O ISTORIE A „LITEREI” ÎMPOTRIVA „DUHULUI”?

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Un prieten cu mare dar cărturăresc (și nu numai), pe care-l prețuiec în mod deosebit, recomandă recent, pe pagina sa de Facebook, cartea profesorului englez Diarmaid MacCulloch intitulată Istoria creştinismului. Primii 3000 de ani (trad. rom. de Cornelia Dumitru şi Mihai‑Silviu Chirilă, Ed. Polirom, Iaşi, 2011, 1080 pagini, format 16x23,5): „Studiez istoria creștinismului de mult timp. E cea mai inteligentă variantă parcursă pînă acum. Bine, autorul e profesor la Oxford. Atenție, volumul are peste 1000 de pagini!”.

Eu, citind și recenzînd cartea respectivă prin 2010-2011, rămăsesem cu o cu totul altă impresie (ce-i drept, fără să am aceleași competențe). Nu știu cine și cîtă dreptate are, dar e curios și interesant cît de diferite pot fi percepțiile în aria intelectuală a culturii creștine. Cititorului onest nu-i rămîne decît să primească provocarea și să ia lectura pe cont propriu, pentru a-și limpezi o părere personală.

Iată și scurta mea recenzie din 2011 –  „O istorie a «literei» împotriva «duhului»” (apărută în nr. 103 al revistei Rost):

„Diarmaid MacCulloch (n. 1951) este, din 1997, profesor de Istoria Bisericii la Oxford University. Erudiţia nu-i lipseşte, desigur (şi specialiştii ştiu s-o aprecieze în detalii). Sinteza sa de istoria creştinismului (History of Christianity), voluminoasă şi foarte recentă (2009), a întrunit laude în spaţiul anglican, Arhiepiscopului de Canterbury, Rowan Williams, părîndu-i-se chiar «o lucrare fără egal». Ca «om de ştiinţă» care se respectă, profesorul MacCulloch pariază pe «obiectivitate». Perspectiva sa «obiectivă» (care nu exclude tonul ostil la adresa catolicismului şi pe cel mai degrabă persiflant la adresa ortodoxiei) îl ajută să vadă în creştinism o religie «încă tînără» şi a cărei principală caracteristică istorică – la bilanţul «primilor 3000 de ani» – este «intoleranţa» (prin care întrece, în opinia sa, toate celelalte religii).

Cei 3000 de ani poate-i nedumiresc pe unii. Creştinismul, în ultimă analiză istorico-ştiinţifică (la standarde de Oxford), nu începe cu Hristos, ci este, prin Acesta, un fel de prelungire deviată a vechiului iudaism. În aceste condiţii, numele de iudeo-creştinism i s-ar potrivi mai bine. Iisus Hristos, «un Mesia răstignit», este un personaj simpatic, dar aproape că se pierde în dinamica istorică a religiei care-i poartă numele. Ce-i drept, fiind «încă tînără», creştinătatea are timp să se mai coacă şi să se mai îmblînzească (poate chiar în următoarea mie de ani).

Deşi îşi are rădăcinile în Orient, istoria creştinismului este mai ales o afacere occidentală, iar protestantismul este linia firească a împlinirii ei. Din cele şapte părţi ale sintezei, una singură – a cincea: «Ortodoxia: credinţa imperială (1451-1800)» – se referă efectiv (şi opac) la ortodoxia răsăriteană (care, eşuată în panslavism, aproape că nu mai există după 1800)...

Sigur, știinţa nu-i puţin lucru, dar religia, realitate sensibilă şi gingaşă, nu prea încape fără rest în grilele ei curente. Şi un orb se poate informa, cu mijloacele ultramoderne, şi să scrie, în Braille, o istorie a picturii, să zicem…

Pentru noi, marea întrebare rămîne: în ce măsură îl poate interesa pe un ortodox, chiar principial deschis «dialogului» şi respectuos faţă de «ştiinţă», viziunea despre istoria creştinismului a unui homosexual apusean care a refuzat numirea sa ca diacon al Bisericii Angliei în semn de solidaritate protestatară cu neagreata Mişcare Creştină Gay (în care a intrat, conform orientării sale sexuale, încă din 1976)?! Dar pînă cînd ortodoxia va fi în stare să-şi formeze propriii specialişti redutabili în domeniu, nu-i rămîne decît să consulte, fie și strîngînd din dinţi, marile sinteze «ştiinţifice» ale homosexualilor erudiţi din Occident”.

Răzvan CODRESCU

RIDENDO CASTIGAT MORES (LXXXIV)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

ADEVĂRUL DESPRE BĂTĂLIA DE LA STALINGRAD

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

În curînd, 

la Editura Christiana

Sorin Berilă, Stalingrad. O poveste românească 

spusă de veteranul Nică Paiu, 

cu un cuvînt înainte de Răzvan Codrescu, 

Ed. Christiana, Bucureşti, 2018, 136 pp. + 24 planșe foto

Cuvînt înainte

Stăm din ce în ce mai puțin față în față cu propria noastră istorie, îi ignorăm lecțiile (mai vechi sau mai noi) și o măsurăm adesea cu grilele ideologice ale unei istoriografii clientelare.

Cartea de față vine în răspărul acestei nărăviri. Ea ne provoacă la reconsiderarea unui episod major, dar controversat al istoriei noastre recente – bătălia de la Stalingrad, moment-cheie al celui de-Al Doilea Război Mondial –, pornind de la mărturia unui om ce s-a iden­tificat cu ea în viul vieții lui: veteranul de război Nică Paiu, astăzi nonagenar, trăitor simplu și autentic al vre­murilor, cu fervoarea unui crez național în lipsa că­ruia noi tindem astăzi să pierdem atît sensul experienței per­sonale, cît și pe cel al destinului comunitar.

Meritul d-lui Sorin Berilă este că, pornind de la această mărturie emoționantă, care dă întregului de­mers coloana vertebrală a vieții, reface, pe baza unei do­­cumentații substanțiale (pe care „Bibliografia selecti­vă” de la sfîrșitul cărții o acoperă numai în liniile ei mari), contextul unei întregi perioade de răscruce a is­to­riei noastre contemporane, ale cărei consecințe le re­simțim pînă azi și din care ar fi vremea să tragem, pînă la capăt, cuvenitele învățături.

Paginile cărții – care știe să-și cenzureze lungi­mile, fără a pierde nici din densitate, nici din coerență – cuceresc prin această bună întîlnire între autentic și documentar. Pe de altă parte, orice profesionist al isto­riei îl poate invidia pe autor pentru puterea de sinteză, imparțialitatea și limpezimea discursului, însuflețit fără emfază de încredințarea că istoria noastră rămîne un pariu în perpetuă devenire. Adresîndu-se cu precădere generațiilor tinere, se pricepe să le transmită mesajul e­sențial că am fost mai mult decît ne-am obișnuit să cre­dem și că numai de noi depinde să fim mai mult decît am fost. Numai evaluînd corect trecutul și asumîndu-l în lamura lui, prezentul poate pune – și trebuie să pună – bun temei viito­ru­lui.

Nu se putea ofertă editorială mai potrivită în a­cest An Centenar al României Mari, care s-ar cădea să fie, înainte de toate, prilej mobilizator al regăsirii noas­tre de sine și al reintrării noastre responsabile pe adevă­ra­ta „linie a neamuului”, de la care s-au străduit să ne abată lungile decenii de stîngism devastator.

Îmi place să cred, deci, că mărturia veteranului Nică Pa­­iu și demersul auctorial al d-lui Sorin Berilă își vor împlini menirea de a contribui nu doar la lămurirea punctuală a unor aspecte de istorie politică sau militară, ci la recîștigarea încrederii noastre în noi înșine, ca po­por creștin și european, capabil să reînvie chiar și din pro­pria cenușă.

Așa să ne ajute Dumnezeu.

Răzvan CODRESCU

PROF. DR. PAVEL CHIRILĂ ȘI ATEII UNIVERSITARI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Alegerea profesorului Ilie Bădescu în demnitatea de membru corespondent al Academiei Române a stârnit reacții adverse din partea unui grup de cadre universitare, dintre care unii au fost chiar studenți ai reputatului sociolog.

Aceștia îi reproșau profesorului Bădescu referințele religioase din lucrările publicate de acesta.

În apărarea profesorului Ilie Bădescu, prof. dr. Pavel Chirilă a trimis o scrisoare deschisă adresată contestatarilor noului academician.

SCRISOARE (TOT DESCHISĂ)

către colegii care nu suportă

referințe religioase în textele științifice

Stimați colegi, cadre didactice universitare care „nu v-ați bucurat la auzul veștii că profesorul Ilie Bădescu a fost ales membru corespondent al Academiei Române”, vă rog să acceptați „un comentariu la comentariul Dumneavoastră”.

Teocratic și democratic, profesor universitar fiind, îmi permit să am o părere ca un om care cred în Dumnezeul unic al lui Israel manifestat în Sfânta Treime.

O bună parte din cărțile pe care le-am publicat, se referă la cercetarea  științifică medicală și teologică a adevărurilor biblice consemnate pentru veșnicie în Vechiul și Noul Testament.

Știința, aflarea adevărurilor prin „ispita gnostică”, a fost întotdeauna precedată de revelația divină, indiferent dacă Dumneavoastră credeți sau nu în ea.

Ceea ce este grav și pentru reputația, și pentru lipsa Dumneavoastră de reputație, este faptul că puneți la îndoială opera unui gânditor creștin numai pentru că are un discurs religios.

În urmă cu câțiva ani, APA (Asociația Psihologilor Americani) a publicat o carte tradusă în mai multe limbi, care s-a bucurat de un succes imens: Manual de psihoterapie și diversitate religioasă. Imediat „au sărit „colegii” și „frații” voștri, acuzând APA că amestecă religia cu psihologia (voiau să spună „știința”). Directorul Editurii le-a răspuns cam așa: „Dacă 70% din locuitorii planetei au sentimente și convingeri religioase și iau decizii în viața și profesia lor în funcție de acestea, noi nu ne putem preface că ele nu există”. Și cartea continuă să se traducă și să aibă un succes răsunător.

Daniel Vernet, un cercetător francez, citează un studiu al lui R. P. Eymien care analizează biografia a 432 de savanți ai secolului XIX: 85% s-au declarat credincioși.

Randolf C. Byrd în Southern Medical Journal și William S. Harris în Arch. Intern. Med. au publicat două studii randomizate dublu orb, după toate canoanele cercetării științifice  medicale, care dovedesc efectul vindecător al rugăciunii „iudeo-creștine”.

Einstein a vorbit despre „rigoarea religiei iudaice” și „toleranța religiei creștine”.

Alexis Carrel, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină, a scris și a lăsat posterității un studiu magistral despre rugăciune.

Oare aveți îndrăzneala (în cartierele mai mărginașe ale Bucureștiului se spune „tupeul”) să-i contestați pe aceștia? Și să spuneți că nu erau oameni de știință? Scrieți o scrisoare deschisă pe acolo pe unde sunt ei, poate o citește cineva…

Textul scrisorii Dumneavoastră dovedește că sunteți atei. E dreptul Dumneavoastră și datoria noastră de a vă respecta libertatea. Dar ar fi util pentru Dumneavoastră – și onorant în același timp – să înțelegeți că dacă sunteți atei nu sunteți mai valoroși în planul științific.

Și încă ceva: confundați cuvântul „metafizică” cu cuvântul „religie”. E grav! În DEX există 23 definiții ale cuvântului metafizică. Unele încep chiar cu cuvântul „cercetare despre…”.

Mai aveți puțin și o să confundați religia cu superstiția ca în vremurile de tristă amintire Pauker-Dej. 

Am avut o reținere dacă să scriu aceasta sau nu, ca să nu afle și studenții Dumneavoastră. Trebuie să verificați sensul, măcar pentru că scrieți Academiei Române, nu unor oameni fără carte. 

Oricum, colegul nostru Ilie Bădescu va rămâne pentru multă vreme cel mai reputat sociolog al vremii noastre.

Cum puteți să scoateți din pagină afirmarea religioasă a unui cercetător?

Vă mărturisesc că, studiind sublimele adevăruri biblice din Vechiul și Noul Testament despre suferință, cauzele spirituale ale bolilor, desprinderea sufletului de trup, evoluția sufletului în veșnicie ș. a., viața mea profesională s-a schimbat și am început să descopăr lucruri noi în știința medicală.

Oare nu este fascinant faptul că cea mai mare concentrație de protrombină se găsește în sânge în ziua a VIII-a, exact ziua în care se face circumcizia (pentru a proteja contra hemoragiei)?

Oare nu este fascinant faptul că incubația și convalescența leprei erau cunoscute în Vechiul Testament, fără să se știe că există microorganisme patogene?

Oare nu e fascinant faptul că în Registrul de la Lourdes există 70 de vindecări miraculoase atestate de medici (inclusiv atei)?

Oare nu este fascinant faptul că iubirea  jertfelnică a creștinilor i-a vindecat și pe atei, și pe păgâni, și pe vrăjmași?

Oare nu este fascinant faptul că în epidemiile de ciumă și holeră din Evul Mediu doar creștinii intrau pentru a-și salva semenii?

Oare nu este fascinant faptul că Maimonide, celebrul medic evreu din vechime, își trata spre vindecare vrăjmașii? 

Oare nu este fascinant faptul că Hristos ne-a poruncit să-i vindecăm pe vrăjmași prin iubirea noastră jertfelnică?

Oare nu este impresionant faptul că  Biserica „nici porțile iadului nu o pot dărâma”?

Stimați colegi, puteți să spuneți ce rău v-a făcut vouă Biserica și Religia? Dacă nu puteți, mai bine încetați a scrie, căci nu vă folosește la nimic!

În încheiere, vă ajut să înțelegeți ceva: convingerile și valorile religioase ale profesorului Ilie Bădescu l-au influențat pozitiv și creator să lase în urma lui o operă magistrală.

Ateismul sau hotărârea Dumneavoastră de a nu vă exprima religios – probabil de teama cuiva care „există, dar nu se vede” – vă influențează sigur viața și în prezent, chiar dacă nu ați aflat până acum.

Prof. univ. dr. Pavel Chirilă,

creștin ortodox

INTERMEZZO LIRIC: EV ADAMIC (I)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Așa de una sîntem în prima noastră fire

că nu-nțelegem bine ce s-a-ntîmplat cu noi

de am ajuns pe lume să fim atît de doi

și să-mpărțim trupește o singură iubire!

Cum te-ai smintit din mine fiind atît de-a mea?

Cum umblu fără tine fiind atît de-al tău?

În viul vieții noastre, ce-i bine și ce-i rău?

Și ce mai e iubirea cînd plîngem după ea?

Pe Dumnezeul nostru l-am iscodi, dar nu e

mereu în preajma noastră, cum îl știam cîndva,

ci s-a urcat pe-o cruce de lemn, bătut în cuie,

de unde sîngerează din toată slava sa...!

Răzleți de el, și unul de altul, ni se pare

că veșnicia toată e-o rană care doare!

Răzvan CODRESCU

DE LA CLAUDIU TÂRZIU CITIRE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE  DE NUME

„SÎNTEM UN ASTFEL DE NEAM?”

Amînarea sine die a Referendumului pentru căsătorie, adoptarea Codului administrativ care statuează limba maghiară că a doua limbă oficială, modificarea legilor Justiţiei pentru legiferarea furtului, predarea resurselor naturale strategice ale României către state străine sau corporaţii suprastatale, păstrarea în conducerea statului român a unor personaje incompetente, corupte, de o prostie proverbială, care provoacă daune cît un război – iată tot atîtea motive temeinice pentru o revoltă populară radicală.

Cînd viaţa ţi-e ameninţată, ţi-o aperi. Cînd viaţa statului e primejduită, noi dezbatem, luăm poziţie, aşteptam soluţii de la un simulacru de democraţie sau, eventual, salvarea din afară, de la UE, SUA, poate, cine ştie, chiar Rusia. Cum se numeşte asta? Inconştientă, naivitate, laşitate?

Cînd a venit comunismul peste noi, cu tancurile ruseşti, un număr de români au organizat rezistenţă cu arma în mînă pînă la ultimele consecinţe. Şi chiar dacă au fost învinşi, au rămas în istorie ca repere de verticalitate românească, iar lupta lor – motiv de mîndrie naţională (n-am acceptat jugul fără murmur).

Păstrînd proporţiile, astăzi, cînd sîntem ocupaţi de impostură şi ticăloşie, care se constituie într-un cancer social, ce-ar fi de făcut? Un neam sănătos are reacţii adecvate la momentele de cumpănă. Sîntem un astfel de neam?

Să fiu bine înţeles: nu pledez pentru violenţă, dar este vital pentru statul român să-i oprim pe aceşti bolnavi care ne conduc. Ironic, acest impas îl avem la Centenarul Marii Uniri – pentru care s-au jertfit cîteva generaţii şi pe care noi o nesocotim cu egoismul şi nepăsarea noastră. 

Dacă am avea bunul simţ să (re)vizităm la răstimpuri istoria, am găsi acolo destule resurse şi inspiraţie pentru a ne trăi vieţile demni şi responsabili. Foarte puţini o facem. Şi, de aceea, orice soartă vom avea, o vom merita.

Pe 29 iulie a.c., de la ora 17.00, în Piaţa Constituţiei din Bucureşti va avea loc o mare demonstraţie pentru apărarea limbii române. Fraţii din Transilvania vin în Capitală pentru a da un impuls spre redeşteptare conştiinţei naţionale. Sper că îi vom susţine, măcar pentru că pe noi înşine ne vom sprijini. E un bun prilej de a arăta că spiritul Marii Uniri supravieţuieşte dincolo de luciul searbăd al ecranelor tv şi de batjocura Parlamentului şi a Guvernului.

Claudiu TÂRZIU

RADU PREDA: NENEGOCIABIL

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Cel puţin un adevăr ar trebui să ne (re)devină în an centenar evident: succesul proiectului de ţară este suma chestiunilor care nu se negociază, asupra cărora nu se revine, nu se lasă impresia că ar putea intra pe agendă, că sînt „deschise“. Nu este negociabil faptul că românii sînt acea majoritate care şi-a pus amprenta pe un teritoriu cu graniţe frecvent schimbate şi pentru fixarea cărora, acum o sută de ani, s-au dus lupte militare, politice, culturale şi emoţionale de o anvergură aproape uitată azi. Afirmaţia de mai sus nu reprezintă crezul unei extreme, nu este o prelungire a patriotismului criminal al naţional-comunismului şi nici o declaraţie de adversitate faţă de minorităţile cu care împărţim şi binele şi răul. Este doar expresia unei constatări pe care nu avem cum să o negociem. Cum nu putem negocia numărul orelor unei zile sau succesiunea anotimpurilor, tot aşa nu putem dezbate asupra limbii pe care majoritatea o vorbeşte, scrie şi visează. Înainte de oricare alt instrument, limba a fost liantul unităţii în profunzime a unor oameni trăind în jurisdicţii politice, supuşi regulilor şi imperativelor dintre cele mai diferite. De la Imperiul Austro-Ungar la cel Țarist şi de la controlul otoman la protectoratul marilor puteri occidentale, limba a fost cea care a hrănit, precum pînza freatică, un difuz şi permanent dor de patrie comună. Cultura construită prin această limbă şi pe fundamentul experienţelor istorice este, la rîndul ei, un bun care nu stă la dispoziţie, nu se plebiscitează. Cunoaşterea ei este nu doar o simplă obligaţie prin satisfacerea căreia ne deosebit de alţii, cu alte culturi, ci reperul care ne ajută să aflăm cine sîntem cu adevărat. În consecinţă, educaţia care transportă cultura noastră nu este nici ea tranzacţionabilă, oricît de mari sînt onorariile specialiştilor de tot felul care propun strategii şi programe al căror scop este tocmai ieşirea din matcă, emanciparea sinucigaşă de noi înşine. În fine, dacă pămîntul este un dat, cu atît mai mult cerul spre care aspirăm. Dimensiunea religioasă a unei societăţi nu poate fi pe masa negocierilor de nici un fel. Faptul că nu mereu aşa au stat lucrurile reprezintă un argument de a nu repeta tentativele de inginerie sufletească la care generaţiile anterioare au fost din păcate supuse. Nu trebuie să fii ortodox (şi nici român) pentru a avea respect faţă de alcătuirea spirituală a altcuiva. Identitatea nenegociabilă a celuilalt nu exclude însă dialogul, împrumuturile şi inspiraţiile din alte părţi. Dimpotrivă. Dovada? Noi!

RIDENDO CASTIGAT MORES (LXXXIII)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

DEUTSCHLAND, DEUTSCHLAND UNTER ALLES...

DE LA TEODOR BACONSCHI CITIRE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

CE MAI CREDE LUMEA

PRIN „GRĂDINA MAICII DOMNULUI”...

Facultatea de Sociologie din București a făcut un studiu/sondaj din care aflăm că aproximativ jumătate dintre cei intervievaţi cred că norocul este mai important pentru succesul în viaţă decît şcoala. La fel de mulţi ţin cont de zicala „Dacă te mănîncă palma stîngă, vei primi bani” sau „Cine nu are noroc în dragoste are noroc la cărţi”. 50% dintre cei care au răspuns acestui raport cred că deochiul poate fi prevenit cu ajutorul culorii roşii.

Atenție: „noroc la cărți” înseamnă la șeptic, poker și canastă, nu la bibliotecă! În rest, rămîne cum a stabilit tradiția locului: „Prost să fii, noroc să ai!”. Școala e un moft.

NE-A PĂRĂSIT ÎNCĂ UN PRIETEN DRAG

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

CIPRIAN CHIRVASIU

Ne-a părăsit, mult prea devreme, la numai 54 de ani, un om de o rară delicatețe sufletească, ce și-a exercitat cu rectitudine profesia de jurnalist (la Evenimentul zilei, Gardianul, Cotidianul, Adevărul ș. a.) și și-a urmat cu pasiune vocația de poet (Profesorul de limbă moartă, 1996; Ateliere în paragină. 24 de ore și miezul nopții cu Aurelian Titu Dumitrescu, 2002; Nimeni, nimic, niciodată, 2013 etc.)

Cîntecul lui de lebădă a fost să fie un curs de poezie pentru copii și tineri, ținut la Muzeul Naţional al Literaturii Române, la care se înscriseseră peste o sută de cursanți (care sigur nu-l vor uita niciodată).

„S-a dus discret - scrie prietenul Claudiu Târziu în necrologul pe care i l-a făcut pe Facebook - și probabil cu același zîmbet timid pe care i-l știu. Fără de veste! Dumnezeu să-l ierte și să-l odihneasca!”. (R. C.)

Un tele-portret Ciprian Chirvasiu AICI.

Valentin Dan 

pentru 

Ciprian Chirvasiu 

(25 ianuarie 1964 – 13 iulie 2018)

Ieri noapte m-am culcat

ca să arăt cum se poate dormi

astfel încît să visezi frumos.

Cum să ţii capul, pumnii, respiraţia

și celelalte vise urîte.

Şi, peste ele, cum

visul poate să trezească somnul.

Atît am cerut:

un semn de încredere.

Atît am primit:

un crin larg deschis.    

DESPRE O ALTFEL DE LITERATURĂ

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

VASILE BĂNESCU ÎN DIALOG CU SORIN LAVRIC:

SUFERINȚA MĂRTURISITOARE

ÎN CONȘTIINȚA POSTERITĂȚII

Puteți vedea emisiunea AICI.

AFR: REFUZUL UNUI ABUZ PSEUDO-EDUCAȚIONAL (II)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit și dau mai departe...

STRATEGIA NAŢIONALĂ

DE EDUCAȚIE PARENTALĂ –

SPUNEM NU!

(urmare)

În urma comentariului anterior privind Strategia Naţională de Educaţie Parentală (SNEP) am primit din partea cititorilor un mare număr de mesaje. Fără excepţie, toate au fost negative la adresa Ministerului Educaţiei şi a SNEP. În multe mesaje ni s-au pus întrebări la care răspundem aici.

Documentul SNEP

Unii cititori ne-au informat că documentul SNEP nu mai e disponibil pe site-ul web al Ministerului Educaţiei şi ne-au întrebat dacă documentul şi planul Ministerului au fost abandonate. Nu ştim, dar vom afla și vă vom ține la curent. Documentul SNEP e disponibil on-line pe alte site-uri, ca de pildă aici. 

Ce putem face ca să ne exprimăm opoziţia?

Ministerul Educaţiei a publicat documentul cu solicitarea ca el să fie comentat. Aveţi oportunitatea să vă exprimaţi opoziţia, prin email, la două adrese electronice: (1) dezbaterepublica@edu.gov.ro. şi (2) claudia.teodorescu@edu.gov.ro. Sugerăm să trimiteţi comentariile la ambele adrese.

Comentariu din partea unui cititor

Din multele comentarii, redăm o scurtă notă din partea unui cititor care punctează cîteva probleme politice şi constituţionale privind SNEP:

În primul rînd, documentul a dispărut de pe website-ul Ministerului. Rămîne de văzut de ce. Dacă cineva de acolo își închipuie că adoptarea pe ascuns e o soluție de evitare a criticilor și contestărilor, atunci se înșeală. Pe fond, este evident o încercare de re-comunizare și re-ideologizare a școlii publice, în afara oricărei programe existente sau acceptabile și într-un stil nu mult diferit de învățămîntul politico-ideologic care se făcea înainte de 1990 și pe care l-am detestat cu toții.

Totuși, la prima vedere, proiectul de strategie pare mai degrabă o glumă proastă și o testare a reacției societății, decît un proiect serios. El conține, sub aspect juridic, cel puțin 3 încălcări grosolane ale unor principii constituționale: (1) al dreptului de întîietate a părintelui în educarea copilului conform propriului sistem de valori; (2) al neutralității puterii politice față de opțiunile religioase și filosofice; (3) încalcă însăși opțiunea legislativă a Statului român în ce privește familia, care, contrar celor pretinse de autorii Strategiei de Educație Parentală, este o realitate cît se poate de obiectivă, fundamentată pe actul juridic al căsătoriei heterosexuale monogame și pe faptul biologic al descendenței.

Nu credem că există vreun ministru sănătos la cap care să își pună semnătura pe o alocare bugetară de 70 de milioane de euro, doar în primul an, pentru așa ceva. Mai ales în condițiile în care școala publică este un dezastru în România. Dacă nu poate fi furnizat un act educațional adecvat și de calitate pentru copii, nu vedem cum ar reuși Statul să-i educe pe adulți.

Două modele de comentarii

Sugerăm două modele de comentarii care le puteţi trimite la ambele adrese electronice. Selectaţi modelul, faceţi copy + paste, iar în chenarul Subiect puneţi: Strategia Naţională de Educaţie Parentală.

Primul model – ActiveNews

Modelul de mai jos parvine dintr-un material publicat pe ActiveNews:

În atenția Ministerului Educației Naționale

Subsemnatul/subsemnata … , față de conținutul proiectului supus dezbaterii publice „Strategia Națională de Educație Parentală 2018-2025”, vă rog să luați în considerare următoarele:

- Solicit ca din cuprinsul strategiei să fie eliminată orice referire care tinde să facă o judecată de valoare cu privire la preferabilitatea unei convingeri sau viziuni (de tip progresist, ideologic, în direcția „teoriei genului”) în dauna alteia (de tip conservator, creștin sau „tradiționalist”) asupra lumii, familiei sau educației.

- Constituția României recunoaște părinților dreptul fundamental de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine (art. 29, alin. 6 din Constituție), iar libertatea gîndirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrîns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă contrare convingerilor sale (art. 29, alin. 1 din Constituție). Art. 14, alin. 3 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede dreptul părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor lor potrivit propriilor convingeri religioase, filosofice și pedagogice, iar art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului prevede dreptul părinților de a asigura această educație conform convingerilor lor religioase și filosofice.

- De aici rezultă obligația de neutralitate a Statului față de diferitele opțiuni, opinii și convingeri privitoare la valorile centrale ale educației și familiei; Statul și funcționarii săi nu au nici un temei prin care să se pună în poziția de a stabili ce e bine și ce e rău, ce e greșit și ce e just în materie de opțiuni tradiționaliste sau progresiste. Statul are obligația de a se abține de la a impune sau favoriza propriul său model ideologic.

- Pe ce bază își arogă Guvernul calitatea de a decreta că viziunea conservatoare sau tradiționalistă asupra familiei e rea sau învechită și trebuie abandonată, fiind nevoie de o „nouă cultură familială”? Pe ce bază se auto-supra-situează Guvernul în poziția de a decreta că cei care avem opțiuni conservatoare sau tradiționale privind familia și educația greșim, și pe ce bază își arogă dreptul de a ne „corecta”?

- Dacă nu trebuie să pornim de la „modele unice considerate ideale”, cum spune Strategia aflată în dezbatere publică pe site-ul MEN, de ce ni se impune ideea unui alt model unic considerat ideal, adică „cel nou”, ideologic, avut în vedere de Guvern?

- Impunînd ca singura validă și dezirabilă o anumită opțiune (cea „înnoitoare”, „progresistă”, „diversă”, ideologică) nu obții „diversitate”, ci uniformitate; diversitatea rezultă din coexistența mai multor puncte de vedere și modele concurente în societate; și din neutralitatea Statului față de ele.

- Solicit, așadar, ca toată Strategia să fie regîndită prin eliminarea oricărei presupoziții care descalifică convingerile conservatoare, creștine și „tradiționaliste” despre familie și pe cei care ni le însușim și care stabilește că unic model valid modelul „progresist”, „divers”, în direcția ideologiei de gen etc., cu încălcarea obligației de neutralitate a Statului.

- Solicit eliminarea oricărei prezumții implicite sau explicite că aceste cursuri de educație parentală ar trebui să fie obligatorii pentru părinți. Reeducarea părinților după un model ideologic impus de Stat e o caracteristică a societăților totalitare, societăți care au în cea mai înaltă măsură tendința de a interveni în toate domeniile vieții private, inclusiv asupra conștiințelor oamenilor.

- Solicit eliminarea asumării de către Stat a rolului de supra-educator și a oricăror intenții de a promova vreo concepție sau viziune despre lume în dauna alteia, fie că vorbim despre diversitate, fie că vorbim despre „revizuirea” (!) stilurilor parentale din perspectiva relaționării cu copiii și înlăturării „stereotipiilor de gen” (?!).

- Statul nu are dreptul de a ne impune opiniile sale, ci obligația de a le respecta și sluji pe ale noastre.

În concluzie, solicit eliminarea din proiectul de strategie a ideii că ar trebui promovate „noile ideologii în domeniul protecției copilului” și că ar trebui eliminate „mentalitățile conservatoare”, ori că ar trebui „regîndit un sistem de valori ale familiilor”. Sau decretarea ca fiind anacronică a opțiunii atașamentului față de „valorile care s-au transmis tradițional și pe care le consideră ca fundamentînd modele valide de relaționare intrafamilială”. De asemenea, solicit eliminarea ideii că ar fi nevoie de „stimularea interesului pentru o nouă cultură familială”; solicit eliminarea ideii că aceste cursuri ar trebui să fie obligatorii pentru părinți; solicit renunțarea la „promovarea diversității” – diversitatea se obține lăsînd libere opțiunile diverse și liber asumate ale oamenilor, nu impunînd un model unic ca valid, fie el și „divers”. Solicit, în sfîrșit, eliminarea oricărei idei, prezumții și forme de acțiune care aduc atingere libertății de conștiință sau libertății religioase și care reprezintă o imixtiune în viața privată a individului; și solicit renunțarea la „revizuirea stilurilor parentale din perspectiva relaționării cu copiii și înlăturării stereotipiilor de gen”.

Sau, și mai bine, solicit retragerea completă a Strategiei de Educație Parentală și regîndirea acesteia în conformitate cu principiul neutralității Statului, cu toate punctele de mai sus, și cu ethosul și valorile acestui popor. Cu speranța că veți da curs acestor solicitări...

Modelul al doilea – al unui cititor

Stimată doamnă,

Am luat la cunoștință despre propunerea de Strategie de Educație Parentală a MEN. Ca cetăţean român, soț și părinte, îmi declar dezacordul față de principiile enunțate în document referitoare la ce e de fapt familia și care subminează structura şi funcția ei fundamentală, probată de istoria de secole a umanității. 

Familia nu este „o constelație de idei, imagini și înțelesuri creată și recreată permanent de practicile socio-culturale”, cum se vrea a fi definită în document. Nu mă regăsesc defel în această definiție nici pe mine, nici pe părinții și nici pe bunicii mei și nu vreau că pruncii pe care îi am (pe toţi la școală) să crească educați cum că familia e un „concept” refrazabil după bunul plac al timpurilor și al statului.  

Familia este o realitate vie, născută dintr-un singur tip de uniune: aceea care reușește să perpetueze neamul, dar și să protejeze copiii, să le ofere siguranța și dragostea necesare dezvoltării lor firești. Această uniune trăiește și înflorește numai dacă e recunoscută și susținută în formula aceasta funcțională de către un stat responsabil.  

Statul poate îi educa pe oameni să fie ingineri, medici, strungari etc., dar nu-i poate educa pe oameni să fie părinții. Statul nu-și poate educa cetăţenii în ceea ce nu cunoaşte, iar statul nu cunoaște familia, dovadă că o vrea definită așa cum nimeni în istorie nu a văzut-o sau definit-o. Statul nu este o familie. Doar părinții îşi pot educa cu succes copiii să devină soţi şi părinți buni și buni cetățeni, în familie. Responsabilitatea statului e să-i sprijine pe părinți, în familiile lor naturale şi tradiționale, să-și educe copiii.  

Şi pentru că am menţionat aici familia tradiţională: de ce documentul se plînge de modelul tradiţional de familie din societatea românească? Se spune: „Deseori, noile ideologii promovate în special în domeniul protecţiei copilului întîlnesc mentalităţi conservatoare, un sistem de valori ale familiilor ce trebuie regîndit în contextul unor informaţii noi cu privire la nevoile de dezvoltare a copiilor”. În baza căror argumente consideră autorii documentului că „mentalităţile conservatoare” sînt aprioric rele? Sînt ei mai bătrîni ca istoria societăţii omeneşti multimilenare clădite pe familia „tradiţională”? Nu este oare o uriaşă, dar şi periculoasă aroganţă să arunci la coş ţesătura care a ţinut la un loc oamenii din timpuri imemoriale?  

Nu neg existenţa unor disfuncţionalităţi în unele familii „tradiţionale”, dar ele nu sînt cauzate de „modelul tradiţional” de familie şi nici de mentalităţile conservatoare luate in corpore, ci de istoriile particulare şi eventualele traume individuale ale părinţilor, care se manifestă apoi, peste timp, în modul de abordare al propriilor copii. Vorbind de cauzele disfuncţiilor din familia contemporană românească, mai degrabă însă decît „mentalităţile conservatoare” văd aici problemele economice şi sociale create exclusiv de politicile dezastruoase ale guvernelor ce s-au succedat de aproape 30 ani încoace şi care i-au afectat pe cetăţenii români soţi şi părinţi. Autorii înşişi ai documentului enumeră efectele acestor politici cînd menţionează numeroasele statiatici şi procente care arată cît de gravă e situaţia economică şi socială a zeci de mii de copii din România. Aceşti copii nu suferă din cauza „mentalităţilor conservatoare” şi a „modelului tradiţional” de familie. Ei suferă pentru că părinţii lor suferă ca cetăţeni. Părinţii lor nu au perspective, nu găsesc un loc de muncă, nu sînt educaţi în şcoli pentru o piaţă a muncii în continuă schimbare, nu sînt susţinuţi în mod eficace pentru a depăşi răstimpurile critice, nu văd modele comportamentale în liderii societăţii romaneşti actuale. Societatea de consum îi debilizeazăa pe mulţi, le tranchilizează simţul datoriei şi responsabilităţii, nevoia de responsabilizare, oferindu-le în fiecare zi „pîine şi circ” sub chipul show-urilor media. Trăim, după cum spunea Mario Vargas Llosa, într-o „societate a spectacolului”. Şi pare că definiţia ideologică nouă a familiei dată de documentul MEN este în perfectă concordanţă cu ea. Familia e văzută ea însăşi că un spectacol „de idei, imagini şi înţelesuri, creată şi recreată permanent” în funcţie de scenariile care „vînd cel mai bine”. 

Dacă autorităţile vor să ajute familia, nu au nevoie s-o redefinească. Autorii documentului propus ar trebui să ia aminte la o veche zicală englezească: „If it ain't broke, don't fix it”. Dacă ceva nu e stricat ci funcţionează, nu încerca să îl repari. Familia funcţionînd după modelul ancestral a trecut proba istoriei şi a clădit zeci de civilizaţii. Ceea ce le-a adus la ruină nu a fost modelul de familie, ci degradarea morală a indivizilor care o formau şi care au ajuns să conducă structurile statale contemporane. Le recomand autorilor să ia aminte la istoria civilizaţiei ca să înţeleagă unde duc schimbările pe care le propun. Cei ce nu cunosc sau ignoră istoria sînt condamnaţi să o repete. 

Înţeleg din document ca în mod negativ e portretizată societatea românească pentru că „idealizează familia tradiţională, pe care [românii] o consideră o formă perfectă de organizare”. De ce şi cu ce drept vine statul să ne spună nouă, românilor, ce e de idealizat şi ce ar trebui dez-idealizat? Statul nu e „tătucul” nostru. Am trăit o vreme cu un astfel de „tătuc” şi ştim bine de ce e în stare. Autorităţile (alese) nu au dreptul să re-defineasca idealurile naţiei şi să decreteze ce trebuie dez-idealizat. Aceasta se numeşte uzurparea autorităţii suverane a poporului. Nu statul, care este o entitate acorporală şi aculturală, a dat naştere societăţii, civilizaţiei, culturii, idealurilor, ci oamenii care formează acest popor şi alte popoare. Statul.însuşi este un ideal, produsul unui ideal, şi nu are legitimitatea să pretindă că este sursă de idealuri, neavînd deci dreptul să decreteze ce anume trebuie idealizat sau dez-idealizat. Statul trebuie să-şi vadă lungul.nasului.

Ca autorităţi de stat alese de popor şi ca fumcționari plătiţi din banul public de aceste autorităţi, mă aştept să protejaţi ceea ce poporul acesta ține ca „model” şi „ideal”, inclusiv familia în tiparul ei tradiţional, şi nu să schimbaţi în mod samavolnic idealuri, doar pentru că aveţi – vremelnic – puterea. Istoria vă va judeca. 

Aveţi datoria să susţineţi şi să educaţi copiii în şcoală ca să fie cetăţeni responsabili. Aveţi datoria să faceţi din şcoală locul unde copiii învaţă despre tradiţiile neamului lor, cele care au format și ținut în ființă acest popor. Aveţi datoria să îi învăţaţi pe copii despre cultura acestui popor, cultură care s-a născut nu în birouri, citind din cărţi definiţii colorate, ci în familii trudind din greu ca să aibă copiii ce mînca. Aceste familii vor fi mai bune pentru copiii pe care îi aduc pe lume, dacă autorităţile îi vor sprijini pe părinţi să aibă ce pune pe masa copiilor. De restul lăsaţi-i pe părinţi să se ocupe, aşa cum au făcut-o timp de milenii, aici şi pretutindeni. Cînd părinţii ajung să nu mai trăiască cu anxietatea şi cu stresul incertitudinii pîinii pentru ziua de mîine, atunci îşi regăsesc suflul şi liniştea de a lua aminte la toate nevoile copiilor lor. Se redescoperă pe ei înşişi ca părinţi.   

Aveţi datoria să protejaţi familia, aşa cum a moştenit-o fiecare soţ şi fiecare nou părinte şi aşa cum fiecare ofiţer de stare civilă declară la încheierea fiecărei noi căsătorii. Protejaţi-o şi nu încercaţi să o redefiniţi, căci nu veţi mai avea ce proteja! Această strategie trebuie revizuită în principiile ei. Vă îndemn ca dezbaterea publică să o faceţi în mod serios şi responsabil, nu doar pentru cîteva săptămîni, în timpul vacanţei şi prin publicarea pe un site. Chestiunea pusă în discuţie are consecinţe şi ramificaţii profunde în structura intimă a tuturor relaţiilor din societatea noastră, şi nu pentru un an sau un mandat parlamentar, ci pentru generaţii întregi. De aceea este imperios necesar să nu fie tratată superficial, aşa cum consider că face MEN prin formula de dezbatere publică aleasă. Extindeţi dezbaterea ca timp și formula ei, astfel încît să daţi tuturor românilor prilejul să se facă auziţi şi înţeleşi. Sînteţi în slujba cetăţeanului, aşa că acţionaţi cu respect şi modestie, de pe poziţia de slujitor şi nu de şef.  Cu speranţă, GC

  

Modele pozitive pentru România:

mai ales Polonia şi Ungaria

Un aspect mai puţin cunoscut în România şi la scara unională este că politicile pro-familie adoptate de guvernele Poloniei şi Ungariei au înregistrat succese de netăgăduit. De astfel de modele are România nevoie şi mărturisim că sîntem perplecși de faptul că politica românească continuă să ignore familia şi căsătoria, nefăcînd absolut nimic pentru protejarea lor. De asta are nevoie România, nu de îndoctrinarea părinţilor prin ideologii stranii, care s-au dovedit a fi destructive în ţările occidentale care le-au adoptat. 

În Polonia, în doar ultimii cîțiva ani, rata fertilităţii a crescut de la 1,2 copii de femeie la 1,5. Numărul divorţurilor a scăzut, al căsătoriilor a crescut, iar acela al copiilor născuţi a crescut de la 175.000 în 2010 la 210.000 în 2016. Cauza principală a succesului a fost promovarea unei politici pro-viață şi pro-familie de către guvernanţii polonezi, politică care a fost însoţită şi de acţiune. În Polonia, fiecare familie primeşte $150 pe lună pentru al doilea copil şi pentru ceilalţi care vin după el. Oare de ce politica românesacă nu poate face ceva similar pentru bunăstarea familiilor noastre? (Detalii aici.)

Datele statistice care parvin din Ungaria sînt şi mai impresionante. Numărul avorturilor în Ungaria au scăzut vertiginos, de la 40.440 în 2010 la 28.500 anul trecut. A scăzut şi numărul divorţurilor, de la 23.873 în 2010 la 18.600 în 2017. Guvernul Ungariei a adoptat facilităţi de taxe pentru familii şi politici care încurajează femeile să participe la piaţa muncii fără să-şi sacrifice copiii ori viaţa de familie. Declinul populaţiei maghiare a fost efectiv stopat. În 2010 Ungaria avea 10 milioane de locuitori, iar în 2017 9,7 milioane. Numărul copiilor născuţi a crescut, simbolic am spune, de la 90.335 în 2010 la 91.600 în 2017, iar rata fertilităţii a crescut de la 1,2 copii de femeie la 1,5. Un succes spectacular s-a produs în numărul noilor căsătorii. În 2010 au fost încheiate în Ungaria 35.520 de căsătorii, iar în 2017 nu mai puțin de 50.600. Procentul femeilor între 15 şi 64 de ani care muncesc a crescut de la 50,2% la 61,3%. Deci se poate! (Detalii aici.)

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București

Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082

www.alianta-familiilor.ro

office@alianta-familiilor.ro

S-a găsit „țapul ispășitor”?