OCCIDENTALI CONVERTIŢI LA ORTODOXIE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

ÎN CURÎND,

LA EDITURA

«LUMEA CREDINŢEI»

SUMAR

Cuvînt înainte  de Pr. Gheorghe Calciu

Notă editorială

Mărturii directe

MARY MAGDALENE McCANN

ASCULTÎND “GLASUL LUMII VECHI”

   CU URECHI CARE SĂ AUDĂ…

NICHOLAS MICHAEL

ÎN SFÎRŞIT,  ACASĂ

MAXIME EGGER

CUM AM DEVENIT ORTODOX

PLACIDE DÉSEILLE

PELERIN SPRE IZVOARE

IOAN E. WEISS

ORTODOXIA ESTE RESPIRAŢIA

   SUFLETULUI MEU…

O MĂRTURIE ANONIMĂ

ORTODOXIA ÎN ARIZONA

JOHN LINCOLN DOWNIE

SPIRITUAL VORBIND, ROMÂNIA ESTE BOGATĂ,

   ÎN TIMP CE AMERICA ESTE SĂRACĂ

PĂRINTELE DAVID

NU E SUFICIENT SĂ FII CREŞTIN, CI SE CERE

   SĂ FII CREŞTIN AŞA CUM TREBUIE!

SILUAN MARKOS SARTORIUS

DE LA DREPT  LA DREPTATE

KENNETH KLAUS

DOUĂ MILIOANE DE KILOMETRI

   ÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI

JEAN-CLAUDE LARCHET

ORTODOXIA ESTE O LUMINARE PRIN SFINŢI

   A LUMII ŞI A SUFLETELOR NOASTRE

Addenda

Mărturii indirecte

CAZUL SERAPHIM ROSE

CAZUL KALLISTOS WARE

O RELIGIE STRĂVECHE

S-A STINS OLIVIER CLÉMENT

AMERICAN BOTEZAT LA PRODROMU

DIN OHIO LA OAŞA

UN NEAMŢ PROTESTANT A CUNOSCUT ORTODOXIA

   PRINTR-UN APARAT DE EMISIE-RECEPŢIE!

NOTĂ EDITORIALĂ

În România, majoritatea textelor reunite în acest vo­lum au apărut iniţial, de-a lungul anilor, în re­vista sibiană Puncte car­dinale (de unde unele dintre ele au fost reluate şi în alte publi­caţii, cîteva cunoscînd, ulterior, şi alte ver­siuni româneşti) şi în revista bucureşteană Lumea Credinţei, aici fiind retipărite laolaltă cu minime ajustări de natură editorială. Fac excepţie textul semnat de fratele întru Hristos Ioan E. Weiss [1] (“Orto­doxia este respiraţia sufletului meu”), care a văzut pentru pri­ma oară lumina tiparului, în versiune româ­­­nească, în prima ediţie a acestei cărţi [2], precum şi textul lui Maxime Egger de­spre “Cazul Kallistos Ware” (cf. Addenda), preluat din volu­mul Împărăţia lăuntrică (Editura Christiana, Bucureşti, 1996), tradus de Maica Siluana Vlad. Tra­ducerea celorlalte texte anto­logate aici apar­ţine fie Părin­telui Gheorghe Calciu (Magdalene McCann, rela­ta­rea voit anonimă “Ortodoxia în Arizona”, textul din Addenda despre “Cazul Seraphim Rose” [3], ca şi cel inti­tulat “O religie străveche”), fie lui Codrin V. Smirnoff (Ma­xime Egger despre sine însuşi), fie sub­­­­sem­natului (textul de­spre Pla­cide Déseille [4]), fie autorilor diferitelor interviuri (menţionaţi la finalul fiecărui text) [5]. Precizările sau compli­ni­rile puse între paran­teze drepte aparţin fie tra­ducătorilor res­pec­­tivi, fie îngri­ji­torului ediţiei. Puţine­le note de subsol aparţin de regulă autorilor sau traducătorilor, doar cîteva fiind edito­ria­le (şi purtînd specificarea respectivă). Regimul ma­jus­cu­lelor şi “stilul” punctuaţiei n-au putut fi rigid unifi­cate, apărînd dife­renţe în funcţie de habi­­tu­dinile autori­lor/tra­du­că­to­rilor şi/sau de anumite accente con­­textuale.

