SUMARUL BLOGULUI
Ne-am obişnuit cu ideea că avem un popor înţelept şi că înţelepciunea lui se exprimă mai ales prin proverbe. Este adevărat că multe dintre aceste proverbe nu ne aparţin la origine, regăsindu-se şi în cultura orală a altor popoare. Dar simpla frecvenţă a unui proverb într-o comunitate, indiferent de originea lui, reflectă mentalitatea acelei comunităţi, care a ajuns să-l adopte şi să se recunoască în el. Din păcate, unele proverbe de largă răspîndire conţin de fapt o înţelepciune îndoielnică şi, în orice caz, incompatibilă cu învăţătura morală a creştinismului. Discut mai jos o foarte răspîndită vorbă proastă şi îi provoc şi pe alţii să identifice şi să discute (chiar pe acest blog) alte astfel de vorbe proaste, pentru a încerca laolaltă o mai dreaptă cumpănire a aşezării noastre în lume. (R. C.)
“Fă-te frate cu dracul, pînă treci puntea”
Iată unul dintre proverbele cele mai răspîndite la noi şi care se pare că este chiar o creaţie românească. Românul îl invocă ori de cîte ori vrea să-şi motiveze, faţă de sine sau faţă de alţii, un compromis sau o abatere de ordin moral. Marile principii morale devin astfel relative şi proteice, dependente de împrejurări şi de capricii, negociabile şi chiar reductibile “în context”. În virtutea acestei false înţelepciuni, orice compromis, orice colaboraţionism, orice trădare, fie la nivel individual, fie la nivel colectiv, poate ridica pretenţii de îndreptăţire sau legitimitate conjuncturală. Mentalitatea conformată de această vorbă proastă a contribuit în mare măsură la neîmplinirile şi la trădările noastre istorice, culminînd în vremea comunismului, cînd sufletul românesc a ajuns să se treptat pervertească pînă la nerecunoaştere. Iar astăzi, în ariergarda (neo)comunismului roşu şi în avangarda comunitarismului albastru (care nu-s doar paradigme politice, ci au devenit paradigme mentale, într-o perversă continuitate ideologică), proverbul cu pricina pare a trăi o nouă tinereţe...
În răspărul acestei vorbe proaste, creştinismul ne învaţă fără înconjur că “nu poţi sluji la doi domni deodată: şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona”; că n-ai nici un folos esenţial dacă “dobîndeşti toate bunurile lumii, dar îţi pierzi sufletul tău”; că satana sau diavolul, cum îl arată chiar numele (evr.
satan, “adversarul”; gr.
diabolos, “cel care dezbină”), este
ne-fratele (“Nefîrtatul”) prin excelenţă, duşmanul arhetipal al oricărei înfrăţiri, “dintru început mincinos şi tată al minciunii”.
Ce amăgire nebună să crezi că te-ai putea face frate cu ne-fratele însuşi, sau că l-ai putea păcăli pînă la capăt pe meşterul tuturor păcălelilor, sau că ai putea realiza ceva pozitiv în cîrdăşie cu cel a cărui autodeterminare programatică este tocmai aceea de a distruge sau măcar de a discredita orice creaţie “bună şi frumoasă”! Cu dracul nu vei trece niciodată vreo punte, ci vei avea cel mult iluzia că ai trecut-o (Noica numea această iluzie “triumful posibilului asupra realului”), căci dracul se pricepe de minune să amăgească spre a duce la pierzanie, uneori deghizîndu-se în “înger de lumină” (cum ne avertizează Sfîntul Apostol Pavel), sau chiar făcîndu-ne să credem că nici n-ar exista de fapt (principalul lui truc modern, după Denis de Rougemont).
Prin urmare, creştineşte vorbind, nu există – şi nu poate exista – bine adevărat pe care să-l dobîndeşti pe calea răului sau în complicitate asumată cu el, decît cu preţul morţii sufleteşti, al pierderii mîntuirii, al trădării lui Hristos în numele lui Antihrist. Ce “înţelepciune” vezi într-aceasta, frate dreptcredincios? Iar tu, puţin credinciosule, care zîmbeşti acum din Babelul de fildeş al deşteptăciunii tale încîntate de sine, chiar crezi că, la o adică, poţi fi… mai “al dracului” decît dracul?!
Şi prost dacă ar fi (dar nu e, ci numai îi place să se “împieliţeze” şi “să zacă în inima prostului”), dracul rămîne redutabil - şi omeneşte de neconcurat - prin experienţa lui milenară, iar românul însuşi ştie (cu vreo minte mai de pe urmă) că “dracul e meşter mare şi tartor bătrîn”. Şi, în orice caz, “nu face biserici, nici puţuri pe la răspîntii”, iar “şi cînd îşi ţine capul în poala mă-sii, cu coada răstoarnă carele”. Inclusiv carele cu proşti. Şi inclusiv pe cele de pe punte...
Răzvan CODRESCU
6 comentarii:
Un părinte contemporan cu noi spunea aproximativ aşa: ce te faci dacă te prinde moartea tocmai când eşti pe punte?
Asta da întrebare!
Alta "vorba proasta" e si cea cu dracul care nu ar fi atat de negru cum pare.Cred ca avem o tendinta nationala de a nu lua raul in serios si mai degraba in bascalie.
"Vorba proastă" pe care o citaţi, foarte răapîndită şi la noi, se reîntîlneşte în multe limbi. Observaţia dvs. este însă corectă: avem tendinţa de a nu lua răul destul de în serios; îl prefacem pe dracul în "drăcuşor" sau în "aghiuţă" şi, îmblînzit/diminutivat astfel, credem că-l putem "şmecheri". Am scris cîte ceva despre aceasta în cărţulia mea "Gîlceava dracului cu lumea", dar tema ar merita dezvoltată din perspectiva unui naţionalism (auto)critic, dar şi din aceea a raportării noastre la creştinism şi ortodoxie. Un creştinism neîncruntat, steinhardtian, poate fi oare împins pînă la a te trage de şireturi cu dracul şi a-i bagateliza lucrarea în lume?
Şi cît de creştineşte este să spui, de pildă, "rău cu rău, dar mai rău fără rău"? Sau să foloseşti numele răului ca superlativ absolut (e "al dracului de frumos", e "dat dracului de deştept", e "cu draci de bun" etc.)? Nu cumva ne cam ferim să ne gîndim la aceste lucruri, cu care însă trăim curent pe guriţa noastră de rai?
Propun o lozinca pentru exorcismul Romaniei: Astazi la Tanacu, maine la tot dracu!
Ce parere aveti si despre expresia "a face pe mironosita"?
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire