DIN LUMEA CELOR CARE «NU SE MÎNTUIESC» (I)

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe…

VĂ MULŢUMESC

CĂ M-AŢI INTIMIDAT

CU EVANGHELIA!

Traducere şi adaptare de

Bogdan Mateciuc,

după Mike Goeke

Problema

În calitate de persoană implicată în misionarismul creştin, am observat o anumită tendinţă în creştere în ultimii ani. Se pare că noi, ca creştini, în plan individual, şi ca Biserică, în plan colectiv, sîntem foarte preocupaţi să ne diminuăm exprimarea exterioară a credinţei noastre, de teamă să nu îi incomodăm pe alţii. Uneori, cei ce vorbesc în sprijinul credinţei îşi diluează cumva credinţa şi mesajul pentru a fi siguri că nimeni nu se simte ofensat. Oamenii ignoră unele comportamente greşite ale prietenilor lor, ca să nu-i jignească. Se caută acele relaţii şi medii sociale în care se evită posibilele situaţii conflictuale, pentru ca nimeni să nu se simtă incomodat.

În ultima vreme m-am întîlnit cu situaţii în care conflictul de idei părea iminent, dar nici una dintre părţi nu a vrut să facă pasul de deschidere. Asta m-a făcut să mă gîndesc la credinţa mea. În ce măsură cred în Hristos? Dacă cred, de ce îmi este teamă să le vorbesc deschis altora despre credinţa în El? Dacă îmi pasă de aproapele meu, nu ar trebui să risc chiar să-l incomodez, atunci cînd e vorba de mîntuirea lui?

Eram „ofensat”

Adevărul e că Evanghelia lui Hristos şi Adevărul lui Dumnezeu sînt prin natura lor intimidante. Sînt asemenea unei săbii care desparte, aduce la suprafaţă şi pătrunde pînă în cele mai ascunse locuri. Ne conduce la Dumnezeu, la adevăr, la vindecare, la împlinire şi la libertate. Gîndindu-mă la asta, mi-am amintit de o perioadă din viaţa mea în care mă simţeam foarte ofensat de prietenii şi familia mea. Îmi părăsisem soţia pentru a-mi construi o viaţă definită de atracţia mea faţă de acelaşi sex. Voiam ca prietenii şi familia să accepte ce fac, să mă încurajeze şi să nu pună la îndoială comportamentele mele. M-am simţit incomodat de creştinismul lor şi, pentru o vreme, m-am îndepărtat de cei ce mă iubeau şi de Biserică.

Astăzi însă, după 13 ani, aş vrea să le mulţumesc din inimă soţiei mele, părinţilor şi familiei, precum şi prietenilor cărora le-a păsat de mine suficient de mult ca să mă ofenseze. Mă cutremur cînd mă gîndesc la implicaţiile din viaţa mea dacă cei din jurul meu ar fi acceptat minciuna că a iubi pe cineva înseamnă a-l încuraja în păcatele lui. Atunci cînd mi-am părăsit soţia, ea mi-a spus direct că ştie că Dumnezeu mă poate scăpa din căderea aceea şi că nu va intenta divorţ. Şi-a apărat interesele, dar în acelaşi timp a continuat să mă iubească şi să mă ajute să-mi revin.

Părinţii mei (şi alţi membri ai familiei) mi-au spus că ce fac eu e greşit. Au cumpărat cărţi şi alte materiale şi au încercat să mă convingă să merg la un psiholog. De asemenea, mă sunau frecvent ca să vadă ce fac, îmi trimiteau bani cînd aveam nevoie, veneau la ziua mea de naştere şi îmi plăteau avionul ca să vin acasă de sărbători. Veneau cu avionul în oraşul meu şi mă invitau la cină, ca să poată sta de vorbă cu mine şi să mă convingă să abandonez drumul pe care apucasem. De asemenea, îmi trimiteau cărţi poştale şi scrisori de dragoste şi confirmare a prieteniei noastre.

M-am simţit incomodat de fiecare dintre ei. Fiecare m-a enervat. Erau pentru mine nişte bigoţi, încuiaţi, ignoranţi şi plini de ură. Dacă chiar m-ar fi iubit, le-am spus eu, ar fi trebuit să mă accepte şi să mă susţină în stilul de viaţă pe care mi-l alesesem. Le-am ignorat telefoanele şi i-am privit cu scepticism. Am făcut tot ce am putut ca să rup legăturile cu cei ce mă ofensau. Ei însă nu au renunţat. Nu mi-au cîntat în strună, dar nici nu au renunţat la mine.

O viaţă nouă

La un moment dat am luat o carte de la tatăl meu. Nu am vrut-o – o consideram „propagandă extremistă de dreapta” –, dar am luat-o ca să-l fac să tacă. Eram decis să trag o linie şi să rup orice legătură cu soţia mea, cu familia şi cu prietenii. Însă Dumnezeu nu dormea. Cartea de la tatăl meu nu mă condamna, dar îmi arăta că iubirea sentimentală şi siropoasă a lui Dumnezeu, pe care mi-o însuşisem eu ca credinţă, era o minciună. Îmi arăta dragostea puternică a unui Mîntuitor înviat şi mă invita să răspund acelei iubiri. Oamenii ofensatori din viaţa mea erau acolo, cu dragoste şi răbdare ca întotdeauna, fără a-mi arunca în faţă păcatele mele, ci aşteptînd să păşească împreună cu mine pe drumul de eliberare.

Astăzi căsnicia mea este refăcută şi consolidată. Am trei copii minunaţi şi îmi conduc viaţa după Cuvîntul lui Dumnezeu. Relaţiile mele de familie s-au vindecat şi sînt mai apropiat acum de prietenii mei decît am fost vreodată. Atunci cînd îi ascult pe cei ce se frămîntă cum să nu-i intimideze pe alţii cu mesajul lor, cînd îi văd cum îşi schimbă întregul sistem de referinţă al credinţei lor pentru a-i face pe alţii să se simtă bine, cînd îi văd că îngăduie comportamente greşite doar că să evite eventuale conflicte, mă întreb unde aş fi fost eu astăzi dacă Stephanie ar fi înaintat divorţ, aşa cum voiam eu să facă. Mă întreb unde aş fi fost acum dacă părinţii şi prietenii mei ar fi fost alături de mine cînd voiam să divorţez de ea, şi dacă m-ar fi susţinut în noua mea „identitate”. Mă întreb unde aş fi fost dacă toţi creştinii din jurul meu ar fi fost „amabili” cu mine şi m-ar fi bătut aprobator pe umăr. Mă cutremur la gîndul acesta! Ştiu că i-ar fi durut cumplit să mă piardă, dar m-au iubit suficient de mult ca să-şi asume acest risc.

Vă mulţumesc, prieteni, că m-aţi intimidat, indispus şi ofensat. Atunci, adevărul pe care mi l-aţi înfăţişat era „o mireasmă a morţii” pentru mine (II Corinteni 2, 15), dar astăzi este „o mireasmă a vieţii spre viaţă”.

(Mărturia – tradusă şi prelucrată de d-l Bogdan Mateciuc, Director Executiv al AFR – a apărut pe 29 august a. c. în publicaţia americană Baptist Press, cu titlul “Thanks for offending me with the Gospel”. În engleză poate fi citit aici: http://www.bpnews.net/BPFirstPerson.asp?ID=36014)

Foto: Irinel Cîrlănaru

FOIŞORUL LUI DIONISIE

SUMARUL BLOGULUI

O CAPODOPERĂ DISCRETĂ 
A STILULUI BRÂNCOVENESC

La Mănăstirea Horezu (sau Hurezi, după vechile hrisoave), cel mai complet şi mai reprezentativ ansamblu monastic în stil curat brâncovenesc, se află vestitul “Foişor al lui Dionisie”, capodoperă sculpturală care l-a fermecat odinioară pe marele bizantinolog francez Charles Diehl (ce considera Mănăstirea Horezu “cel mai frumos edificiu din întreaga Românie”) şi care le-a plăcut atît de mult Regelui Carol I şi Reginei Elisabeta (Carmen-Sylva) încît au cerut să li se construiască şi la Castelul Peleş unul asemănător.

Stilul brâncovenesc

Sfîntul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a lăsat numele său celui mai cunoscut şi mai rafinat stil artistic din trecutul nostru, expresie culminantă a stilului muntenesc, caracterizată mai cu seamă prin bogăţia şi desăvârşirea tehnicilor ornamentale. Relieful se accentuează şi apare chiar o tehnică nouă atît în sculptarea pietrei (minunat atestată, chiar la Bucureşti, de balustrada pridvorului de la Stavropoleos, de pildă), cît şi în prelucrarea artistică a lemnului (tîmple, jilţuri etc.).

În sculptura ornamentală a epocii brâncoveneşti predomină, sub influenţa Orientului, motivele vegetale (acantul, vrejurile de viţă sau floarea-soarelui), dar nu lipseşte nici figurarea unor personaje biblice (Moise, Aaron, Samson luptîndu-se cu leul, cei 4 evanghelişti) sau a unor chipuri de îngeri. Tot acum se conturează un tip nou de coloană, derivată din cea corintică, dar cu capiteluri mai puţin dezvoltate, în care se simte influenţa Renaşterii apusene.

Ansamblul de la Horezu

Situată la 67 km de Rm. Vîlcea, la poalele împădurite ale Munţilor Căpăţînii, vatra monahală se înalţă parcă organic din liniştea codrilor seculari, doar la răstimpuri tulburată noaptea de ţipetele bufniţelor (huhurezilor), de la care pare a proveni şi numele mănăstirii. Este principala ctitorie a Brâncoveanului şi a Doamnei sale Maria, ridicată şi zugrăvită în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea. Biserica (1690-1694) are hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.

Ansamblul mănăstiresc include casa domnească, turnul-clopotniţă, trapeza şi paraclisul (1696-1697). Mănăstirii propriu-zise i se adaugă bolniţa construită între 1696-1699 de Maria Doamna, Schitul Sfinţii Apostoli, construit în 1698 de stareţul Ioan Arhimandritul, şi Schitul Sfîntul Ştefan, construit ceva mai tîrziu de Ştefan, fiul cel mare al Brâncoveanuului (1703). Din păcate, însă, nu întotdeauna restaurările ulterioare au fost de bun augur (cunoscătorii o vorbesc de rău mai ales pe cea din 1872, cînd foişorul lui Dionisie a fost stricat şi refăcut).

Foişorul lui Dionisie

În incinta mănăstirii, dar realizat cîteva decenii mai tîrziu (de unde, poate, şi nota sa uşor barocizantă), încîntă privirile pînă azi şi faimosul foişor (construcţie deschisă pe mai multe laturi, decorînd şi protejînd intrarea într-un palat sau conac şi permiţînd accesul la catul de locuit) ridicat pe vremea vrednicului egumen al locului Dionisie Bălăcescu, între anii 1725-1753, prin neîntrecuta măiestrie a pietrarului Iosif. Foişorul lui Dionisie, deşi afectat într-o oarecare măsură de restaurările din secolul al XIX-lea, rămîne totuşi, după părerea aproape unanimă a specialiştilor, capodopera sculpturii brâncoveneşti. El este susţinut de coloane şi balustrade cu lujeri, acante şi caneluri, iar în decoraţia lui se regăsesc şi motive zoomorfice, precum şi simbolul imperial al acvilei, perpetuat şi pe vechea stemă muntenească.

Despre Dionisie Bălăcescu, egumenul în timpul căruia a fost construit foişorul, monah învăţat şi cu rafinat gust artistic, s-a spus că ar fi anticipat cu un veac înainte unirea Munteniei cu Moldova, căci o balustradă a foişorului reuneşte la baza ei emblemele celor două Principate româneşti, reprezentînd laolaltă vulturul cu o cruce în cioc (herbul Munteniei) şi respectiv capul de zimbru (herbul Moldovei).

Răzvan CODRESCU

UPDATE - detaliul care unora pare să le fi scăpat:

"... o balustradă a foişorului reuneşte la baza ei emblemele celor două Principate româneşti, reprezentînd laolaltă vulturul cu o cruce în cioc (herbul Munteniei) şi respectiv capul de zimbru (herbul Moldovei)".

S-A STINS DUHOVNICUL ADRIAN FĂGEŢEANU

SUMARUL BLOGULUI

Părintele Adrian văzut de Linda-Saskia Menczel

Iată că la scurtă vreme după părintele Arsenie Papacioc, s-a stins un alt iscusit duhovnic din marea pleiadă spirituală a Ortodoxiei româneşti din a doua jumătate a secolului XX: părintele Adrian Făgeţeanu, care n-a mai apucat să împlinească 99 de ani. Retras de mai mulţi ani în creierul munţilor, la Locurele, mai sus de Lainici, el a rămas în conştiinţa fiilor săi duhovniceşti ca ultimul mare duhovnic al Bucureştilor, după strămutarea la ceruri a arhimandritului Sofian Boghiu (2002) şi a preotului de mir Constantin Galeriu (2003).

Părintele Adrian (din botez: Alexandru) Făgeţeanu se născuse la 16 octombrie 1912, într-un sat din părţile Cernăuţilor, în familie preoţească. A urmat Liceul „Aron Pumnul”, iar în 1931 s-a înscris la Facultatea de Drept. În anii studenţiei, ca mai toată floarea generaţiei lui, s-a apropiat de Mişcarea lui Corneliu Codreanu, dar nu va deveni niciodată legionar propriu-zis. A practicat pentru scurtă vreme avocatura, apoi a fost comisar în cadrul Poliţiei şi al vechii Siguranţe (pînă în 1941). Ca simpatizant legionar, este prigonit sub regimul antonescian şi alege să meargă să lupte pe front, în linia întîi, în loc să zacă după gratii. La Stalingrad este la un pas de moarte, se întoarce rănit în ţară şi este internat, pînă în 1943, în lagărul de la Tg. Jiu. Ieşit de acolo, are loc marea cotitură a vieţii sale: se înscrie la Teologie şi se călugăreşte la Putna, devenind monahul Adrian. În 1947 absolvă Teologia şi, aşezat la Antim, îl cunoaşte de poetul Sandu Tudor (viitorul ieroschimonah Daniil de la Rarău, mort în 1962 în temniţa comunistă de la Aiud), cu care se va angaja în gruparea spirituală a Rugului Aprins. Spre sfîrşitul lui 1950 este arestat de Securitatea noului regim (pentru… „crime de război”!) şi va fi eliberat abia în 1956 (după ce a trecut pe la Jilava, Canal, Aiud), pentru ca în 1958 să fie arestat din nou (de data aceasta pentru… „infracţiune contra ordinei sociale”!), făcînd alţi 6 ani de închisoare (din cei „20 de ani muncă silnică” la care fusese condamnat). După repunerea sa în libertate, a slujit la Turda şi în Bistriţa, a trecut pe la mănăstirile Cheia şi Lainici (dar şi pe la Schitul Locurele, de care s-a legat sufleteşte încă de pe atunci), iar în cele din urmă va reveni la Bucureşti, la Antim, unde va rămîne pînă în 2003, cînd s-a retras la linişte, împovărat de ani. A închis ochii pentru totdeauna în seara zilei de 27 septembrie 2011, la spitalul bucureştean „Dr. Marius Nasta”, unde fusese internat în ultima săptămînă (şi de unde ar fi urmat să se externeze a doua zi...). Înmormîntarea va avea loc la Lainici, sîmbătă 1 octombrie, de la ora 12.00. Între timp, trupul neînsufleţit va poposi şi la Mănăstirea Antim, unde s-a nevoit ani de-a rîndul

Odihnească-se în pace, cu toţi drepţii acestui neam (care are cu prisosinţă în ceruri ceea ce începe să aibă din ce în ce mai puţin pe pămînt…)! (R. C.)

UPDATE - 28.09.2011 (fotografie împrumutată de pe blogul părintelui Mihail Stanciu: Mărturie creştin-ortodoxă):

UPDATE - 05.10.2011 (fotografie trimisă de unul dintre cititorii blogului, căruia îi mulţumesc, dar îi dezaprob anonimatul):

MĂNĂSTIREA BÎRSANA – FEERIE ŞI SFINŢENIE

SUMARUL BLOGULUI 

N-am mai ajuns de ani buni la Bîrsana, dar icoana ei mi-a rămas în suflet cu o stăruinţă şi cu o pregnanţă de care nu mă mai satur. După ce am evocat în treacăt, pe acest blog, minunata lume a lui Gaudí, cum aş putea să nu cad în ispită şi cu frumuseţea Bîrsanei, cea în egală măsură atît de a noastră şi atît de a lui Dumnezeu…

Ceea ce s-a putut făuri în doar cîţiva ani la Bîrsana, în inima Maramureşului*, echivalează cu un “miracol” al vredniciei ortodoxe.

Cel puţin două vechi vetre mănăstireşti înnobilau tradiţia locului, dar vitregia vremurilor le risipise şi pustia verde a muntelui se întinsese deasupra, din Valea Slatinei pînă-n Valea Hotarului (pe care vechile hrisoave o numeau şi Valea Mănăstirii), cumpănită de apele Izei. Sihăstria de la Părul Călugărului, datînd de pe la începutul secolului al XIV-lea şi prefăcută curînd în mănăstire, va fi fost strămutată, în a doua jumătate a aceluiaşi veac (spre 1390), sub voievodatul lui Balcu şi al lui Drag, dincoace de Iza, în locul numit La Poduri (“Podurile Strîmtorii”, devenite mai apoi “Podurile Mănăstirii”). Vechiul aşezămînt monahal a supravieţuit pînă în zorii secolului al XIX-lea, cînd călugării au fost izgoniţi (parte refugiindu-se în Moldova, probabil la Mănăstirea Neamţului), chiliile distruse, iar averea prădată de stăpînirea străină. După desfiinţarea mănăstirii, n-au dăinuit decît biserica şi stăreţia, pe care în 1806 credincioşii din Bîrsana le-au strămutat în vatra satului, temători de profanare. În locul numit Podurile Jbîrului, vechea biserică de lemn – unul dintre cele mai preţioase monumente istorice ale zonei – dăinuie şi astăzi.

Locul mănăstirii de odinioară a rămas în posesia parohiei Bîrsana pînă spre jumătatea secolului XX, cînd a fost confiscat de stat, peste partea mai de jos întinzîndu-se cătunul. Partea mai de sus a rămas de izbelişte, iar într-o vreme, sub comunişti, se afla acolo, în chip profanator, un “puţ sec”, în care erau azvîrlite mortăciunile de prin împrejurimi…

Reînfiinţarea mănăstirii era o năzuinţă mai veche a bîrsănenilor, dar ea nu s-a putut concretiza decît după 1989. Încă din 1991, materialul lemnos fusese adunat, iar în 1993 s-a sfinţit piatra de temelie şi s-a început clădirea noii biserici, sub supravegherea părintelui Gheorghe Urda, parohul satului.

În 1994, Dumnezeu a adus-o sub cerul binecuvîntat al Maramureşului, de la Rîmeţ, pe tînăra călugăriţă Filofteia (Floarea) Oltean, de 14 ani încredinţată lui Hristos, iar acum rînduită ca stareţă a noului aşezământ (azi maică stavroforă). Fire energică şi întreprinzătoare, cu simţ artistic şi evlavie ctitoricească, reunind calităţile Martei cu cele ale Mariei, Maica Filofteia a chivernisit şi a vegheat, pînă la cele mai mărunte detalii, ridicarea întregului ansamblu mănăstiresc, proiectat de genialul arhitect Dorel Cordos şi închinat Soborului Sfinţilor 12 Apostoli (prăznuit pe 30 iunie).

De la kilometrul 17 al drumului judeţean 186, trecînd pe sub o frumoasă poartă maramureşeană, se răsuceşte în sus aleea care duce lin spre mănăstire; intrarea în incinta propriu-zisă se face pe sub semeţul turn de lemn al clopotniţei, dincolo de care, pe mîna dreaptă, biserica ţîşneşte mlădioasă spre cer – pînă deunăzi cea mai înaltă biserică de lemn din lume (57 m**), în al cărei paraclis din partea inferioară se slujeşte în mod curent, pe cînd marea incintă din partea superioară mai aşteaptă încă să fie pictată şi împodobită pe măsura ansamblului.

De la biserică porneşte aleea pietruită şi străjuită de flori ce duce spre Palatul Stăreţiei (sfinţit la 7 ianuarie 1996), construcţie supraetajată de o cuceritoare fantezie arhitectonică, unică probabil în mirifica ei splendoare, genială aplicare creatoare a stilului maramureşean al bisericilor de lemn. Pe pajiştea verde din stînga aleii se află un altar de vară şi un agheasmatar, iar pe dîmbul din dreapta, la oarecare distanţă, Casa Artistului – o fermecătoare vilă destinată să găzduiscă, pentru repaus şi creaţie, cărturari şi meşteri ai frumuseţii sacre. Mănăstirea are, de altfel, şi un atelier de pictură deja faimos (ca şi cel de ţesătorie, de altfel), iar maica stareţă însăşi e pictoriţă de icoane. Ansamblul mai cuprinde Casa Maicilor, Casa Meşterilor, Casa Duhovnicului, Arhondaricul, Praznicarul şi – inaugurate mai recent – Muzeul (2005) şi Casa Voievodală (2009). E amenajat şi un mic iaz, peste care se arcuieşte un podeţ de lemn (delicată gratuitate, care face deliciul pruncilor).

Obştea numără astăzi 13 vieţuitoare, toate încă tinere şi pline de rîvnă, iar duhovnic le este părintele arhimandrit Paisie (pe vremea cînd am ajuns eu la Bîrsana, preot-duhovnic era încă tînărul părinte Ioan Stoica – o figură aparte, căreia îi păstrez o frumoasă amintire).

Ceea ce la Bîrsana fascinează cu precădere, dincolo de duhul locului şi de buna rînduială monahicească, este desăvîrşita unitate stilistică şi simţul estetic fără greş care guvernează întregul ansamblu, pe linia unei tradiţii îmbogăţite prin pioasă ingeniozitate (în sensul originar al lui ingenium), tocmai într-o vreme cînd prostul gust se întinde ca o pecingine peste toate ale noastre, de la sacru pînă la profan. Între monstruozitatea arhitectonică “ortodoxă” de la Bogdan-Vodă (fosta Cuhea voievodală), ridicată chiar în coasta vechii biserici de lemn, şi monstruozitatea arhitectonică “greco-catolică” de la Sarasău, care spurcă ochiul şi inima, puritatea liniilor de la Bîrsana e ca o taină răscumpărătoare: kalokagathia Crucii, mlădiată în lemn!

Mărturisesc a nu mai fi avut o atît de puternică impresie, pe linie arhitecturală, de pe vremea cînd, la Barcelona, m-am perindat vrăjit prin lumea ca de basm a edificiilor lui Gaudí. E ca şi cînd la Bîrsana geniul unui Gaudí s-ar fi altoit pe bunul primitivism al unei tradiţii milenare, ţinînd de o feerică şi anistorică “civilizaţie a lemnului”, tainic dogorită de lumina neînserată a Răsăritului de Sus. Impresia inefabilă a vegetalului eternizat şi transsubstanţiat în “slavă stătătoare” împărtăşeşte ochiul cu un fel de sfinţenie aurorală; “gura de rai” a baladei capătă deodată consistenţă şi chip***.

Nici o notă discordantă în această armonie mistico-estetică, în această mirifică osmoză de geniu “ţărănesc” şi rafinament bizantin: arhitectura, sculptura ornamentală şi iconografia consună fără monotonie, dar şi fără ostentaţie, într-o cuminecare firească şi organică, integrînd chiar accesoriile “umile”, precum scoarţa, cerga sau ştergarul.

Pe maica stareţă Filofteia mi-o amintesc încercată discret – mai în glumă, mai în serios – de ispita benignă a Meşterului Manole (Află că noi ştim/ Oricînd să zidim/ Altă monastire/ Pentru pomenire/ Mult mai luminoasă/ Şi mult mai frumoasă!): ne mărturisea, acum vreo zece ani, că, la un semn sau la o poruncă, s-ar simţi în stare să o ia de la capăt, sub alt petec de cer, punînd temeiul altei vetre mănăstireşti, fără a duce cu sine nici un capăt de aţă din sălaşul de la Bîrsana, cu care deja se afla identificată prin întreaga ei fiinţă. Verde, dreaptă şi dîrză ca muntele, de o blîndă asprime (iertat fie-mi oximoronul!), fără trufie sfătoasă, dar şi fără falsă smerenie, avea acea frumuseţe călugărească – ireductibilă la normele curente – prin care firea trece, strunită, spre duhovnicia figurativă a icoanei… De pe atunci ne era însă greu să ne imaginăm vatra Bîrsanei fără veghea ei pricepută şi neostenită, căci sînt oameni care, pe nesimţite, devin una cu locul pe care-l bătătoresc, întru buna mireasmă a sfinţeniei.

La Bîrsana, Ortodoxia este vrednică de tradiţia ei, iar sufletul românesc răsuflă spre zariştea lui mai bună. E o dovadă că încă putem răspunde vremurilor pe limba noastră, nu sfidîndu-le, ci transfigurîndu-le, cu acea simplitate esenţială prin care credinţa şi fapta, feciorelnic nuntite, binemerită să intre, cu candelele pline, în cămara Mirelui ceresc.

Răzvan CODRESCU

* La 87 de kilometri de Baia Mare şi la 22 de kilometri de Sighetu Marmaţiei.

** În lungime biserica are 23 de metri, iar în lăţime – 12,5.

*** Cucerită de frumuseţea locului, o reputată profesoară universitară de la Paris, Yvette Cauchais, a cerut prin testament, în anii ‘90, să fie îngropată în vatra Bîrsanei, ceea ce s-a şi întîmplat nu după mult timp, mormântul aflîndu-se chiar pe dîmbul de lîngă biserică.

INTERMEZZO LIRIC: CREDO NOSTRUM

SUMARUL BLOGULUI

Ca „poet al jidanilor”, chit că nu mă citeşte nimeni (românii pentru că sînt „jidan”, iar „jidanii” pentru că sînt român), mă refugiez oarecum resemnat pe propriul blog şi recidivez cu un „intermezzo liric” alcătuit din zece sonete mai vechi, referitoare toate la „aşezarea în Ortodoxie” despre care a tot venit vorba în vremea din urmă. Fiind la mijloc mai degrabă o formă de reglaj interior (blogul a devenit, treptat şi de la sine, un fel de prelungire a conştiinţei mele), nu sfătuiesc pe nimeni să le citească, dar dacă totuşi cineva le va citi, atunci n-am ce să-i fac, rămînînd doar să trag nădejdea că nu se va sminti prea tare şi că-mi va ierta, măcar pe alocuri, „jidăneasca” puţinătate. Poate că despre aceste lucruri se poate vorbi, totuşi, şi altfel decît în lungi polemici oţioase… (R. C.)

 

I

Credinţa nu se pierde prin vrăjmaşi,

ci-n lupte mai degrabă se-ntăreşte,

dar o smintesc cei care cred orbeşte

şi se prefac în cîinii ei trufaşi.

Credinţa noastră-i sfîntă nebunie,
e taină grea de pîine şi de vin,
dar n-are dinţi, nici gheare, nici venin,
nu muşcă, nu împroaşcă, nu sfîşíe.

Credinţa creşte dreaptă din iubire

şi nu e ţel, ci stîlp de foc pe cale,

spre cel ce şi la ceas de răstignire

se roagă din prisosul milei sale

să fie-n cer iertaţi şi-aceia care

piroane-i bat în mîini şi în picioare.

II

Credinţa dreaptă preţ de sînge are

şi n-am s-o pun în cumpeni de eres,

dar ştiu că decît ea e mult mai mare

iubirea care-şi dă la fapte ghes.

La Sfînta Judecată viitoare,

nu ce-am crezut, nici cîte-am înţeles

ne-ntreabă Dumnezeu pe fiecare,

ci cît făcurăm binele de des.

Iar de-am greşit c-o iotă sau cu două,

dar am trăit iubirea cu prisos,

de-a dreapta lui, în haina nunţii nouă,

ne pune cel ce-i mai întîi milos,

şi unde-am fost c-un gînd sărac de vină,

ne spală-n veci lumina lui cea lină.

III

Crezui cîndva dreptăţii şi-astăzi ştiu

că doar în cer dreptatea-i fără pată,

şi-n strîmbătate de-am căzut o dată,

puieşte moartea-n tot ce este viu.

Crezui iubirii şi-nţeleg tîrziu

că doar pe cruce-ntreagă se arată,

că nu-i iubire dacă-aşteaptă plată,

cum nu-i plinire dacă nu-i pustiu.

Crezui credinţei şi pricep prea bine,

cînd dă amurgul iama peste noi

şi vraf ne stau păcatele-napoi,

că n-are preţ nici o credinţă-n sine:

cum fără-arcuş zadarnic e vioară,

ce-i bun în noi cu fapta se măsoară.

IV

Dreptatea, ştiu, n-ajunge să o ai,

de nu îţi este şi de alţii dată,

nici nu te duce singură în rai,

de n-are-n ea şi dragoste curată.

Dreptatea multe poate, dar nimic

de nu se-mparte-n rîvna ei de vie,

şi nu e drept pe lume mai calic

decît e cel ce doar de sine ştie.

Dreptatea nu e tron înalt, ci cruce,

nu-i una-n toţi, ci una-n fiecare,

şi cît o ducem, tot pe-atît ne duce.

Iar duhul ei de vrem să nu-l ucidem,

se cade-a şti că-n lumea-nşelătoare

non idem est si duo dicunt idem.

V

De-am fi dreptăţii martori fiecare

şi n-am avea vreo altă-nvrednicire,

ni s-ar ierta şi multa neiubire,

şi necredinţa pururi cîrtitoare.

Dar noi minţim dreptăţii zi de zi

şi ne prefacem iubitori de bine,

şi-n numele credinţei prea puţine

ne facem ucigaşi credinţei vii.

Cînd nu e dreaptă cumpănire-n toate,

şi de-am avea virtuţi cu prisosinţă,

virtutea însăşi ca un bici ne-ar bate.

Ce s-a ales prin vămi din noi nu este

decît trufie fără de putinţă,

iar Dumnezeu – o mască pusă peste.

VI

Cînd fratele se crede Dumnezeu,

părînd să ştie-n toate ce-i mai bine,

sau în ce chip se mîntuie şi cine,

din vorbe să-l smereşti e lucru greu.

Arată-i-te tu smerit mereu

şi roagă-te mai mult ca pentru tine,

şi ai să vezi cum milele divine

i-or îmblînzi treptat trufitul eu.

Iar dacă-n el păcatul mai dospeşte,

ori pilda ta n-a fost destul de bună,

ori ruga nu ţi-a ars duhovniceşte.

Nu-i face lui, ci ţie însuţi vină,

căci tot ce este-n lume se răzbună

pe noi, cînd vrednicia-i prea puţină.

VII

De dragul crucii să-l respingi pe frate,

că nu-i ca tine, sau destul de bun,

nu te-a-nvăţat Iisus Hristos, nici vreun

apostol al Iubirii-adevărate.

Să lepezi tot ce nu e pietate

şi geniul omenesc să-l crezi nebun,

cu toate cîte firii se supun,

virtute nu-i, ci troacă de păcate.

Trufia face scîrbei început

şi dracul, în veşminte de lumină,

îşi bate joc de zelul tău ciufut.

Cu cît te crezi, găsind în altul vină,

cu-atît în holda raiului pierdut,

din grîu ce-ai fost, te faci încet neghină.

VIII

Dreptate, Doamne, nu-ţi cerşesc, ci milă,

căci nu-i de noi dreptatea ta divină,

ce dacă-ar fi asupra-ne să vină,

n-ar mai rămîne om nici de prăsilă.

Chiar sfinţi să fim, şi tot e prea puţină

virtutea-n noi, cei învechiţi în silă,

de-aceea fruntea ne-o plecăm umilă

iubirii ce în chip nedrept ne-alină.

Din îndurare-n altă îndurare

ne tot tîrîm, ca fúrii, spre vecie,

iar tu ne rabzi din nou pe fiecare,

primeşti un dar şi dai în schimb o mie,

mereu nedrept în marea ta răbdare,

lăsînd ca dracul mult mai drept să fie!

IX

Memoriei Părintelui Stăniloae

Nu-i neamul ce crezi tu şi nici ce pare,

ci-i veşnicie prinsă în cuvînt:

nu rămăşiţa lui de pe pămînt,

ci ce-are-n cer îl face mic sau mare.

N-avem aici cetate stătătoare,

iar cinstea şi cu slava, cîte sînt,

nu le-ngropăm comoară în mormînt,

ci le aducem Vieţii închinare.

În taina Rusalimului de sus

aşteaptă floarea neamului să-nvie,

precum Adam în trupul lui Iisus,

cu sfinţii care-au fost şi-or să mai fie,

căci nu degeaba Dumnezeu a pus

sămînţă-n noi de-o altă-mpărăţie.

X

Memoriei lui Petre Ţuţea

Sînt limbii mele rob şi împărat,

mi-e neamul meu vremelnică măsură,

dar creşte-n mine, ceas cu ceas, mai pură,

cetatea Celui fără de păcat.

De voi pieri pe limba mea, curat,

voi învia, cu-a neamului strînsură,

pe limba Lui – şi cuminecătură

mi-o fi Lumina fără scăpătat.

Atîta doar că ceata mea-i puţină,

iar eu, nevrednic, stau la coada ei:

de n-ar fi mila mai presus de vină,

nădejdii mele n-aş găsi temei…

De sînt şi-oi fi, doar dragostea divină

mă face viu, cu tot cu morţii mei.

Răzvan CODRESCU

SCURT POPAS ÎN LUMEA LUI GAUDÍ

SUMARUL BLOGULUI

Sagrada Familia - faţada Nativităţii (detaliu)

Poate că nu strică să mai dăm o raită, din cînd în cînd, şi prin afara Ortodoxiei, ca să vedem ce mai fac şi cei care “nu se mîntuiesc”. Cu America masonică ne-am amărît destul. Poate cu Europa catolică ne mai dregem gustul… Oricum, tot la dulceaţa Ortodoxiei ne vom întoarce în cele din urmă. Dar poate ceva mai puşi pe gînduri, văzînd că şi “ereticii” trag a oameni, mai-mai să ne ruşineze cu străduinţele (deşarte, se înţelege, dar totuşi înduioşătoare în “splendoarea” lor lumească, mai răruţă pe la noi, care, deh, trăim aspru esenţialul şi “teroarea istoriei”)...

Gaudí în 1878

Antoni Gaudí – “Constructorul secolului XX”

Pe străzile barceloneze ale începutului de secol XX putea fi văzut adesea un bătrînel vioi, alb şi bărbos, cu ochi iscoditori, ce întîrziau îndelung pe chipul cîte unui trecător. Cei străini de loc îl priveau cu destulă nedumerire, dar majoritatea localnicilor îl ştiau şi se obişnuiseră cu ciudăţeniile lui geniale: era “Maestrul Gaudí”, marele vrăjitor al pietrei, care la porunca lui se prefăcea în basm feeric, dînd deja fascinantei cetăţi medievale o frumuseţe nouă şi stranie, dar totuşi în perfectă armonie cu peisajul mediteranean şi cu civilizaţia creştină a ţărmului catalan. Marele plăsmuitor, “constructorul secolului XX”, cum i s-a spus, punea frîu fanteziei lui debordante atunci cînd era vorba de chipul omului, în a cărui repre­zentare nu ţinea deloc să-L concureze pe Dumnezeu, cum făceau atîţia artişti de avangardă ai vremii. Pentru statuile de pe cele 3 faţade ale catedralei Sfintei Familii (Sagrada Familia), el fotografia din mai multe unghiuri chipuri reale, apoi le modela în lut şi numai după aceea le transpunea în piatră. De cînd începuseră lucrările la catedrala sa, în care arhitectura, sculptura şi pictura aveau să se contopească într-un fel inimitabil, don Antonio Gaudí era într-o permanentă euforie creatoare, fie absorbit de gîndul la fiecare detaliu, fie confiscat de expresivitatea vreunui chip întîlnit în cale. Aşa avea să şi moară, rupt parcă de realitatea pestriţă care-l înconjura: plecînd într-o zi de pe şantierul de lucru, cufundat în sine sau atent la vreun chip, a fost lovit de un tramvai, în mijlocul Barcelonei. Şi – ca amara “ironie a soartei” să fie deplină – pe el, cel atît de cunoscut tuturor, s-a întîmplat ca atunci să nu-l recunoască nimeni, ameţit şi plin de sînge cum era! Dacă un bogătaş aflat cu maşina la faţa locului n-ar fi refuzat să-l transporte la spital, poate că viaţa i-ar fi fost salvată…

Bustul lui Gaudí realizat de Josep Maria Subirachs

Antoni Gaudí, cu arta lui cu tot, pare să fi crescut organic din solul stîncos şi solar al împrejurimilor Barcelonei, unde vegetaţia se răsfaţă sub briza mării, iar culorile sînt mai vii şi mai proaspete decît oriunde.

S-a născut în satul Riudoms, la 4 kilometri de Reus, în părţile Tarragonei (veche cetate romană, nu departe de Bar­celona), în toiul verii lui 1852, în familia destul de strîmtorată a unui meşter fierar.

În 1869 s-a strămutat chiar la Barcelona, capitala Catalunyei (provincie din estul Spa­niei, astăzi autonomă în cadrul regatului spaniol), unde a urmat cursurile universitare, luîndu-şi licenţa în 1878.

Casa Vincens

Casa Vincens este prima construcţie celebră a tînărului arhitect, care era menit să dea Barcelonei faimosul ei caracter “gaudían”.

În 1884, contele de Güell, care era şi mare industriaş, îl însărcinează să-i împo­dobească reşedinţa de vară cu două pavilioane. Este începutul unei lungi colaborări între marele artist şi generosul aristocrat, iar de aici va lua naştere minunatul Parc Güell (ter­minat în 1912), a cărui frumuseţe de basm – în care predomină piatra masivă şi ceramica multicoloră – taie pînă astăzi respiraţia vizitatorilor. În centrul lui dăinuieşte casa-muzeu Gaudí, unde artistul a trăit în ultimele două decenii ale vieţii.

 Parcul Güell

Între 1904 şi 1910 a ridicat alte două edificii superbe, Casa Battló şi Casa Milá, atît de neobişnuite prin curbele şi accesoriile lor arhitectonice, încît iniţial oamenii au ezitat să locuiască în ele. Cu privire la cea din urmă, artistul însuşi spusese cîndva, încer­cînd să redea în cuvinte esenţa artei sale divine: “… vor dispărea unghiurile, iar materia se va manifesta în plinătatea rotunjimii ei astrale: soarele va pătrunde pe toate cele patru laturi şi va fi ca o imagine a paradisului terestru… În felul acesta, zidirea mea va fi mai luminoasă decît lumina însăşi”.

Casa Battló şi Casa Milá

Dar punctul culminant al artei lui Gaudí va fi marea catedrală a Sfintei Familii, în care s-a întruchipat tot geniul lui de artist creştin şi în care arta şi teologia s-au nuntit ca în vremurile glorioase ale Evului Mediu: “o colosală alegorie în piatră”, de o verticalitate tulburătoare, voind să arate unirea tainică dintre cer şi pămînt. Cele trei faţade, împodobite cu mirifice sculpturi în piatră, sînt închinate Naşterii din Betleem (faţada vestică), Pati­milor din Ierusalim (faţada estică) şi Înălţării din Betania (faţada sudică), iar porta­lurile simbolizează cele trei virtuţi creştine supreme: Speranţa, Credinţa şi Iubirea. Cele trei faţade urmau să aibă fiecare cîte patru clopotniţe, a căror însumare trebuia să-i evoce pe cei doisprezece apos­toli.

Sagrada Familia: faţada Nativităţii, ziua şi noaptea

Din nefericire, tragica moarte a artistului, în 1926, a lăsat catedrala neterminată. La ea se mai lucrează şi astăzi, după planurile sale şi în spiritul său, dar nu este încă finalizată. Cînd va fi gata (putînd primi simultan 13000 de persoane), ea va avea 110 m lungime şi 45 de m înălţime, iar zidă­ria se va îmbrăca, pe dinăuntru şi pe dinafară, în culori feerice, legate de tîlcul sacru al fiecăreia dintre părţile ei.

Sagrada Familia, în stadiul de anul trecut

În ultimii ani, lucrările au căpătat un nou avînt, iar barcelonezii de vîrstă medie de azi speră să apuce s-o vadă terminată, ca pe o mîndrie şi ca pe o binecuvîntare a vieţii lor.

Altminteri, este în tradiţia Apusului ca la marile catedrale (mai ales cele în stil go­tic, de care se apropie în multe privinţe şi construcţia vizionară a lui Gaudí) să se lucre­ze une­ori sute de ani, ca şi cînd timpul ar fi înghiţit de veşnicie, iar dorul de desăvîrşire al omu­lui ar aştepta cu vrednică împăcare pecetea de slavă a  Zilei a Opta.

Răzvan CODRESCU

ORTODOCŞI ADEVĂRAŢI?

SUMARUL BLOGULUI

Există în lumea românească postcomunistă o categorie de credincioşi ortodocşi – nici foarte mulţi, dar nici prea puţini – care au pretenţia că numai ei reprezintă cu adevărat Ortodoxia şi că, în afara Ortodoxiei (lor), toată lumea e hărăzită pierzaniei, de la Răsărit pînă la Apus. Aceşti “ortodocşi adevăraţi” fac cît de multă gălăgie pot, cu un discurs întotdeauna radical şi violent, pe internet, în publicaţii şi la televiziuni de mîna doua, în conferinţe şi marşuri publice. Biserica însăşi ai impresia că nu-i mai încape…

Dar cine-s „ortodocşii adevăraţi”? Ei da, bună întrebare!

Păi… cei care au tăria să strige: „Ortodoxie sau moarte!”; cei care trăiesc cu certitudinea nezdruncinată că numai ei au Biserică, Taine, Har, Martiri, Sfinţenie şi Mîntuire, celelalte sute de milioane de pretinşi „creştini” fiind carnea de tun a răzbunării divine; cei care pot să jure că Fiara este deja în lume (de vreme ce am început să fim însemnaţi cu semnul ei: 666/codurile de bare/cipurile biometrice), netezind sub nasul nostru calea lui Antihrist; cei care n-au nici o îndoială că „Grădina Maicii Domnului” nu e Athosul, ci România, şi că poporul român e buricul pămîntului şi adevăratul înaintemergător al lui Hristos (prin Zalmoxis şi Deceneu); cei care ştiu că marele nostru poet Mihai Eminescu, cel asasinat – poate n-aveaţi habar?! – de odioasa conspiraţie universală antiromânească (şi implicit antiortodoxă), e „Sfînt de Pămînt”, iar ei umblă să strîngă semnături pentru trecerea lui oficială în calendarul bisericesc; cei care văd roşu în faţa ochilor cînd aud de „Occident/Apus”, „ecumenism”, „dialog”, „elite intelectuale”, „cultură”, „civilizaţie”, „universalitate”; cei care se simt şi în somn şi se proclamă patetic victime perpetue ale „jidănimii”, „masoneriei”, „papistăşismului”, „globalismului”, sau, mai recent, ale supremei cumpliri a „cipuirii biometrice”, dar niciodată ale panslavismului ortodox, sau ale diversiunilor securistice de acasă, sau ale propriei lor ignoranţe, duplicităţi morale, nevrednicii, inerţii sau sterilităţi; cei care divinizează „închiderea” în sine şi diabolizează orice „deschidere”, socotind-o preambul al pierzaniei. Într-un cuvînt, cei care se cred şi se declară singurii puri şi îndreptăţiţi dinaintea lui Dumnezeu, în virtutea unei tradiţii impersonale care ar trebui să ţină locul virtuţilor curente şi să se sustragă oricărei dinamici creatoare.

Aşa-zisa „Ortodoxie adevărată” de astăzi e, altfel spus, încremenirea deliberată în proiectul unei tradiţii pe care o invocă întruna, dar n-o mai onorează (pentru că, pe de o parte, n-o mai poate percepe în toată complexitatea ei, iar, pe de altă parte, nu mai e în stare s-o facă efectiv lucrătoare, capabilă de îmbogăţire şi de primenire): nu mai e vorba de o conservare vie, ci de una osificată, tot mai străină de realitate, de „viul vieţii”. Cred că niciodată în istorie nu s-a mai chivernisit atît de jalnic o asemenea imensă şi nepreţuită moştenire spirituală.

Cînd îţi dă mult, Dumnezeu îţi şi cere mult. Ei bine, din multul care ni s-ar cere (daruri duhovniceşti, eroism moral, erudiţie, vrednicie creatoare, unitate internă, zel misionar etc.), „Ortodoxia adevărată” nu mai reuşeşte să realizeze decît un fel de gălăgie oţărîtă şi acefală, o habotnicie sterilă şi suspicioasă, în care Dumnezeu Însuşi devine un simplu pretext legitimant al unei „excelenţe” iluzorii (de parcă excelenţa s-ar transmite prin codul genetic şi n-ar fi rezultat al unei vrednicii mereu reînnoite), cu care ne hrănim complexele şi puţinătatea istorică. Incapabili de o Ortodoxie seniorială – vie, creatoare, generoasă, senină şi destresată –, nu facem, în ultimă analiză, decît să compromitem sistematic în ochii lumii, prin majoritatea actualilor ei „purtători de cuvînt”, o tradiţie care ea însăşi n-are nici o vină că a încăput pe mîini atît de rudimentare.

Avînd în covîrşitoare majoritate cam între 20 şi 50 de ani, „adevăraţii ortodocşi” de azi, „cîini de pază” ai unei moşteniri aproape nevalorificate, „negri în cerul gurii”, sfertodocţi şi agramaţi, culcaţi pe urechea unei „spiritualităţi” care nu se vede şi nu se poate măsura, şi care nu transpare mai deloc din elementaritatea manifestărilor lor publice, nu se pot recomanda cu nimic măreţ şi memorabil: n-au dat probe de clarvedere, n-au făcut minuni cu rugăciunea, n-au scris cărţi referenţiale, n-au înălţat monumente de artă creştină, n-au coagulat organizaţii creştine viabile şi care să conteze efectiv în ordinea cetăţii, n-au cucerit lumea largă prin Ortodoxie. Nu că nu ştiu greceşte sau slavoneşte (cu rare excepţii), dar şi româneşte se exprimă greu, stau prost şi cu cultura generală, şi cu performanţele profesionale, şi cu bunele maniere, ba uneori şi cu cei „şapte ani de acasă”.

Specialitatea ultraortodocşilor mioritici e mai degrabă vrajba şi tărăboiul. Mai nou, ei nu sînt în frondă numai cu necreştinii sau cu creştinii de alte confesiuni, ci şi cu structurile instituţionale şi ierarhice ale propriei Biserici, a cărei unitate şi autoritate nu fac decît să o sape din interior, cu premeditare sau fără. Marii adversari suspecţi ai lor (şi, se înţelege, ai Ortodoxiei trădate dinăuntru) devin tot mai mult Patriarhul, Sinodul, teologii universitari care nu le cîntă în strună (de la generaţia lui Ică tatăl la generaţia lui Ică fiul), ca să nu mai vorbesc de intelectualii creştini care îndrăznesc să nu le agreeze troglodeala belicoasă şi panicardă (printre aceştia mă număr, mai pe la coadă, şi eu). Şi fiecare e gata, la o adică, să adopte pe cont propriu formula (ilogică şi agramată, pusă abuziv pe seama vrednicului de pomenire părinte Arsenie Papacioc): „Singur Ortodoxia”! Cît a trăit părintele Dumitru Stăniloae – unicul mare teolog pe care l-a dat Ortodoxia românească „de două ori milenară”! –, au încercat, spre a se legitima în nimicnicia lor, să se cocoaţe pe spinarea lui, apoi au forţat spinarea tuturor marilor duhovnici din garda veche, dar în curînd nu vor mai putea să se suie decît unii în spinarea altora, cu efecte groase de Stani şi Brani „trăitori” (căci cine ar putea să le conteste lor… „trăirile”?!). Ortodoxia aceasta pretins „trăitoare”, mai presus de orice probe concrete, nu mai e nici cea a marilor sihaştri ascetici, nici cea a vizionarilor Duhului care minunau mulţimile, nici cea a sfinţeniei tobă de carte şi cu gură de aur, ci una care, săracă de orice fapte şi înfăptuiri ilustre, se pune „strategic” (ca să nu zic altfel) sub regimul valorilor neverificabile şi necuantificabile, al ipoteticului şi al inefabilului. „Ortodoxul adevărat”, n-o avea el puteri tămăduitoare, nici prea multă carte, nici prea mult har al vorbirii, nici prea multă virtute organizatorică, nici cine ştie ce vocaţie martirică, nici vreun talent sau vreo dexteritate aparte, dar are o trăire – mamă-mamă! Ce mai, spiritualitate pură! Te şi miri că umblă în loc să zboare!

În aceste condiţii, rămîne mare lucru să fii ortodox (cum, din fericire, mai sînt încă mulţi pe lume), dar devine foarte riscant să fii „ortodox adevărat”. Iar Ortodoxia, în tîrziul ei istoric, de nimic nu suferă mai tare decît de atîta adevăr fără întrupare şi de atîta dreptate cîtă are… dar nu i se mai dă.

Răzvan CODRESCU

(Text apărut în revista Lumea credinţei, 

an IX, nr. 9/98, septembrie 2011, pp. 52-53)

INTERMEZZO LIRIC: SONETE ECHINOCŢIALE

SUMARUL BLOGULUI

Andreas Zielenkiewicz, Turnul Babel

THEOMANIE

Sînt miliarde, vai, şi fiecare,

de nu se crede lumii-ntregi buric,

tot vrea ceva, mai mare sau mai mic,

şi dreaptă numai propria minte-i pare!

Nu-i prost să-şi ia prostia ca atare

şi nici deştept să nu se-nşele-un pic,

dar sinea nu şi-ar da-o pe nimic

nici geniul, nici neghiobul cel mai mare.

Un zeu mundan se simte omu-n sine

şi cînd e lumea doldora de zei

nu mai rămîne loc şi pentru tine,

cel ce ţi-ai pus suflarea vie-n ei,

de-aceea spun că Cel ce este nu e,

iar dacă-ar fi, l-ar bate iar în cuie.

POVESTEA SPEŢEI

Bicisnic trup, năravurile tale

să le-mblînzesc cu-atîta mi-e mai greu

cu cît apune-n mine Dumnezeu,

ca soarele cînd noaptea-i dă tîrcoale.

Cum înger nu-s, nici sfînt cercat pe cale,

nici fiară pură-n pofta ei mereu,

împart cu tine tot păcatul meu,

dar nu şi muta sufletului jale...

Vrăjmaş nu-mi eşti, nici eu prieten ţie,

nici ura, nici iubirea nu ne leagă,

şi nu-i în stare mintea să-nţeleagă

cum moartea-n tine-i blestemat de vie

şi cum povestea neamului întreagă

se toarce-n noi, stihie cu stihie... 

LAMURA EVEI

Desculţă treci prin visul meu, uşure,

ca din fuior de aburi întrupată,

încît de-aş fi păgîn, ca altădată,

te-aş ţine drept Zeiţă-a slavei pure.

Celeştii ochi, cu taina lor meree,

şi coama ta de-alămuri levantine

arvună-mi par a veacului ce vine

şi răzbunare-a firii prin femeie.

De-acum să-ţi fie şerpii toţi ispită

şi-alai de draci în straie de lumină

de ţi-ar cînta în nopţi cu lună plină,

nici gînd să cazi în cursa lor vrăjită,

căci toate cîte pîrga şi-au atins

rămîn, prin har, în veci de neînvins.

TOAMNĂ ÎN DOI

Noi ne-am născut cîndva din primăvară

şi ştim cum trage mugurul spre floare

şi-n cîte vămi de verde se măsoară

frunzişul pînă scapătă şi moare.

Din timpul copt cînd îndărăt priveşte,

le vede ochiul toate împreună,

dureri şi bucurii, şi-i omeneşte

că-n suflet lumea ca-ntr-un scoc se-adună.

Ni-s anii toţi minuni desţelenite

şi tot mai lungi sînt umbrele-amintirii

întinse-n blidul vechilor ispite.

Să ne iubim abia de-acum am şti,

dar ce folos, cînd peste pîrga firii

se lasă toamna – rece, udă, gri…?

Răzvan CODRESCU

Mother-Earth (humanityhealing.net)