Mărturiile directe n-au fost reţinute aici pe criterii de im­por­­tanţă sau de notorietate, ci au încercat să acopere ipo­staze diferite ale umanului (o actriţă mamă a doi co­pii, un fost muzi­cian declasat, un intelectual cu renume jurnalistic, un preot-mo­nah romano-catolic, un creştin orto­­dox de origine evreiască etc.). În Addenda am aşezat alte cîteva texte de egală relevanţă, dar care nu constituie mărturisiri directe, ci evocări uceniceşti sau jurnalistice. Printre ele se numără şi una arhierească (Î.P.S. Teofan Savu despre teologul ortodox francez Olivier Clément, la moartea acestuia).

Părintele Gheorghe Calciu (1925-2006), căruia i se dato­rea­­ză o în­semnată parte a acestei cărţi, a avut bunăvoinţa să scrie şi un cuvînt înainte autorizat şi principial lămuritor. Ti­tlu­­rile (pre­­luînd, de obicei, sintagme-cheie ale autorilor), ca şi subtitlurile (ce de­­­fi­­nesc pe scurt “ipostazele” respective), sînt editoriale sau redacţionale.

Se cuvin mulţumiri tuturor celor care, într-un fel sau altul, direct sau indirect, şi-au adus aportul la alcă­tuirea şi definiti­varea acestei cărţi, în ambele ei ediţii. Orice sugestii şi contri­buţii din partea cititorilor vor fi primite cu recunoştinţă şi folo­site în eventualele ediţii viitoare, lărgite şi îmbunătăţite.

R. C.

[1] Eric Weiss, botezat cu numele de Ioan la vîrsta de 33 de ani, s-a născut într-o familie evreiască strămutată din România în Israel pe vremea regi­mului comunist. Tînărul evreu iluminat întru Hristos a petrecut multă vreme în Franţa şi s-a apropiat de mediile ortodoxe de acolo (păstrîndu-i o deo­sebită preţuire distinsului teolog Olivier Clément). Emoţionantul său apel la unitate interreligioasă şi inter­confesională (pe care îl pregătise şi în ver­si­u­ne franceză) datează din 1997. Versiunea publicată aici îi aparţine, autorul fiind un excelent vorbitor de limba română. Pentru o anumită recepţie îngust-orto­do­xistă, textul său este, probabil, cel mai incomod dintre cele incluse în cule­gerea de faţă. Fratele Ioan mi l-a încredinţat prin 1998, atît ca o bază de discuţie în particular, cît şi pentru o even­tuală publicare în pagina creştină săp­­tămînală a cotidianului Ziua, unde n-a ajuns să apară.

[2] Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare, ediţie în­­grijită de Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Christiana (col. „Tainele credinţei”), Bucureşti, 2002 (120 pagini, format 13x20). Ediţia de faţă întregeşte corpusul mărturisitor cu texte pe aceeaşi temă apărute, între anii 2004 şi 2012, în magazinul ilustrat Lumea Credinţei şi7sau pe site-ul www.lumeacredintei.com.

[3] Cf. şi prefaţa volumului Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului, Asociaţia Filantropică Medicală “Christiana”, Bucureşti, 1996.

[4] Textul se regăseşte (cu unele diferenţe structurale), într-un context mai larg şi într-o altă traducere (Dora Mezdrea), în volumul Nostalgia Orto­do­xiei, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995.

[5] E vorba de: Pr. Toderiţă Rusu, Gheorghiţă Ciocioi, Manuela Goles­cu (tra­ducerea: Claudia Cabuz), Silviu-Andrei Vlădăreanu, George Crasnean.

PLACIDE DÉSEILLE

PELERIN SPRE IZVOARE

(fragmente)

I

Am ales calea monahală în 1942, la Abaţia cister­ciană de la Bellefontaine (Anjou).

Hirotonit preot în 1952, am fost în scurtă vreme numit profesor de Teologie dogmatică, iar apoi însăr­cinat să mă în­gri­­jesc şi de formarea du­hov­nicească a ti­ne­rilor monahi ce se pregăteau pentru asumarea preoţiei.

Năzuind eu un învăţămînt teologic în duhul Sfin­ţilor Părinţi, am profitat de cîteva deplasări la Paris (de unde pro­curam cele strict trebuincioase mănăstirii) pentru a-l întîlni pe Părin­te­le Ciprian Kern, profesor de Patris­tică la Institutul “St. Serge”, precum şi pe Vladimir Lossky, a cărui Teologie mis­tică a Bisericii de Răsărit mă incita (în pofida serioaselor rezerve cu care bunul părinte iezuit săvîrşise, vai, im­prudenţa de a-mi împrumuta o astfel de carte explozivă!). Din nefericire, Lossky avea să moară la puţină vreme după ce ajun­sesem să-l întîlnesc.

Părintele Ciprian m-a introdus în doctrina Sfin­ţilor Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul şi Grigo­rie Palama. Mi-a desluşit pe îndelete, într-un şir de lungi întrevederi pline de bunăvoinţă, de ce hristologia Sino­du­lui de la Calcedon şi doctrina palamită a ener­giilor necreate reprezintă cheia înţe­legerii ortodoxe a omului şi a lumii. Cu toate aces­tea, plin de discreţie şi respect faţă de alteritatea spirituală, Părintele Ciprian nu mi-a sugerat vreodată să devin membru al Bisericii Ortodoxe. La vre­mea aceea, de altfel, ideea aceasta nu încolţise nici în mintea mea. Apartenenţa la Bise­rica Catolică mi se părea ceva de la sine înţeles şi mai presus de orice discuţie. Ceea ce mă preocupa pe mine era să gă­sesc în Tradiţia orto­doxă un ajutor pentru înţelegerea mai profundă a sen­su­lui propriei mele Tradiţii.

Admiram mult Liturghia latină, dar cu­noaşterea Litur­ghiei ortodoxe, pe care am descoperit-o cu înmi­nunare la “St. Serge”, mi-a înlesnit cu­noaşterea mai vie a comorilor analo­gice ce rezidă tainic în Liturghia latină tradiţională, pe care am putut-o trăi astfel cu sporită intensitate. Liturghia de la Trappe [centru al Ordinului Cis­tercian reformat], dincolo de cele cîteva adaosuri tîrzii, transparente dar incapabile să afecteze întregul, era identică cu Liturghia pe care Apusul o practicase înainte de ruperea co­mu­niunii cu Răsăritul. Spre deo­sebire de Liturghia bi­zantină, aceasta era alcătuită aproa­pe în exclu­sivitate din texte bi­bli­ce, ceea ce, la prima vedere, putea să lase impresia unei anumite us­­că­ciuni. Textele erau însă alese cu grijă, anul liturgic avea o des­făşurare perfect armonioasă, iar ritua­lurile, îndă­rătul so­bri­etăţii lor, musteau de tainice şi bogate înţe­lesuri. Cel ce nu pre­geta, în afara oficiului liturgic, de-a lungul acelor ore de lectio divina atît de ca­racteristice vechii spiritua­lităţi mo­na­hale din Apus, să dobîndească o cunoaştere “prin mij­locirea ini­mii“ a Bibliei şi a tîl­cuirilor ei patris­tice, acela căpăta, din actul sfînt al slujirii liturgice, cu aju­to­rul ha­rului dumnezeiesc, pri­sos de bucurie şi plinătate.

II

În 1958, am fost trimis la Roma, pentru studii su­pe­rioare de Teologie. Am avut astfel ocazia de a frec­venta biblio­tecile şi de a mă documenta temeinic a­supra subiectelor ce-mi erau cele mai dragi, lăsîndu-mă pă­truns de atmosfera vechii Rome – cea a catacombelor şi a ba­zi­licilor. Vizitarea Ostiei antice, a nivelurilor infe­rioare ale bazilicii Sfîntului Clement, a Sfinţilor Ioan şi Pavel sau a Sfintei Cecilia, vederea zilnică a Colisseum-ului şi a impu­nătorului Circus Maximus – toate acestea semnificau pentru mine o coborîre la izvoarele dătă­toare de viaţă ale creştinismului antic, din care ne tragem rădă­cinile.

În această perioadă am fost cooptat în secreta­riatul colecţiei “Sources chrétiennes”, cu sarcina de a realiza o serie de volume consacrate literaturii monastice a Evului Mediu. La drept vorbind, Abatele General al Ordinului Cistercian – fostul abate de la Bellefontaine, Dom Gabriel Sortais, care între timp primise această însărcinare – nu-mi ceruse să alcătuiesc decît o colecţie de texte cister­ciene de secol XII. Eu am considerat însă că se cade să nu separ aceste texte de ansamblul Tradiţiei monastice şi patristice. Nu trebuia lăsată impresia că ar exista o “spi­ri­tualitate cister­ciană“ în sensul modern al cuvîntului, după cum există, bunăoară, una iezuită sau una carmelită. Harul mona­hismului a fost tocmai acela de a anula astfel de reduc­ţionisme: au existat, pe toată întin­de­rea istoriei monastice, urmaşi dintre cei mai feluriţi ai Părin­ţi­lor du­hovniceşti şi ai discipolilor ime­diaţi ai acestora, la care se pot iden­tifica în proporţii diferite cutare sau cutare ele­mente consti­tutive ale mona­hismului, în funcţie de timp şi de loc, deşi viaţa monas­tică, privită în esenţa ei, a rămas una. A­ceasta ţine tocmai de caracterul ei patristic. Diver­sitatea “spi­ritua­lităţilor” este un feno­­men relativ tîrziu şi specific numai Apusului.

Pe aceste considerente, am obţinut cu uşurinţă acordul Aba­telui General de a extinde proiectul iniţial. La întoarcerea mea în Franţa, acestei munci de editare i s-a adăugat cea din în­­vă­­­ţămîntul teologic. Mi s-a mai cerut să predic în lăcaşurile de reculegere ale mai multor mănăstiri şi să redactez o suită de articole pentru diferite re­viste şi dicţionare enciclopedice.

Mi-a fost încredin­ţată, de asemenea, elaborarea unui proiect de Manual spiritual – un soi de îndrumar de spiri­tualitate pentru adepţii Ordi­nu­lui Cistercian. Rezul­tatul încer­cării mele a fost socotit de unii cam prea îndatorat doctrinei Părinţilor neptici şi Tradiţiei patristice greceşti spre a fi cu adevărat repre­zentiv pentru ceea ce ei înţe­legeau prin “spiri­tualitate cisterciană“. De altfel, acest proiect al unui ma­nual oficial a fost pînă la urmă aban­donat, deoarece începuseră să se facă simţite încă de pe atunci serioase disensiuni în interi­orul Ordinului. În a­ceste condiţii, Principiile de spiri­tua­li­tate monastică, iniţial doar multi­plicate (1962), s-au prefăcut mai tîrziu – revă­zute şi adăugite – în volumul meu Scara lui Iacov (1974).

Spre a înlesni întoarcerea la izvoarele mona­hismului şi ale vieţii duhovniceşti, eu năzuiam să pun bazele unei co­lecţii de texte monastice răsăritene, para­lelă cu seria monahală apu­seană de la “Sources chré­tiennes“, însă mai pu­ţin pretenţioasă sub aspect tehnic, astfel încît să poată fi răspîndită cu destulă uşurinţă. Acest proiect nu mi s-a împlinit decît în 1966, o dată cu publicarea celui dintîi volum din colecţia “Spiritualité orientale“, conţinînd Apof­teg­me­le Pă­rin­­­ţilor pustiei. La data res­pec­­tivă, eu plecasem deja de la Belle­­fontaine la Aubazine, dar aveam să păstrez totuşi con­ducerea acestei colecţii pînă la intrarea mea în Bi­serica Ortodoxă. […]

X

Încredinţarea că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos în plinătatea ei, şi că Biserica Catolică este aceea care s-a îndepărtat într-o certă măsură de Tradiţia ori­ginară, n-am dobîn­dit-o decît în mod treptat. Un astfel de par­curs ar fi fost mai lesnicios, de bună seamă, pentru cineva mai tînăr sau mai puţin înregimentat decît mine în Biserica Catolică. Un catolic din generaţia mea are adînc înrădăcinată în suflet ideea prima­tului papal. Pe de altă parte, eu cunoscusem la Trappe tradiţia catolică într-una dintre expresiile ei cele mai pure, bine conser­vată pînă de curînd. Cunoscusem, de asemenea, călu­gări, călu­găriţe şi credincioşi de un mare entuziasm, stră­lu­minaţi de o profundă trăire spirituală. Viaţa multor sfinţi cato­lici îmi era familiară, iar cucernicia lor mi se părea mai presus de orice îndoială şi destul de apropiată de aceea a sfinţilor ortodocşi. Înţele­geam şi preţuiam, la mulţi dintre fraţii mei catolici, tot ce însemna creştinism au­ten­tic şi fidelitate faţă de o mare Tradiţie spirituală.

Cu toate acestea, iată că, spre sfîrşitul anului 1976, atît eu, cît şi fraţii mei de la Aubazine am căpătat convingerea intimă că nu mai puteam ezita. Se impunea să ne cîntărim cu toată seriozitatea imboldul lăuntric de a intra în Biserica Ortodoxă. Era oare mai bine s-o facem de îndată sau să aştep­tăm vreo împrejurare prielnică? Ne-am confruntat, desigur, cu o seamă de împotriviri. Eram destul de cunoscuţi în lumea cato­­lică. Mănăstirea noastră iradia o influenţă modestă, dar reală. N-ar fi fost oare preferabil să mai rămînem deocamdată printre catolici, căutînd a-i ajuta să-şi regăsească rădăcinile şi să se întoarcă la izvoarele comune ale celor două Tradiţii? Nu cumva ar fi fost mai înţeleaptă o ase­me­nea atitudine, mai apropiată de porunca dumnezeiască a iubirii aproa­pelui, mai de ajutor idealului de unire a tuturor creş­ti­ni­lor? Şi nu era aceasta singura modalitate de a salva însăşi exis­tenţa mănăstirii noastre şi de a ne duce mai departe, în felul acesta, lucrarea începută?

Cum să mai rămînem însă membri ai Bisericii Cato­lice şi să mai mărturisim în faţa lumii toate dogmele ei, cînd în noi se consolidase convingerea că multe dintre acestea se înde­părtaseră de adevărata Tradiţie a Bisericii? Cum să continuăm a ne cumineca dintru aceeaşi Euha­ris­tie, cînd ajunsesem într-un asemenea dezacord de credin­ţă? Cum să mai zăbovim departe de Biserica Orto­doxă, în afara căreia nu poate fi nici mîntuire, nici viaţă în Duhul Sfînt, numai de dragul celor care, chiar recunoscînd-o ca singura Biserică a lui Hristos, nu se încumetau să intre în ea din considerente de ordin lumesc? Iar dacă am fi cedat nu mai ştiu căror raţiuni de diplomaţie ecumenică, de oportunism sau de comoditate personală, oare aceasta n-ar fi însemnat, în cazul nostru, că am fi căutat să plăcem mai degrabă oamenilor decît lui Dumnezeu, minţind, de fapt, şi faţă de El, şi faţă de ei? Simţeam că o asemenea făţărnicie nu s-ar fi putut justifica prin nimic.

Dar în care loc ar fi fost mai nimerit să fim primiţi în Biserică? Cunoşteam situaţia delicată a Bisericii Orto­doxe din Franţa, ştiind că episcopii ei sînt nevoiţi să ţină seama de prezenţa Bisericii Catolice majoritare şi să în­treţină cu ierarhii acesteia legături cît mai bune cu putin­ţă. Ne încerca şi teama că intrarea noastră în Orto­doxie ar putea să dea naştere unei aprige împotriviri în anumite medii catolice, ceea ce ar fi putut să se răsfrîngă nedorit asupra Bisericii Ortodoxe din Franţa. Desfăşu­ra­rea ulte­rioară a evenimentelor ne-a confirmat, de altfel, temerile în această privinţă, între­cîndu-ne chiar previzi­u­nile. Mai multe personalităţi orto­doxe cu care ne-am sfă­tuit atunci nu ne-au ascuns părerea lor că ar fi fost de preferat ca primirea noastră în Biserica Ortodoxă să se săvîrşescă în afara hotarelor Franţei.

În anii anteriori întreprinsesem mai multe călă­torii în diverse ţări ortodoxe: România, Serbia, Grecia, inclusiv Mun­tele Athos. Nu ne gîndiserăm pe atunci să intrăm în Biserica Ortodoxă, ci voiam doar să dobîndim o cu­noaştere nemijlocită a Ortodoxiei, intro­ducîndu-ne în viaţa ei liturgică şi monahală. România ne atrăsese cu precădere, datorită conlucrării şi între­pă­trunderii pe care le descoperisem acolo între un mona­hism foarte viu, care număra personalităţi duhov­niceşti de excepţie, şi un popor însufleţit de o adîncă credinţă şi evlavie. Din nefe­ricire, situaţia politică din ţară nu părea să îngăduie în acel moment, cînd se punea atît de acut problema intrării noastre în Biserica Ortodoxă, statornicirea unei legături canonice între noi şi această Bise­rică Ortodoxă Română care ne-a rămas pînă astăzi foarte dragă. Un context de împrejurări, în care nu-i greu de văzut mîna lui Dum­nezeu, a făcut să ni se deschidă porţile Mănăstirii Simo­nos Petra de la Muntele Athos.

O dată ce hotărîrea noastră a fost luată, m-am dus să-l văd, în ziua de 2 aprilie 1977, pe episcopul cato­lic de Tulle, mon­seniorul Brunon, sub a cărui ascul­tare ne a­flam. Eram în­so­­ţit de încă un frate. Episcopul ne-a as­cul­tat răbdător şi cu o certă bunăvoinţă. Recunoştea că hotă­rî­rea noastră nu fusese una luată în pripă, ci rodul unor ani îndelungaţi de rugăciune şi de meditaţie. Ne-a încredinţat că, în ceea ce-l privea, nu vom avea parte nici de blam, nici de repro­şuri, dar că se impunea să facem totul cu prudenţă şi cu dis­creţie, ca să nu iscăm prea multă con­fuzie şi vîlvă în jurul nostru. Şi-a exprimat chiar speranţa că la Roma vom găsi înţelegere şi chiar îngăduinţă – spe­ranţă pe care însă faptele nu vor întîrzia să o dez­mintă. Credea, la rîndul său, că ar fi fost mai bine să fim primiţi în Biserica Ortodoxă nu aici, în Franţa, ci undeva în Grecia sau la Sfîntul Munte, evitînd astfel o sea­mă în­treagă de complicaţii inutile.

Îndemnaţi de el, ne-am dus îndată la Roma, spre a ne înfăţişa cardinalului Paul Philippe, pe vremea aceea prefect al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale unite cu Roma. Am fost primiţi de acesta pe 14 aprilie. Părea bine intenţionat în privinţa noastră, dar pînă la urmă ne-am dat seama că ade­vărata problemă era de fapt ocolită. Ne-a spus aşa: “Pentru mine nu există nici o reală diver­genţă de credinţă între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Puteţi foarte bine să vă însuşiţi întreaga doc­trină ortodoxă, întregul rit ortodox, întreaga spiri­tualitate şi viaţă monastică orto­doxă, dar să rămîneţi uniţi cu Roma“. Ne-a mai asigurat că era dispus să ne acorde toate facilităţile spre a ne con­ti­nua experienţa începută la Aubazine, dar aceasta numai în cadrul Bisericii Catolice. Nu aceasta era însă problema şi nu pe o asemenea cale aveam noi de gînd să  bîjbîim.

În cele ce au urmat, Episcopul de Tulle a adoptat faţă de noi o atitudine mult mai puţin conciliantă decît la început, aproape somîndu-ne să ne părăsim vatra de noi înşine con­struită la Aubazine. În acest sens, n-a prididit să insiste chiar pe lîngă autorităţile ortodoxe şi pe lîngă instanţele catolice ecumenice.

Tot pe atunci, am mers să-l vedem pe abatele de la Bellefontaine, Dom Emmanuel Coutant, care rămînea superi­orul meu canonic, intenţionând să-l lămurim asu­pra hotărîrii noastre. S-a arătat surprins şi ne-a spus fără ocolişuri că nu pu­tea decît să ne dezaprobe. A adăugat însă că, respectîndu-ne ca oameni de conştiinţă, se ferea să ne condamne şi ţinea chiar să păstreze cu noi legături de încredere şi fraternitate. Şi, într-adevăr, nu şi-a dez­min­ţit niciodată această atitudine de deplină sinceritate şi de evanghelică îngăduinţă.

XI

Nu după multă vreme, am apucat cu toţii calea Sfîn­tului Munte. Aveam asupra Bisericii Ortodoxe şi a monahis­mului ei o cunoaştere încă destul de sumară şi superficială. Posibilitatea de a ne iniţia temeinic în tai­nele acestui fel de viaţă chiar într-o mănăstire ortodoxă era pentru noi ca un dar nepreţuit. Simonos Petra se distingea atît prin personalitatea duhovnicească a egu­menului său, cît şi prin tinereţea şi rîvna întru sfinţenie a obştii sale. Călugări catolici fuseseră pri­miţi acolo în mai multe rînduri, în chip frăţesc, iar problemele cu care se confruntă Apusul şi realităţile curente ale acestuia erau bine cunoscute şi înţelese. Cea dintîi şedere a noastră la Athos fusese în primăvara anului 1971. Pe atunci, în Apus, despre Sfîntul Munte nu se vorbea decît în ter­meni peiorativi, ca despre un loc al decăderii, şi nu lipseau voci care să profe­ţească stingerea completă a monahismului athonit într-un viitor nu tocmai îndepărtat.

Acea primă călătorie ne ajutase să pricepem, încă de pe atunci, că astfel de categorii, precum “decădere“ sau – invers – “reînnoire“, sînt cu totul nepotrivite în ra­port cu mona­­hismul ortodox, ca unele ce evocă mai de­grabă aspectul exterior al lucrurilor – cel de ordin socio­­logic şi statistic. Esenţială este adîncimea lăuntrică a acestei vieţi, care nu se poate măsura cu astfel de mij­loace. S-a înregistrat, este ade­vărat, o scădere consi­de­ra­bi­lă a numărului de călugări. Ea are drept explicaţie, în ce-i priveş­te pe slavi, gravele consecinţe ale instaurării regimului sovietic în Rusia, iar în ce-i priveşte pe greci – exodul forţat din 1922, care a dus la ruină înfloritoarea creştinătate grecească din Asia Mică, iar ulterior al doilea război mondial şi războiul civil. În 1971, însă, scăderea numă­rului de călu­gări stagnase demult şi se prefigura o nouă creş­tere, care ulterior s-a şi produs, ba chiar într-un ritm nesperat. Bucurîndu-se de o infuzie destul de nu­meroasă de novici şi de călu­gări tineri, mănăstirile – care abia de mai numărau o mînă de bă­trîni – aveau să prindă iarăşi viaţă, una după alta.

Se mai cade adăugat că aceşti călugări tineri, care pot fi astăzi întîlniţi peste tot la Athos, nu au cîtuşi de puţin pretenţia de a reînnoi sau a schimba în vreo pri­vinţă viaţa monahicească. Dimpotrivă, tendinţa lor este mai degrabă aceea de a reveni la formele de viaţă tradi­ţională cele mai conser­vatoare şi cele mai austere, res­pingînd orice stricare a vechii idio­rit­mii. Ei nu-şi doresc să fie decît nişte ucenici smeriţi şi să se bucure de pre­ţioasa experienţă a unor duhovnici foarte iscu­siţi, de care Sfîn­tul Munte n-a dus niciodată lip­să.

Prin intermediul cărţii Părintelui Sofronie, era cu­nos­cut şi în Franţa stareţul Siluan, trăitor la Athos între 1892 şi 1938. Dar tot pe atunci se aflau acolo nu­me­roşi călugări cu nimic mai prejos prin forţa înflăcă­rată a trăirii lor duhovniceşti. Sînt multe mănăstirile care au as­­tăzi la cîrmă duhovnici formaţi de un isihast trecut la Domnul în 1959, Părintele Iosif, ale cărui minunate Epis­tole duhovniceşti au şi fost tipărite în Grecia.

Călugărilor athoniţi li se impută, îndeobşte, opo­ziţia faţă de ecumenism, ei fiind acuzaţi, cu o undă de satisfacţie, că ar sacrifica ade­vărului iubirea de aproa­pele. Nouă ne-a fost însă uşor să constatăm, chiar de la cea dintîi călătorie a noastră (pe cînd eram catolici şi nu mi­jise încă în noi gîndul de a deveni ortodocşi), cît de bine se pricep călu­gării de la Athos să îngemăneze o dăruire plină de grijulie delica­teţe faţă de orice persoană, indi­ferent de con­vingerile sau apartenenţa sa religi­oasă, cu o severă intransigenţă doctrinară.­ În ochii acestora, res­pectul total pentru adevăr este una dintre pri­mele înda­toriri pe care le impune însăşi iubirea de aproa­pele. Ei nu au vreo poziţie doctrinară aparte, ci mărtu­ri­sesc simplu şi desluşit cre­dinţa Bisericii Ortodoxe: “Biserica este una. Această Biserică una şi adevărată, păstrătoare a conti­nu­i­tăţii vieţii eclesiale, adică a unităţii Tradiţiei, este Orto­doxia. A pretinde că această Biserică una şi adevărată nu există pe pămînt în stare pură, ci că ea s-ar cuprinde doar parţial în felurite «ramuri», aceasta în­seam­nă (...) a nu avea credinţă în Biserică şi în Capul acesteia, Hristos“. Fără ostentaţie, călugării athoniţi ţin ca această cre­dinţă să se transpună în fapte. Ei nu pot fi de acord cu mani­festări sau formule ce-ar implica o recunoaştere de facto a teoriei “ramurilor“. Unitatea tutu­ror creşti­nilor, pe care o pre­ţuiesc nu mai puţin decît orice alt creştin, nu poate fi înfăptuită decît prin alătu­rarea ne-ortodocşilor la întregul Bisericii şi la plinătatea credinţei apos­tolice. Ea nu poate fi în nici un caz rezul­tatul unor compromisuri şi efor­turi născute doar dintr-o aspiraţie spre unitate de tip omenesc şi natural, nutrită de nişte oameni care, altmin­teri, n-au nici o consideraţie pentru învă­ţătura încredinţată Bisericii. În materie de ecume­nism, ca şi de viaţă duhov­nicească, atitudinea me­diilor athonite se întemeiază pe luciditate şi discer­nă­mînt [“deosebirea duhurilor”]. Se cu­vine să discernem deopotrivă cu căldura inimii şi cu răceala minţii şi, mai cu seamă, să ne păzim de “a plăcea oamenilor“ cu orice chip, dacă năzuim cu adevărat să-I plăcem lui Dum­nezeu şi să ne facem vrednici de Împărăţia Sa.

XII

Am fost primiţi în Biserica Ortodoxă în ziua de 19 iunie 1977. Cîteva luni mai tîrziu, la 26 februarie 1978, am devenit călugări la Simonos Petra. I-am mărtu­risit egume­nului nostru că eram deopotrivă gata să rămî­nem în Sfîntul Munte sau să ne întoarcem în Franţa, încre­din­ţîn­du-ne întru totul hotărîrii sale. El s-a arătat de părere că ar fi mai cu folos să ne stabilim în Franţa. Şi în acest fel au luat naştere cele două meto­chia (“anexe”) franceze ale vetrei mănăstireşti Simonos Petra: una la Martel, în ţinuturile calcaroase de la Quercy, iar cealaltă în Dauphiné, pe un fund de vale, la Vercors. […]

O dată intraţi în Biserica Ortodoxă, trebuie spus că n-am fost deloc suprinşi de a nu fi aflat aici cine ştie ce orga­ni­zare exterioară exemplară, de felul celei din Bise­­rica Catolică. Cu ocazia unei vizite pe care am între­prins-o la Belgrad, cam în ajunul intrării noas­tre în Biserica Ortodoxă, un arhiereu sîrb ne spusese: “Nu mă în­doiesc că Biserica vă va lăsa iniţial o impresie de ne­orînduială. Să nu vă mire acest fapt. E  nevoie să fie aşa, dacă vrem să lăsăm Duhul să lucreze nestînjenit, iar nu să ne punem noi în loc“. Cam aceeaşi im­presie o lăsa şi Bise­rica Părin­ţilor. Lucrurile s-au schim­bat pe mă­­su­ra centra­li­zării ro­mane, însă aceasta-i o altă discuţie. […]

Un bătrîn călugăr de la Sfîntul Munte ne-a spus cînd­va: “Voi nu sînteţi romano-catolici convertiţi la Orto­doxia greacă. Voi sînteţi creştini de la Soare-apune, mădulare ale Bisericii de la Roma, care vă întoarceţi acum la co­mu­ni­unea cu Biserica Universală. Este ceva cu mult mai măreţ şi cu mult mai de seamă“. Şi zicînd el acestea, lacrimile îi şiroiau pe obraji...

Bineînţeles că noi nu ne-am “convertit“ în sensul că am trecut de la Biserica Catolică – faţă de care resimţim o uriaşă recunoştinţă, pentru tot ce am primit de la ea în sînul familiilor noastre şi al acestui popor creştin în mijlocul căruia continuăm să vieţuim – la Biserica Ortodoxă. Căci Biserica Orto­­doxă nu este pur şi simplu o Biserică “răsăriteană“, o expresie răsăriteană oarecare a credinţei noastre creştine: ea este însăşi Biserica lui Hristos. Tradiţia ei a fost cîndva, în pri­mele veacuri, Tradiţia comună tuturor creştinilor; or, intrînd în comu­ni­une cu ea, noi nu facem altceva decît să ne întoarcem la izvoare…

În româneşte de

Răzvan Codrescu