MASONERIA DE DUMINICĂ

Str. Gramont din Bucureşti: modesta intrare în Templu

Luna trecută am primit, prin poşta electronică, o invitaţie mai puţin obişnuită (redactată stîngaci, dacă nu chiar agramat): „Duminică orele 13,00 – la Templul Istoric Masonic din Str. Gramont nr. 3 sector 4 Bucureşti, vă invităm la o Conferinţă de presă, ocazie cînd inaugurăm un Magazin Masonic şi deschidem oficial Muzeul şi Biblioteca Masonică a Marii Loji Naţionale a României şi a Centrului Regional de Studii Francmasonice Paris – [?!][1] – urmată de un dineu. Vor fi prezenţi şi Mari Maieştri din alte ţări, precum şi Suveranul Mare Comandor al Supremului Consiliu al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat al Franţei, Atotputernicul Frate Huber Greven, care dimineaţa la orele 10,00 va consacra o Lojă de Perfecţie de Grad 14, în cadrul Supremului Consiliu Român al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat condus de Atotputernicul Frate Roman Daniel. În speranţa unei cunoaşteri reale în slujba cetăţenilor liberi fiind cu toţii, vă aşteptăm cu drag la aceste evenimente ale căror mesaje, opinii interne şi externe să aibă un ecou pozitiv pentru România în Contextul actual European şi Intercontinental. Vă rog să primiţi întreaga gratitudine” (m-am străduit să reproduc întocmai).
Să mă duc? Să nu mă duc?... Curiozitatea era mare, căci nu ştiam despre masoni decît din cărţi şi din presă (unde informaţiile sînt adeseori superficiale şi contradictorii). Pe de altă parte, de mai multă vreme mă bîntuie o întrebare, căreia speram astfel să-i găsesc măcar un început de răspuns: cum poate fi înţeleasă relaţia cu masoneria a unor clerici ortodocşi[2], care mai şi pretind public că nu există nici o contradicţie între linia Bisericii şi cea a masoneriei? Şi am hotărît să mă duc, propunîndu-mi însă să încerc să fac abstracţie de ceea ce ştiu sau cred despre masonerie şi să mă pun, pe cît posibil, în pielea unui observator neutru şi „virgin”...

Cuza le ţine de urît celor rămaşi pe dinafară...

Pe 23 martie, după Liturghie, bucuros de prima zi însorită de primăvară, o apuc la pas spre adresa din invitaţie. Templul Istoric Masonic din str. Gramont nr. 3 nu-i decît o casă de prăvăliaş înstărit de pe la 1905, cu etaj şi cu o fîşie de curte, străjuită de strania „troiţă” cu simboluri masonice „sfinţită” prin vara anului trecut. Am grijă să trec pragul porţii nu mai tîrziu de ora indicată (13.00) şi aflu în curtea îngustă, unii în picioare, alţii aşezaţi pe nişte bănci lipite de zid, cam o duzină de oameni de presă, majoritatea tineri în blugi şi adidaşi, aşteptînd cuminţi să fie invitaţi înăuntru. Mai în fundul curţii, drepţi, scrobiţi, spînzuraţi de papioane, un grup de „fraţi” stau de vorbă între ei şi din cînd în cînd îşi consultă ceasurile, cu o vagă afectare. Par oameni subţiri, civilizaţi, de la care te-ai fi aşteptat la mai multă rigoare protocolară. Conferinţa de presă a început însă cu o întîrziere de mai bine de 30 de minute faţă de ora comunicată în invitaţii şi, deşi nu eram decît puţin peste 20, n-am încăput toţi în cămăruţa spre care am fost îndrumaţi (iar dintre cei ajunşi înăuntru, numai jumătate au putut ocupa un loc pe scaun). N-au fost însă singurele impoliteţi organizatorice. Cuvîntul în franceză al unui mason de rang înalt n-a beneficiat de nici o traducere (mizîndu-se poate pe „francofonia” apriorică a românilor, care cred că de data aceasta s-a aflat în nemărturisită suferinţă), iar de „sanctuarul” propriu-zis, în care se desfăşoară ritualurile, am fost ţinuţi cu grijă la distanţă (fiind de fapt plimbaţi numai prin „dependinţe”).
La conferinţa de presă, ne-am aflat faţă în faţă cu trei „Atotputernici”: Atotputernicul Frate Viorel Dănacu, Marele Maestru al Marii Loji Naţionale a României[3]; Atotputernicul Frate Huber Greven, Suveranul Mare Comandor al Supremului Consiliu al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat al Franţei; Atotputernicul Frate Daniel Roman, din fruntea Supremului Consiliu Român al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

De la stînga la dreapta: Atotputernicii Fraţi Dănacu, Greven şi Roman

D-l Dănacu, principalul amfitrion, face o scurtă introducere formală, accentuînd pe ideile de reorganizare din mers şi de transparenţă a activităţii masonice din România. Se pricepe să pară cel mai volubil şi mai „deschis” dintre toţi. Un coleg de breaslă îmi şopteşte, de alături, că actualul Mare Maestru ar fi fost pe vremuri miliţian. Mie mi se pare că aduce mai degrabă a chelner de lux, şlefuit pe la case mari. Ţine să precizeze că Loja sa, spre deosebire de obedienţele preponderent atee ale Marelui Orient, are profund respect faţă de religie, membrii jurînd din capul locului pe „Sfînta Biblie”.
D-l Dănacu îi dă destul de repede cuvîntul d-lui Greven, franţuzul, cel mai vîrstnic dintre toţi, personaj stilat şi viclean, cu aer de iezuit trecut la „frăţiori”. Acesta ne vorbeşte pe scurt despre „spiritualitatea” masonică, străduindu-se să se coboare elegant la înţelegerea noastră de neiniţiaţi: purtători de tradiţii milenare, masonii n-au mai nimic de-a face cu politica, aşa cum calomnios se pretinde despre ei, ci caută „perfecţia” spirituală; nu-i preocupă micile mistere (cum ar fi, bunăoară, de ce e cald sau de ce e frig), ci Marile Mistere (care nu mai sînt însă exemplificate). Se raportează la ideea de Dumnezeu, chiar dacă nu neapărat personal, iar Marele Arhitect al Universului este simbolul cumulativ al tuturor ideilor de Dumnezeu din religiile tradiţionale, cu o pretinsă notă de determinare şi concreteţe dată de însuşi numele său.
Mai plictisit şi mai posac, urmează la cuvînt d-l Roman, pe ai cărui umeri par să apese toate problemele nerezolvate ale masoneriei române şi chiar universale. Salută progresul „administrativ” al structurilor masonice de la noi, tradus mai cu seamă în Supremul Consiliu pe care-l conduce şi în proaspăta Lojă de Perfecţie de Grad 14 (care netezeşte decisiv calea spre gradele mai înalte, pînă la Gradul 33 – şi cînd spune „Gradul 33”, i se simte un plus de înfiorare în glas).
Urmează un simulacru de „dialog” cu sala, dar cu ochii pe ceas. Noi ne-am îndeplinit scopul propagandistic, par să sugereze amfitrionii, şi ar fi bine să nu ne mai complicăm cu discuţii (care nu ştii niciodată unde duc), ci să trecem la numărul final (prezentarea muzeului şi magazinului) şi la gustările în aer liber (numite în invitaţie „dineu”). Cele cîteva întrebări, de altfel, sînt mai degrabă timide şi neesenţiale, poate şi din ignorarea problematicii masonice, poate şi dintr-o anumită bănuială că răspunsurile n-ar putea fi decît politicos-evazive (cum s-au şi dovedit de fapt). Mă încumet şi eu, din uşă: „Noi, neiniţiaţii, căutăm să numărăm obedienţele masonice din România şi nu mai prididim: ne ies 8 sau 9, iar unii zic că ar fi chiar 11, şi toate în frondă unele cu altele. Peste atîtea divergenţe, e şi ceva care vă uneşte?”. În timp ce eu vorbesc, cei trei clatină grav din cap (inclusiv franţuzul, de parcă ar înţelege). Cum termin, d-l Dănacu zice: „Vă mulţumesc că mi-aţi pus această întrebare! Din păcate, aşa este, dar...” (toată lumea e ochi şi urechi, de o parte şi de cealaltă). Acest „dar” îmi aduce brusc aminte de paginile lui N. Steinhardt cu imaginarul rechizitoriu „ţărănesc” făcut unui Iuda care ar vrea să se disculpe (la fiecare „dar” al vânzătorului, interlocutorul îl aduce, „ţărăneşte”, la realitatea brută a faptei lui). „Aşa este”, zice d-l Dănacu, „dar pentru cel iniţiat, pentru adevăratul mason, masoneria e una singură...” etc., etc. Îmi vine să-i spun şi eu, ca „ţăranul” din Steinhardt: „Atotputernice, nu mă aburi! În ce fel e una, dacă de fapt sînt 8, 9 sau 11 obedienţe, şi se ciondănesc toate între ele?!”. Înţeleg însă că n-are rost să insist, aşa că-i ascult amuzat pledoaria şi la sfîrşit îi mulţumesc politicos.
Conferinţa de presă s-a terminat şi toată lumea pare uşurată. În drum către odaia-muzeu de la etaj, spre care duce o scară spiralată, sîntem îndemnaţi să poposim cîteva clipe dinaintea „banierei” masonice, străjuite frontal de bustul lui Cuza, iar de-a dreapta şi de-a stînga de portretele înrămate ale „marilor masoni români”, de la Horea pînă în zilele noastre. „Sadoveanu ştiam, da’ şi Goga, dom’le?!”, exclamă cineva, mai de-o parte. Ei da, uite că şi Goga...

Piesă de muzeu: legitimaţie masonică de la jumătatea anilor '40

Muzeul e de fapt o cămăruţă mansardată, cu rafturi de jur-împrejur. D-l Dănacu ne prezintă, cu un fel de mîndrie şcolărească pentru buna pavoazare, cîteva diplome şi medalii, precum şi o legitimaţie de mason de la jumătatea anilor '40. Cineva observă, sub sticlă, şi două farfurii pictate şi smălţuite. „E ceramică de Horezu. O preţuim pentru că regăsim în ea simbolurile noastre”. „Ce simboluri, adică?”, îndrăzneşte o duduiţă. „Păi... soarele, luna...” (dau toţi să fotografieze). Şi unul, mai hîtru: „Soarele şi luna? Păi mai e, dom’le, ceva să nu fie masonic?!”. Marele Maestru surîde şi trece mai departe...
Coborîm, dăm ocol prin spate, pe un lung culoar care pleacă de sub scări (pavoazat cu mesajele de recunoaştere a Lojii de către alte foruri masonice din lumea întreagă), trecem prin faţa uşii de la „camera interzisă” (deasupra căreia scrie cu litere de-o şchioapă: Libertate-Egalitate-Fraternitate) şi ieşim la celălalt capăt al curţii, unde a fost amenajat magazinul masonic (director: Marius Ludovic Nagy). Cărţi, reviste, insigne, baniere, săbii rituale cu cap de mort, mănuşi, colane, cravate, papioane, sorţuleţe... Un coleg, care pare fascinat de acestea din urmă, se interesează de preţ. Depinde. Iată un sorţ pentru Gradul 3... Iată şi unul de Mare Comandor... Pot ajunge pînă la vreo 4 milioane de lei vechi, dar, ca toate celelalte obiecte de ritual intern, nu se vînd decît membrilor. Profanul îşi poate cumpăra o carte, o revistă, o insignă... (De altfel, la plecare, ni se dă fiecăruia cîte-o pungă de hîrtie cu baniera imprimată pe ea, iar înăuntru cîte-o Medalie Jubiliară cu tricolor[4] şi cîte-un număr din revista Cuvînt masonic, editată de pomenitul Centru Regional de Studii Francmasonice Paris-Bucureşti, prezidat de acelaşi Viorel Dănacu[5].)

Şorţuleţe pentru oameni serioşi

Între timp, afară, în curte, mesele cu bucate s-au înmulţit: salamuri uscate, brînzeturi fine, fripturi, cîrnaţi, plăcinte (la care un frate cu papionul mai strîmb ne îmbie cu precădere, părînd gata să ne dea şi reţeta), iar mai la o parte un fel de bar improvizat, cu bere, vin, răcoritoare şi cafea. Spiritualitatea masonică nefiind una ascetică, fraţii, chiar dacă jură pe Sfînta Biblie, n-au probleme cu Sfîntul şi Marele Post. Colegii din presa laică par destul de încîntaţi, dar observ şi cîteva colege care se ţin mai deoparte (sfioase, circumspecte sau poate chiar postitoare). Ceva îmi spune că reflectarea în presă va fi una favorabilă. Ceea ce înseamnă că scopul gazdelor a fost atins. Libertate şi transparenţă („în slujba cetăţenilor liberi fiind cu toţii”). Ce „ocultă”?! Ce „conspiraţie”?! Şorţuleţe şi papioane. Patriotism european.

Prind în treacăt discuţia dintre doi reprezentanţi ai presei, ce-şi aprind ghiftuiţi ţigaretele, privind oarecum cu jind (ca şi mine, recunosc) la superba ţigară a Atotputernicului Frate Huber Greven (care reuşeşte, cu eleganţă, să fumeze, să vorbească, să mănînce şi să bea în acelaşi timp!). „ – Şi cu secretu’ masonic cum rămîne? – Păi nu mai sînt secreţi, sînt numai discreţi... Că legea nu dă voie la asociaţii secrete”.

"Dineul" dinspre ora 15.00...

Nu ţin să mai zăbovesc şi scap la larg, pe străzile însorite. Dau spre Parcul Carol (alt mason!) şi caut să-mi decantez impresiile. Strîng mîna în buzunar, pe aparatul foto, de care m-am putut folosi din plin. Lumea nu e scorţoasă şi n-are papioane, ceea ce dintr-o dată mi se pare reconfortant. Cînd tai mahalaua, spre Pasajul Mărăşeşti, pentru prima oară aud manele şi nu mă deranjează...
Din păcate, tot nu m-am dumirit cu clericii îndulciţi la Loji. Ce-I lipseşte lui Hristos şi găseşti la Marele Arhitect? Şi cum să-i spui lui cutare şi lui cutăriţă Atotputernicul, cînd în Biserica în care slujeşti Atotputernic e numai Dumnezeu? Şi ce-ai tu, popă ortodox, cu unii care înfulecă şi împart hartane în Postul Mare? Nici eu nu-s prea postitor, dar la un popă nu se cade... Sau tragi tu nădejde să afli în Loja de Perfecţie, cu fratele Greven de-a dreapta şi cu fratele Roman de-a stînga, desăvîrşirea Tatălui Ceresc? Templul lor poate că nu-i chiar capiştea păgînă, „troiţa” din curte poate că nu-i chiar crucea luată în deşert, dar şorţuleţul sigur nu este patrafir, nici Marile Mistere nu sînt Sfintele Taine... Dar poate că nu „spiritualitate” cauţi tu în Loji, ci altceva... Puterile şi măririle lumii acesteia? Ei zic că nu ţi le pot da... Dar poate că mint şi ei cu graţie, aşa cum te-au învăţat şi pe tine să minţi...
Am fost în str. Gramont nr. 3 şi mărturisesc că masonii (sau măcar unii dintre ei) sînt în realitate mult mai agreabili decît cei din cărţi. Dar, creştineşte vorbind, mi se pare ca în proverbul acela englezesc: nici un cimitir nu este atît de frumos încît să te vrei îngropat în el.

Răzvan CODRESCU

[1] Este vorba de Centrul Regional de Studii Francmasonice Paris-Bucureşti (Caragiale e cu noi!), care pretindea deunăzi a fi descoperit că Sf. Voievod Martir Constantin Brâncoveanu ar fi fost „primul mason român”. Am scris un articol separat despre această năstruşnicie, aşa că nu mai revin aici.
[2] Dau numai cîteva exemple foarte recente (fără să intru deocamdată în amănunte): amestecul (televizat) de ritualuri masonice şi ortodoxe de la înmormîntarea lui Florian Pittiş; preotul şi cadrul universitar Eugen Jurcă din Timişoara, intervievat în numărul dedicat morţii lui Pittiş de către o publicaţie masonică din Bucureşti, unde declară nu numai apartenenţa sa la masonerie, dar şi faptul că şi-a ridicat biserică pe banii „frăţiorilor”; preotul Vasile Olteanu din Braşov, care, participînd la lansarea unei reviste masonice locale, le-a mulţumit public masonilor că există; înregistrarea video (lesne de accesat pe internet) a sfinţirii unei „troiţe” cu simboluri heterodoxe, în chiar incinta Templului Istoric Masonic din str. Gramont, de către un tînăr preot ortodox (despre care am aflat în urmă că se numeşte Cristi Niculescu şi că a fost trimis acolo de către... Arhiepiscopia Bucureştilor). Nu mă refer şi la ce s-a întîmplat în Catedrala de la Timişoara, căci acolo a fost un ritual heterodox, dar nu masonic.
[3] A nu se confunda cu Marea Lojă Naţională din România, condusă de d-l Chirovici (cel firitisit de Patriarhia Română), care e alta pînă la adversitate.
[4] Marcînd 5 ani de la constituirea Marii Loji Naţionale a României (2002-2007, sau 6002-6007, după calendarul masonic). „Medalia este un simbol masonic care are inscripţionate: numele Marii Loji Naţionale a României, data constituirii – 13-14 aprilie 6002, compasul şi echerul, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, în întregime fiind suflată cu aur” (din descrierea oficială a emiţătorilor).
[5] În punga mea am găsit numărul 1/2008. E frumos, luxos chiar, dar plin de greşeli (se vede încă o dată că scrisul nu-i partea tare a masonilor noştri „antici şi acceptaţi”). Răsfoiesc. „Personalitate de referinţă a francmasoneriei naţionale”, Al. I. Cuza este prezentat ca „Făuritorul României Moderne”. Autorul articolului este... Radu Theodoru. Dacă-i unul şi acelaşi cu marele antisemit, atunci încurcate sînt căile (nu numai ale Domnului). Dr. Viorel Dănacu semnează o notă comemorativă la 50 de ani de la „trecerea în nefiinţă” a lui Constantin Brâncuşi. Se vede că sculptorul nu va fi fost frate, căci atunci probabil că n-ar fi trecut „în nefiinţă”, ci în „Orientul Etern”. La pagina 9 dau de articolul pe care l-am criticat maian, citindu-l pe internet: „Constantin Brâncoveanu, primul mason român”. Un alt franţuz, Jean-Claude Bousquet, Preşedinte al Confederaţiei Marilor Loji Unite ale Europei, prezintă mai pe larg „Spiritualitatea masonică” („... francmasoneria Ritului Scoţian Antic şi Acceptat a adoptat deviza ORDO AB CHAO. Astfel se explică prezenţa atîtor simboluri cosmice în templele noastre”). Adrian Mac Liman, Mare Maestru al Marii Loji Confederate a Spaniei, extinde discuţia asupra riturilor masonice, chemînd la Agapa Fraternă („continuare a Lucrării şi parte integrantă a ei”). Un Philippe Doucet tratează mai liric despre „Simbolismul Marelui Arhitect al Universului”, încheind astfel: „Nu mai sînt singur, retras de lume. MARELE ARHITECT AL UNIVERSULUI mi-a redat tinereţea şi dorinţa în puritatea Sa. Această dorinţă era mascată de pasiunile mele şi se transformase în raport de forţe şi putere. El m-a eliberat în carnea şi spiritul meu”. Pe penultima pagină, drd. Liviu Andreescu îi face un elogiu deşănţat lui Miron Cristea, numit „Patriarhul Neamului” (dar desigur nu pentru că a fost Patriarh al Bisericii strămoşeşti, ci pentru că a fost frate venerabil „în noua arhitectură a iubirii, ... în Marele Arhitect”). Portretul este complet fals şi asupra cazului îmi propun să revin cu o altă ocazie (deocamdată menţionînd numai paradoxul că tocmai sub patriarhatul său Sf. Sinod a condamnat francmasoneria, în 11 martie 1937, pe baza raportului întocmit de Mitropolitul Nicolae Bălan).

LA MOARTEA LUI GEORGE PRUTEANU

Moartea fulgerătoare a lui George Pruteanu, la numai 60 de ani, în plină vervă polemică şi creatoare, ne-a adus parcă aminte, mai mult decît altele, că nu sîntem decît pînă la o vreme...
Va fi murit „cu zile”, zic unii, aruncînd încă o dată vina pe jalnica stare a spitalelor româneşti şi pe indolenţa de-acum proverbială a cadrelor noastre medico-sanitare. Moartea a survenit în seara de joi 27 martie, la Spitalul “Sf. Pantelimon” din Bucureşti, unde fusese internat în urmă cu două zile, pentru o afecţiune cardiacă. Medicul Mircea Ungureanu a declarat că la internare prezentase simptomele unui infarct, cu durere puternică în piept şi greutate respiratorie. A acceptat să rămînă la spital numai la insistenţele neinspirate ale familiei, fiind internat în Secţia de Cardiologie, unde i s-a aplicat imediat “tratamentul specific”. Cert este că, la 48 de ore de la internare, George Pruteanu a făcut un infarct extins şi a murit sub nasul “specialiştilor”…
Personaj complex şi surprinzător, fluctuant temperamental şi ideo-logic, dar intelectual de gust şi bine ancorat în cultură, talentat profesor şi om de televiziune, scriitor elegant şi mare împătimit de limba română, traducător al lui Dante Alighieri şi adversar virulent al “gunoiului” manelist şi al kitsch-ului de orice fel, încăpăţînat şi mai mereu perdant în politică (pe linia descendentă PNŢ-PSD-PRM), George Pruteanu n-a fost un om de dreapta, dar a fost un bun român (în sensul exact dat de Nae Ionescu sintagmei: nu român, dar bun român) şi o prezenţă publică pregnantă, lăudată şi contestată deopotrivă, pe drept şi pe nedrept. Iritînd şi încîntînd alternativ, nu fără o particulară notă de donquijotism ulcerat, era genul care nu se uită uşor şi care cu timpul devine aproape un factor ambiant.
Era născut la 15 decembrie 1947, în Bucureşti, cu prenumele George-Mihail. Tatăl lui, Saul Pruteanu, a fost medic şi profesor universitar, iar mama, Sofia Pruteanu, funcţionară. A făcut studii filologice la universităţile din Iaşi şi Bucureşti, iar ulterior a obţinut, paradoxal, un doctorat în filosofie. Îi plăcea să precizeze că n-a fost membru PCR. Începând din 1972, a scris - printre aventuroase "păcate ale tinereţilor", cu iz de roman picaresc - articole şi eseuri pentru diverse reviste literare (Convorbiri literare, Cronica, România literară, Contemporanul etc.), iar după 1989 şi-a extins activitatea de critic literar la cea de jurnalist de atitudine (Expres, Evenimentul zilei, Dilema, Curentul, în urmă România Mare ş. a.), răspunzînd – mai mult sau mai puţin pertinent, dar niciodată cenuşiu – mai tuturor provocărilor noii lumi româneşti (care-i rămîne în multe privinţe datoare).
Între 1995 şi 1999, a fost realizatorul unui program zilnic de 5 minute despre folosirea corectă a limbii române („Doar o vorbă să-ţi mai spun!”), mai întâi la Tele 7 ABC (1995), apoi la ProTV (1995-1996), iar în urmă la TVR1 (1997-1999, cu o scurtă revenire în 2006).
Un capitol aparte îl constituie prestaţia sa de la catedră (ajuns pînă la gradul de conferenţiar, a predat de-a lungul anilor la Şcoala Superioară de Jurnalistică, la Universitatea Ecologică, la Universitatea “Hyperion” şi la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti, dar şi la Constanţa sau Bistriţa), care a lăsat urme adînci asupra multor tineri de vocaţie. Cît de îndrăgit şi de creditat era de studenţii săi se poate vedea şi de pe teribilul său blog de pe internet (ce ar fi păcat să nu se mai poată accesa şi post mortem, cum pare să se întîmple), probabil unic în România prin extensiunea şi varietatea discuţiilor.
În 1996 a fost ales ca senator de Constanţa al Partidului Naţional-Ţărănesc Creştin şi Democrat, dar a demisionat în 1998. În 2000 a fost ales din nou, de această dată în Bistriţa-Năsăud, ca membru al Partidului Social Democrat. În 2003, a demisionat din PSD şi s-a alăturat oarecum ostentativ Partidului România Mare, candidînd pentru Senat pe listele de la Suceava. În 1997, a introdus un proiect de lege – „Legea Pruteanu” – care cere ca toate textele publice în limbi străine de pe teritoriul României să conţină şi traducerea exactă în limba română. Legea (500/2004) a fost adoptată de Parlament şi promulgată de preşedintele Ion Iliescu în 2004, într-o variantă modificată, care nu conţine sancţiunile prevăzute în proiectul iniţial.
Şi-a publicat în volume principale studii, eseuri şi articole (Petru Dumitriu: Pactul cu diavolul – 1995; Partidul şi partida. Atitudini politice – 2000; Cronica unei mari dezamăgiri. O istorie mediatică – 2000; Feldeinţa călinesciană. Studiu monografic – 2001; Elemente esenţiale de tehnică mediatică – 2002), dar, din păcate, nu şi traducerea în limba română a Infernului dantesc, la care a lucrat peste 20 de ani – mai mult cu sîrg decît cu har – şi care e cunoscută doar în formatul electronic.
Acum, cînd nu mai e, personalitatea sa controversată se profilează parcă mai limpede, atît în unitatea, cît şi în diversitatea ei, lăsînd loc de regret chiar şi celor ce n-au ajuns să-l simpatizeze niciodată (şi printre care mărturisesc cu inima strînsă că m-am numărat).
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească.

Răzvan CODRESCU

----------------------------------------------

P. S. George Pruteanu a fost înmormîntat duminică 30 martie la Cimitirul Bellu, după ce, de sîmbătă dimineaţa, trupul îi fusese depus la Rotonda Muzeului Literaturii Române. Se aude că Facultatea de Jurnalism a Universităţii "Andrei Şaguna" din Constanţa îi va purta numele. Probabil că d-na Alina Mungiu - care a comis deunăzi o nouă abjecţie în stilul său personal, prin articolul "La moartea unui clovn" - nu va fi deloc încîntată... Morala? Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc şi singur!

EROISMUL FEMININ ÎN LUMINA BUNEI VESTIRI

De marele praznic al Bunei Vestiri, ce s-ar cuveni să fie şi oficial adevărata Zi a Femeii, postez aici textul de mai jos, scris ca prefaţă la reeditarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne... de Aspazia Oţel-Petrescu (Editura Platytera, Bucureşti, 2008) - una dintre cele mai zguduitoare mărturii creştine din cumplita istorie a secolului XX.

EROISMUL FEMININ ROMÂNESC 

ÎN SECOLUL XX

I

O realitate esenţială a dăinuirii noastre ca neam este şi ceea ce putem numi eroismul feminin: de la crucea umilă a naşterii de prunci şi până la crucea apoteotică a mărturisirii lui Hristos, el a însoţit, hrănit şi vegheat – discret, dar energic – lupta bărbătească a eroilor sau martirilor noştri ştiuţi şi neştiuţi. Păcat că despre femeia româncă – mamă, soră, soţie sau fiică – s-a scris atât de puţin, fiind până astăzi insuficient înţeleasă şi preţuită în drama şi în măreţia ei. E demnă de tot respectul fapta eroică în sine, pe care o înregistrează baladele şi cronicile, legenda şi istoria, dar nu mai puţin vrednică de respect este rezistenţa la încercări şi consimţirea sacrificială a celor care-şi văd plecând la moarte fiii, soţii, fraţii, părinţii, petrecându-i rugătoare, cu inima şi cu gândul, şi asumându-şi tăria de a duce mai departe, în firescul ei cotidian, viaţa dăinuitoare peste toate morţile istoriei.
După veacurile de martiraj auroral care au temeluit Biserica lui Hristos şi în care au primit cununa mucenicească deopotrivă nenumăraţi bărbaţi şi nenumărate femei, eroismul jertfelnic al „sexului frumos” s-a manifestat mai degrabă în forme pasive sau indirecte, îndeosebi sub semnul transfigurator al suferinţei răbdătoare, cel mai adesea mute şi anonime. Eroismul acesta, niciodată absent şi întotdeauna esenţial în economia vieţii, a fost, veacuri de-a rândul, unul cu precădere domestic, circumscris oarecum în „mica biserică” a vetrei seculare, sfinţit de roadele pântecelui şi de roadele gliei, departe de iureşul luptelor sângeroase, de arme, lanţuri, cătuşe şi gratii.
Această îndelungată aşezare a lucrurilor a fost însă amarnic tulburată de cumplitele aventuri totalitare ale secolului XX – cel mai crud şi mai pervers dintre toate secolele de după triumful creştinismului: secolul războaielor mondiale, al revoluţiilor comuniste, al lagărelor şi al gulagurilor, al terorismelor de toate culorile, al apostaziilor şi smintelilor amplificate mediatic şi chiar legiferate la adăpostul ideologiilor dominante. Un secol asaltat, de la un capăt la celălalt, de duhul neopăgân, împins nu o dată până la adevărate forme de satanism individual sau colectiv. Un secol în care s-a urmărit parcă programatic – chiar dacă nu s-a reuşit pe deplin – ca lumea lui Hristos să fie prefăcută din mers în lumea lui Antihrist.
Comunismul a fost culminaţia politică şi ideologică a acestui marş dizolvant, reiterând – nu în numele altor zeităţi, ci în acela al ateismului radical – marile persecuţii din zorii erei creştine[1]. Martirajul creştin al ţărilor prin care a bântuit „stafia” anunţată de Karl Marx a dublat şi chiar a depăşit numeric martirajul primelor secole, iar în acest context femeia a reintrat şi ea pe scena deschisă a luptelor eroice pentru apărarea credinţei, identităţii, libertăţii şi temeiurilor sănătoase ale vieţii. Provocările vremurilor au smuls-o nu o dată din cadrele îndătinate şi din rosturile fireşti ale existenţei ei domestice şi maternale, aruncând-o pe „câmpurile de luptă” ale veacului, în vălmăşagul celor mai dure încercări în care eroismul ei latent a fost pus să se actualizeze vreodată. Şi trebuie spus că femeia s-a dovedit în nenumărate rânduri capabilă de a fi o adevărată cruciată, iar fiat-ul ei la chemarea Arhanghelului dreptăţii a fost în multe cazuri la fel de ferm ca fiat-ul Mariei la Buna Vestire a naşterii răscumpărătoare.

II

României i-a fost dat să cunoască, în această privinţă, o experienţă poate unică în toată istoria europeană. Iar această experienţă se leagă precumpănitor şi organic de un alt fenomen unic, care a fost cel al legionarismului românesc – nu atât ca front politic, cât ca „şcoală spirituală”, în care, după năzuinţa în atâtea ipostaze întruchipată a harismaticului ei întemeietor, „dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou” (Cărticica şefului de cuib, ed. 1940, p. 65). Legionarul, înainte de a fi un activist politic, este o vie conştiinţă creştină şi naţională, un reper moral şi un mărturisitor jertfelnic, purtătorul unui eroism existenţial fără de care nimic nu poate nici să se primenească, nici să dureze. Târziu, în dizgraţie şi apoi în închisoare, un Iuliu Maniu a recunoscut dreptatea de principiu a lui Codreanu (care a fost mai degrabă un educator, un formator şi catalizator de conştiinţe şi energii creatoare, decât un lider politic în sensul curent al cuvântului): “Recunosc că Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt, în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară, şi anume să realizeze mai întâi caractere, educând un tineret care, pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual; să creeze mai întâi o elită conducătoare şi abia apoi un partid” (apud vol. Din luptele tineretului român: 1919-1939, Editura Fundaţiei Buna Vestire, Bucureşti, 1993, p. 267).
Nu este locul aici a intra în istoria legionară dintre cele două războaie, pentru a arăta cât de mare şi de complex a fost aportul femeilor/fetelor în mişcarea lui Codreanu. Se ştie că eroismul lor mărturisitor a mers chiar până la sacrificiul suprem (cazul cel mai tulburător rămânînd cel al Nicoletei Nicolescu). Dar nu neapărat moartea este măsura eroismului asumat. Ba se poate spune că uneori a trăi eroic, asumându-ţi toate consecinţele unui act de curaj şi rectitudine, într-o lume care te vânează din toate părţile şi e gata să-şi ascută ghearele pe spinarea ta, este o cruce mai grea decât moartea. Sau, altfel spus, cel mai mare gest de curaj eroic nu este să mori pur şi simplu, ci să trăieşti clipă de clipă sub spectrul morţii, „gata de moarte”, cum ziceau legionarii. Un gest de un curaj „nebun”, cum a fost bunăoară cel din 8 iunie 1938 al Marietei Iordache (viitoarea maică Mihaela de la Vladimireşti), pe atunci studentă la ANEF, care pe stadion, în plină manifestaţie festivistă, în prezenţa regelui-călău Carol II, a pus mâna pe un microfon şi a strigat în auzul tuturor: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest adevăr sunt gata de moarte!”, nu este mai prejos, ca dimensiune eroică, de moartea ei martirică în închisoarea de la Ciuc, 25 de ani mai târziu, după ce trecuse cu fruntea sus prin toate prigoanele generaţiei sale. Când ţi-ai jertfit întreaga viaţă unei cauze care te transcende, şi ai trecut prin toate vămile suferinţei, moartea poate fi şi o încununare, dar mai degrabă seamănă cu o izbăvire...
A trăi neîncovoiat o viaţă mai cumplită decât moartea – iată marea lecţie a eroismului legionar, deprins şi manifestat de elita morală a unei generaţii formate în „Frăţiile de Cruce” şi în „Cetăţuile” de fete (şi căreia îi aparţine, cu cinste, şi autoarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne...). Deşi poate să pară altfel, marea măsură a eroismului legionar nu a dat-o epoca interbelică, a martirilor legendari (în frunte cu Moţa, Marin şi Codreanu însuşi, sau, pentru că este vorba de femei, cu Nicoleta Nicolescu şi Elena Bagdad), ci epoca ulterioară, a prigoanelor de o jumătate de secol începute sub Antonescu şi continuate sub comunişti, în care floarea acestei generaţii, bărbaţi şi femei deopotrivă, a fost târâtă prin lagăre şi închisori, apoi marginalizată şi calomniată sistematic, ba chiar persecutată şi în urmaşii ei (care cel mai adesea n-aveau altă „vină” decât că se născuseră din părinţi „stigmatizaţi”). Ce miracol psihologic şi paideic se ascunde în îndepărtata „sfântă tinereţe legionară” a unor octogenari şi nonagenari care continuă să-şi mărturisească până la ultima suflare crezul sublim care le-a adus atâtea chinuri şi nenorociri, într-o istorie a tuturor deziluziilor!
Sensibilitatea legionară, profund creştină în resorturile ei cele mai intime, a presimţit din capul locului (adică încă din primii ani de după bolşevizarea vecinilor de la Răsărit) iminenţa şi amploarea pericolului comunist; şi a fost conştientă nu numai de dimensiunea istorică a acestui pericol, dar şi de dimensiunea lui mistică (bolşevizarea fiind percepută ca o formă de satanizare, cum timpul a şi dovedit-o, mai bine decât suntem unii dintre noi dispuşi s-o recunoaşteam astăzi). Chiar antipoliticianismul şi antisemitismul conjunctural al legionarilor nu sunt, privite mai atent, decât consecinţe ale anticomunismului lor, întrucât oamenii politici de stânga contribuiau la ruinarea ordinii creştine, iar dintre evrei se recrutau principalii agitatori şi agenţi comunişti ai vremii. Era deci în logica lucrurilor ca, o dată comunizată România, cu tancurile sovietice şi cu complicitatea abjectă a Occidentului, noul regim proletar să vadă în Mişcarea Legionară (sau în ce mai rămăsese din ea, după ce Antonescu însuşi se străduise, cu sprijin german, s-o scoată din istorie) adversarul său cel mai radical şi mai redutabil. Legionarii care n-au vrut sau n-au putut să se refugieze peste graniţe au fost urmăriţi şi arestaţi cu miile, bărbaţi şi femei, mai tineri sau mai vârstnici, notorii sau anonimi, umplând lagărele şi puşcăriile ţării „eliberate”, de unde cei mai mulţi n-au mai ieşit decât la graţierea generală din 1964, unii (cei arestaţi de Antonescu în 1941, după aşa-zisa „rebeliune”, şi apoi preluaţi ca atare de capitularzi şi de comunişti) însumând şi 23 de ani de închisoare (cu regimul penitenciar cel mai dur, aşa cum atestă toate sursele documentare). Tot legionarii – efectivi sau doar simpatizanţi – au alcătuit şi grosul rezistenţei armate din munţi (lichidate treptat până spre începutul anilor 60), care în spiritul şi litera ei îşi are originea tot în vizionarismul eroic şi jertfelnic al lui Codreanu[2].
Despre comportamentul impresionant al legionarilor în închisorile comuniste mărturisesc numeroase surse, inclusiv nelegionare (N. Steinhardt, R. Wurmbrand, I. Ioanid etc.); oricâte rezerve ideologice s-ar formula, legionarii au fost – şi înainte, şi după 1944 – campionii rezistenţei româneşti anticomuniste şi, vorba lui Mircea Eliade, singura mişcare politică românească „care lua în serios creştinismul şi Biserica” (Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 27).

III

Neopăgânismul comunist, în faza lui vindicativă şi de instaurare prin teroare, a înfiinţat şi ceva ce nu mai existase înainte: închisoarea politică pentru femei. Resursele de eroism feminin românesc au fost puse astfel în faţa unor încercări care, în multe privinţe, nu mai aveau precedent în istoria noastră. Ce-i drept, în aceste închisori (ce-au funcţionat până la desfiinţarea sistemului concentraţionar al „politicilor”, în 1964, sub puternice presiuni externe) au fost deţinute femei de cele mai diverse condiţii şi orientări, unele având legături – directe sau doar de familie – cu „partidele istorice”, altele neavând nici o apartenenţă politică, dar fiind considerate „elemente reacţionare” prin simpla lor origine „burghezo-moşierească”. Poate încă şi mai mult decât în închisorile de bărbaţi, predominanţa au deţinut-o însă legionarele – fie încadrate efectiv în Legiune, fie trecute doar prin „Cetăţui”, fie „deconspirate” ca simple simpatizante. Prigonirea şi încarcerarea femeilor este, din păcate, un capitol mai puţin cunoscut al fenomenului concentraţionar comunist, deşi în ultimii 10-12 ani s-au adunat tot mai multe mărturii documentare sau memorialistice, iar una dintre cărţile de mare succes din această categorie, Bénie soit-tu, prison! / Binecuvântată fii, închisoare!, de Nicole Valéry-Grossu (pe numele adevărat Coleta Bruteanu, soţia poetului şi luptătorului anticomunist Sergiu Grossu), a cunoscut şi o remarcabilă transpunere cinematografică (în regia lui Nicolae Mărgineanu). Nici celebrul documentar „Memorialul durerii”, deşi realizat de o doamnă (Lucia Hossu-Longin), n-a tratat suficient problema închisorilor de femei, având şi neajunsul de a fi ocolit „prudent” implicaţia legionară. În acest context, reeditarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne... este un act pe cât de nobil, pe atât de necesar, iar pilda de vrednicie mărturisitoare a doamnei Aspazia (Pazi) Oţel Petrescu e una demnă de cea mai înaltă preţuire.
Mergând pe calea deschisă, pentru lumea legionară, de regretata doctoriţă Ana-Maria Marin (1910-2001)[3], autoarea volumelor Poveste de dincolo. Amintiri din ţara cotropită (în regia autoarei, Madrid, 1979), Prin poarta cea strâmtă (Editura Gordian, Timişoara, 1993 – contribuţia cea mai importantă, recenzată şi de Aspazia Oţel Petrescu) şi Povestea neamului românesc scrisă de o bunică pentru nepoata sa (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1999), doamna Aspazia Oţel Petrescu (n. 1923, cu 14 ani de temniţă grea[4]) adaugă, într-un rodnic amurg, trecutului său de luptătoare pentru Cruce, Neam şi Ţară un prezent de neistovit patos mărturisitor, devenind vocea unei întregi generaţii mucenicite şi a celui mai consistent front de eroism feminin românesc din zbuciumata istorie a secolului XX. Prin tot ce a făcut până acum, în cele aproape două decenii de la prăbuşirea globală a comunismului, doamna Aspazia Oţel Petrescu a devenit o adevărată instituţie a memoriei naţionale. Prezentă activ la toate comemorările camaradelor de suferinţă, evocându-le individual sau generic, în scris sau prin viu grai, implicându-se în mai toate iniţiativele majore de cinstire şi pomenire a celor căzuţi în prigoanele mai vechi sau mai noi, tâlcuind în cei mai puri termeni creştini întreaga suferinţă îndurată pe Golgotele veacului, domnia-sa a descoperit generaţiilor mai noi sensul şi măreţia luptei şi jertfei eroice a „cruciaţilor secolului XX”, cu o constanţă şi o vigoare comparabile poate numai cu ceea ce a realizat, în acelaşi răstimp al mărturisirii, dintre bărbaţii supravieţuitori ai marilor bătălii şi prigoane, regretatul Ion Gavrilă Ogoranu (1922-2006).
Volumele de amintiri şi evocări publicate până astăzi de doamna Aspazia Oţel Petrescu – Strigat-am către Tine, Doamne... (Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000, cu frumoasa prefaţă a profesorului Ion Coja[5]), Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. În memoria femeilor decedate în lupta anticomunistă (Editura Scara, Bucureşti, 2001, cu un capitol IV cuprinzând cea mai completă listă de nume de femei trecute prin prigoane şi puşcării, multe cu moarte martirică) şi Adusu-mi-am aminte (Rovimed Publishers, Roman, 2007, cu splendide ilustraţii alb-negru şi color, de o certă valoare documentară) – se constituie în bibliografia esenţială a eroismului feminin românesc de extracţie legionară, de la premisele anilor 40 şi până la experienţele-limită ale închisorilor comuniste de femei de la Miercurea Ciuc şi de la Mislea, descrise nu doar cu tot scrupulul adevărului (din trăite, iar nu din auzite[6]), ci şi cu ales dar narativ (autoarea, de neam răzeşesc, are ceva din harul marilor povestitori moldavi), ceea ce le preface în icoane vii şi nemuritoare, capabile nu doar să deschidă minţi, ci şi să cucerească suflete. Fie ca acestea să fie, măcar în câteva dintre numeroasele cazuri (în frunte cu cel al Maicii Mihaela, de la a cărei moarte martirică se împlinesc în această primăvară 45 de ani), icoanele înainte-mergătoare ale unor sfinte muceniţe din sinaxarele bisericeşti de mâine!

Răzvan CODRESCU

[1] „Printre amintirile copilăriei mele – mărturisea nu demult autoarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne... – şi-a făcut loc o imagine de Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mână la biserică, de Paşte, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întâmpla în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci, bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte, pe care le-am considerat – şi le consider încă – testamentul său politic: «Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!»“ (citatul acesta, ca şi cele de la notele 4 şi 6, este reprodus din grupajul intitulat „O viaţă în temniţele comuniste“, realizat de Bogdan Mihăilă şi apărut în Monitorul de Neamţ, la 17 martie 2007).
[2] „... În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolţit în minte gândul retragerii în munţi. Acolo unde românul a primit lupta cu toate puhoaiele duşmane. [...] Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din vine în închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu toţii în munţi, pentru credinţa noastră. [...] Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi, desigur, răpuşi. Căci noi vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al tuturora va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc; şi cel din urmă” (Pentru legionari, ed. 1936, p. 312).
[3] Născută Ropală, fiică a unui ofiţer român şi a unei evreice creştinate; văduva avocatului şi comandantului legionar Vasile Marin (1904-1937), căzut pe frontul de la Majadahonda, alături de Ionel Moţa; trecută prin închisorile comuniste, apoi emigrată în Elveţia şi recăsătorită Van Saanen.
[4] „Terminasem Liceul «Elena Doamna» din Cernăuţi când părinţii s-au stabilit, datorită refugiului în Ardeal, la Şugag, jud. Alba, iar eu urmam cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj. În acei ani, am intrat într-o organizaţie de tineri anticomunişti şi noi, fetele, aveam misiunea de a strânge fonduri pentru pachetele pe care le trimiteam în închisori detinuţilor politici. Înainte de a termina anul IV, am fost descoperită şi, atunci, am plecat acasă cu gândul de a intra în rezistenţa din munţi. Imediat s-au prezentat la părinţi doi civili şi au întrebat de mine. Eu de sub nasul lor am fugit spre pădure. Securiştii şi-au scos pistoalele în văzul părinţilor şi au început să tragă după mine. M-am gândit la mama şi m-am oprit. Prima bătaie, sălbatică, umilitoare, cu patul de la pistol, atunci am luat-o. După anchete cumplite, la Cluj, care au durat un an, am avut parte de un proces răsunător, instrumentat în Săptămâna Patimilor. Mascarada «Procesului de la Cluj», care avea să cuprindă printre acuzaţi peste 150 de studenţi, elevi, medici, profesori, urmărea să ne prezinte ţării ca «duşmani de moarte ai poporului» şi de aceea şi sentinţele au fost deosebit de aspre. Am fost condamnată la 10 ani de temniţă grea [cărora li s-au adăugat, abuziv, alţi 4 ani, de detenţie «administrativă»! – n. R. C.]“ (Aspazia Oţel Petrescu; mărturisire preluată din sursa cit. la nota 1).
[5] „Un nume pentru eternitate” (cizez aici încheierea: „... neştiut ar fi rămas şi martiriul legionarelor de la Mislea ori Miercurea Ciuc, dacă nu se iţea dintre ele conştiinţa excepţională, dublată de harul scriitoricesc al celei care se numeşte Aspazia Oţel Petrescu. Un nume pentru eternitatea noastră românească”).
[6] „Nici în mormânt nu voi uita teroarea din închisoarea de la Miercurea Ciuc. Acolo fusesem transferată. Puşcăria era sinistră, deţinutele dormeau pe jos, mâncarea era execrabilă. Directorul închisorii se numea Fleşeru, o brută. Dăduse dispoziţie ca pentru orice fleac să fii pedepsit, iar pedepsele erau de un rafinament oriental. Dacă nu eram ţinute iarna la izolator, atunci ni se punea un sistem complicat de cătuşe, care se strângeau pe mână la orice mişcare. Cu asemenea cătuşe, m-au vârât în pivniţa cu şobolani o zi întreagă. Erau atât de mulţi încât, la început, cozile lor mi s-au părut smocuri de paie!“ (Aspazia Oţel Petrescu; mărturisire preluată din sursa cit. la nota 1).

ÎNŢELESUL EVANGHELIC AL IUBIRII

Iisus şi femeia samarineancă (manuscris miniat bizantin)

“Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Şi acelaşi Apostol ne încredinţează mai departe: “... Dumnezeu este iubire şi cel ce rămîne în iubire rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne întru el “ (4, 16). Făcut “după chipul şi asemă­narea” lui Dumnezeu, omul este şi el fiinţă iubi­toare, chemată la plinătatea iubirii. De aceea, îndemnul fundamental pe care ni l-a dat Hristos este îndemnul la iubire. Asupra acestui lucru nu poate fi îndoială: “... iar (dacă) dragoste nu am, nimic nu sînt”, zice Pavel (I Corinteni 13, 2); şi conchide: “Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dra­­gostea” (I Corinteni 13, 13; subl. n.). Creştinismul repre­zin­tă, înain­te de orice altceva, religia iubirii (agápe)*.
Toate aceste lucruri le ştim şi le repetăm, dar fa­cem adeseori o confuzie gravă, care poate vicia tot sensul iubirii creştine; această confuzie este mai răspîndită decît s-ar crede şi apare chiar pe la case foarte mari.
Îmi îngădui să pornesc de la un astfel de caz ilus­tru. În al său Curs de Metafizică (urmez ediţia Huma­nitas din 1991), Nae Ionescu vorbeşte, în cap. XIII, despre iu­bi­re ca “instrument mistic de cunoaştere”. Aici stabileşte, în mare, următoarele: că “trăirea” este metoda de cerce­tare a misticii şi că iubirea este cel mai însemnat mijloc mistic de cunoaştere; că, prin urmare, “funcţia fundamen­tală a iubirii este totuşi cunoaşterea şi nu acţiunea”; că, în fine, “monopolaritatea” iubirii poate duce la nihilism şi de aceea trebuie să acceptăm “bipolaritatea procesului de iubire”. Urmează apoi acel surprinzător capitol XIV, în care se continuă discuţia despre iubire, dar cu această gra­vă afirmaţie: “Impresia mea este că fenomenul care a contribuit mai mult la falsificarea conceptului de iubire este creştinismul” (p. 123)! Nae Ionescu reia această idee în multe alte locuri; ea a trecut şi la unii dintre discipolii săi (o regăsim cu surprindere, bunăoară, la Mircea Vulcă­nescu, altminteri un gînditor creştin de mai mare rigoare teologică decît maestrul său).
Pe ce se întemeiază Profesorul? Pe consideraţia personală că “în creştinism iubirea nu înseamnă cunoaş­tere, ci acţiune”, ceea ce nu poate duce, pe cale logică, decît la “o falsă interpretare a iubirii”. Ba mai mult: “Toată dezorganizarea (?!) care s-a produs în metafizica creştină şi în valorificarea creştină a existenţei provine tocmai din falsificarea acestui concept al iubirii” (p. 124). Nu vreau să reiau aici toată demonstraţia lui Nae Ionescu şi nu contest strigenţa ei logică. E de ajuns să arăt că premisa de la care porneşte este evident falsă. Teologic vorbind, Profesorul se aşază de data aceasta, din capul locului, alăturea de problemă.
Premisa greşită de la care pleacă Nae Ionescu este aceea că în creştinism măsura iubirii de celălalt ar fi dată de iubirea de sine. Sigur, toată lumea cunoaşte prescripţia biblică: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău [...] Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39; subl. n.). E destul de curios că Nae Ionescu, deşi avertizează că aceasta “nu este propriu-zis o afirmaţie creştină, ci doar una din afir­maţiile fundamentale ale Vechiului Testament”, îşi spri­jină totuşi pe ea întreaga demonstraţie, amendînd toc­mai creştinismul! Ne aflăm aici în chiar inima acelei confuzii despre care vorbeam (şi care uneori se face simţită şi-n mediile strict teo­lo­gice).
Se scapă din vedere că Hristos adaugă limpede (Matei 22, 40): “În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii” (subl. n). Va să zică Hristos nu face decît să rezume astfel, la cererea tînărului bogat, esenţa “Legii Vechi”, a iudaismului adică. Legea Veche nu e rea, dar e imperfectă; tocmai de aceea, Mîntuitorul n-a venit s-o desfiinţeze, ci s-o împlinească (Matei 5, 17). Şi în Legea Nouă iubirea va rămîne porunca de căpetenie, dar măsura ei va fi cu totul alta: “Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi!” (Ioan 13, 34; subl. n.). Aşadar, măsura iubirii în creştinism nu mai este iubirea de sine, cum credea Nae Ionescu (şi toţi cei tribu­tari aceleiaşi confuzii), ci însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Hristos înlocuia astfel o măsură ome­nească a iubirii cu una dumnezeiască.
Prin urmare, întrebarea retorică a lui Nae Ionescu (“Dar dacă eu nu mă iubesc pe mine însumi?”) devine inutilă într-o perspectivă riguros creştină. Abilul gînditor poate avea perfectă dreptate în raţio-namentele sale, numai că el critică creştinismul vorbind despre... iudaism!
Desigur, Nae Ionescu rămîne Nae Ionescu, din­colo de această extrapolare regretabilă, sau de altele de acelaşi gen; el îşi poate permite să interpreteze liber sau să exagereze uneori, din punctul lui filosofic de vedere**. Noi nu ne putem permite însă, mai ales cînd ne punem ferm pe terenul creştinismului, să-i luăm de bune toate speculaţiile, oricît de mult l-am admira altminteri (era să zic: oricît de “năişti” am fi)***.
Creştinismul nu se întemeiază pe iubirea de sine, ci pe jertfa de sine. Dumnezeu, Care este Iubire, S-a jert­fit pentru oameni, în Iisus Hristos. Omul este chemat şi el să se dezbrace de sine întru iubire, spre a spori cît mai mult în “asemănarea” cu Creatorul său. “Căci Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu; nu Dumnezeu după fire, dar Dumnezeu după har” (Sf. Ata­na­sie cel Mare et alii). Iubirea, în înţelesul ei evanghelic, este temeiul entheozei (în-dumnezeirii), la antipodul tutu­ror egoismelor şi “raţionamentelor” noastre.

Răzvan CODRESCU

* În limba greacă există patru termeni care redau “chipurile iubirii”: eros (iubirea sexuală), storgé (iubirea familială), philía (ataşamentul sau prietenia) şi agápe (iubirea spirituală – la care ne cheamă Hristos şi cu care Dumnezeu Însuşi iubeşte lumea). Dumnezeu, înţeles ca Agápe, este acel l'Amor che muove il sole e l'altre stelle (“Iubirea ce roteşte sori şi stele”) din finalul poemului dantesc. La nivel uman, “dragostea [agápe] este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteşte nici unul dintre lucruri mai mult decît cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprin­derea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pămînteşti” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 1; în Filocalia rom., vol. 2, ed. 1947, p. 37).
** Dimensiunea creştină (şi chiar ortodoxă) a gîndirii lui Nae Ionescu nu trebuie confundată cu rigoarea teologică. “Teologul”, “filosoful religios” şi “meta-fizicianul” reprezintă tipuri deosebite de gînditori creştini. Teologul rămîne în afara “cercului vicios” al filosofiei; el subordonează raţiunea supraraţionalului asumat prin credinţă, mişcîndu-se smerit în liniile de forţă ale tradiţiei dogmatice, dincolo de orice “aventură” a gîndului autonom. Filosoful religios, mult mai tributar raţiunii, simte şi el nevoia de a se raporta la un absolut revelat, faţă de care se mişcă însă mai liber, permiţîndu-şi anumite interpretări “originale”. Metafizicianul, în fine, este un filosof radical, care se măsoară raţional cu absolutul, avînd grijă, din scrupul sau din orgoliu, să se delimiteze de religie în demersurile sale, ba chiar să facă abstracţie complet de ea. Altfel spus, teologul nu face altceva decît să “administreze” o sumă de adevăruri veşnice, îngăduindu-şi cel mult o mai limpede formulare a lor sau o mai sistematică ordo­nare; filosoful religios reinterpretează personal, într-o oarecare mă­sură, adevărurile revelate sau presupusele consecinţe filosofice ale acestora; în ce-l priveşte pe metafizician, acesta îşi proclamă exclu­sivist propriile adevăruri. La noi, bunăoară, un Dumitru Stăniloae a reprezentat tipul teologului, un Nae Ionescu – tipul filosofului reli­gios, iar un Lucian Blaga – tipul metafizicianului. De aceea şi tre­buie judecaţi cu măsuri deosebite. Spre exemplu, dacă-l luăm pe Nae Ionescu drept “teolog” (ceea ce n-a fost şi nici nu şi-a propus să fie), atunci, pentru anumite afirmaţii, ar trebui să-l declarăm “eretic”; dar aceasta ar însemna să cădem în confuzia dintre teologie şi filosofie – reflex al confuziei mai generale dintre religie şi cultură.
*** Admiraţia oarbă (cu creditul necondiţionat ce rezultă din ea) de­vi­ne patologie a admiraţiei.