DESPRE
IERURGII
După ce am prezentat pe rînd
cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii, trebuie să lămurim ce sînt și ierurgiile (cuvînt care se trage din
limba greacă, însemnînd „slujbe sfinte”). Dacă Tainele au caracter sacramental
(apusenii le numesc chiar „Sacramente”), fiind instituite în mod explicit chiar
de către Hristos, ierurgiile sînt ritualuri fără caracter sacramental,
instituite mai tîrziu de Biserică și exercitate în numele ei. Tainele se săvîrşesc numai asupra omului viu, pe cînd ierurgiile
se săvîrşesc şi asupra celor morţi, ca şi asupra firii înconjurătoare.
Apropiate de Sfintele Taine (pentru că lucrează tot
tainic, prin puterea nevăzută a lui Dumnezeu), dar fără a se confunda cu ele, ierurgiile sînt slujbe bisericeşti
pentru binecuvîntarea
şi sfinţirea naturii create, a omului în diferite împrejurări de viaţă şi de
moarte, a lucrurilor de folos casnic sau profesional, a obiectelor de cult din
spațiul eclezial sau domestic. Spre deosebire de Liturghie, care se săvîrșește
pentru întreaga Biserică și pentru nevoile ei generale, ierurgiile se săvîrșesc
doar pentru o anumită persoană și o anumită nevoie. Este foarte importantă
participarea cu toată inima a credincioșilor, care se unesc în rugăciune cu
preotul, implorînd mila și
binecuvîntarea lui Dumnezeu – „Izvorul Tămăduirilor”.
Dintre
ierurgiile pentru persoane, menționăm: slujba de ziua întîi pentru lehuză,
rugăciunea la însemnarea pruncului şi a curăţirii lehuzei, slujba „stîlpilor”,
a înmormîntării, parastasele etc.
Printre
ierurgiile pentru lucruri se numără: sfinţirea apei, a caselor, a ogoarelor,
a lăcaşelor de învăţămînt sau de sănătate ş. a.
Cele
mai importante ierurgii stau în legătură cu nașterea și cu moartea, cu
începutul și cu sfîrșitul vieții pămîntești. Cele mai frecvente sînt aghiazma
sau sfințirea apei și riturile funerare (slujbele de înmormîntare și de
pomenire, prohodirea și parastasul).
Din păcate, ierurgiile – în mai mare măsură decît
Tainele – sînt însoţite în popor de numeroase superstiţii şi practici păgîne
(mai ales privitoare la înmormîntare), asupra cărora credincioşii ar trebui să
fie preveniţi cu mai multă fermitate de către preoţi sau de către profesorii de
religie.
Iată cîteva exemple oferite de preotul Emanuel Valică: „Obiceiul de a sparge o cană sau un vas atunci cînd decedatul este scos din casă este păgîn şi exprimă menţinerea unei superstiţii; fanfara la înmormîntare este un obicei străin de tradiţia ortodoxă, care n-a admis nicicînd cîntarea instrumentală în cult; practica de a lipi pe crucea din mîna mortului o monedă este păgînă şi trebuie părăsită. Cu acest ban se credea că morţii plătesc luntraşului Caron trecerea peste Stix – un fluviu al infernului;
[...] cînd preotul citeşte rugăciunea de dezlegare, unii credincioşi, nefiind atenţi la sensul cuvintelor, se
reped să dezlege panglica cu care sînt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea
piedicii urmînd să se petreacă nu în biserică, ci la cimitir, pe
marginea gropii. Preotul, de fapt, se roagă astfel: «Dezleagă, Doamne, pe adormitul robul Tău [aici îi spune numele] de păcatul sufletesc şi trupesc!». Iar a doua rugăciune: «Şi-i iartă lui toate cîte a păcătuit cu cuvîntul, cu lucrul sau cu gîndul, dezlegîndu-l şi de legătura pusă în orice chip asupra lui, cu care el însuşi din mînie sau din altă pricină s-a legat pe sine». Deci este limpede că preotul nu se roagă pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea păcatelor. Există şi o altă înţelegere greşită în legătură cu traseul de parcurs de la casa decedatului la
Biserică şi de acolo la cimitir. Toţi ştiu că cel decedat se duce «pe drumul fără întoarcere». Această expresie înseamnă de fapt că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă. Mulţi însă consideră că expresia «drumul fără întoarcere» ar însemna că nu trebuie sub nici un
chip să te întorci cu mortul pe acelaşi drum. De aici, o serie întreagă de complicaţii, încercîndu-se itinerarii greoaie, care consumă timpul şi supun pe cei îndoliaţi la parcurgerea pe jos a unor distanţe mari, accentuîndu-le inutil oboseala.
Preferabil este mai multă rugăciune decît mai multă plimbare cu mortul. Mai dăinuie pe alocuri şi superstiţia că în prima zi a săptămînii, luni, nu este bine să se facă înmormîntare «pentru că e începutul săptămînii şi ar muri toţi din casă». Fireşte că o atare «credinţă» este falsă şi nu trebuie luată în considerare, înmormîntarea putîndu-se să se facă în orice zi a săptămînii. Și mai sînt o sumedenie de superstiții și obiceiuri neortodoxe pe care preotul trebuie cu mult tact pastoral să le excludă din viața Bisericii prin cateheze, predici și alte convorbiri duhovnicești, în cadrul Sfintei Spovedanii, a oficierii parastaselor etc.” (a se vedea Tanatologia creștină..., ed. 2013, pp. 185-188).
Trebuie
să se ştie că tot ceea ce se abate de la învăţătura de credinţă şi de la
rînduiala liturgică a Bisericii dreptmăritoare aparţine unei mentalităţi
idolatre şi magice, care smintește și duce spre pierzanie. Superstiția și
apucătura – destul de răspîndite „în popor” – nu trebuie lăsate nici o clipă să
prisosească asupra credinței și rînduielii bisericești.
Răzvan CODRESCU
Mai puteți citi pe acest blog:
