ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (III)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale – subintitulată iniţial „Periodic pentru afirmarea valorilor democraţiei creştine” (din ianuarie 1991 pînă în ianuarie 1992), apoi „Periodic independent de orientare democrat-creştină” (din februarie 1992 pînă în mai 1993), iar pînă la urmă „Periodic independent de orientare naţional-creştină” (din iunie 1993 şi pînă în decembrie 2010, cînd şi-a încetat apariţia) – a fost întemeiată de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu (fiul cunoscutului scriitor sibian Paul Constant) şi a apărut lunar fără întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere), la Sibiu (unde a existat şi o editură omonimă). Site-ul revistei (www.punctecardinale.ro), înfiinţat în 2005 şi care i-a supravieţuit vreme de doi ani, va fi închis la sfîrşitul anului în curs. În perioada octombrie 1994 – iunie 1996 a apărut, tot lunar, şi suplimentul Lumea satelor (la iniţiativa şi cu sprijinul omului de afaceri româno-canadian Nicolae Pora). Nucleul redacţional al Punctelor cardinale a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu), dar din comitetul redacţional au mai făcut parte, în diferite perioade, şi alţii (îmi cer iertare că nu-i voi numi chiar pe toţi): Constantin Iorgulescu, Ion Ungureanu, Florea Tiberian, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Claudio Mutti etc. Trup şi suflet a fost alături de revistă şi editură d-na Maria Constantinescu (n. Blaj), cu nu puţine dintre camaradele de suferinţă din fostele închisori politice pentru femei (Ciuc, Mislea). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. O contribuţie decisivă au avut şi abonaţii din vechiul exil românesc (revista a fost răspîndită de-a lungul vremii, cu fireşti fluctuaţii, în Australia, Austria, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Spania, Statele Unite, Suedia – şi, desigur, în Republica Moldova). Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru unele detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1992

MIRCEA ELIADE –

«CREDINCIOSUL FĂRĂ DUMNEZEU»?

I

Mircea Eliade, acest mare teoretician şi exeget al mitului, a devenit el însuşi un “mit”, cel puţin în aria culturii româneşti. Existenţa sa atît de “rotundă”, spiritul său atît de subtil, erudiţia “monstruoasă”, opera vastă şi polivalentă, precum şi fascinaţia exercitată de obiectul predilect al cercetărilor sale, toate acestea au făcut din el simbolul cărturarului “exemplar” şi un fel de autoritate nediscutată, citată şi invocată mereu şi pretutindeni, ori de cîte ori se întîmplă să vină vorba, în mediile mai mult sau mai puţin intelectuale, de problematica mistico-religioasă.

El a reuşit să ţină treaz, la noi şi aiurea, interesul multora faţă de universul seducător al “credinţelor şi ideilor religioase”, într-o vreme în care direcţia generală a spiritului s-a arătat a fi programatic alta. Dar ceea ce nu s-a observat, sau nu s-a rostit cu tărie, este faptul că modalitatea în care Mircea Eliade a abordat aceste lucruri reprezintă, dincolo de aparenţe, o aliniere la direcţia laică a spiritului modern. Mircea Eliade nu s-a aplecat asupra religiei ca religie, ci numai asupra religiei ca obiect cultural de studiu, amestecînd-o în aceeaşi retortă a cercetării cu mitologia şi cu magia şi aducînd totul la numitorul comun al ştiinţei, doar că într-un spirit mai larg şi într-un limbaj mai subtil, pe care mulţi şi l-au şi însuşit ca atare.

Cele mai păgubite au ieşit din acest demers tocmai marile religii vii, în frunte cu creştinismul. Omul cu o credinţă bine definită ajunge să constate, cu amărăciune, că Mircea Eliade nu-i este un aliat, ci că se comportă mai degrabă ca un subminator al spiritului religios autentic. Cu religiile periferice sau dispărute problema nu se pune la fel. Ne informăm asupra lor, cu o curiozitate exterioară, iar Mircea Eliade se dovedeşte aici o călăuză utilă, un fin vulgarizator. Dar ce va zice un creştin, un musulman sau un evreu – credincioşi efectivi, trăind religios şi gîndind teologic – despre modul în care Mircea Eliade înţelege să se raporteze la fiecare dintre “cele trei monoteisme”? Citind, ca creştin bunăoară, ceea ce scrie el despre creştinism, în marea sa Istorie… sau în alte lucrări (mai ales din perioada postbelică), rămîi dezamăgit pînă la revoltă. Şi te întrebi cum de s-au putut găsi chiar oameni ai Bisericii, “teologi cu diplomă”, care au putut să şi-l asocieze în discursul lor, furaţi probabil de audienţa publică a “limbajului” său şi de voga pe care a creat-o?! Poate că mai puţine ar avea să-i reproşeze adepţii anumitor doctrine spirituale indiene, căci acolo există fenomenul ciudat al “religiei fără Dumnezeu”…

Mircea Eliade este un minunat “maestru” pentru cei care nu cred în nimic, dar sînt dispuşi să acorde credit la toate. El a descoperit – sau mai degrabă a perfecţionat – metoda prin care se poate face prin universul religiilor un soi de turism rafinat. Mulţi îşi închipuie că au nimerit-o, cu ilustrul savant, pe calea “iniţierii”, ba încă a unei iniţieri extrem de comode (pentru că nu solicită nici o angajare reală), extrem de profitabile (pentru că-ţi pune la îndemînă nişte cunoştinţe insolite, cu care poţi epata oricînd, dacă nu-ţi lipseşte o anume abilitate) şi extrem de complexe (pentru că acoperă de-a valma şi religiosul, şi miticul, şi magicul, fără nici o discriminare valorică).

Pe Mircea Eliade termenul însuşi de religie îl cam incomodează, preferînd să vorbească mai degrabă despre “credinţe religioase” şi “idei religioase”. Un scrupul ştiinţific, se va spune. S-ar putea să fie aşa. Dar tocmai prea multele “scrupule ştiinţifice” ajung să te pună pe gînduri, căci se intră deja, cu fenomenul religios ca fenomen între alte fenomene, în cercul vicios al ştiinţei, unde orice fenomen studiat se modifică potrivit intenţiei cercetătorului şi potrivit instrumentului sau metodei cu care se face investigaţia, şi unde rămîne mereu un rest de incertitudine, un principial semn de întrebare, lăsînd deschisă perspectiva pozitivistă a “progreselor” viitoare. Orice om religios (şi chiar orice om nereligios de bună-credinţă) ştie însă că religiosul nu se cere cercetat din afară, ci trăit dinlăuntru; nu se asumă raţional, ci supraraţional; nu poartă în orizontul întrebării (ca filosofia), ci în cel al certitudinilor revelate (pe care – om liber – poţi să le primeşti sau să nu le primeşti, ceea ce-i o altă problemă).

Cu toată obsesia “sacrului”, care traversează opera lui, Mircea Eliade rămîne în orizontul “profan” al cercetării “neutre” (spiritele neutre sînt, probabil, marea pacoste a vremii noastre!), sub exigenţa aşa-zisei “obiectivităţi”. Ştiinţificeşte învăţăm de la el multe. Duhovniceşte nu ne învaţă nimic. Ba dimpotrivă, amestecă duhurile. Poziţia lui nu este prea diferită de cea a lui Blaga, care subordona religia culturii, “sugrumînd-o cu vorbe frumoase”, cum spunea un teolog.

Iată, deci, că nu numai sacrul se camuflează în profan (idee atît de dragă lui Mircea Eliade), ci şi profanul (laicul) se poate camufla în sacru (religios), pe fondul confuziei spirituale a lumii moderne!

Neînregimentarea religioasă a distinsului cărturar a intrigat încă din timpul vieţii sale şi s-a găsit cine să-l întrebe de-a dreptul asupra presupuselor sale convingeri intime. Răspunsul n-a venit, limpede, niciodată. Problema a fost ocolită cu eschive “savante” sau “principiale”, mergînd pînă la bagatelizarea întrebării. O anume “pudoare” a fost invocată şi ea. Unii mai speră să dezlege “enigma” cu vreo mărturie rătăcită prin vraful hîrtiilor postume. Nu cred însă că acestea vor dezvălui pînă la capăt mai mult decît “flirtul”  misteriosului savant cu anumite doctrine mai mult sau mai puţin exotice. Un flirt superior, ce-i drept, de care n-ar fi în stare chiar toţi cei cuprinşi de febra “iniţierii”...

Vorbind despre generaţia sa, marele apostat (mărturisit!) care este E. M. Cioran o caracteriza drept una de “credincioşi fără Dumnezeu”. Nu cred că această ilustră generaţie de gînditori români, formaţi, cei mai mulţi dintre ei, la şcoala lui Nae Ionescu,  ar putea intra în întregime sub această etichetă teribilă. Dar celor mai cunoscuţi dintre aceştia, trebuie să recunoaştem, le vine ca o mănuşă. Făcînd afirmaţia de mai sus, Cioran se definea în primul rînd pe sine. Dar şi un Noica sau un Eliade se arată a fi fost, în ultimă analiză, nişte astfel de “credincioşi fără Dumnezeu”. Destinul lor s-a împlinit exemplar, dar numai sub semnul culturii. Este calea pe care şi-au ales-o şi pe care a mers fiecare după geniul propriu, fără cine ştie ce scrupule sau nelinişti religioase.

Mircea Eliade constituie însă un caz deosebit, prin imixtiunea sa, altminteri foarte doctă, în planul mistic al lucrurilor, acolo unde numai oamenii cu adevărat religioşi ar avea dreptul moral să se rostească, în numele Dumnezeului în Care cred, pe Care-L mărturisesc şi cu Care comunică, perfect sau imperfect, dar străini de orice “neutralitate” călduţă, ca unii ce au ales să trăiască şi să moară pentru El.

Întîlnirea sufletului tînăr cu opera “ştiinţifică” a lui Mircea Eliade poate fi un cîştig, dacă o privim dinspre lotul culturii, dar ea poate să fie şi o pierdere, dacă o privim dinspre lotul religiei. Prin spiritul care-i guvernează cercetările, Mircea Eliade face un deserviciu flagrant tocmai religiei înseşi, riscînd să înmulţească turma “credincioşilor fără Dumnezeu”, a hermeneuţilor rafinaţi, care ciocănesc totul, dar nu se opresc la nimic, pentru că se cred prea deştepţi şi nu vor “să se sărăcească cu duhul”.

Cu Ioan Petru Culianu, chiar în 1986

II

Expresia tragică a unei astfel de atitudini ostile asumării “înguste” a unei credinţe, care nu-l caracterizează pe homo religiosus, ci mai degrabă pe bietul homo ludens, pare a fi fost chiar sfîrşitul marelui savant. Se poate spune orice despre ultimele zile ale lui Mircea Eliade, numai că a murit ca un om religios (şi cu atît mai puţin ca un creştin ortodox) – nu! După ce s- ocupat o viaţă întreagă cu religiile, după ce a teoretizat cu toate prilejurile valoarea transfiguratoare a morţii (corolar mistic al oricărei existenţe, salt şi salvare în eternitate), s-a trezit în faţa ei neliniştit şi neajutorat, agăţîndu-se cu disperare nu de vreuna dintre propriile sale teorii, nici de vreo “carte sfîntă”, ci de opul cvasi-pozitivist Life after life (Raymond Moody), coborînd dintr-o dată la nivelul cel mai vulgar al confruntării cu moartea. El caută să se convingă, în clipele de pe urmă, cu angoasa tipică a oricărui necredincios (sau a oricărui credincios inautentic), că moartea este “un semn de lumină”, că ea nu înseamnă pur şi simplu dispariţie în neant. E o prăpastie între seninătatea morţii “mioritice”, cu care s-au învrednicit să moară “oamenii arhaici”, analfabeţii aceia cu adevărat religioşi (pe care el însuşi i-a exaltat adesea în scrierile sale, mai ales în anii tinereţii) şi această moarte chinuită de savant americanizat.

Iată relatarea nefericitului său discipol, Ioan Petru Culianu: “M. E. citeşte foarte mult despre Life after life – Viaţa după viaţă – şi e convins că moartea e un semn de lumină. Repetă asta de mai multe ori. Chr. [soţia sa, Christinel – n. n.] şi S. L. [fiziciana Sanda Logan – n. n.] numesc autorii a două cărţi care au adunat mărturiile unor oameni scăpaţi ca prin minune de la moarte…”. Şi, mai departe, I. P. Culianu se întreabă şi-şi răspunde: “Oare pe cine încearcă să convingă de cele de mai sus, pe noi ori pe sine însuşi? Pe amîndoi [sic!], cred” (a se vedea M. Eliade, Memorii, vol. II, Ed. Humanitas, Buc., 1991, p. 202).

Te întrebi ce rost mai poate avea o “religiozitate” care nu-ţi dă sentimentul proiecţiei reale în veşnicie, certitudinea senină şi nediscursivă a propriei nemuriri?! Religia autentică, plenar întruchipată în creştinism, depăşeşte dihotomia tragică viaţă-moarte, rezolvînd-o în taina învierii. De altfel, religia înţeleasă ca simplu “exerciţiu” sau “joc” spiritual înlăuntrul istoriei nu este decît o seducţie absurdă şi vană. Iar pentru ca ea să nu rămînă numai atît, e nevoie ca omul să trăiască nu doar cu conştiinţa vagă a unei divinităţi cvasi-abstracte, ci într-o relaţie vie şi personală cu Dumnezeul unic şi real. La aceasta se referă şi Apostolul cînd zice: “Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia! (I Corinteni 15, 22), însă “dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, sîntem mai de plîns decît toţi oamenii” (I Cor. 15, 19).

Dar Mircea Eliade n-a sfîrşit prin a medita la Cuvîntul lui Dumnezeu, ci a înţepenit într-un fotoliu citindu-l pe Cioran (Exercices d’admiration). Dacă în tot ce ni se întîmplă sînt “semne” (una dintre obsesiile autorului Nopţii de Sînziene), atunci nu poţi să nu te întrebi dacă nu-i cumva şi acesta un “semn”: să închei conturile existenţei citind elucubraţiile “subţiri” ale unui ateu păgînizant!

Tot ceea ce a urmat a fost spectacolul jalnic al unei teribile confuzii spirituale, pe care Mircea Eliade însuşi a favorizat-o în sufletele celor apropiaţi: pe de o parte confuzia între religie şi cultură, pe de altă parte aceea între spiritul ecumenic tradiţional şi “ghiveciul” pseudo-religios al lumii moderne. La căpătîiul muribundului se citeşte şi se povesteşte: nu din Evanghelie sau din vreo carte de rugăciuni, ci din proza sofisticată a lui Lampedusa (nuvela Ligheia)! De această speţă a fost “Marea Veghe” de care pomenea I. P. Culianu. Vorba aceea, “moartea e pe noi”, iar noi ne îmbătăm cu Fabula acestei lumi…

Şi astfel românul botezat ortodox Mircea Eliade, omul cel mai norocos al unei generaţii martirizate sub semnul crucii lui Hristos, marele istoric şi teoretician al religiilor, idolul atîtor muritori ce s-au amăgit a fi descoperit prin el “sensurile originare” ale lumii şi ale vieţii, s-a stins, la 22 aprilie 1986, într-o atmosferă de coloratură sectaristă şi – cu sintagma generaţiei lui – „iudeo-masonică”, primind „extrema uncţiune” de la un pastor negru anglican, aşa cum el însuşi lăsase dispoziţie, “ca semn de înfrăţire între rase şi religii” (?!).

În ziua de 23 aprilie 1986 a fost ars într-un crematoriu din Chicago (“cremat”, zice I. P. Culianu). Serviciul memorial a avut loc în Capela Rockfeller. Atît la incinerare, cît şi la ceremonia ulteriară, s-au citit pagini din opera sa (filosoful David Tracy a înţeles să plaseze un pasaj din Mitul eternei reîntoarceri între două texte biblice: Înţelepciunea lui Isus Sirah şi Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul). Elogiul cel mai substanţial i l-a făcut evreul Saul Bellow.

Slavă Domnului că, fără nici o dispoziţie din partea răposatului, bisericile noastre ortodoxe din America l-au prohodit de la distanţă în legea strămoşească, rugîndu-se cu smerită cuviinţă pentru odihna sufletului său!

Un an mai tîrziu, la parastasul ţinut în ţară, la Biserica “Sf. Silvestru” din Bucureşti, mi-a fost dat să aud cu nedumerire pomenindu-se nu de “robul lui Dumnezeu Mircea”, ci de “robul lui Dumnezeu Mircea Eliade”… Poate că Dumnezeu (iertată să-mi fie vorba proastă!) a înţeles astfel mai bine despre cine se făcea pomenire şi, impresionat de atîta prestigiu ştiinţific, îi va trece cu vederea pînă şi păcatul împotriva Duhului Sfînt…

Răzvan CODRESCU

* Răzvan Codrescu, “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?”, în Puncte car­dinale, anul II, nr. 2/14, februarie 1992, p. 6 (cu urmare în p. 12).

P. S. Republicînd acest text pentru prima oară după 20 de ani, îl găsesc marcat de un anumit radicalism al tinereţii. Astăzi l-aş fi scris altfel, chiar dacă perspectiva critică ar fi rămas, în linii mari, aceeaşi. Sper să ajung să reiau discuţia într-un studiu mai amplu privitor la relaţia lui Mircea Eliade cu creştinismul şi ortodoxia de la un capăt la altul al vieţii sale (din anii de liceu, trecînd prin faza legionară, apoi prin diferitele faze ale exilului postbelic).

CENTENAR N. STEINHARDT (I)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Nicu-Aurel Steinhardt - strămutat la cele veşnice ca monahul Nicolae de la Rohia - s-a născut în urmă cu o sută de ani, în ziua de 29 iulie. Dacă nu ne-am dovedit în stare să onorăm cum s-ar fi cuvenit, cultural şi mediatic, anul 2012 ca "Anul Steinhardt", măcar luna iulie a acestui an s-o onorăm ca "Luna Steinhardt"! 

Model deopotrivă cultural şi duhovnicesc, evreul convertit N. Steinhardt, autorul Jurnalului fericirii (cea mai de succes carte românească a epocii postcomuniste, tradusă deja în şapte limbi), rămîne expresia cea mai vie şi mai actuală a ortodoxiei româneşti contemporane - pariul cu lumea al unei ortodoxii senioriale, deschise şi destresate, fără a sacrifica nimic din temeiurile ei mistico-dogmatice sau din puritatea ei morală. 

Din păcate, cu excepţia Mănăstirii Rohia (unde s-a ostenit în ultimii ani de viaţă, pînă în primăvara lui 1989), Biserica Ortodoxă Română n-a făcut mai nimic pentru posteritatea scriitorului-monah şi pare a fi învăţat prea puţin din pilda lui creatoare şi mărturisitoare. Lăsat pe mîinile intelectualilor laici (care şi-au făcut, în mare, datoria, în frunte cu profesorul George Ardeleanu, principalul său monograf şi editor), Nicolae Steinhardt îşi aşteaptă în continuare valorificarea teologică şi pastorală, cu acea smerită şi răbdătoare maiestate a personalităţilor referenţiale, binecuvîntate de Dumnezeu să răspundă cecităţii sau indolenţei noastre cu "surîsul veşniciei". (R. C.)

OCCIDENTALI CONVERTIŢI LA ORTODOXIE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

ÎN CURÎND,

LA EDITURA

«LUMEA CREDINŢEI»

SUMAR

Cuvînt înainte  de Pr. Gheorghe Calciu

Notă editorială

Mărturii directe

MARY MAGDALENE McCANN

ASCULTÎND “GLASUL LUMII VECHI”

   CU URECHI CARE SĂ AUDĂ…

NICHOLAS MICHAEL

ÎN SFÎRŞIT,  ACASĂ

MAXIME EGGER

CUM AM DEVENIT ORTODOX

PLACIDE DÉSEILLE

PELERIN SPRE IZVOARE

IOAN E. WEISS

ORTODOXIA ESTE RESPIRAŢIA

   SUFLETULUI MEU…

O MĂRTURIE ANONIMĂ

ORTODOXIA ÎN ARIZONA

JOHN LINCOLN DOWNIE

SPIRITUAL VORBIND, ROMÂNIA ESTE BOGATĂ,

   ÎN TIMP CE AMERICA ESTE SĂRACĂ

PĂRINTELE DAVID

NU E SUFICIENT SĂ FII CREŞTIN, CI SE CERE

   SĂ FII CREŞTIN AŞA CUM TREBUIE!

SILUAN MARKOS SARTORIUS

DE LA DREPT  LA DREPTATE

KENNETH KLAUS

DOUĂ MILIOANE DE KILOMETRI

   ÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI

JEAN-CLAUDE LARCHET

ORTODOXIA ESTE O LUMINARE PRIN SFINŢI

   A LUMII ŞI A SUFLETELOR NOASTRE

Addenda

Mărturii indirecte

CAZUL SERAPHIM ROSE

CAZUL KALLISTOS WARE

O RELIGIE STRĂVECHE

S-A STINS OLIVIER CLÉMENT

AMERICAN BOTEZAT LA PRODROMU

DIN OHIO LA OAŞA

UN NEAMŢ PROTESTANT A CUNOSCUT ORTODOXIA

   PRINTR-UN APARAT DE EMISIE-RECEPŢIE!

NOTĂ EDITORIALĂ

În România, majoritatea textelor reunite în acest vo­lum au apărut iniţial, de-a lungul anilor, în re­vista sibiană Puncte car­dinale (de unde unele dintre ele au fost reluate şi în alte publi­caţii, cîteva cunoscînd, ulterior, şi alte ver­siuni româneşti) şi în revista bucureşteană Lumea Credinţei, aici fiind retipărite laolaltă cu minime ajustări de natură editorială. Fac excepţie textul semnat de fratele întru Hristos Ioan E. Weiss [1] (“Orto­doxia este respiraţia sufletului meu”), care a văzut pentru pri­ma oară lumina tiparului, în versiune româ­­­nească, în prima ediţie a acestei cărţi [2], precum şi textul lui Maxime Egger de­spre “Cazul Kallistos Ware” (cf. Addenda), preluat din volu­mul Împărăţia lăuntrică (Editura Christiana, Bucureşti, 1996), tradus de Maica Siluana Vlad. Tra­ducerea celorlalte texte anto­logate aici apar­ţine fie Părin­telui Gheorghe Calciu (Magdalene McCann, rela­ta­rea voit anonimă “Ortodoxia în Arizona”, textul din Addenda despre “Cazul Seraphim Rose” [3], ca şi cel inti­tulat “O religie străveche”), fie lui Codrin V. Smirnoff (Ma­xime Egger despre sine însuşi), fie sub­­­­sem­natului (textul de­spre Pla­cide Déseille [4]), fie autorilor diferitelor interviuri (menţionaţi la finalul fiecărui text) [5]. Precizările sau compli­ni­rile puse între paran­teze drepte aparţin fie tra­ducătorilor res­pec­­tivi, fie îngri­ji­torului ediţiei. Puţine­le note de subsol aparţin de regulă autorilor sau traducătorilor, doar cîteva fiind edito­ria­le (şi purtînd specificarea respectivă). Regimul ma­jus­cu­lelor şi “stilul” punctuaţiei n-au putut fi rigid unifi­cate, apărînd dife­renţe în funcţie de habi­­tu­dinile autori­lor/tra­du­că­to­rilor şi/sau de anumite accente con­­textuale.

Mărturiile directe n-au fost reţinute aici pe criterii de im­por­­tanţă sau de notorietate, ci au încercat să acopere ipo­staze diferite ale umanului (o actriţă mamă a doi co­pii, un fost muzi­cian declasat, un intelectual cu renume jurnalistic, un preot-mo­nah romano-catolic, un creştin orto­­dox de origine evreiască etc.). În Addenda am aşezat alte cîteva texte de egală relevanţă, dar care nu constituie mărturisiri directe, ci evocări uceniceşti sau jurnalistice. Printre ele se numără şi una arhierească (Î.P.S. Teofan Savu despre teologul ortodox francez Olivier Clément, la moartea acestuia).

Părintele Gheorghe Calciu (1925-2006), căruia i se dato­rea­­ză o în­semnată parte a acestei cărţi, a avut bunăvoinţa să scrie şi un cuvînt înainte autorizat şi principial lămuritor. Ti­tlu­­rile (pre­­luînd, de obicei, sintagme-cheie ale autorilor), ca şi subtitlurile (ce de­­­fi­­nesc pe scurt “ipostazele” respective), sînt editoriale sau redacţionale.

Se cuvin mulţumiri tuturor celor care, într-un fel sau altul, direct sau indirect, şi-au adus aportul la alcă­tuirea şi definiti­varea acestei cărţi, în ambele ei ediţii. Orice sugestii şi contri­buţii din partea cititorilor vor fi primite cu recunoştinţă şi folo­site în eventualele ediţii viitoare, lărgite şi îmbunătăţite.

R. C.

[1] Eric Weiss, botezat cu numele de Ioan la vîrsta de 33 de ani, s-a născut într-o familie evreiască strămutată din România în Israel pe vremea regi­mului comunist. Tînărul evreu iluminat întru Hristos a petrecut multă vreme în Franţa şi s-a apropiat de mediile ortodoxe de acolo (păstrîndu-i o deo­sebită preţuire distinsului teolog Olivier Clément). Emoţionantul său apel la unitate interreligioasă şi inter­confesională (pe care îl pregătise şi în ver­si­u­ne franceză) datează din 1997. Versiunea publicată aici îi aparţine, autorul fiind un excelent vorbitor de limba română. Pentru o anumită recepţie îngust-orto­do­xistă, textul său este, probabil, cel mai incomod dintre cele incluse în cule­gerea de faţă. Fratele Ioan mi l-a încredinţat prin 1998, atît ca o bază de discuţie în particular, cît şi pentru o even­tuală publicare în pagina creştină săp­­tămînală a cotidianului Ziua, unde n-a ajuns să apară.

[2] Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare, ediţie în­­grijită de Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Christiana (col. „Tainele credinţei”), Bucureşti, 2002 (120 pagini, format 13x20). Ediţia de faţă întregeşte corpusul mărturisitor cu texte pe aceeaşi temă apărute, între anii 2004 şi 2012, în magazinul ilustrat Lumea Credinţei şi7sau pe site-ul www.lumeacredintei.com.

[3] Cf. şi prefaţa volumului Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului, Asociaţia Filantropică Medicală “Christiana”, Bucureşti, 1996.

[4] Textul se regăseşte (cu unele diferenţe structurale), într-un context mai larg şi într-o altă traducere (Dora Mezdrea), în volumul Nostalgia Orto­do­xiei, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995.

[5] E vorba de: Pr. Toderiţă Rusu, Gheorghiţă Ciocioi, Manuela Goles­cu (tra­ducerea: Claudia Cabuz), Silviu-Andrei Vlădăreanu, George Crasnean.

PLACIDE DÉSEILLE

PELERIN SPRE IZVOARE

(fragmente)

I

Am ales calea monahală în 1942, la Abaţia cister­ciană de la Bellefontaine (Anjou).

Hirotonit preot în 1952, am fost în scurtă vreme numit profesor de Teologie dogmatică, iar apoi însăr­cinat să mă în­gri­­jesc şi de formarea du­hov­nicească a ti­ne­rilor monahi ce se pregăteau pentru asumarea preoţiei.

Năzuind eu un învăţămînt teologic în duhul Sfin­ţilor Părinţi, am profitat de cîteva deplasări la Paris (de unde pro­curam cele strict trebuincioase mănăstirii) pentru a-l întîlni pe Părin­te­le Ciprian Kern, profesor de Patris­tică la Institutul “St. Serge”, precum şi pe Vladimir Lossky, a cărui Teologie mis­tică a Bisericii de Răsărit mă incita (în pofida serioaselor rezerve cu care bunul părinte iezuit săvîrşise, vai, im­prudenţa de a-mi împrumuta o astfel de carte explozivă!). Din nefericire, Lossky avea să moară la puţină vreme după ce ajun­sesem să-l întîlnesc.

Părintele Ciprian m-a introdus în doctrina Sfin­ţilor Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul şi Grigo­rie Palama. Mi-a desluşit pe îndelete, într-un şir de lungi întrevederi pline de bunăvoinţă, de ce hristologia Sino­du­lui de la Calcedon şi doctrina palamită a ener­giilor necreate reprezintă cheia înţe­legerii ortodoxe a omului şi a lumii. Cu toate aces­tea, plin de discreţie şi respect faţă de alteritatea spirituală, Părintele Ciprian nu mi-a sugerat vreodată să devin membru al Bisericii Ortodoxe. La vre­mea aceea, de altfel, ideea aceasta nu încolţise nici în mintea mea. Apartenenţa la Bise­rica Catolică mi se părea ceva de la sine înţeles şi mai presus de orice discuţie. Ceea ce mă preocupa pe mine era să gă­sesc în Tradiţia orto­doxă un ajutor pentru înţelegerea mai profundă a sen­su­lui propriei mele Tradiţii.

Admiram mult Liturghia latină, dar cu­noaşterea Litur­ghiei ortodoxe, pe care am descoperit-o cu înmi­nunare la “St. Serge”, mi-a înlesnit cu­noaşterea mai vie a comorilor analo­gice ce rezidă tainic în Liturghia latină tradiţională, pe care am putut-o trăi astfel cu sporită intensitate. Liturghia de la Trappe [centru al Ordinului Cis­tercian reformat], dincolo de cele cîteva adaosuri tîrzii, transparente dar incapabile să afecteze întregul, era identică cu Liturghia pe care Apusul o practicase înainte de ruperea co­mu­niunii cu Răsăritul. Spre deo­sebire de Liturghia bi­zantină, aceasta era alcătuită aproa­pe în exclu­sivitate din texte bi­bli­ce, ceea ce, la prima vedere, putea să lase impresia unei anumite us­­că­ciuni. Textele erau însă alese cu grijă, anul liturgic avea o des­făşurare perfect armonioasă, iar ritua­lurile, îndă­rătul so­bri­etăţii lor, musteau de tainice şi bogate înţe­lesuri. Cel ce nu pre­geta, în afara oficiului liturgic, de-a lungul acelor ore de lectio divina atît de ca­racteristice vechii spiritua­lităţi mo­na­hale din Apus, să dobîndească o cunoaştere “prin mij­locirea ini­mii“ a Bibliei şi a tîl­cuirilor ei patris­tice, acela căpăta, din actul sfînt al slujirii liturgice, cu aju­to­rul ha­rului dumnezeiesc, pri­sos de bucurie şi plinătate.

II

În 1958, am fost trimis la Roma, pentru studii su­pe­rioare de Teologie. Am avut astfel ocazia de a frec­venta biblio­tecile şi de a mă documenta temeinic a­supra subiectelor ce-mi erau cele mai dragi, lăsîndu-mă pă­truns de atmosfera vechii Rome – cea a catacombelor şi a ba­zi­licilor. Vizitarea Ostiei antice, a nivelurilor infe­rioare ale bazilicii Sfîntului Clement, a Sfinţilor Ioan şi Pavel sau a Sfintei Cecilia, vederea zilnică a Colisseum-ului şi a impu­nătorului Circus Maximus – toate acestea semnificau pentru mine o coborîre la izvoarele dătă­toare de viaţă ale creştinismului antic, din care ne tragem rădă­cinile.

În această perioadă am fost cooptat în secreta­riatul colecţiei “Sources chrétiennes”, cu sarcina de a realiza o serie de volume consacrate literaturii monastice a Evului Mediu. La drept vorbind, Abatele General al Ordinului Cistercian – fostul abate de la Bellefontaine, Dom Gabriel Sortais, care între timp primise această însărcinare – nu-mi ceruse să alcătuiesc decît o colecţie de texte cister­ciene de secol XII. Eu am considerat însă că se cade să nu separ aceste texte de ansamblul Tradiţiei monastice şi patristice. Nu trebuia lăsată impresia că ar exista o “spi­ri­tualitate cister­ciană“ în sensul modern al cuvîntului, după cum există, bunăoară, una iezuită sau una carmelită. Harul mona­hismului a fost tocmai acela de a anula astfel de reduc­ţionisme: au existat, pe toată întin­de­rea istoriei monastice, urmaşi dintre cei mai feluriţi ai Părin­ţi­lor du­hovniceşti şi ai discipolilor ime­diaţi ai acestora, la care se pot iden­tifica în proporţii diferite cutare sau cutare ele­mente consti­tutive ale mona­hismului, în funcţie de timp şi de loc, deşi viaţa monas­tică, privită în esenţa ei, a rămas una. A­ceasta ţine tocmai de caracterul ei patristic. Diver­sitatea “spi­ritua­lităţilor” este un feno­­men relativ tîrziu şi specific numai Apusului.

Pe aceste considerente, am obţinut cu uşurinţă acordul Aba­telui General de a extinde proiectul iniţial. La întoarcerea mea în Franţa, acestei munci de editare i s-a adăugat cea din în­­vă­­­ţămîntul teologic. Mi s-a mai cerut să predic în lăcaşurile de reculegere ale mai multor mănăstiri şi să redactez o suită de articole pentru diferite re­viste şi dicţionare enciclopedice.

Mi-a fost încredin­ţată, de asemenea, elaborarea unui proiect de Manual spiritual – un soi de îndrumar de spiri­tualitate pentru adepţii Ordi­nu­lui Cistercian. Rezul­tatul încer­cării mele a fost socotit de unii cam prea îndatorat doctrinei Părinţilor neptici şi Tradiţiei patristice greceşti spre a fi cu adevărat repre­zentiv pentru ceea ce ei înţe­legeau prin “spiri­tualitate cisterciană“. De altfel, acest proiect al unui ma­nual oficial a fost pînă la urmă aban­donat, deoarece începuseră să se facă simţite încă de pe atunci serioase disensiuni în interi­orul Ordinului. În a­ceste condiţii, Principiile de spiri­tua­li­tate monastică, iniţial doar multi­plicate (1962), s-au prefăcut mai tîrziu – revă­zute şi adăugite – în volumul meu Scara lui Iacov (1974).

Spre a înlesni întoarcerea la izvoarele mona­hismului şi ale vieţii duhovniceşti, eu năzuiam să pun bazele unei co­lecţii de texte monastice răsăritene, para­lelă cu seria monahală apu­seană de la “Sources chré­tiennes“, însă mai pu­ţin pretenţioasă sub aspect tehnic, astfel încît să poată fi răspîndită cu destulă uşurinţă. Acest proiect nu mi s-a împlinit decît în 1966, o dată cu publicarea celui dintîi volum din colecţia “Spiritualité orientale“, conţinînd Apof­teg­me­le Pă­rin­­­ţilor pustiei. La data res­pec­­tivă, eu plecasem deja de la Belle­­fontaine la Aubazine, dar aveam să păstrez totuşi con­ducerea acestei colecţii pînă la intrarea mea în Bi­serica Ortodoxă. […]

X

Încredinţarea că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos în plinătatea ei, şi că Biserica Catolică este aceea care s-a îndepărtat într-o certă măsură de Tradiţia ori­ginară, n-am dobîn­dit-o decît în mod treptat. Un astfel de par­curs ar fi fost mai lesnicios, de bună seamă, pentru cineva mai tînăr sau mai puţin înregimentat decît mine în Biserica Catolică. Un catolic din generaţia mea are adînc înrădăcinată în suflet ideea prima­tului papal. Pe de altă parte, eu cunoscusem la Trappe tradiţia catolică într-una dintre expresiile ei cele mai pure, bine conser­vată pînă de curînd. Cunoscusem, de asemenea, călu­gări, călu­găriţe şi credincioşi de un mare entuziasm, stră­lu­minaţi de o profundă trăire spirituală. Viaţa multor sfinţi cato­lici îmi era familiară, iar cucernicia lor mi se părea mai presus de orice îndoială şi destul de apropiată de aceea a sfinţilor ortodocşi. Înţele­geam şi preţuiam, la mulţi dintre fraţii mei catolici, tot ce însemna creştinism au­ten­tic şi fidelitate faţă de o mare Tradiţie spirituală.

Cu toate acestea, iată că, spre sfîrşitul anului 1976, atît eu, cît şi fraţii mei de la Aubazine am căpătat convingerea intimă că nu mai puteam ezita. Se impunea să ne cîntărim cu toată seriozitatea imboldul lăuntric de a intra în Biserica Ortodoxă. Era oare mai bine s-o facem de îndată sau să aştep­tăm vreo împrejurare prielnică? Ne-am confruntat, desigur, cu o seamă de împotriviri. Eram destul de cunoscuţi în lumea cato­­lică. Mănăstirea noastră iradia o influenţă modestă, dar reală. N-ar fi fost oare preferabil să mai rămînem deocamdată printre catolici, căutînd a-i ajuta să-şi regăsească rădăcinile şi să se întoarcă la izvoarele comune ale celor două Tradiţii? Nu cumva ar fi fost mai înţeleaptă o ase­me­nea atitudine, mai apropiată de porunca dumnezeiască a iubirii aproa­pelui, mai de ajutor idealului de unire a tuturor creş­ti­ni­lor? Şi nu era aceasta singura modalitate de a salva însăşi exis­tenţa mănăstirii noastre şi de a ne duce mai departe, în felul acesta, lucrarea începută?

Cum să mai rămînem însă membri ai Bisericii Cato­lice şi să mai mărturisim în faţa lumii toate dogmele ei, cînd în noi se consolidase convingerea că multe dintre acestea se înde­părtaseră de adevărata Tradiţie a Bisericii? Cum să continuăm a ne cumineca dintru aceeaşi Euha­ris­tie, cînd ajunsesem într-un asemenea dezacord de credin­ţă? Cum să mai zăbovim departe de Biserica Orto­doxă, în afara căreia nu poate fi nici mîntuire, nici viaţă în Duhul Sfînt, numai de dragul celor care, chiar recunoscînd-o ca singura Biserică a lui Hristos, nu se încumetau să intre în ea din considerente de ordin lumesc? Iar dacă am fi cedat nu mai ştiu căror raţiuni de diplomaţie ecumenică, de oportunism sau de comoditate personală, oare aceasta n-ar fi însemnat, în cazul nostru, că am fi căutat să plăcem mai degrabă oamenilor decît lui Dumnezeu, minţind, de fapt, şi faţă de El, şi faţă de ei? Simţeam că o asemenea făţărnicie nu s-ar fi putut justifica prin nimic.

Dar în care loc ar fi fost mai nimerit să fim primiţi în Biserică? Cunoşteam situaţia delicată a Bisericii Orto­doxe din Franţa, ştiind că episcopii ei sînt nevoiţi să ţină seama de prezenţa Bisericii Catolice majoritare şi să în­treţină cu ierarhii acesteia legături cît mai bune cu putin­ţă. Ne încerca şi teama că intrarea noastră în Orto­doxie ar putea să dea naştere unei aprige împotriviri în anumite medii catolice, ceea ce ar fi putut să se răsfrîngă nedorit asupra Bisericii Ortodoxe din Franţa. Desfăşu­ra­rea ulte­rioară a evenimentelor ne-a confirmat, de altfel, temerile în această privinţă, între­cîndu-ne chiar previzi­u­nile. Mai multe personalităţi orto­doxe cu care ne-am sfă­tuit atunci nu ne-au ascuns părerea lor că ar fi fost de preferat ca primirea noastră în Biserica Ortodoxă să se săvîrşescă în afara hotarelor Franţei.

În anii anteriori întreprinsesem mai multe călă­torii în diverse ţări ortodoxe: România, Serbia, Grecia, inclusiv Mun­tele Athos. Nu ne gîndiserăm pe atunci să intrăm în Biserica Ortodoxă, ci voiam doar să dobîndim o cu­noaştere nemijlocită a Ortodoxiei, intro­ducîndu-ne în viaţa ei liturgică şi monahală. România ne atrăsese cu precădere, datorită conlucrării şi între­pă­trunderii pe care le descoperisem acolo între un mona­hism foarte viu, care număra personalităţi duhov­niceşti de excepţie, şi un popor însufleţit de o adîncă credinţă şi evlavie. Din nefe­ricire, situaţia politică din ţară nu părea să îngăduie în acel moment, cînd se punea atît de acut problema intrării noastre în Biserica Ortodoxă, statornicirea unei legături canonice între noi şi această Bise­rică Ortodoxă Română care ne-a rămas pînă astăzi foarte dragă. Un context de împrejurări, în care nu-i greu de văzut mîna lui Dum­nezeu, a făcut să ni se deschidă porţile Mănăstirii Simo­nos Petra de la Muntele Athos.

O dată ce hotărîrea noastră a fost luată, m-am dus să-l văd, în ziua de 2 aprilie 1977, pe episcopul cato­lic de Tulle, mon­seniorul Brunon, sub a cărui ascul­tare ne a­flam. Eram în­so­­ţit de încă un frate. Episcopul ne-a as­cul­tat răbdător şi cu o certă bunăvoinţă. Recunoştea că hotă­rî­rea noastră nu fusese una luată în pripă, ci rodul unor ani îndelungaţi de rugăciune şi de meditaţie. Ne-a încredinţat că, în ceea ce-l privea, nu vom avea parte nici de blam, nici de repro­şuri, dar că se impunea să facem totul cu prudenţă şi cu dis­creţie, ca să nu iscăm prea multă con­fuzie şi vîlvă în jurul nostru. Şi-a exprimat chiar speranţa că la Roma vom găsi înţelegere şi chiar îngăduinţă – spe­ranţă pe care însă faptele nu vor întîrzia să o dez­mintă. Credea, la rîndul său, că ar fi fost mai bine să fim primiţi în Biserica Ortodoxă nu aici, în Franţa, ci undeva în Grecia sau la Sfîntul Munte, evitînd astfel o sea­mă în­treagă de complicaţii inutile.

Îndemnaţi de el, ne-am dus îndată la Roma, spre a ne înfăţişa cardinalului Paul Philippe, pe vremea aceea prefect al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale unite cu Roma. Am fost primiţi de acesta pe 14 aprilie. Părea bine intenţionat în privinţa noastră, dar pînă la urmă ne-am dat seama că ade­vărata problemă era de fapt ocolită. Ne-a spus aşa: “Pentru mine nu există nici o reală diver­genţă de credinţă între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Puteţi foarte bine să vă însuşiţi întreaga doc­trină ortodoxă, întregul rit ortodox, întreaga spiri­tualitate şi viaţă monastică orto­doxă, dar să rămîneţi uniţi cu Roma“. Ne-a mai asigurat că era dispus să ne acorde toate facilităţile spre a ne con­ti­nua experienţa începută la Aubazine, dar aceasta numai în cadrul Bisericii Catolice. Nu aceasta era însă problema şi nu pe o asemenea cale aveam noi de gînd să  bîjbîim.

În cele ce au urmat, Episcopul de Tulle a adoptat faţă de noi o atitudine mult mai puţin conciliantă decît la început, aproape somîndu-ne să ne părăsim vatra de noi înşine con­struită la Aubazine. În acest sens, n-a prididit să insiste chiar pe lîngă autorităţile ortodoxe şi pe lîngă instanţele catolice ecumenice.

Tot pe atunci, am mers să-l vedem pe abatele de la Bellefontaine, Dom Emmanuel Coutant, care rămînea superi­orul meu canonic, intenţionând să-l lămurim asu­pra hotărîrii noastre. S-a arătat surprins şi ne-a spus fără ocolişuri că nu pu­tea decît să ne dezaprobe. A adăugat însă că, respectîndu-ne ca oameni de conştiinţă, se ferea să ne condamne şi ţinea chiar să păstreze cu noi legături de încredere şi fraternitate. Şi, într-adevăr, nu şi-a dez­min­ţit niciodată această atitudine de deplină sinceritate şi de evanghelică îngăduinţă.

XI

Nu după multă vreme, am apucat cu toţii calea Sfîn­tului Munte. Aveam asupra Bisericii Ortodoxe şi a monahis­mului ei o cunoaştere încă destul de sumară şi superficială. Posibilitatea de a ne iniţia temeinic în tai­nele acestui fel de viaţă chiar într-o mănăstire ortodoxă era pentru noi ca un dar nepreţuit. Simonos Petra se distingea atît prin personalitatea duhovnicească a egu­menului său, cît şi prin tinereţea şi rîvna întru sfinţenie a obştii sale. Călugări catolici fuseseră pri­miţi acolo în mai multe rînduri, în chip frăţesc, iar problemele cu care se confruntă Apusul şi realităţile curente ale acestuia erau bine cunoscute şi înţelese. Cea dintîi şedere a noastră la Athos fusese în primăvara anului 1971. Pe atunci, în Apus, despre Sfîntul Munte nu se vorbea decît în ter­meni peiorativi, ca despre un loc al decăderii, şi nu lipseau voci care să profe­ţească stingerea completă a monahismului athonit într-un viitor nu tocmai îndepărtat.

Acea primă călătorie ne ajutase să pricepem, încă de pe atunci, că astfel de categorii, precum “decădere“ sau – invers – “reînnoire“, sînt cu totul nepotrivite în ra­port cu mona­­hismul ortodox, ca unele ce evocă mai de­grabă aspectul exterior al lucrurilor – cel de ordin socio­­logic şi statistic. Esenţială este adîncimea lăuntrică a acestei vieţi, care nu se poate măsura cu astfel de mij­loace. S-a înregistrat, este ade­vărat, o scădere consi­de­ra­bi­lă a numărului de călugări. Ea are drept explicaţie, în ce-i priveş­te pe slavi, gravele consecinţe ale instaurării regimului sovietic în Rusia, iar în ce-i priveşte pe greci – exodul forţat din 1922, care a dus la ruină înfloritoarea creştinătate grecească din Asia Mică, iar ulterior al doilea război mondial şi războiul civil. În 1971, însă, scăderea numă­rului de călu­gări stagnase demult şi se prefigura o nouă creş­tere, care ulterior s-a şi produs, ba chiar într-un ritm nesperat. Bucurîndu-se de o infuzie destul de nu­meroasă de novici şi de călu­gări tineri, mănăstirile – care abia de mai numărau o mînă de bă­trîni – aveau să prindă iarăşi viaţă, una după alta.

Se mai cade adăugat că aceşti călugări tineri, care pot fi astăzi întîlniţi peste tot la Athos, nu au cîtuşi de puţin pretenţia de a reînnoi sau a schimba în vreo pri­vinţă viaţa monahicească. Dimpotrivă, tendinţa lor este mai degrabă aceea de a reveni la formele de viaţă tradi­ţională cele mai conser­vatoare şi cele mai austere, res­pingînd orice stricare a vechii idio­rit­mii. Ei nu-şi doresc să fie decît nişte ucenici smeriţi şi să se bucure de pre­ţioasa experienţă a unor duhovnici foarte iscu­siţi, de care Sfîn­tul Munte n-a dus niciodată lip­să.

Prin intermediul cărţii Părintelui Sofronie, era cu­nos­cut şi în Franţa stareţul Siluan, trăitor la Athos între 1892 şi 1938. Dar tot pe atunci se aflau acolo nu­me­roşi călugări cu nimic mai prejos prin forţa înflăcă­rată a trăirii lor duhovniceşti. Sînt multe mănăstirile care au as­­tăzi la cîrmă duhovnici formaţi de un isihast trecut la Domnul în 1959, Părintele Iosif, ale cărui minunate Epis­tole duhovniceşti au şi fost tipărite în Grecia.

Călugărilor athoniţi li se impută, îndeobşte, opo­ziţia faţă de ecumenism, ei fiind acuzaţi, cu o undă de satisfacţie, că ar sacrifica ade­vărului iubirea de aproa­pele. Nouă ne-a fost însă uşor să constatăm, chiar de la cea dintîi călătorie a noastră (pe cînd eram catolici şi nu mi­jise încă în noi gîndul de a deveni ortodocşi), cît de bine se pricep călu­gării de la Athos să îngemăneze o dăruire plină de grijulie delica­teţe faţă de orice persoană, indi­ferent de con­vingerile sau apartenenţa sa religi­oasă, cu o severă intransigenţă doctrinară.­ În ochii acestora, res­pectul total pentru adevăr este una dintre pri­mele înda­toriri pe care le impune însăşi iubirea de aproa­pele. Ei nu au vreo poziţie doctrinară aparte, ci mărtu­ri­sesc simplu şi desluşit cre­dinţa Bisericii Ortodoxe: “Biserica este una. Această Biserică una şi adevărată, păstrătoare a conti­nu­i­tăţii vieţii eclesiale, adică a unităţii Tradiţiei, este Orto­doxia. A pretinde că această Biserică una şi adevărată nu există pe pămînt în stare pură, ci că ea s-ar cuprinde doar parţial în felurite «ramuri», aceasta în­seam­nă (...) a nu avea credinţă în Biserică şi în Capul acesteia, Hristos“. Fără ostentaţie, călugării athoniţi ţin ca această cre­dinţă să se transpună în fapte. Ei nu pot fi de acord cu mani­festări sau formule ce-ar implica o recunoaştere de facto a teoriei “ramurilor“. Unitatea tutu­ror creşti­nilor, pe care o pre­ţuiesc nu mai puţin decît orice alt creştin, nu poate fi înfăptuită decît prin alătu­rarea ne-ortodocşilor la întregul Bisericii şi la plinătatea credinţei apos­tolice. Ea nu poate fi în nici un caz rezul­tatul unor compromisuri şi efor­turi născute doar dintr-o aspiraţie spre unitate de tip omenesc şi natural, nutrită de nişte oameni care, altmin­teri, n-au nici o consideraţie pentru învă­ţătura încredinţată Bisericii. În materie de ecume­nism, ca şi de viaţă duhov­nicească, atitudinea me­diilor athonite se întemeiază pe luciditate şi discer­nă­mînt [“deosebirea duhurilor”]. Se cu­vine să discernem deopotrivă cu căldura inimii şi cu răceala minţii şi, mai cu seamă, să ne păzim de “a plăcea oamenilor“ cu orice chip, dacă năzuim cu adevărat să-I plăcem lui Dum­nezeu şi să ne facem vrednici de Împărăţia Sa.

XII

Am fost primiţi în Biserica Ortodoxă în ziua de 19 iunie 1977. Cîteva luni mai tîrziu, la 26 februarie 1978, am devenit călugări la Simonos Petra. I-am mărtu­risit egume­nului nostru că eram deopotrivă gata să rămî­nem în Sfîntul Munte sau să ne întoarcem în Franţa, încre­din­ţîn­du-ne întru totul hotărîrii sale. El s-a arătat de părere că ar fi mai cu folos să ne stabilim în Franţa. Şi în acest fel au luat naştere cele două meto­chia (“anexe”) franceze ale vetrei mănăstireşti Simonos Petra: una la Martel, în ţinuturile calcaroase de la Quercy, iar cealaltă în Dauphiné, pe un fund de vale, la Vercors. […]

O dată intraţi în Biserica Ortodoxă, trebuie spus că n-am fost deloc suprinşi de a nu fi aflat aici cine ştie ce orga­ni­zare exterioară exemplară, de felul celei din Bise­­rica Catolică. Cu ocazia unei vizite pe care am între­prins-o la Belgrad, cam în ajunul intrării noas­tre în Biserica Ortodoxă, un arhiereu sîrb ne spusese: “Nu mă în­doiesc că Biserica vă va lăsa iniţial o impresie de ne­orînduială. Să nu vă mire acest fapt. E  nevoie să fie aşa, dacă vrem să lăsăm Duhul să lucreze nestînjenit, iar nu să ne punem noi în loc“. Cam aceeaşi im­presie o lăsa şi Bise­rica Părin­ţilor. Lucrurile s-au schim­bat pe mă­­su­ra centra­li­zării ro­mane, însă aceasta-i o altă discuţie. […]

Un bătrîn călugăr de la Sfîntul Munte ne-a spus cînd­va: “Voi nu sînteţi romano-catolici convertiţi la Orto­doxia greacă. Voi sînteţi creştini de la Soare-apune, mădulare ale Bisericii de la Roma, care vă întoarceţi acum la co­mu­ni­unea cu Biserica Universală. Este ceva cu mult mai măreţ şi cu mult mai de seamă“. Şi zicînd el acestea, lacrimile îi şiroiau pe obraji...

Bineînţeles că noi nu ne-am “convertit“ în sensul că am trecut de la Biserica Catolică – faţă de care resimţim o uriaşă recunoştinţă, pentru tot ce am primit de la ea în sînul familiilor noastre şi al acestui popor creştin în mijlocul căruia continuăm să vieţuim – la Biserica Ortodoxă. Căci Biserica Orto­­doxă nu este pur şi simplu o Biserică “răsăriteană“, o expresie răsăriteană oarecare a credinţei noastre creştine: ea este însăşi Biserica lui Hristos. Tradiţia ei a fost cîndva, în pri­mele veacuri, Tradiţia comună tuturor creştinilor; or, intrînd în comu­ni­une cu ea, noi nu facem altceva decît să ne întoarcem la izvoare…

În româneşte de

Răzvan Codrescu

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (II)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale – subintitulată iniţial „Periodic pentru afirmarea valorilor democraţiei creştine” (din ianuarie 1991 pînă în ianuarie 1992), apoi „Periodic independent de orientare democrat-creştină” (din februarie 1992 pînă în mai 1993), iar pînă la urmă „Periodic independent de orientare naţional-creştină” (din iunie 1993 şi pînă în decembrie 2010, cînd şi-a încetat apariţia) – a fost întemeiată de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu (fiul cunoscutului scriitor sibian Paul Constant) şi a apărut lunar fără întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere), la Sibiu (unde a existat şi o editură omonimă). Site-ul de mai târziu al revistei (www.punctecardinale.ro), înfiinţat în 2005 şi care i-a supravieţuit vreme de doi ani, va fi închis la sfîrşitul anului în curs. În perioada octombrie 1994 – iunie 1996 a apărut, tot lunar, şi suplimentul Lumea satelor (la iniţiativa şi cu sprijinul omului de afaceri româno-canadian Nicolae Pora). Nucleul redacţional al Punctelor cardinale a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu), dar din comitetul redacţional au mai făcut parte, în diferite perioade, şi alţii (îmi cer iertare că nu-i voi numi chiar pe toţi): Constantin Iorgulescu, Ion Ungureanu, Florea Tiberian, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Claudio Mutti etc. Trup şi suflet a fost alături de revistă şi editură d-na Maria Constantinescu (n. Blaj), cu nu puţine dintre camaradele de suferinţă din fostele închisori politice pentru femei (Ciuc, Mislea). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. O contribuţie decisivă au avut şi abonaţii din vechiul exil românesc (revista a fost răspîndită de-a lungul vremii, cu fireşti fluctuaţii, în Australia, Austria, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Spania, Statele Unite, Suedia – şi, desigur, în Republica Moldova). Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru unele detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Mel Chin, Jilava Prison Bed for Father Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1982)

1991

DE VORBĂ CU PĂRINTELE

GHEORGHE CALCIU-DUMITREASA

Reporter: Iată că a trecut mai bine de un an de la singura vizită pe care aţi făcut-o în România după căderea dictaturii ceauşiste. Era, dacă nu mă înşel, prin februarie-martie 1990. V-a lăsat oare vizita aceea un gust atît de amar încît n-aţi mai fost tentat să reveniţi?

Preot Gheorghe Calciu: Vizita mea în ţară, la scurtă vreme după căderea lui Ceauşescu, s-a nimerit, într-adevăr, pe fondul unor fapte nu numai neplăcute, dar profund îngrijorătoare. Atunci s-a petrecut, sub zîmbetul larg al vi­itorului preşedinte Iliescu, prima venire masivă a minerilor în Capitală. Acum, privind retrospectiv evenimentele, îmi dau seama că a fost un preludiu al “mineriadei” din iunie '90 şi că tactica Puterii neocomuniste a fost dintru început limpede şi unitară. Am înţeles că s-au făcut atunci referiri şi la umila mea persoană, aducîndu-mi-se, în văzul întregii ţări, nişte acuzaţii pe cît de grave, pe atît de neîntemeiate. Eu de-abia sosisem în ţară şi, asaltat de rude şi de prieteni, nu ur­măream transmisiunea de la televizor. Cunosc incidentul mai ales din relatările altora. Nu i-am învinovăţit pe mineri nici atunci şi nici mai tîrziu. Vina aparţine celor care s-au folosit de ei fără nici un fel de scrupule, compromiţînd cu bună-ştiinţă, pe termen lung, imaginea poporului român în ochii întregii lumi civilizate.

Încă de pe atunci se crease în ţară o tensiune extrem de periculoasă, ce se pare că n-a mai putut fi dezamorsată. Ştiţi care a fost prima întrebare pe care mi-a pus-o un ziarist a­tunci, încă de pe aeroport? “Întorcîndu-vă în ţară, nu vă simţiţi oare în nici un fel... manipulat? Pe mine întrebarea asta m-a surprins mai mult decît tot ce s-a întîmplat după aceea! Era reflexul unei psihoze publice. I-am răspuns, fireşte, că eu, ca preot, sînt “manipulat” în permanenţă, anu­me de Iisus Hristos...

Inflaţia de zvonuri şi suspiciuni, unele de-a dreptul ab­sur­de, face parte din tactica tradiţională a comunismului. Eu cunosc tactica aceasta dintr-o experienţă de o viaţă, plătită cu ani grei de puşcărie. Sigur că vizita în România, pe care o visasem şi o aşteptasem ani în şir, mi-a lăsat, în aceste con­di­ţii, şi un gust amar. Pe de altă parte, însă, căldura cu care m-au primit atîţia şi atîţia alţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, mi-a mai îndulcit această amărăciune. Oricît de rău aş fi primit de către unii, eu am să revin întotdeauna cu drag în ţară, în măsura în care împrejurările vieţii mi-o vor permite.

Rep.: Trecînd peste neplăcerile personale, ce părere a­veţi despre devenirea generală a societăţii româneşti după evenimentele din decembrie 1989?

Pr. Gh. C.: Nu ştiu dacă aţi făcut-o intenţionat, dar mă bucur că aţi ocolit termenul impropriu de “revoluţie”. Nu vreau să intru într-o discuţie oţioasă despre “culisele” eveni­mentelor; cert este că, indiferent de cum au stat lucrurile de fapt, marea mişcare populară a reprezentat factorul decisiv, atît din punct de vedere “istoric”, cît şi din punct de vedere “mistic”. Ea a însemnat, cred eu, ceva mai mult decît o re­voluţie, pentru că “revoluţionarii” noştri, tinerii care au ie­şit în stradă, n-au premeditat lucrurile şi n-au folosit violenţa. Ceea ce a primat a fost spiritul de jertfă, iar nu spiritul de fron­­dă. A fost ca un fel de dobîndire a învierii prin moarte. Tinerii – şi chiar copiii – au mers ca mieii spre junghiere. Nu “eroi”, ci martiri trebuie să fie numiţi, ca să nu se piardă cumva dimensiunea mistică a lucrurilor. În acest sens, se poa­­­te spune că a fost vorba de un “miracol”. Dar numai de unul iniţial. Ce s-a întîmplat după aceea – şi se întîmplă şi astăzi – e o altă problemă. Vedeţi, în istorie se petrec uneori miracole, dar nu se instaurează miracole. Vreau să spun că ceea ce s-a cîştigat într-o clipă de iluminare, individuală sau colectivă, se poate pierde în clipa următoare, din nepricepere sau din neglijenţă. Cui îi dă mult, Dumnezeu îi şi cere mult. Zadarnic ai reuşit o cucerire dacă nu eşti în stare s-o păstrezi şi s-o consolidezi, adică să chiverniseşti cu înţelepciune da­rul ce ţi s-a făcut. Primejdia în care mi se pare că ne aflăm noi acum, ca popor, este aceea de a ignora că am fost bene­ficiarii unui “miracol”, de a pierde dimensiunea aceasta mis­tică a faptelor şi de a ne întoarce, vorba Sfîntului Apostol Pe­­tru, “precum cîinii la propria vărsătură” [cf. II Petru 2, 22]. Dacă vom uita de Dumnezeu, aşa cum am mai uitat, atunci s-ar putea ca răul de pe urmă să ajungă mai mare decît cel dintîi...

Trebuie admis în principiu că orice ordine nouă implică un haos prealabil şi că nu se intră uşor într-o formulă viabilă de normalitate după 45 de ani de dezastru organizat. Abia a­cum, în noul context, se poate vedea cu adevărat cît rău a fă­cut comunismul, atît la nivel material şi social, cît şi la nivel sufletesc şi individual. Fiziceşte, comunismul a exterminat la noi cîteva sute de mii de oameni, pe cînd sufleteşte a ucis multe, multe milioane...

Rep.: Da, trăim o criză morală şi o criză de menta­li­tate...

Pr. Gh. C.: Exact. Şi pentru a le putea depăşi, trebuie să se facă apel la fondul creştin al acestui popor, în aşa fel încît el [fondul creştin] să fie actualizat şi valorificat ca atare. Învierea din moarte a spiritului românesc, sub semnul cre­din­­ţei şi iubirii creştine, este marea urgenţă a acestor vremi. Dacă această “reformă” va fi înfăptuită, celelalte vor veni pe deasupra. Noi nu trebuie să mai punem, cum a făcut-o co­munismul şi cum pare hotărît s-o facă din nou [neoco­munismul], carul înaintea boilor. Nu mai trebuie să pornim, cum bine observa cineva, de la ideea construirii unei lumi noi, de la care să emane un om nou, ci dimpotrivă, trebuie să construim un adevărat om nou, de la care să emane apoi, în chip firesc, o lume nouă.

Rep.: Acest “om nou” înţeleg că ar trebui să fie omul creştin. Unora ar putea însă să li se pară un paradox: cum ar putea fi “nou” ceva vechi de două mii de ani?!

Pr. Gh. C.: Nu e nici un paradox. Nou, în sens creştin, înseamnă viu şi actual. “Nimic nu este nou sub soare”, ne învaţă înţelepciunea biblică [cf. Ecclesiastul 1, 9-10]. Singurul nou adevărat a fost Întruparea şi Învierea lui Hristos. Altminteri “noutatea” în is­torie nu este decît o perpetuă reactualizare şi îmbogăţire a unor valori eterne. Este, dacă vreţi, capacitatea de a trăi într-un chip nou pe temeiurile unei experienţe milenare. În ab­senţa unor astfel de temeiuri, “noutatea” este o simplă aven­tură, o iluzie chiar. “Omul nou” noi nu sîntem în situaţia de a-l crea din nimic, ci pe baza tradiţiilor strămoşeşti. Poporul român este chemat să se redescopere ca popor creştin. Creş­tin în fond, el trebuie să redevină creştin şi în fapt, să tră­iască în mod conştient creştineşte. Avem de reînnodat un lanţ rupt în urmă cu o jumătate de veac. Ca să ne reînnoim pe noi înşine trebuie ca mai întîi să ne reîntoarcem la noi în­şine. Acesta – iar nu simpla “muncă”, cum se strigă peste tot – este adevăratul imperativ al ceasului de faţă. Tot de muncă este vorba şi aici, dar de o muncă mult mai subtilă şi mai a­ne­­voioasă, de o muncă înlăuntrul nostru, în “mina” sufle­telor noastre. Pe aceasta să o facem şi nici pe cealaltă să n-o uităm!

Rep.: Şi cui credeţi că i-ar reveni principala misiune în această necesară reformă moral-spirituală?

Pr. Gh. C.: Neîndoielnic că în primul rînd Bisericii Ortodoxe Române. Numai că Biserica noastră, din păcate, a tre­cut şi ea în ultimele decenii printr-o gravă stare de de­că­dere, pierzîndu-şi vechiul şi firescul ei prestigiu. Unii au a­juns chiar, din lipsă de discernămînt, să pună slăbiciunea Bisericii ca instituţie pe seama Ortodoxiei înseşi, a Bisericii ca realitate mistică... Cert este că Biserica noastră, ca in­sti­tuţie istorică, se află confruntată cu o gravă criză internă; de aceea, nu trebuie aşteptat totul numai de la corpul preoţesc şi călugăresc. Toţi creştinii din România sînt chemaţi, mai mult decît oricînd, la “lupta cea bună”, fiecare după puterile şi cu mijloacele sale, astfel ca nici un talant să nu rămînă în­gropat. Partidele, uniunile, fundaţiile, asociaţiile, toate orga­nizaţiile creş­­­tine [nebisericeşti] ar putea juca şi ele un rol im­portant, în măsura în care se vor dovedi la înălţimea or­ien­­­tării creştine pentru care au optat. Este nevoie de o vie con­­ştiinţă misionară, de o campanie susţinută de educare creş­­­­tină a tineretului, mai ales prin presă şi şcoală. Este re­gretabil că autorităţile, care am auzit că fac multă paradă de creştinism exterior şi ocazional, nu înlesnesc acest proces de asanare morală şi că, de pildă, reintroducerea religiei în şcoli “se mai discută” încă! Cîtă vreme oamenii vor fi aban­do­naţi, sub pretextul unei libertăţi rău înţelese, hazardului in­­formaţional şi educaţional, ori tentaţi să se alinieze din nou vreunei înguste “direcţii oficiale”, ei nu vor ieşi din tem­niţele nevăzute ale vechii mentalităţi şi nu vor fi, deci, cu a­de­vărat liberi.

Rep.: Aveţi încredere în capacitatea poporului român de a trece peste acest impas istoric?

Pr. Gh. C.: Am încredere în Dumnezeu, în tradiţia na­ţională şi în tineretul acestei ţări. Nu mă aştept ca impasul să fie depăşit peste noapte. Trebuie să ostenim, să veghem şi să ne rugăm, păstrîndu-ne nădejdea chiar şi-n derută şi sufe­rinţă, căci nădejdea noastră este la Cel ce “a biruit lumea” [cf. Ioan 16, 33]. Nu este uşor să răzbeşti peste toate piedicile şi prin toate cursele întinse la tot pasul de puterile mai mult sau mai pu­ţin oculte ale acestui veac. Lupta se duce pe un plan mult mai larg şi la un nivel mult mai înalt decît ne închipuim de obicei. Lumea întreagă este astăzi bîntuită de forţele întu­nericului, chiar dacă nu pretutindeni în acelaşi chip. Feţele răului sînt multiple şi înşelătoare. Ştiţi că românul are o vorbă: “Nu te închina pînă nu ştii cine este sfîntul!”... Tre­buie să păzim mai mult decît oricînd înţelepciunea aceasta. Şi să fim strîns uniţi în duhul răbdării. Lumea a început de la Dum­­­nezeu şi în Dumnezeu se va sfîrşi.

Rep.: Cum ar fi România pe care o visaţi şi o nădăj­du­iţi?

Pr. Gh. C.: Am să mă exprim pînă la capăt nu în ter­meni politici, ci în termeni spirituali. România pe care o vi­sez eu este una care îşi va aduna la sîn pe toţi fiii risipiţi de soartă prin lume, pentru ca toţi să fim una, pe pămîntul mi­le­nar al suferinţelor, dar şi al bucuriilor noastre, sub semnul Cru­cii lui Hristos.

Rep.: Să vă audă Dumnezeu.

* “De vorbă cu Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa”, în Puncte cardinale, anul I, nr. 6, [iunie] 1991, pp. 4-5 (interviu semnat de Lucian D. Popescu). Inclus ulterior în volumele: Şapte cuvinte către tineri, Editura Anastasia [col. “Omiletica”], Bucureşti, 1996 (pp. 101-108), “Războiul întru Cuvînt”. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Editura Nemira [col. “Alfa şi Omega”], Bucureşti, 2001 (pp. 99-104) şi “Fiţi jertfelnici!”. De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare, Editura Christiana [col. “Cruciaţii secolului XX”], Bucureşti, 2012 (pp. 109-114). Reluat în Puncte cardinale, anul IX, nr. 4/100 [număr festiv], aprilie 1999, p. 4.

De şi despre Părintele Calciu mai puteţi citi pe acest blog:

* Părintele Calciu: portret biografic (cu bibliografie)

* Părintele Calciu e cu noi: Biserica în lumea contemporană

* Părintele Calciu şi "Uriaşul adormit"

* Un cuvînt al Părintelui Calciu

* Cuvintele vii ale Părintelui Calciu

* Gheorghe Calciu în documentele C.N.S.A.S. (I)

* Povestea unei convertiri

* Intermezzo despre mînie (un text al Părintelui Calciu)

* Ultima cuvîntare publică a Părintelui Calciu (consemnată de Lucian D. Popescu)

* Parastasul de 4 ani al Părintelui Calciu (consemnare de Erast Călinescu)

* Piteşti: mărturii referenţiale

* Hristos a înviat în inima ta! (Noul cuvînt către tineri al Părintelui Calciu)

* Prigoana cea dinăuntru (Cazul Părintelui Gheorghe Calciu)

* Richard Wurmbrand văzut de... legionari

* Părintele Calciu şi homo americanus

* Părintele Calciu: Uluitoarea convertire 

* Oameni care au fost: Părintele Calciu

* O nouă ediţie Gheorghe Calciu

* Tinereţea fără bătrîneţe a mărturisirii

În Peştera Sfîntului Andrei