurtă mostră: „Cel mai compromis de fascism e Mircea Eliade (1907-1986). De la participarea în tinereţe la mişcarea criminală românească numită Garda de Fier, el a ajuns la celebrarea totalitarismului lui Salazar, iar în cele din urmă la justificarea genocidului nazist. Aici legătura dintre teorie şi practică este evidentă: ajunge să ne gîndim la celebrarea mistică a riturilor sîngeroase şi a sacrificiilor omeneşti, într-o autentică religie a morţii. Eliade a elaborat, pe baza teoriilor sale asupra originilor, o adevărată doctrină rasistă”. Zadarnic a intervenit Julien Ries (director al Centrului de Istoria Religiilor din Louvain), cerînd să se arate unde anume se găseşte la Eliade pretinsa „justificare” a „genocidului nazist”. Cesare Segre i-a răspuns atunci, sfidător, că… „recurge la argumente de tip revizionist”! Zadarnic a denunţat Ries tentativa de a se regiza împotriva lui Eliade un proces întemeiat pe elemente ţinînd de planul ideologic, cărora li se forţează confirmarea „cu ajutorul unor texte eliadene scoase din context şi interpretate în lumina ideologiei”. Cotidianul i-a dat ultimul cuvînt lui Segre, care nu s-a priceput să facă altceva decît să reia acuzaţia de „nazism” la adresa lui Eliade şi să concluzioneze: „corespondent fidel al lui Evola, e firesc să fi justificat genocidul”. Este interesant că tocmai autorul unor astfel de rînduri îi atribuie lui Eliade, textual, o formă de „delir”.
Ce ecou a avut publicarea volumului dumneavoastră Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier, apărut iniţial în Franţa şi apoi tradus în mai multe limbi europene, inclusiv în româneşte?
Cred că primul care a luat în seamă această carte a mea a fost, în 1994, domnul Leon Volovici din Ierusalim, care a lichidat-o ca pe o „pledoarie foarte tendenţioasă”, aflată „la un nivel intelectual mai coborît, ostentativ pro domo” (în Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască” în România anilor ’30, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 16). Totuşi, din faptul că domnul Volovici mă pomeneşte drept „Carlo Mutti” (sic) şi-mi atribuie mie, citîndu-le între ghilimele, anumite sintagme („complotul sionist” şi „francmasonic”) pe care eu nu le-am întrebuinţat deloc, am impresia că dumnealui a citit cartea mea puţin distrat. Mai atentă decît domnul Volovici a fost doamna Laignel-Lavastine, care crede şi dumneaei de datoria sa să recomande cititorului „multă prudenţă”, dar admite totuşi că „documentarea este serioasă, cu surse riguros probate” (în Filozofie şi naţionalism. Paradoxul Noica, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 261). O analoagă recunoaştere se poate găsi şi în alte recenzii, de exemplu în paginile prestigioasei reviste franceze Catholica, care a vorbit de Penele Arhanghelului ca despre „un remarquable travail, d’une probité intellectuelle exemplaire et d’une méticulosité rare dans l’étude des sources”.
Care sînt proiectele legate de opera eliadescă ale editorului Claudio Mutti la Edizioni all’insegna del Veltro din Parma în acest an [2007] în care se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Eliade?
Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus în lumină unitatea care leagă între ele diferitele forme tradiţionale ale continentului eurasiatic. Acest aspect al activităţii ştiinţifice a lui Eliade este o temă pe care mi-ar plăcea să o tratez în paginile revistei de studii geopolitice Eurasia, care apare de trei ani încoace la Edizioni all’insegna del Veltro şi pentru care deja am tradus un articol al lui Eliade despre India.

A consemnat

Gabriel STĂNESCU